Am văzut prima oară Dog Day Afternoon în ianuarie '93 la TVR. Era preziuna primului meu examen la facultate. Descoperisem de puţin timp Cinemateca, îmi făcusem abonament în octombrie '92, taman când erau programate câteva "medalioane" deosebite, printre care şi cel al lui Al Pacino, vizionând până la trei filme pe zi la Eforie sau Union. Am văzut atunci mai multe filme cu Al Pacino, printre care Scarecrow, Serpico sau  Scarface. Nu reţin de ce, dar la Dog Day Afternoon n-am putut să ajung, deşi chiar şi titlul mă atrăgea. Mi-a mers la suflet acest film, programat de TVR parcă tocmai pentru a-mi arăta ce am pierdut.

Dog Day Afternoon este un film inspirat din realitate, ca atâtea altele ale lui Sydney Lumet. Ce are în plus? Nu ştiu. Să fie vorba de carcaterul uman al lui Sonny? De demenţa lui Sal? Probabil ambele. Tema atacului armat asupra băncii este una clasică în cinematografie. Însă personajele interpretate atât de bine şi realist totodată, precum cei doi mari actori Al Pacino şi John Cazale, fac diferenţa faţă de un film de duzină.

Sonny - adică Al Pacino - este prins într-o serie întreagă de evenimente care îi dau rând pe rând planurile, deşi iniţial lucrurile se puteau rezolva foarte uşor. Lucrurile se complică, complexitatea personajului creşte,o dată cu gravitatea faptelor sale reieşind şi cea a problemelor sale personale, discuţiile telefonice cu amantul său homesexual, dar mai ales cu soţia sa, fiind cu adevărat dramatice.

Este unul dintre cele mai bune filme realizate de Sydney Lumet, alt nedreptăţit de Oscar, la acest film probabil pentru utilizarea excesivă - dar corectă pentru acele vremuri - a simbolului Attica.

Nu o dată am spus celor care au ratat filme mari că "au pierdut juma' de viaţă", Dog Day Afternoon face parte indubitabil din această categorie. Reîntâlnirea cu acest film m-a determinat să-l notez corespunzător pe IMDB.

Nota mea: 9/10.

1 an de când îmi lipseşte Octavian Paler. Probabil, cel mai mult îmi lipseşte din emisiunea lui Gâdea. Sau articolele sale? Ne-au mai rămas cărţile sale, pe care nu mai avem timp să le deschidem, iar atunci când avem timp - uităm de ele.

Să ne amintim ce spunea însuşi Paler despre această stare naţională contemporană:

Avem timp pentru toate. Să dormim,
să alergăm în dreapta şi în stânga,
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii
şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta murim.

1 an şi astăzi nimeni nu şi-a amintit nimic, excepţia fiind evident un articol în Jurnalul.

Ce poate fi mai trist? Poate doar că am uitat şi eu.

1 an de când şi noi l-am părăsit pe Octavian Paler.

1. City Lights

2. Amarcord

3. Blowup

4. Once Upon a Time in America

5. A Bridge Too Far

6. Crash

7. Shawshank Redemption

8. A Clockwork Orange

9. Heat

10. Le Clan des Siciliens
Cu greu "am reuşit" să las afară filme importante pentru mine, printre care Sixth Sense, American Beauty, Pulp Fiction, Star Wars - The Empire Strikes Back şi Doctor Zhivago.

The Astronaut Farmer este un film superb despre vise. Fiecare om are vise, unele mici, alte mari, poate tocmai din acest motiv se spune că cine are la 40 de ani împlinite visele de la 20 de ani , acela este un om care a reuşit. În plus, fiecare dintre noi are şi un vis aparte, un vis special, deseori neîmpărtăşit cu nimeni şi în general aflat la limita imposibilului. Împlinirea acestuia este echivalentă cu reuşita geniului.

Charles Farmer visează să ajungă astronaut, îşi construieşte propria rachetă, dar - deşi visul său este împărtăşit familiei, care-l susţine exemplar - ajunge să se lupte nu doar cu mentalitatea concetăţenilor, ci şi cu birocraţia instituţiilor statului, cu exemplarele cele mai triste ale acesteia, dar şi cu greutăţile financiare în care îşi împinge familia. Un accident se dovedeşte doar o altă piedică, dar care doar îi amână planurile.

O luptă frumoasă pentru realizarea unui vis, o luptă pe care puţini o pot duce şi pe care şi mai puţini o pot înfăptui. Deşi are o latură ce conferă filmului o aură de poveste, The Astronaut Farmer este o realizare cinematografică reuşită printr-o abordare similară cu cea a personajului principal. Mesajul este tipic american "nu te lasă, continuă lupta", dar finalul - deşi pare un happy end - lasă loc de posibile interpretări în cel mai pur stil britanic.

Nota mea: 8/10.

