Stiti cum se plang toti ca in Romania sunt preturi mari, ca “afara” is unele chestii mai ieftine etc. De fiecare data vanzatorul are un motiv perfect valabil pentru preturile lui (taxe, criza, foame, cinci copii etc.). Eu is curios ce motiv are time24(punctro) care vinde ceasurile de pe Tokyoflash cu aproape 100% adaos, in conditiile in care comanda lor pe site-ul japonezilor inseamna completarea unui formular, plata cu cardul si asteparea 5 zile pentru colet la posta.

Exemplu: la noi vs. la ei.

Vine un moment in viata fiecarui om in care trebuie sa ia taurul de coarne si sa-si reinnoiasca pasaportul. Astazi… a fost momentul meu.100 de lei la CEC (doua chitante) – checked. Copie dupa CI si original – checked. Pasaportul vechi – checked. Pix – checked. Iau un formular de la “Informatii” il completez si, cu toate “necesarele” in brate purced sa-mi iau un bon de ordine, al dreq civilizat ce sunt io. Aici am dat peste primul “FAIL” al zilei – masina de dat bonuri nu mai avea hartie. In timp ce eu ma uitam ca bou’ la ea apare un “Comunitar. Politist Comunitar” si pune un anunt mare pe ea care zicea (in termeni aproximativi) “Suntem prea retarzi sa schimbam o rola de hartie, dam bonuri de mana, la Informatii, dupa ce verifica o tanti actele”. Ma asez la coada, o tanti verifica actele, ia un petec de hartie, scrie pe el PASAPOARTE 621 si mi-l da. Buuun, deci failover-ul functioneaza.

M-am tolanit pe un scaun in fata ghiseului la care era afisat numarul 613. Intrucat sunt o fire mai nesimtita zic ca nu e mare tragedie ca am 8 oameni in fata si scot cartea sa citesc. Dupa vreo pagina aud cu coltul urechii o tanti care intreaba pe cineva “Dvs. ce numar sunteti? 620? Ah, bun eu sunt 621. Uite mami, suntem aici dupa doamna…”. Dincolo de “Cum sa fii fa dupa doamna ca nu e coada, e cu bon de ordine” am ramas cu un alt wtf… Cum adica… are 621? 621 sunt eu. Dumneseule ! Bonuri manuale fail. Se pare ca sistemul de “failover” nu functioneaza totusi. Stand asa si admirand fauna am aflat ca la coada mai erau 4 de 617 si vreo 3 de 618. Am aflat asta de la gloata care incepuse sa vocifereze ca la coada la “fratii petreus”. Fail again! Firea mea nesimtita se amuza copios.

Cam la vremea cand ma tolaneam eu pe scaun, in fata “biroului” (adica o cabina de 2 x 2) statea o tanti cu niste acte sub brat. Nu stiu exact de ce statea acolo, dar se pare ca alta stia din moment ce s-a asezat in spatele ei. Dupa vreo 10 – 15 minute de stat prima tanti se intoarce si intreaba, “Dvs. ce numar sunteti?!”, cauzand un soc familiei care statea la coada, mandra ca “e a doua”. “Numar? E cu numar?!?!”. Da, e cu numar. Au primit un numar care i-a trimis fix in coada cozii unde nu le-a tacut gura, cel putin pana am plecat eu.

O alta chestie care a contribuit enorm la calitatea spectacolului au fost copii. Oh, da, parintii isi scot boracii la plimbare in lume, sa vada si ei cum e-n alta tara sa stie sa plece de mici nu sa stea sa o polueze social cum fac parintii lor. Am numarat vreo 4 copii de gradinita, unii mai cuminti, altii mai galagiosi, deh! copii. Numarul 619 era o proaspata familie compusa dintr-un baiat inalt, aranjat si cu cravata (corporate style, fraza definitorie: “<numele nevestei, l-am uitat>, fii si tu atenta la ce se intampla in jurul tau te rog” spusa cand o chema sa semneze ceva), nevasta careia nu i-am ghicit meseria dar nu m-ar mira sa dau peste ea intr-o banca (backoffice, ca nu avea fata de “front”) si o fetita simpatica (Daria) care se plimba vesela prin tot “localul”.

