In timp ce desprinderea unui citat din context imi pare nepotrivita, inutila, o jignire la adresa contextului ca intreg, aprob si chiar sustin desprinderea omului de context. Intotdeauna am avut fascinatia gandurilor proprii care duceau oamenii intr-un context nou, complet diferit de cel in care fusesera formati. Iar gandurile nu erau din cele frumoase, neaparat, nu ma gandeam la frumusetea unei evadari paradisiace, ma gandeam mai degraba la cate parale face un om dincolo de contextul care il tapeteaza, dincolo de contextul in cadrul caruia a stat respirand rar, fie din prea multa teama, fie din prea multa oboseala, fie, pur si simplu, din lipsa provocarilor, din comoditate.

Nu am crezut niciodata ca poti reusi in orice context, acest mit, acest cliseu mi-a displacut intotdeauna, fie si doar prin simplitatea lui, fie si doar prin caracterul populist, prin lipsa de nuante. Nu mi-a placut nici viziunea americana asupra succesului. Nu, nu cred ca oricine poate sa ajunga presedinte indiferent de locul si felul in care a fost crescut. Dar cred totusi ceva si acest ceva are aer populist sau poate fi suspectat ca are: cred ca poti iesi din orice context, cred ca poti sa nu depinzi de context, asta cred, da. Dar nu cred in iesiri construite zi dupa zi, ca un tunel, cu ambitia de a ajunge intr-un loc mai bun ci cred in acceptarea senina, in revelatia subita a faptului ca nu esti atat de legat de context pe cat crezi. Nu ii datorezi atat de mult pe cat crezi si nu trebuie sa ramai prins in el, mascand aceasta lipsa de curaj cu recunostinta fata de contextul care te-a format.

Contextul este o haina. Uneori e potrivita, iti sta bine, nu face nota discordanta, nu te jeneaza, iti este confortabila si te reprezinta. La un moment dat, cand se uzeaza, cand se labarteaza, cand iti dai seama ca nu mai ai chef sa porti o anumita culoare, ca aceasta culoare nu mai reprezinta nimic in interiorul tau, iti schimbi haina. Ar trebui sa ai curajul sa mergi in fundul gol dar nu il ai asa ca un maximum de curaj este cel de a-ti gasi un invelis care sa te reprezinte si care sa te faca sa te simti confortabil in iesirile tale din casa. Nu vad rostul in a dovedi ca esti o persoana extraordinara in pofida unor haine in care nu te simti bine. Sunt doar niste haine. Asa cum contextul in care traiesti este doar un context. Cat timp te simti confortabil in el, ramai in el. Cand nu te mai simti confortabil, pleci. Romanii se desprind greu. Se desprind cu multe griji, se desprind gandindu-se la aspecte practice in primul rand, nu vor sa-si lase casele, “agoniseala”. Iar asta este primitiv, denota o lipsa de siguranta pe valoarea ta reala, nevazuta si pe ideea de valoare, in general. Romanii iau prea in serios raportarea la tara lor si asta vine din nesiguranta si nationalism generat de nesiguranta, nu din cine stie ce lupta de a contribui la binele tarii. Asa cum romanii se agata de viata, traind ca niste bezmetici dar luand medicamente si operandu-se mult prea des, tot asa se si raporteaza la contextul in care traiesc: se misca greoi prin el, nu au rabdare sa-i disece mecanismele si sa le inteleaga, sa le curete dar isi gasesc combustibil nociv pentru a mai functiona inca o bucata, agatandu-se cu fervoare de mecanismul imputit si muribund. Pentru ca incep sa se identifice cu el, functioneaza ca el si isi dau seama, chiar daca nu recunosc, ca ar tusi daca s-ar alimenta cu un combustibil ca lumea si ca s-ar misca stangaci intr-un mecanism performant.