Revin: am deschis "Ecuatorul şi polii" unde s-a nimerit şi am citit o poezie care m-a făcut să simt că trăiesc un miracol. Apoi am început să "sap" după operele sale, citind şi descoperind tot mai multe despre opera sa. "Prieteni" şi "Am zărit lumină" au fost ani de zile poeziile mele preferate, pentru ca doar în câţiva ani să ajung să spun că este cel mai mare poet român al tuturor timpurilor, deşi fără Eminescu, poate nu ar fi existat Sorescu, opinie pe care îndrăznesc să mi-o afirm şi astăzi.

Şi, să nu uit!, am inclus "Japiţa" în top 10 al celor mai bune romane româneşti al tuturor timpurilor.

Dar de ce astăzi vorbesc despre Sorescu? Pentru că dintr-o mare (şi fericită!) întâmplare mi-am amintit de magnifica sa poezie "Jucării". Poate pentru că sunt sau am devenit şi eu "îngrozitor de mare"

Filmat pe parcursul a 5 ani (da, cinci!) de 40 de echipe de filmare în peste 200 de locaţii din întreaga lume, acesta este primul documentar HD, calitatea imaginii fiind una excepţională. Pentru filmările din aer s-a utilizat un elicopter pe care a fost montată o cameră HD cu sistem giroscopic de stabilitate si cu lentile de 400 mm capabilă de un zoom impresionant: focalizare pe un singur animal de la 1 km distanţă fără a îl deranja sau stresa.

Aproape fiecare scenă reprezintă o premieră, fiecare vieţuitoare fiind filmată nu oricum, ci în ipostaze deosebite. Foarte bună sincronizarea imaginea cu timbrul vocii lui David Attenborough, fratele nu mai puţin celebrului Richard Attenborough (amândoi au titlul de "Sir").

Deşi am văzut doar câteva episoade, nota este maximă: 10. Capodoperă a genului, film de referinţă, film ce probabil va fi studiat decenii la rând pe băncile celor mai mari universităţi media din lume.

Îmi face plăcere să o repet... Nota mea: 10.

watch?v=M2pNF_IXfyI]

Trailerul este deja dispobil pe Youtube şi confirmă aşteptările. Pe lângă Al Pacino şi De Niro, mai sunt prezenţi şi alte nume interesante, dar nu la fel de sonore. Regizorul peliculei este Jon Avnet.

Premiera va avea loc, conform IMDB, pe 12 septembrie în SUA. Acum filmul se află în faza de post-producţie. Aştept(ăm) cu interes!

Singurul meu favorit care a reuşit să iasă câştigător a fost cel de la animaţie, este vorba de  Ratatouille, o veritabilă capodoperă a genului, deşi există numeroase voci care reclamă Persepolis.

Marele meu regret este  Juno, un film deosebit atât ca abordare, cât şi ca prestaţie a protagoniştilor. Oscarul pentru scenariu este îndreptăţit, dar o slabă consolare. Totuşi, nu mă mir, nu mă întrebaţi de ce, doar ştiţi şi voi.

O recomand cu mare căldură,  fiind vorba nu doar de unul dintre cei mai mari regizori ai cinematografiei mondiale (şi unul dintre preferaţii mei), ci de un pesonalitate, un geniu care a prezentat pe ecran suprarealismul aşa cum poate nu a făcut-o decât un alt italian, l-am numit aici pe Michelangelo Antonioni. Dezvăluiri spectaculoase despre cum şi-a ales interpreţii, despre cum a gândit primele filme, personaje pitoreşti din copilăria sa - ulterior aşezate magistral pe peliculă în Amarcord, descrieri pitoreşti ce amintesc de capodoperele sale, presărate pe alocuri cu un umor inteligent, savuros.

Pentru mine această carte în această zi tristă este ca o rază de soare în noaptea polară.

Astăzi o nouă mostră: Florin Chilian a pierdut procesul împotriva Ministerului Culturii şi Cultelor. Nu mă miră (de altfel nici pe Chilian!), dar totuşi nu pot să nu îmi manifest indignarea.

Să recapitulăm: în anul 2005, MCC-ul condus atunci de onor Dna Mona Muscă a demarat campania "Mai bine o carte", în al cărui clip a fost folosită compoziţia "Zece" a lui Florin Chilian.  Nu doar că s-au încălcat flagrant drepturile de autor, dar se argumentează cu o inepţie pe măsură: Mona Muscă susţine că fiind o campanie "pro bono", nu s-a gândit că trebuie aduse în discuţie drepturile de autor.  Chilian, autor atât al muzicii, cât şi al versurilor, a cerut despăgubiri de 1 milion de euro şi publicarea hotărârii judecătoreşti
în mass media pe banii ministerului. De menţionat că pe 1 noiembrie 2007, conform NewsIn, instanţa a respins opt excepţii ridicate de MCC ca fiind neîntemeiate.