Indata ce s-a strigat 619 fetita de mai sus a incetat sa fie simpatica si a inceput sa manifeste semne clare de posedare: tipa, urla, se agita. In timpul asta am asistat senin (si nesimtit) la un “Parenting. U’re doin it wrong” din partea parintilor care tabarasera pe copil cu scopul de a-l potoli. Si au esuat – evident, la ce te astepti? Birou mititel si intunecat, mama incercand sa te calmeze, tata enervat de tine care urli si de ma-ta care nu se pricepe la a te potoli, tanti aia blonda de la birou zdranganind cu foarfeca prin aer “Uite ce-am io aci uuuuu”… Cred ca asa m-as fi manifestat si eu. La un moment dat au iesit incercand sa calmeze demonul, in timp ce un nene care o ardea p-acolo pe la un ghiseu a venit dupa ei cu un aparat de gat sa vaneze progenitura ca s-o traga in poza.

In timp ce inauntrul era circul descris anterior un nene cu alura de “om de ordine la coada” ma intreaba ce numar sunt. “621, zic. La fel ca doamna”. Stupoare, “cum adica la fel ca doamna?”. Pft, un incepator care n-a prins secventa cu 617 de patru ori…

Dupa ce am lasat-o cu nesimtire pe doamna 621 sa intre inaintea mea am parasit plin de voie buna locul faptei, unde lumea inca mai comenta pe marginea sistemului asta cu bonuri “lua-l-ar dracu ca era mai bine cand stateai la coada”. In nesimtirea mea am constatat senin ca am pierdut o ora si jumatate din viata. Big deal!

Azi dimineata, in timp ce schiopatam in jos pe scari, ma gandeam ca chestia asta cu (ne)mancatul dupa ora sapte seara nu e chiar asa de rea (cu toate tentatiile din jur). Asadar, am inceput o noua zi de nemâncău cu …

Micul dejun

Trei felii de paine din aia neagra cu branza topita si sunca.

Pranz (desi era cam ora 4 jumate)

Doua felii de paine si fasole batuta, un carnat si o bucatica de friptura de vita la tava. Am indraznit si o mana de cartofi la cuptor (de vreo saptamana nu mai mananc garnituri la masa). Desert – vreo cinci mucenici asa-zis moldovenesti (adica copti in cuptor cu nuca si miere).

Intre mesele astea a fost un drum pana la Campina la “Sport Horse” ca sa vedem caii si sa le ducem portia saptamanala de morcovi si un drum pe bicicleta prin Cornu. In scop pedagogic, sa invete si sor’mea sa mearga pe bicicleta.

Cu asta s-a cam terminat pe ziua de azi. Maine dimineata ma duc la operat măsele, va povestesc eu dupa aia cum e…

Tocmai ma uitam la un documentar despre robotii umanoizi si m-a lovit o cugetare. Cand eram eu mic chestia asta cu robotii era inca de domeniul SF (gen “Noi si anul 2000″ din Almanahul Copiilor) si se scriau povestioare despre cum robotul era acum prietenul copiilor si alte prostii d-astea. Pe atunci se spera ca robotul umanoid va face tot felul de treburi plictisitoare pentru noi cum ar fi sa spele rufe, sa se duca dupa bere etc. in timp ce noi vom avea timp sa lucram la lucrurile cu adevarat importante in viata cum ar fi sa descoperim leacul pentru cancer, piatra filosofala si altele.

Acum ca am ajuns la a nu-stiu-cata generatie de roboti umanoizi putem intr-adevar sa-i punem sa se duca dupa bere in timp ce noi ne ocupam de lucrurile cu adevarat importante: W0W, zacut si uitat la televizor, Second Life etc.

Trist.