Din toate popoarele in mijlocul carora am trait, romanilor le vine cel mai greu sa creada ca exista viata dupa moarte. Si, ce este interesant si trist in acelasi timp, este ca nu vor sa auda argumentele care ar sustine treaba asta, daca macar nu simt in ei ca nu se poate sfarsi viata atat de simplu cum isi inchipuie. Se agata de contextul vietii asa cum o stiu ei si de-asta se tem atat de mult de moarte. Pentru ca, la fel ca si in privinta altor societati, altor variante decat cea batatorita cu care s-au obisnuit, ei nu vor sa-i scoti din context, contextul devine insasi identitatea lor iar asta, sper ca sunteti de acord, este foarte grav. Romanii sunt cei mai reticenti la teorii alternative iar numai aceasta reticenta in sine si ar trebui sa ne puna pe ganduri si sa ne faca sa abordam cu mai mult curaj orice teorie alternativa. Am spus “sa abordam”, nu “sa adoptam”. Mersul cu ochelari de cal, pe acelasi drum pana la capatul vietii are un farmec de roman rusesc dar imi pare viabil doar ca metafora in ziua de azi. A te minti ca lupti, ca esti de folos pentru ca ramai intr-un context si nu fugi de el imi pare o piesa la teatrul de papusi, un eroism infantil, de absolut nici un folos. Daca nu esti multumit de un context, nu inseamna ca esti rasfatat daca il parasesti. Ma si tem sa aduc in discutie un punct de vedere al lui Horia Roman Patapievici dar o voi face pentru ca este important in momentul asta: “trebuie sa ne smulgem din vraja acestei minciuni care este Romania”. Nu in ideea la care parca si vad furibunzii natiunii spumegand, nu in ideea dezicerii de propria noastra tara, ci in ideea unei priviri obiective asupra ei. Iar o privire obiectiva, se stie, se obtine cel mai usor daca te indepartezi putin de obiect. Daca stam cu nasul lipit de tabloul tarii noastre, nu dovedim decat ca nu suntem niste consumatori versati de arta si ca nu putem sa vedem pictura ca intreg. Agatarea asta de presupusele valori nationale neprobate, nedefinite, necontrazise ma inspaimanta. Mania cu care este privit orice om care indrazneste sa iti prezinte o alternativa… si asta ma inspaimanta. Asta ar trebui sa inspaimante pe oricine, asta este una din sursele incontestabile ale declinului. Romanul are o varianta, o vomita peste tot, isi adauga patos la ea si ridica vocea asa incat sa se asigure ca nimeni nu ii va putea fisura fantezia.

M-am gandit atent si serios la discutiile pe care le am cu cititorii mei, am resimtit mai puternic ca oricand responsabilitatea deciziei plecarii mele si asta este foarte bine. Nici nu mi-ar fi placut sa plec fara sa intorc pe toate partile o decizie, nu imi sta in fire, cu toate ca regret lipsa mea de spontaneitate. Dar, pana la urma, despre ce vorbim? Despre desprinderea de un context social. Bine, hai sa adaugam si “national”. Un context national. Desprinderea formala de un context national. Sa te sperie asta ar insemna sa te sperie ideea de a te desparti de cel pe care-l iubesti, temandu-te ca odata plecat, iubirea nu va mai fi atat de puternica. Numai pentru a-mi dovedi ca este si tot as pleca. Dar imi dau seama ca romanii nu prea o au pe asta cu pauza intr-o relatie. Ei prefera sa se insele, sa se umileasca, sa lase relatia sa se duca dracului decat sa faca o pauza in care fiecare sa-si redefineasca pozitia, sentimentele, identitatea. Daca vrei sa respiri, sa pleci un timp, partenerul roman spune ca nu il mai iubesti, parintele roman te intreaba daca iti lipseste ceva, “ca ti-am dat tot ce am avut”. Romanul nu vrea sa pleci de langa el, chiar daca vede ca nu iti este bine. De fapt, nici nu stiu daca vede, nici nu stiu daca mai are pe undeva registrul de a vedea ca nu iti este bine.