Cum s-a pierdut acest proces? Nu merită osteneala să analizăm aberaţia verdictului. Dar nu pot pricepe cum Ministerul Culturii şi Cultelor a fost în stare nu doar să gafeze atât de tare, ci şi să meargă pe o astfel de pistă. În condiţiile în care am fost puşi la zid de n ori la zid înainte de aderarea la U.E. pe tema drepturilor de autor, vine instituţia supremă în stat să încalce drepturile de autor! Atunci, ORDA - instituţie coordonată de MCC conform legii - de ce se mai ocupă de registrele naţionale al fonogramelor, videogramelor şi al multiplicatorilor de discuri optice, casete audio si casete video (că de cel programelor pentru calculator nici nu poate fi vorba!)?!

Aveam nevoie de ORDA şi de prevederile legale care să reglementeze activitatea sa, dar ce folos dacă la teorie stăm binişor atâta vreme cât practica ne omoară?

Florin Chilian va merge mai departe, deja a declarat aceasta în cursul zilei de astăzi, posibil şi la curtea europeană dacă altfel nu se poate, iar acolo - cel târziu! - va câştiga.

Chilian a scris o piesă deosebită, atât ca muzică, cât şi ca versuri, fiind poate melodia sa de suflet, aşa cum a spus-o atunci când a fost invitat la Naşul Moraru. Este vorba de o întâmplare din viaţa sa, de sufletul lui, de ce a simţit omul acesta. Poate dacă ar fi fost vorba de o altă melodie, nu ar fi fost reacţia sa atât de promptă (îndreptăţită tot ar fi fost!), dar s-au găsit să aleagă nu doar una dintre cele mai valoroase piese ale actualului deceniu, ci una dintre cele mai de suflet melodii româneşti ever.

Nu sunt luat de vreun valul, nici Chilian nu se luptă cu morile de vânt, ci este vorba de dreptate (un cuvânt pe cale de dispariţie?). Pentru cine vrea mai multe amănunte despre piesa "Zece" care este de nota 11, îi invit să afle mai multe aici şi mai ales aici.

Pentru cine nu a citit "Căderea Constantinopolelui" - adică cea mai vândută carte din beletristica românească (192 mii exemplare doar la primul tiraj, conform wikipedia) - le recomand să o faca, sigur nu vor regreta!

Odihnească-se în pace!

De “Lions for Lambs” v-am povestit aici nu pentru că era cinematograful mai mult gol decât plin, ci pentru că este un film proaspăt (lansat în State pe 9 noiembrie, în România trei săptămâni mai târziu), dar mai ales pentru că un film bun merită văzut în sălile moderne.

Aşadar, câteva filme care mi-au rămas întipărite (ordine aleatoare):

The Days of Wine and Roses - Nota 9/10 - Jack Lemmon în poate cel mai bun rol al său, unul dramatic de această dată.

The Notebook - Nota 7/10 - o frumoasă poveste de dragoste, cu un actor tânăr care promite: Ryan Gosling.

Ticăloşii - Nota 6/10 - realitatea politică actuală este reprezentată de Şerban Marinescu într-o înşiruire demnă mai mult de o dezvăluire ziaristică decât de scenariul unui film. Păcat de distribuţia de excepţie.

Doctor Zhivago - Nota 10/10 - capodopera este regizată de David Lean, interpretată de Omar Sharif, Julie Christie, Geraldine Chaplin, Rod Steiger, Alec Guiness, Klaus Kinski, etc., iar muzica compusă de Maurice Jarre.

American Gangster - Nota 7/10 - film tipic despre mafia postbelică.

Aici intru mai mult în amănunte pentru că am văzut prea mult entuziasm la acest film faţă de valoare sa reală, posibil datorită faptului că mulţi au ratat Godfather şi/sau Once Upon A Time In America. Aşadar, American Gangster e un film bun, dar asta pentru că îmi place genul. Oricum din punctul meu de vedere e cel mai bun film al lui Scott dupa Bladerunner, Gladiator si 1492. Denzel Washington joaca excelent, dar Russel Crowe e departe de rol. Cât de mult mi-a placut în Gladiator şi A Beautiful Mind, aici însă mi s-a părut că nu a avut atitudinea corespunzătoare. Era rol tipic de Al Pacino: obsesia pentru dreptate în poliţie îi năruie viaţa de familie, trăieşte în mizerie, dar se îmbracă la costum şi cravată, momente de singur contra tuturor, se revoltă împotriva sistemului din poliţie, a colegilor, a prietenilor, etc., asa cum a jucat Al Pacino în Serpico sau Heat. Crowe este prea liniştit, prea calm, prea moale pentru acest rol. Era potrivit să fie mai energic, mai activ, mai vulcanic. Nu ştiu dacă aşa a vrut Scott sau atât a putut el, dar independent de motiv, mi s-a parut prea letargic, ca şi cum ar fi luat extraveral la filmări...