Ce vedeti mai jos (in prim plan) s-a dat astazi la pranz la cantina Connect (EuroCateringu lu Petrisor) – putzecrochete de pui, cartofi frantuzesti, prajitura neidentificata. Total 18,5 lei.

(In fundal se vede aproximativ acelasi meniu, difera doar desertul. Costa la fel)

Zoom (aia cu televizorul din metrou) incearca sa ne culturalizeze astazi cu cate ceva despre Caragiale. Ion Luca Caragiale. Una din primele chestii care m-au lovit cand am intrat pe peron azi dimineata era faptul ca sus-numitul a scris un roman, “Craii de curte veche”, care s-a bucurat de un oarecare succes. Haios, nu ?!

10 coolpoints pentru cine stie cine a scris de fapt “Craii de curte veche”. Daca habar n-aveti dar cautati pe google… 2 coolpoints pentru intentie.

Dintotdeauna mi-a placut sa citesc. Consum orice – politist, horror, clasici, piese de teatru, aventuri – atata timp cat sunt scrise bine si ma “prind”. Ca orice copil am citit si eu la viata mea cate ceva din Jules Verne, iar acum regret ca nu am citit mai mult si caut de bezmetic carti de sus numitul autor (mai tineti minte cartile alea format A4 cu coperta cartonata ? Erau 39 in serie, eu am citit vreo… 6 ?) asa ca n-am putut decat sa ma bucur cand am vazut ca editura Paralela 45 a inceput sa reediteze Jules Verne.

Acum vreo luna am cumparat “Copii Capitanului Grant” de la targul de carte  cu gand sa-l recitesc (pentru ca nu stiu ce s-a intamplat cu editia pe care am citit-o cand eram mic) si a stat la coada pana aseara cand in sfarsit l-am deschis si-am inceput sa-mi aduc aminte… Si pe masura ce citeam incepeam sa-mi aduca aminte ca… nu prea era asa. Lipseau replici, exprimarile erau altele, lipseau pasaje descriptive, totul nu era decat un sir lung de dialoguri cu o legatura aproximativa intre ele. Primul capitol este expediat rapid cu un fel de “uite un rechin. hai sa-l vanam. ha, o sticla. uite, un mesaj in ea. ce zice ? 2 marinari si un capitan. omg, ma duc sa raportez la amiralitate. the end“. Capitolul in care copii naufragiatului vin la castelul lordului ca sa ceara ajutor este cu cel putin doua pagini mai scurt aici decat era in copilaria mea. Prima aparitie a celebrului Paganel este ciuntita si n-are pic de esenta. In fine, m-am simtit pur si simplu tarat prin inceputul povestii ca si cum cineva m-ar fi alergat printr-un muzeu fara vreo sansa sa ma uit in jur sa admir exponatele. Enervat am “derulat” inainte pana la capitolul in care personajele se intalnesc cu un copil de bastinas (pe nume Toline) care este “ascultat” la geografie de Paganel (un capitoul extrem de haios de altfel). Dumneseule, fix trei pagini si jumatate de dialoguri fara expuneri, fara explicatii… Am lasat suspinand cartea jos si azi dimineata am inceput sa citesc Palahniuk.

Cat despre Jules Verne… am sa dau iama in anticariate.

PS: Pe carte scrie “Bibliografie Scolara” – probabil de aci se explica totul, scolarul nu mai are timp de citit tre’ sa fie rapid 

PS1: Si un mesaj pentru Editura Paralela 45 (sau cine s-a ingrijit de editia asta) – MURITI, BA !

…dar la Cornu. 

Oare de ce nu mai fac poze ? Tot echipamentul sta in rucsac si asteapta sa fie scos la o tura… Sa fie ca nu mai chef ? Sa fie ca m-a invins in sfarsit cotidianul ? Sa fie c-am obosit ? Sa fie ca niciodata nu m-au dat pe spate pozele ce le faceam ? 