De ce este atat de grav sa te desprinzi de contextul in care ai stat mult timp, de ce suntem atat de speriati sa fim parasiti si, mai important, de ce nu ne gandim ce am facut sa fim parasiti (fie si temporar)? Ne grabim sa-l acuzam pe cel care pleaca, ne grabim sa-l acuzam pe cel care indrazneste sa fie nemultumit, pe cel care indrazneste sa-si puna cateva semne de intrebare.

Unui prieten mama lui i-a spus ceva teribil, ceva atat de apasator si dezarmant in sensul rau, incat baiatului i-a trebuit ceva timp sa-si revina: “Nimeni nu te va iubi asa de mult ca mine.” De ce i-ai spune asta unui om? De ce i-ai spune monstruozitatea asta? De ce i-ai spune ca nu ii va fi in nici o alta tara mai bine decat ii este in Romania? De ce i-ai spune asta, de ce i-ai taia aripile doar ca sa stii ca nu pleaca din curte? Este o linie foarte fina intre realism si monstruozitate, asa cum stiti. Iar romanii trec des linia asta, fara sa isi dea seama, toate liniile sunt sterse si nu au mai fost retrasate la romani de prea multa vreme. Invalmaseala este cel mai bun mediu pentru a fi imbecil si pentru a nu evolua. Important e sa nu pleci, asta e important, sa nu iesi din invalmaseala si nici sa nu te opresti din a te inghesui, ca daca te opresti, iti dai seama ca ai functionat din inertie si ca nu vei mai putea reporni motorul.

Simplu spus, cred ca oamenii care au puterea sa se desprinda cu usurinta de un context, sunt fericiti, sunt liberi. Un om care inchiriaza si nu cumpara, e un om care imi place, ma linisteste siguranta lui. Siguranta pe el insusi si siguranta pe caracterul precar al proprietatii. Un om care traieste cate cinci ani in cate o tara, imi place. Inseamna ca este stapan pe identitatea lui. Imi place cand un heterosexual traieste fericit intr-un cartier gay. Identitatea trebuie sa existe dincolo de context si uneori contextul nu face decat sa o surpe, nu sa o consolideze. Apartenenta este inselatoare, intotdeauna inselatoare atunci cand devine pur formala. Nu trebuie sa te fortezi sa simti ca apartii unui context caruia ii apartii teoretic. Asta este o mutilare careia nu ii gasesc rostul. In aceasta idee nu inteleg obligativitatea de a ramane in Romania pentru a ajunge la o intelegere cu aceasta tara, dupa un razboi de gherila fara un rezultat limpede. Viata nu trebuie sa fie un razboi de gherila, daca ai incotro, daca ai alternativa. Acest gen de perspectiva este atat de simplist incat nici nu merita prea multa atentie. Este echivalentul unei educatii severe fara a lua in calcul personalitatea copilului.

Si daca admitem ca omul trebuie sa se descurce, intr-adevar, in orice context, de ce trebuie sa se descurce in Romania neaparat? De ce “orice context” implica la romani, fara exceptie, ceva greu? De ce nu isi pune nimeni problema ca este foarte, foarte dificil sa te descurci intr-un context armonios? Nu sunt sarcastica, trebuie sa precizez din nou. Vorbesc cat se poate de serios. E timpul sa ne scuturam de aceasta armura greoaie a contextului romanesc, armura care a devenit ridicola, am devenit un muzeu de incapacitate si nationalism, am devenit atat de impermeabili incat nu mai patrunde nimic proaspat in noi. Eu stiu ca nu vrem sa fim europeni dar se pare ca trebuie asa ca, pentru a nu deveni cu forta, n-ar fi rau sa ne lasam patrunsi, fara atat de multa galagie si rezistenta stupida, si de valorile lor, macar pentru a le putea contrazice inteligent si in perfecta cunostinta de cauza.