Fracture - Nota 7/10 - thriller nu foarte original, dar cu interpretări excelente din partea a doi actori de vârste diferite: Sir Anthony Hopkins şi a sus-numitului Ryan Gosling.

The Good German - Nota 8/10 - ar trebui să fie suficient să spun că regia excepţională a filmului aparţine lui Soderbergh, dar nu pot să trec cu vederea prestaţia lui George Clooney.

Nu vă recomand:

Shoot'em Up - Nota 4/10 - film slab, fără scenariu, exagerări penibile, câteva tentative de umor cel mult parţial reuşite. Nota 4 pentru că a avut efecte speciale bune, altfel nu lua mai mult de 2. Păcat de Clive Owen care este un mare actor.

Superbad - Nota 1/10 - n-am rezistat decât 10 minute, film cu şi pentru puştani cu coşuri, mai departe nu comentez pentru că aş deveni prea rău.

National Tresure - Nota 4/10 - început interesant, apoi un fel de aventuri pentru adulţii care sunt copii naivi. L-am urmărit până la sfârşit pentru că îl apreciez pe Nicolas Cage, dar mai ales pentru gafele filmului care dădeau din paroxism în râs cu lacrimi. Ca urmare, nu recomand continuarea. Film văzut pe TVR, un post care de obicei nu gafează atât de rău.

Cea mai bună carte citită în 2007: "Domnilor copii" de Daniel Pennac

Cel mai bun album de muzică produs în 2007: "Cei ce vor fi" - Iris.

Uite că pornesc şi eu o "leapşă" care se duce la Cristi Banu, Danuţ (aka Rector) şi Vlad (aka tva).

Avem în faţă un film de actualitate, care priveşte realitatea americană contemporană, dramele provocate de ruptura dintre diferite clase si categorii sociale, profesionale, culturale etc., Statele Unite aşa cum se prezintă la şase ani după 11 septembrie.

Robert Redford - oare era nevoie să mai pun link-ul către imdb? - crează un film inteligent, folosind atât de tehnicile clasice (cadre largi, bine definite, finalul de tip britanic), cât şi cele moderne (poveşti aparent distincte, dar care se contopesc abordând în fapt aceeaşi temă).

Redford foloseşte problematica războiului din Afganistan doar ca pretext pentru a cuprinde întreaga problematică actuală americană - războiul împotriva terorismului, Irak, preşedenţia Bush, clasa politică, dezamăgirea populaţiei după 11 septembrie, chiar şi sistemul fiscal asupra căruia aruncă o ironie fină (impozitarea tranzacţiilor pe Internet). Ţara este privită prin prisma opiniilor formulate de tânărul şi influentul congresman Irving (Tom Cruise), a unei ziariste experimentate (Meryl Streep), a profesorului universitar de ştiinţe politice Stephen Malley (Robert Redford), a studentului scârbit de actualitate (Andrew Garfield), dar şi a doi tineri studenţi - Ernest şi Arian (Michael Pena şi Derek Luke) ai profesorului Malley care pleacă voluntari în Afganistan. Pe parcursul aceleiaţi ore congresmanul dialoghează cu ziarista despre acest război şi "soluţiile" pe care le-a găsit, profesorul încearcă să deschidă ochii studentului blazat, în timpul acestor dezbateri "leii" Ernest şi Arian luptă şi mor în Afganistan - o moarte eroică, verticală şi la propriu, şi la figurat.

Pe parcursul filmului Redford aduce treptat în discuţie asemănarea dintre războaiele din Afganistan şi Vietnam, pentru ca în final să considere că poate să sublinieze idee, mai ales prin dilema studentului Todd, ieşit răvăşit după discuţia cu profesorul Malley. Un semnal de alarmă pentru cine are urechi să audă şi ochi ca să vadă.

Proamericanii se vor grăbi să salute lecţia de patriotism, iar antiamericanii vor spune că instigă tineretul american să se înroleze precum în urmă cu 40 de ani. Eu spun că Redford a creat un film echilibrat şi - mă simt nevoit să repet - inteligent, lăsând spectatorul să judece liber, fără a-l influenţa.

Redford merită pentru acest film cel puţin o nominalizare la Oscar, deşi am mari dubii în acest sens având în vedere istoria sa în raport cu mult râvnita statuetă: Oscar pentru regia copodoperei "Ordinary people", încă unul pentru întreaga activitate în 2002 - când i s-a recunoscut rolul excepţional din "Butch Cassidy and Sundance Kid" - "Actor, director, producer, creator of Sundance, inspiration to independent and innovative filmmakers everywhere. (Oscar statuette)", dar uitându-se creativitatea unor roluri interpretate magistral în atâtea şi atâtea filme ("The Chase", "The Candidate", "The Sting", "The Great Gatsby", "All the President's Men" sau mai recentul "The last Castle").