Nu e ca si cum n-as fi incercat… Mi-am luat chiar wide-ul ca sa incerc sa-mi schimb vederea asupra lumii, poate o sa-mi placa mai mult. Degeaba. De ce ? Sa fie din lipsa de peisaj ? Sa fie ca nu mai “vad” nimic ?  Sa fie ca totul mi se pare prozaic, monoton, uniform, gri ? 

De ce nu mai simt nici o placere cand scot aparatul din rucsac ? De ce nu-mi mai tresare inima cand aud sunetul de declansator ? De ce nu mai ard de nerabdare sa descarc pozele, sa le aranjez, sa le tot chinui pana ies cum vreau… ? De ce ma limitez la poze de familie (”fa si tu o poza, ai ditamai aparatu”) ?

De ce … ?

…si imi pare atat de rau…

…si cum ne plimbam noi intr-o seara prin Downtown Cornu ne intalnim cu doi baieti calare pe cate un cal. Parand profesionisti i-am intrebat cum putem si noi sa ne jucam de-a Clint Eastwood prin imprejurimi. S-a dovedit ca baietii erau de la un centru de echitatie din Campina care ne primeea cu bucurie pentru niste lectii.

Astfel a ajuns prietena mea la a treaia sedina de antrenament pentru viitoarea cariera de John Wayne. Cine crede ca e simplu va avea o mare surpriza – se pare ca echitatia este mai grea pentru calaret decat pentru cal. Deasemenea cine isi inchipuie ca primesti un cal pe mana si o palma pe spate si poti sa alergi cu coama in vant pe campii – iarasi gresala. Sedintele sunt un fel de lectii de sofat, inveti “acceleratia”, “frana”, cum sa stai in sa, cum sa tii darlogii (astia de fapt nici nu prea ii tii in prima lectie), cum sa tii picioru in scari etc.

Ahooooy, Silver !

Cel mai tare ma enerveaza lumea care ma judeca fara sa ma cunoasca. Ce te arde pe tine ca eu port tricouri cu cap de mort ? De ce te-ar putea interesa ca la (aproape) 30 de ani mi-am luat consola de jocuri, si o si folosesc ? De ce sa nu imi manifest eu umorul cinic si negru, pentru ca te ofensez pe tine ?

Ce conteaza mai mult – ca fac misto de tine sau ca ai ce discuta cu mine ? Ca ascult heavy-metal sau ca sunt in stare sa savurez Simfonia a noua de la un cap la altul fara sa adorm ?

Cred ca ma gandesc prea mult…

Aflu dintr-un status de yahu ca o fosta colega de-a mea de liceuclasa din liceu a deschis larg portile unui blog, hotarata sa-si verse talentul in online. Sa-i uram succes, “are cu ce” ca sa zic asa.

(Nu prea se stie inca la pus link-uri si etc. dar astea se invata)

Iaca ajunseram cu bine si in 2009, lumea se invarte in acelasi sens si nu s-a schimbat nimic*…

Vacanta de iarna s-a terminat si ea, odata cu vremea calda si banii din buzunar asa ca de astazi prestez din nou pe ogorul firmei. Se pare ca inspiratia a fost in floare de Craciunul acesta, cel putin trei oameni care stiam ca nu poarta ceas acum au ceasuri noi noute la mana. Eu raman tare pe pozitie, daca imi voi lua ceas va fi d-asta, ca sa impresionez toata populatia de geek-ppl. Ca tot veni vorba de inspiratie si Craciun in topul cadourilor pe care le-am primit troneaza “AC/DC – Flick of the switch” versiunea pe VINIL (da, ati citit bine, VINIL). Suna demential pe pick-up-ul meu Tesla (mono, evident).

Am petrecut 10 zile in celebra comuna Cornu (insert “oua” jokes here) unde am avut chiar si net (v-am zis eu ca ClickNet rulez) dar am preferat sa rup tastatura la Psychonauts (go check it out, e un super – joc).

