Maximalismele fanatice, întunecate (montanism, donatism, bogomilism, hiliasm, Vechii Credincioşi şi alţii) şi-au făcut apariţia încă de la începutul creştinismului. De la bun început şi până în zilele noastre: apocalipse, tot felul de Ferapont (Ferapont este adversarul spiritual al vârstnicului Zosima din romanul Fraţii Karamazov scris de Dostoievski. El este un ascet incult, rigid şi obsedat de diavol, ce-l condamnă pe Zosima pentru că învăţa dragostea smerită şi bucuria. - Nota mea: Ferapont este arhetipul ortodoxismului...) Este, probabil, normal pentru creştinism; poate, pentru religie, în general.

Motivul este ambiguitatea creştinismului. Creştinismul este ambiguu prin definiţie: pe de o parte, „... atât a iubit Dumnezeu lumea ..."; pe de altă parte „nu iubiţi lumea, nici ceea ce este în ea". Această antinomie esenţială nu numai că nu a fost niciodată transformată într-o experienţă existenţială; într-o înţelegere a vieţii, într-un ideal al vieţii de către creştinismul ortodox şi istoric (Sfinţii Părinţi, Biserica, etc.), dar a fost refuzată. Biserica s-a organizat - acoperită cu aur şi cruci de argint, mitre, icoane; s-a lărgit şi s-a îmbogăţit; a devenit un mod de viaţă; dar - şi aici, se află paradoxul - i-a chemat pe toţi „să nu iubească această lume şi ceea ce se află în ea", ignorând, ca să zicem aşa, dragostea lui Dumnezeu pentru lume („Atât a iubit Dumnezeu lumea"). Dacă „Dumnezeu aşa a iubit lumea" nu este pus în legătură cu „nu iubiţi lumea", devine un maximalism negativ şi o adevărată erezie, însă Biserica nu mai este capabilă să discearnă această erezie, deoarece cheia acestui discernământ (şi o voi repeta până la moarte) se află în esenţa eshatologică a creştinismului. Aceasta înseamnă să discernem - aici şi acum, în mijlocul nostru -împărăţia viitoare în bucuria lui Hristos care S-a înălţat la cer „nefiind despărţiţi de cei care te iubesc", ci rămânând alături de ei, în transfigurarea mistică a lumii şi a făpturii. Erezia tuturor maximalismelor este refuzarea „iubirii care biruie teama". Aceasta este dată şi deschisă pentru cei care îl iubesc - „zicând acelora care L-au iubit pe El: Sunt cu voi şi nimeni nu vă va sta împotrivă". De aici şi cele două impasuri ale creştinismului contemporan: iubirea „acestei lumi" (adică, fără „nu iubiţi lumea") şi dispreţuirea lumii (adică, fără „şi Dumnezeu atât a iubit lumea"). Două impasuri, două apostazii, două erezii.

"La trei, patru ani o data, poate si mai rar, creierul meu dobandea o capacitate extraordinara de a lua act de existenta lumii. Brusc, imi dadeam seama de realitatea ei, despuiata de orice abstractiuni, ca si cum m-as fi trezit din somn, ca si cum pe un platou de filmare - plin de decoruri si de actori - s-ar fi aprins reflectoarele. Timp de cateva secunde - numai cateva secunde, dar ale unei nemaipomenite revelatii - deveneam constient de fantastica diversitate a vietii, fara sa-mi indrept gandul spre o infatisare sau alta a ei, ci percepandu-le simultan, intr-o imagine globala, absolut uluitoare. Ma aflam, desigur, intr-un anumit punct al pamantului, dar vedeam cu mintea, o minte atotcuprinzatoare, aproape dumnezeiasca, tot ceea ce se petrece de jur imprejurul lui. Nimic nu ramanea in afara de aceasta imagine vie si palpitanta: talazurile oceanelor venind din larg si spargandu-se prin desisul junglei, ursi polari dormind pe banchize de gheata, trenuri strabatand continentele, Everestul lucid sub razele soarelui, fantani arteziene, manastiri pe varfuri de munte, femei spaland rufele la rau - pe toate le vedeam, in lumina in care le vor fi vazut, doar pe unele dintre ele, marii pictori -, fluvii majestuoase curgand spre mari, livezi de portocali, mumiile faraonilor, pescari tragand navodul la tarm, Place de Concorde, lanuri de grau, uriase transatlantice, sanii trase de reni - toate acestea deodata, in aceeasi clipa, nu cum le insirui aici, ca intr-un inventar, ci intr-o fresca unitara si vie -, rotative invartindu-se cu mii de turatii pe minut, preoti cununand tinere perechi, cai alergand cu coama in vant, orchestre executand Simfonia a IX-a, in timp ce talazurile oceanului vin din larg si se sparg de tarmuri. Totul dura cateva secunde, nu putea dura mai mult, ca si fulgerele cu cea mai lunga durata, dupa care ma intorceam la conditia mea obisnuita, ca si cum as fi reintrat intr-o posomorata inchisoare.

Daca a trai inseamna a percepe in felul acesta lumea, cum pesemne vor fi perceput-o Leonardo si altii asemenea lui, atunci, adunand extraordinarele clipe, eu nu am trait cu adevarat - intr-o intreaga viata - mai mult decat cateva minute. Restul a fost somn al scanteii divine."

Am tradus nişte fragmente din prezentarea "sistemului" său, chiar de către el. Suficient cât să vă faceţi o imagine, pentru că nu o să găsiţi nici o carte a lui tradusă în româneşte...

Puteţi completa lectura cu cea a paginii acesteia, de pe un excelent site

românesc dedicat spiritului.

Mai citiţi şi o altă abordare a subiectului, din perspectiva lui Patapievici. Din conferinţa lui puteţi afla şi despre aprehensiunile faţă de literalism ale lui Platon.