Magistrale prestaţiile şi celorlalţi actori. Dacă pentru Meryl Streep şi Tom Cruise, acestea nu pot reprezenta o surpriză, aceasta vine din partea tânărului Andrew Garfield. Totodată vreau să apreciez prestaţia lui Michael Pena, care devine tot mai bun, fiind la acest moment din punctul meu de vedere o confirmare pentru viitor având în vedere interpretările avute în ultima perioadă - "Babel", "World Trade Center", "Shooter".

Un film bun, reuşit, care nu străluceşte decât într-un singur loc şi anume acolo unde puţini mai reuşesc azi: mesajul transmis simplu, inteligent şi echilibrat. Nimic de reproşat. "Must see movie".

Nota mea: 9/10.

Citesc pe Hotnews o excelentă caracterizare a lui Ioan Fiscuteanu făcută de regizorul Cristi Puiu, cel care a ştiut să-i exporte talentul, făcându-l universal "Când juca prost era bine, când juca bine era genial".

Se poate spune mai mult? Nu cred.  Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Dacă ar trebui să dau o definiţie pentru Iris, probabil aş scrie o frază lungă cât 30 de ani...dar nu aş uita să amintesc de magnificul lor prim-album (probabil cel mai bun album de debut din rockul românesc), de Nuţu Olteanu, Marti Popescu, Florin Ochescu sau Mihai Alexandru - simboluri care au pus umărul alături de Cristi Minculescu, Nelu Dumitrescu, Vali Popa şi Doru Borobeică.

Ultimul lor album "Cei ce vor fi" îl tot ascult de aproape o lună şi tot nu reuşesc să pricep cum pot oamenii aştia minunaţi să scoată albume-capodoperă unul după altul. Maia Morgenstern, Felicia Filip, Paula Seling, mult-regretatul Pintea şi Artanu' sunt doar câţiva care au colaborat exemplar la acest dublu-album de referinţă. Ascultaţi "Stele în păr" aşa cum este pe album - întâi recitarea cutremurătoare aMaiei, apoi melodia lor de excepţie, ascultaţi "Tu" cu Chilian sau ce vreţi voi, dar ascultaţi (şi) sound-ul unic Iris.

Vă mulţumim, sunteţi minunaţi!

O singură neclaritate am: ce este mai frumoasă - formaţia sau floarea IRIS?

Am multe filme bune pe care nu am reuşit să le văd, mai ales datorită lipsei timpului. Sling Blade este un film pe care nu l-am văzut până acum din alte motive: pur şi simplu nu auzisem de el. Efectiv nu-mi vine să cred că nu ştiam de acest film care constituie unul dintre cele mai bune filme ale anilor '90, dar pe care iată că am avut norocul să-l văd acum.

Billy Bob Thornton este vioara întâi în acest film, semnând scenariul, regia şi interpretând magistral rolul principal. Dacă semna şi muzica filmului, puteam să spunem că este o realizare a la Chaplin.

Karl (adică Billy Bob Thornton) a fost internat la ospiciu când avea doar 12 ani în urma uciderii mamei sale şi a iubitului acesteia. Acum este deja matur - să fi tot trecut vreo 20 de ani de atunci - şi este eliberat mai mult datorită regulamentelor decât părerii directorului. Integrarea sa în societate se face peste aşteptări, la locul de muncă fiind apreciat pentru ceea ce face, îşi face şi prieteni, dovedeşte generozitate şi sensibilitate, găsindu-şi prieteni şi, cu ajutorul acestora, chiar şi o iubită. Deşi în scenele din debutul filmului avem impresia că avem de-a face cu un Hanibal Lecter, treptat ne dăm seama nu doar că nu ne aflăm  într-un astfel de caz, ci mai ales de latura sa umană distrusă într-o copilărie nefericită.

Viaţa însă este o sumă de necunoscute, de personaje pozitive, dar şi de personaje negative. În final Karl se dovedeşte nu doar un personaj pozitiv, ci chiar un erou.

Billy Bob Thornton a reuşit un recital actoricesc cum rar am văzut. S-a ales cu doar un Oscar pentru scenariu şi o nominalizare pentru rolul principal, deşi cred că ar fi meritat mai mult, chiar dacă în acel an cel mai bun film a fost The English Patient, dar şi alte filme de calitate precum Jerry Maguire sau Fargo.

Aflu acum că Thornton a devenit faimos după acest film, ceea ce nu mă surprinde, dar mă face să cred că ar trebui să îşi mai încerce norocul, în ciuda faptului că următoarele două filme pe care le-a realizat sunt ilustre necunoscute (şi nici ratingul de pe IMDB nu le recomandă).

Film-capodoperă.

Nota mea: 9/10.