Ca si cugetare despre seara de revelion – mi se pare stupid sa trudesti o zi intreaga sa faci pregatiri ca la ora 1 noaptea sa te doboare oboseala si sa adormi cu gura in pahar. Dar ma rog, traditia e traditie…

______
*mi se pare mie sau toata tarasenia cu Revelionul e doar chestie de calendar ?

Ba… Baaa… Baaaaaaaaa… dati-o naibii de treaba… stau si eu la masa cu familia, cu cozonacu in gura, cu vinu in pahar si apar stirile de pe antena care incep cu o fetita de 4 ani care are cancer la creier si probabil n-o sa prinda anu urmator… Dati-o incolo de smecherie, inteleg, plange lumea de Craciun dar se mai si bucura frate !

Hai digestie usoara romane !`

Bip. Bipbip. Bipbipbip. Bipbipbipbip…

Damn. Ce dra… Ah, e telefonul. Dumneseule ! Nu-s obisnuit sa ma trezesc cu telefonul. Il apuc, ma uit la el. “Stop alarm”. Patul sa zgaltaie. Nu, eu ma zgaltai. De frig. Geniala miscare, am deschis geamul aseara “sa se aeriseasca putin”. Pe geam se vede un mic petic de cer. Plumburiu. Cu greu creierul isi revine la viata. Realizez ca sunt inca in camera de hotel. Mai realizez si ca domnul amabil de la receptie mi-a zis ca nu stie daca imi pot prelungi sederea pana vineri pentru ca nu mai au camere. Ma tarasc pana la baie si ma spal sub privirile obosite ale omului din oglinda.

Cobor la masa. Interesante calitatile de chelneri ale oamenilor de la hotel. Cu o voce stridenta (si neaparat pe un ton rastit) te intreaba daca “vreti ceva de la bar ?”. Cer o cafea. Pentru prima data in 4 dimineti de stat aici am primit cafea la micul dejun. Am baut-o pe fuga. Alt domn de la receptie ma asigura ca pot sta pana vineri dimineata.

Ies afara sub cerul partial senin unde ma inconjoara cele aproximativ 0 grade de aer inghetat. Poate astazi reusesc sa trec de prima melodie de pe “Only by the night” (Kings of Leon pentru profani) care mi s-a parut un “total badassery” (thanks go to sor’mea ca mi-a indicat acest album)… Imi pun castile in urechi. Una nu intra ca lumea. Cred ca mi s-a umflat urechea de la curentul din camera.

Buna dimineata.

Facebook, twitter, hi5, yahoo… Socializam online. Socializati socializati socializati. Socializam online de la birou, putem sa stam peste program acu, ce nevoie avem de prieteni, avem prietenii nostrii aici in cutia plata de pe birou. Au nume, au fetze, au “profile”, au alti prieteni, ne fac cunostinta cu ei, stim ce carti au citit, ce filme au vazut… Viata voastra personala e acum in cutiile mari si negre legate cu fire. Puneti mana si munciti. Oricum prietenii vostrii sunt tot acolo…

Eu zic ca e o cospiratie.

(Inspirat de aici).

Soundtrack

Oamenii trebuie sa consume. Asa merge lumea, nu se poate altfel. Omul trebuie sa cumpere, sa foloseasca, sa arunce, sa cumpere din nou. Fara ciclul marfii in natura economia mondiala s-ar duce de rapa. Cand omul nu mai are bani sa cumpere bancile sunt fericite sa-l imprumute (si sa cauzeze niste crize mondiale dar nu despre asta e vorba). Uite asa toti prosperam.In acest spirit consumerist a aparut aceasta Mecca a cumparatorului (Mecca cumparatorului, lol) – hypermarketul. Acest bastion al “consumerismului” a aparut probabil in urma vreunui studiu care evidentia faptul ca omul cumpara infinit mai mult atunci cand are toate prostiile sub acelasi acoperis. Studiul avea dreptate.