1. It's A Mad, Mad, Mad, Mad World este o comedie fabuloasă, trei ore savuroase pline de umor de cea mai bună calitate. Stanley Kramer inventează un nou gen de comedie: goana după bani a mai multor oameni diferiţi, gen care a prins excelent la public şi care a fost urmat de filme precum Those Magnificient Men in Their Flying Machines apărut la numai doi ani sau mai recentul Rat Race. Stanley Kramer a regizat doar vreo duzină de filme, fiind un adevărat creator şi totodată un revoluţionar al perioadei postbelice (Judgement at Nuremberg, Guess Who's Comming To Dinner, The Domino Principle).

Revenind la It's A Mad, Mad, Mad, Mad World - distribuţia este de zile mari (pencer Tracy, Mickey Rooney) şi, chiar dacă nu toţi sunt nume cunoscute, chipurile lor expresive le ştim cu toţii.

Un film de neratat, o comedie de neuitat, cu atât mai meritorie cu cât vorbim de un film detrei ore, una dintre cele mai bune comedii de după Chaplin.

Nota mea: 9/10.

2. Ratatouille - desene animate de la Pixar. Am spus totul, nu? Desene animate reuşite, umor mai mult pentru adulţi, nu se ridică la nivelul celor două Toy Story sau Cars, dar reuşeşte să fie originali şi de această dată.

Nota mea: 7,5/10

3. Transformers M-am uitat la film mai mult ca să pot să-i citesc băiatului mei dialogurile, ştiind cât de mult i-au plăcut desenele de pe Cartoon Network. Acţiune, adrenalină, fără să vreau m-a prins şi pe mine. Efectele speciale aduc cu cele din desene şi nu încearcă doar să te păcălească. Un mare minus la bătălia finală (altfel, foarte reuşită!) - fără ajutorul fiului meu nu aş fi înţeles prea bine fiecare robot în ce tabară se află. Un film mai mult pentur amatorii genului, în rest - mediocritate.
Nota mea: 6/10.

Weekend plăcut!

Gene Hackman interpretează rolul detectivului independent Harry Caul, un personaj binecunoscut în branşa sa, dar care de cele mai multe ori acţionează ca un lup singuratic. O misiune care, în ciuda complexităţii ridicate, pentru el părea o simplă rutină, se transformă în obsesie atunci când îşi dă seama că înregistrarea sa va fi resortul care va declanşa o dramă. Atât problematica, dar şi modul de desfăşurare a acţiunii, amintesc de BlowUp -ul lui Michelangelo Antonioni, aici nefiind vorba de poze, ci de înregistrări audio.

Recital Gene Hackman: rol de compoziţie, pe parcursul filmului complexitatea rolului creşte şi totodată şi actorul. De altfel, filmul este realizat în anii '70 - perioada de glorie a lui Hackman (The French Connection, The Poseidon Adventure, Scarecrow, The Domino Principle etc.).

John Cazale realizează ca de obicei un excelent rol secund (vezi The Godfather I şi II, Dog Day Afternoon sau The Deer Hunter) din păcate scurta sa carieră cauzată de prematura sa dispariţie, a fost privată de roluri principale. Mare actor!

De remarcat efectul de mare fineţe realizat de Coppola prin numeroasele scene "tăcute" - lipsa completă a dialogului şi/sau doar detectivul şi al său saxofon - marcate excelent de muzica lui David Shire (2010, All the president's Men, NormaRae - pentru care a luat Oscar -, sau recentul Zodiac).

Una peste alta: un film capodoperă din epoca în care americanii ştiau să facă treabă bună, iar sălile de cinema se umpleau datorită valorii artistice a filmului, nu datorită efectelor speciale sau scenelor de sex. Imaginaţia regizorului, actorilor, tehnicienilor, etc. ştie să ducă finalul filmului pe o pantă specifică britanicilor, când finalul te găseşte gândindu-te la noi posibilităţi de continuare a celor întâmplate.

Nota mea: 8,5/10.

Putem evoca orice rol al său şi mai mult ca sigur vom rememora filmul cu plăcere. Ne vom aduce aminte de rolurile sale din filmele istorice "Burebista" sau "Ştefan cel Mare", dar şi din ecranizarea unor romane celebre precum "Ultima noapte de dragoste", "Răscoala", "Dumbrava minunată" şi ... lista poate continua.

Îmi este greu să mă gândesc la un rol de referinţă, aşa că apelez la ajutorul prietenului meu IMDB, care în mod inspirat mă trimite la un film deosebit: "Osânda", ecranizare a unei nuvele a lui Victor Ion Popa. Foarte probabil - au dreptate, şi iată că deja îmi doresc să revăd filmul şi pe doi dintre actorii care au dat valoare peliculei: Ernest Maftei şi Amza Pellea (amândoi au murit de cancer!).

O singură părere de rău am după ce am rememorat o bună parte dintre cele peste 50 de filme în care a jucat Ernest Maftei: astăzi nimeni nu şi-a amintit de el. Păcat şi pentru el, dar şi pentru noi.