La noi… totul a inceput cu un “butic” in coltul blocului. “Buticul” a evoluat la stadiul de “magazin” atunci cand omul s-a prins ca-i merge afacerea. Acei ani inocenti ai consumerismului romanesc au trecut repede si, odata cu evolutia (?) economiei au evoluat si punctele de vanzare – a aparut supermarket-ul (MegaImage Lujerului a fost primul din Bucuresti ). Asa da ! Piata plina de magazinase si tarabe a fost lasata in seama pensionarilor si a “saracilor” – neoburghezia se inghesuia la “megaimaj” (sau “megaimigi” pentru anglofoni). Aceste sinagogi ale clasei de mijloc s-au inmultit precum ciupercile dupa ploaie, impanzind orasul si adunand in fiecare zi cohorte de oameni inchinandu-se la caruciorul cu cumparaturi. Evolutia normala a venit odata cu primul “Metro” deschis – cu toate ca magazinul era declarat pentru cumparatorii “en-gros” (exista chiar o limita – nu aveai voie sa cumperi in valoare de mai putin de 100000 lei vechi) totusi populatia flamanda nu a putut sta deoparte. Primul astfel de monolit primea in fiecare week-end jumatate din Bucuresti si comunele limitrofe care se alimentau cu tot ce gaseau pe rafturi (chit ca trebuiau sa cumpere 3 cutii de detergent nu una). De aici pana la aceasta veritabila catedrala a neamului numita “hypermarket” a fost doar un pas – lumea se aduna in fiecare week-end (era totusi in afara Bucurestiului) impingand hipnotizata carucioarele printre randuri, consultand listele si navigand in transa printre ofertele speciale. Aceste lacase de cult consumerist s-au inmultit si ele, hranite de foamea populatiei pentru “2 in 1″, “Super oferte” si “Zdrobim preturile”.

Am fost unul din ei. Am fost unul din oamenii care seara sau un weekend se alinia frumos la coada cu cosul plin pentru a umple frigiderul si camara cu diverse prostii; faceam slalom cu cosul printre rafturile golite deja la ora cand ajungeam eu, incercand sa mai prind cate o bucatica din “cel mai mic pret din oras”; caram plase de plastic mici si proaste (deh, nu cumparam plasa de rafie, era scumpa) pe scari in cate doua drumuri; ma propteam in usa de la camara sa se inchida; credeam ca se ardea becul din firigider cand de fapt el era acoperit de o stiva de cutii cu continut indoielnic.

Am renuntat. Odata ce m-am mutat langa o piata si un “supermarket” (un Mega Image. Ironic, nu ?) am uitat cum arata interiorul unui hypermarket. Gata cu randurile lungi pline de cutii care-ti iau ochii si mintile si te imbie sa le pui in cos – “cumpara-ma pe mine… si pe mine… incearca-ma si pe mine…”; gata cu asteptatul la casa pentru ca o fetiscana obosita sa te taxeze (de cele mai multe ori in plus) pentru prostia pe care ai facut-o venind sa consumi; gata cu caratul de plase pe scari…

O sa vina sarbatorile. Pentru mine asta inseamna ca fac un drum in piata sa cumpar de la “tarani” cele trebuincioase, plus un drum la supermarket pentru completarea listei. Poate ma duc si la Metro, trebuie sa iau un bax de bere.

Pe aceeasi tema, dar mult mai “rantish” a prestat si Arhi.

Pe final: cand m-am mutat eu in zona (bd. Metalurgiei) era un Metro, un Selgros si un Hornbach. Apoi a aparut un Real. Pe aceleasi locuri se construieste acum un Carrefour. La “Big” se construieste un mall “ancorat” de un Cora. Recesiune, nene !