Nominalizările reprezintă recunoaşterea valorii, premiile aduc mai mult decât atât: de la cebritate, până la confirmarea geniului şi împlinire. Peter O'Toole a câştigat un singur premiu Oscar, dar ce premiu!, cel pentru înteaga activitate acordat în 2003 de Acadamie pentru "remarkable talents have provided cinema history with some of its most memorable characters".

Peter O'Toole, deşi a împlinit recent 75 de ani, a declarat că încă speră să câştige un Oscar pentru cel mai bun actor. A sperat, pe bună dreptate, pentru rolul lui Maurice din acest film. Nu a fost să fie, nu mai are rost să comentăm, dar având în vedere modul imperial în care a evoluat în acest film, cred că - în ciuda vârstei înaintate - are şanse sporite pentru această împlinire.

Un film bun aduce deseori cronici slăbuţe, aşa că nu mă îndoiesc că nu voi reuşi să redau nici un sfert din valorile filmului. Nu este o capodoperă, nici un rol epocal ca multe din cariera lui O'Toole ("Lawrence of Arabia", "The Lion in Winter", "How to Steal a Million", "The Night of the Generals" etc.), dar este un rol frumos, emoţionant.

Maurice este un actor bătrân, nu foarte celebru, dar respectat, care îşi petrece anii bătrâneţii alături de bunul său prieten Ian (interpretat de Leslie Phillips) cu care îşi împart micile bucurii şi marile probleme de sănptate. Deseori, pentru bani, interpretează roluri secunde, de mică avergură.

Maurice află că trebuie să se opereze de postată, iar Ian se pregăteşte să primească în casă pe fata unei nepoate de la ţară. Nepoata Jessie (Jodie Whittaker) prin specificului vârstei începe să distrugă liniştea bătrâneţilor sale. Apoi, o dragoste aparte apare în inima lui Maurice faţă de tânara fată, a cărei frumuseţe îl determină să o asemuiască cu Venus şi faţă de care se trăieşte o nouă dragoste, comportându-se uneori ca un adolescent. Maurice nu o uită nici pe fosta sa soţie Valerie (Vanessa Redgrave), faţă de care manifestă şi acum afecţiune.

Povestea este frumoasă, regizorul Roger Michell şi actorii pe măsură; nu vreau să stărui asupra aspectelor evidente. Totuşi, trebuie să fac două excepţii. În primul rând pentru a o remarca pe tânăra Jodie Whittaker, un nume care cred că se va impune în cinematografia engleză şi, foarte probabil, la Hollywood.  Apoi pentru a puncta că un film remarcabil se poate turna în doar două luni fără un buget extraordinar.

Atât, restul ar fi de prisos...nu rataţi filmul, este "a must see movie".

Nota mea: 8/10.

Reîntâlnirea cu Kirk Douglas şi Anthony Quinn a fost o bucurie, o desfătare. Roluri mari făcute la vârsta maturităţii - primul avea atunci 43 de ani (acum are aproape 91!), iar celalalt 44. Mă minunam cât de tineri erau, dar pe de altă parte mi se pare incredibil că este film făcut acum aproape jumătate de secol. Sunt evidente limitele epocii: filmarea şaretei în prim-plan, iar în spate decorul care se învârte sau recuzita care este deseori butaforie. Dar din această simplitate rezultau filme captivante de 90 min, filme care ştiau să redea atmosfera fără a pierde minute în şir absolut inutil. La începutul anilor '90 se spunea că Hollywood-ul nu mai ştie să spună poveşti în mai puţin de două ore; astăzi deja se tinde lejer spre pragul de 2,5 ore, iar calitatea are trend opus.

Filmul nu este doar un clasic sau o capodoperă a genului, este şi un film marca John Sturges. Personal, cred că a fost unul dintre cei mai buni regizori al filmelor de acţiune din perioada postbelică. Când spun Sturges imediat îmi vin în minte "Ultimul tren din Gun Hill" şi "Bătrânul şi marea", abia apoi mă gândesc la "Marea evadare", "Cei şapte magnifici" sau "Vulturul a aterizat", acesta din urmă fiind ultimul său film (1976), la vârsta de doar 65 de ani, deşi a trăit până la 81 de ani (1992).

Povestea e simplă, se intră în subiect încă din start, iar tensiunea este simţită pe tot parcursul filmului. Pe scurt: asainarea unei femei indiene este considerată neimportantă pentru făptaşi, dar aceasta se dovedeşte a fi soţia sheriff-ului Matt Morgan, care pleacă singur spre Gun Hill cu mandat pentru aducerea la judecată a făptaşilor, unul dintre aceştia fiind fiul vechiului său prieten Craig Belde. Ajuns în gară află la ce ora pleacă înapoi ultimul tren din Gun Hill...urmează o acţiune tensionată şi bine drămuită de Sturges până la final. Jocurile de priviri dintre personaje - şi nu mă refer aici doar la cei doi titani ai cinematografiei - sunt cu mare impact.

Simplu, dar inteligent, filmul cred că merită revăzut ori de câte ori avem ocazia.

Nota mea:  8/10.

P.S. Dacă cumva aţi văzut "Bad Day at Black Rock", da-ţi un semn. Din nefericire nu îmi maintesc să-l fi văzut (poate cu alt nume înainte de '89 când se obişnuia maltratarea filmelor începând cu titlul) şi observ că este singurul film al lui Sturges nominalizat la Oscar!

Larry Mullen - baterie

Adam Clayton - bass

The Edge - chitară solo, clape, vocal

Bono - solist vocal, chitară, muzicuţă

Nu am să vă plictisesc cu detalii privind numele reale ale ultimilor doi sau date de naştere, apropo în finalul unui concert în care Bono prezenta trupa a spus "la chitară cel pe care chiar şi mama sa nu îi mai spune pe nume: The Edge!", şi nici nu o să povestesc despre implicarea lor socială recunoscută inclusiv de fostul Papă care în semn de apreciere a eforturilor depuse şi-a pus celebrii ochelari ai lui Bono.

Vreau însă să vă relatez contactul meu cu această trupă. Acesta a avut loc abia în 1994. Desigur, cunoşteam foarte bine marile lor succese de până la acea dată, în special cele de pe albumele "Joshua Tree" şi "Achtung Baby", singurele piese care erau în fruntea topurilor personale fiind "One" şi "Where the Streets Have No Name", nu în ultimul rând şi datorită videoclipurilor reuşite. Mai mult, "Numb" şi "Lemon" de pe Zooropa mă cam enervau!

Dar să revin la 1994. Prin februarie am ascultat întâia oară un album U2, acesta fiind cu totul întâmplător "Boy", primul LP al trupei irlandeze. Să fiu sincer, am fost foarte sceptic, dar la finalul audiţiei parcă eram altul. Până în vara aceluiaşi an aveam deja aproape toate albumele, vreo 2 concerte, un dosar cu versurile tipărite şi aflasem jumătate din lucrurile pe care le ştiu acum despre ei.

Uşor-uşor am ajuns la concluzia că cel mai bun album este "Achtung Baby", opinie pe care mi-am păstrat-o până astăzi (probabil şi în viitor). Albumul este conceput în Berlinul proaspăt reunit. Am fost acolo în octombrie '96 şi am avut sentimentul că abia atunci înţeleg până la capăt acest album - capodoperă. Am regăsit într-un Irish Pub atmosfera din videoclipul "One" (versiunea cu barul), am simţit în aer atmosfera altor melodii - de exemplu "Until the end of the world".

În 1997 are loc turneul Popmart (în  martie apăruse albumul Pop) care a cuprins şi excepţionalul concert de la Sarajevo, transmis în România de cel mai în vogă post de radio de la acea vreme "Radio Contact".  Din punctul meu de vedere, a fost unul dintre cele mai reuşite concerte ale lor, fiind vorba de una dintre trupele care investesc enorm bani şi energie în concerte, sper ca - în cazul nu l-aţi văzut/auzit - să înţelegeţi ceea ce am vrut să punctez.

Anii 2000 au debutat cu un superalbum "All That You Can't Leave Behind", poate singurul în afară de "Achtung Baby" care are aproape toate piesele celebre. A urmat apoi în 2004 "How to dismantle an atomic bomb", Vertigo Tour şi acum iată că a reînceput aşteptarea fanilor (inclusiv a mea!) pentru un nou album.  Între timp (noiembrie 2006) a apărut doar compilaţia U218 care include 2 piese (noi) foarte dragi mie "The Saints Are Coming" şi "Window in the Skies", pe care vi le recomand cu foarte mare căldură.

Sper să ajung să văd un live concert U2,  sper să ajung să văd deschise şi la noi magazine la care se pot cumpăra albume, insigne, cărţi sau postere. Până atunci vă invit să aflaţi mai multe despre cartea "Călătoria spirituală a trupei U2" pe site-ul fanilor şi să semnaţi petiţia pentru concert, în cazul în care nu aţi făcut-o deja.

Piesa favorită: "New Year's Day"

Albumul favorit: "Achtung Baby"

Videoclipul preferat: "Where the Streets Have No Name"

Atipice: 1. consider că albumul October este unul impresionant, ceva de genul "Queen II" apărut cu 7 ani mai devreme. 2. Nu subscriu la vorbele depreciative ale lui Bono când a auzit "Where the Streets Have No Name" în varianta Pet Shop Boys: "ce am făcut ca să merităm aceasta?!". 3. Mi se pare o tâmpenie modificarea coperţii de la "Boy" în varianta pentru SUA şi Canada de frica de anu fi acuzaţi de pedofilie; numai nişte obsedaţi pot gândi aşa vizavi de aceasta.