(Auzita azi dimineata la radio)

Un caine se plimba pe strazi cand ajunge nas in nas cu o oglida. Imediat dadu urechile pe spate si incepu sa maraie la confratele cu care daduse nas in nas si care parea sa aiba aceleasi intentii. Dupa cateva momente de amenintari ataca feroce incercand sa-si biruiasca rivalul care se dovedea si el pe masura. Lupta dureaza pana cand oglinda se sparge si cainele se prabuseste plin de sange printre cioburi…

Daca la vederea celuilalt caine s-ar fi bucurat si ar fi dat din coada intalnirea lor ar fi fost plina de bucurie si ar fi ramas prieteni…

Nu stiu cati dintre voi au aflat ca Radio Romania sarbatoreste 80 de ani de existenta. Fiind meloman de mic ascultam acest post de radio in fiecare zi. Si acum mi-aduc aminte cu placere de “O melodie pentru fiecare”, “Studio deschis” si alte emisiuni care faceau parte din rutina mea zilnica de scolar. Pe vremea aceea urmaream chiar si “Fotbal minut cu minut” (”Craiova, minutul si scorul !”) ca sa nu mai zic de “Teatru radiofonic” si povestile de sambata dimineata pe care le inregistram pentru a le asculta cu sor’mea seara…

La multi ani si o umila dedicatie:

O lipsa acuta de timp precum si o lene fara margini m-au oprit miseleste de la a mai spamui blogosfera cu panseurile mele…

Vom reveni. Fara amanunte.

(emo alert !)

Nush cum vine de se face ca-n fiecare an pe vremea asta se apropie ziua mea (de nastere). Da, asta se intampla de ce vreo douazecisiceva de ani incoace si se pare ca n-am ce face, asa va fi si in continuare (pentru mult timp, sper).

Da, ati ghicit, sunt Balanta. Adica ma enerveaza aia zgomotosi (ciudat, avand in vedere concertele la care ma duc si muzica pe care o ascult), ma enerveaza intolerantii (”dezechilibratii” adica ), ma enerveaza sa iau decizii (si sunt pus sa iau o groaza in ultima vreme) etc.

Inevitabil, in perioada aceasta incep intrebarile “da’ tu ce vrei de ziua ta ?” si vin si raspunsurile mele, invariabile – “nimic !”. Asta este adevarul !  Sanatate pentru mine ? sanatate pentru altii ? o clona ca sa-i arunc unul din proiectele mele pe cap ? mai mult timp liber ? un nas mai sanatos ? (ok, pe asta pot sa-l obtin si singur dar tratamentul e de nedescris) – cine imi poate da mie astea ? Nimeni. So, why bother ?! Doleantele mele “umane” se dilueaza in momentul in care viata mea incepe sa nu mai fie a mea. (ptiu, ce mi-a placut sa scriu fraza asta)

Asta nu inseamna ca nu-mi doresc diverse chestii. I really do. Dar pentru fiecare am contraargumente:

• Telefon - da, vreau sa-mi schimb unul din telefoane. Nu stiu de ce, probabil de trendinez ce sunt, dar chiar stau intr-un dubiu intre un Nokia E66 si un Nokia N95. Cam scumpe pentru cadouri.
• Chitara electrica – visul meu de cand eram mic, mai ales ca acum as sti cat de cat ce sa fac cu ea. Pe de alta parte chitara mea acustica sufera cateodata in tacere pentru ca mi-e lene sa deschid metronomul sa exersez sau sa rasfoiesc paginile cu cantecele sa cant. Then again – poate ca daca ar fi electrica…
• MP3 Player - da, voiam sa-mi schimb si mp3 playerul. Am un iRiver borcanat si portocaliu, primit de la Mos Niculae pe care pana de curand nu l-as fi schimbat pentru nimic in lume datorita faptului ca functioneaza cu baterii AA – si o baterie d-aia ma tine cateva zile bune de radio 8 ore pe zi + muzica in metrou. Problemele lui sunt ca are doar 1 Gb (si la indecizia mea e greu sa aleg doar 1Gb de muzica de luat cu mine din cei 80 pe care-i am) si are un mod aiurit de a sorta melodiile – manualul spune ca dupa ID3 tag, eu cred ca dupa nume (nu de alta dar sunt maniac cu tagurile ID3 si majoritatea muzicii mele este catalogata cu rabdare de chinez batran). Hmm… pentru asta n-am contraargument.
• Casti pentru MP3 player – accesorizati, accesorizati, accesorizati. Sennheiser au scos casti “in-ear”, urmaresc o pereche din astea.
• Chestii de calculator - mor de ciuda ca jocurile noi (sau Adobe Lightroom) se misca absolut naspa pe sistemul meu de acasa. Pe de alta parte n-am mai stat sa ma joc de nu stiu cand. Le pornesc, le butonez… si nu mai am timp de ele.
• Jocuri de Wii - am o consola. Cum procedez ? Pai am incercat sa fiu cat de cat legal si sa iau jocuri din afara. Bad luck, din patru numai doua merg, si inca alea mai penibile. Am incercat sa cumpar jocuri de la noi. De unde, ca nu prea se gasesc (lasand la o parte preturile aberante). Ma bate serios gandul sa duc consola la modat. Pe de alta parte… idem ca mai sus. Timpul meu a scazut simtitor.
• Carti ! – OMG, la Anthony Frost are toata seria Fundatiei. In engleza ! In urma ultimelor achizitii insa  am primit interdictie (vreo 300 de lei bagati in carti in ultima luna).
• Muse – HAARP (Live on Wembley) – vanez de mult asta dar Muzica se incapataneaza sa nu-l aibe. Pe de alta parte mi-as fi dorit mult mai mult sa fiu acolo.

Oricat m-as uita la lista asta tot la un mix de sanatate, timp liber, pofta de viata, timp pentru pozat, timp pentru gatit, timp pentru prietena mea etc. as ramane.

Nu stiu. Pe bune. Da-o dreq. Luati-mi o ciocolata.

Nu-i asa ca va seaca stirile in engleza care vin pe feed-ul de la Mediafax ? Pe langa faptul ca sensul imi scapa, sunt scrise in cea mai de balta engleza intalnita pana in ziua de azi. Iata un exemplu mai mult decat graitor:

Idiots !

Pe cand veneam cu masina la munca obisnuiam sa ascult CityFM dimineata pentru ca dadeau muzica pe placul meu si nu vorbea nimeni. La un moment dat a venit un nene care incerca sa invioreze atmosfera (adica intra pe la jumatea melodiei si vorbea gura fara el) insotit la scurt timp de o fatuca ce avea aceeasi menire. Din pacate erau destul de patetici si cu glume rasuflate.

A urmat apoi Ancutza (sau s-ar putea sa mai fi fost ceva “intre”, de cand eu nu mai merg cu masina) care se chinuie sa fie hazlie fara absolut nici un succes. De ce ?! DE CE ?!?!?

Baiatul asta (Justin pe numele lui) are un site cu lectii de chitara absolut free. Intrucat mi-a placut enorm site-ul, materialele, filmele, modul cum explica, adaugand si faptul ca am invatat si cate ceva de la el, astazi i-am donat 10 USD. Sa fie primit.

Keep up the good work, Justin.

Pai se facea ca ministerul care se ocupa de (ne)sanatatea noastra a zis “Ba copii, lasati naibii chipsurile alea ca are E-uri” si a interzis chioscurilor de pe langa scoli sa mai vanda “alimente de tip fast-food” (lol @ expresie).

Chioscurile au zis atunci “Oh rly ?!” si au bagat mancare sanatoasa: fructe; la preturi romanesti – 1 leu un mar, 1 leu jumate o banana, d-astea. Calculand cam cat ii trebuie unui copil sa manance ca sa se sature iesim la niste sume meseriase.

Cine e de vina ? Nu prea imi dau seama. Ministerul a dat o lege cam degeaba – chioscurile n-o sa mai vanda Bake Rolls, so what ?! Tot il duce mamica pe plod la McDonald’s in weekend. Chioscarii au scos pungile de chipsuri si au bagat fructe. Evident ca din asta nu se fac la fel de multi bani, au si ei chirii de platit etc. asa ca le dau mai scump.

Intre timp, intr-un sat de prin Dolj, niste copii invata langa o carciuma.