In ideea asta plec. Plec pentru a face un lucru pe care romanii nu par sa-l inteleaga nicicum: plec pentru a-mi salva relatia cu tara mea si cu identitatea mea nationala. Plec pentru ca vreau sa mai ramana ceva din relatia asta. Nu vreau sa ajunga ca o casnicie romaneasca in care partenerii se detesta dar stau impreuna din lipsa de alternativa. Ati observat ca un om care are succes real la sexul opus sau la acelasi sex, un om care are alternative reale, este mult mai linistit intr-o relatie stabila decat cei care nu au? Ei bine, eu plec sa imi construiesc o alternativa reala asa incat sa-mi pot permite o relatie stabila cu Romania.

Citeam zilele trecute o reflexie extrem de interesanta si bine transpusa, a Oanei. Si am gasit si melodia care i se potriveste.

Fara sa se ajunga la narcisim, care dupa parerea mea e de domeniul patologicului, iubirea de sine e cu adevarat singura iubire sincera, fara minciuni, fara regrete, cu devotament total si cu sentimente adevarate. Nu e o dovada de egoism daca te accepti asa cum esti, daca te consideri o persoana mareata (nu perfecta). Pana la urma esti unic, iar fiecare este frumos in felul sau, fiecare este frumos tocmai prin aceasta unicitate. Sentimentul de inferioritate e o povara in viata. De ce sa te simti mic cand poti fi mare? De ce sa te urasi cand te poti iubi? Cand iti poti crea viata pe care ti-o doresti. Cand ai ajuns sa te iubesti cu adevarat, atunci poti sa ai un etalon pentru sentimentele pe care vrei sa le investesi in altcineva. Atunci vei putea vedea cu adevarat daca persoana respectiva merita cu adevarat aprecierea ta. Deci invata sa te accepti, sa te respecti, sa te iubesti asa cum esti. Cu bune si cu rele. Doar asta esti.

Nicole Scherzinger (PCD) - Until You Love U

You know sometime when you see yourself
Just see your self
Someone not good enough
And though there's times when you feel like
You can't do nothing right
And then security takes a hold
Obscures your vision of your soul
You can't see what's inside
Open up your eyes

Take a look in the mirror
You're beautiful
Take a moment to love
The one you are
Learn to accept yourself
'cause this the truth
Can't love nobody else
Until you love you

I know sometime its so hard to keep
Up your self esteem
Sometime you can feel so small
And it's so easy to tell yourself
You're not worth much at all
When you aren't sure of who you are
Now it's tearing you apart
You can't see what is true
Change your point of view

Take a look in the mirror
You're beautiful
Take a moment to love
The one you are
Learn to accept yourself
'cause this the truth
Can't love nobody else
Until you love you

Find what is real is what's inside you
Know there's no one else in this world like you
Take maybe just a little time to start and see
Just who you really are

Take a look in the mirror
You're beautiful
Take a moment to love
The one you are
Learn to accept yourself
'cause this the truth
Can't love nobody else
Until you love you

Take a look in the mirror
You're beautiful
Take a moment to love
The one you are
Learn to accept yourself
'cause this the truth
Can't love nobody else
Until you love
Take a look in the mirror
Take a look in the mirror
Hemm
Take a look in the mirror
Take a look in the mirror
You're beautiful

O astfel de propoziţie o văd mai repede în postura unei dezamăgiri decât în cea de compliment. Ea poate fi pe rând: respingere, eliberare, dezlegare, pierdere, etc. Depinde cine o spune şi de ce. Una dintre deosebiri va fi în cele din urmă vitală.

Pe de o parte sunt indatoririle si promisiunile pe care le-am facut si asta ma duce inapoi. Sunt in urma cu inregistrarile pentru site. Faptul ca trebuie sa vorbesc despre lucruri si evenimente incheiate ma trimite din nou in trecut.

Ce se intampla "aici si acum" imi este insuficient. Pentru ca nu sunt in starea de acceptare totala a ceea ce se intampla asa cum se intampla, incep sa planific si mai amanuntit viitorul. Iata cum ma trezesc cu ghidul Indiei(1200 de pagini) si stabilesc ce urmeaza sa fac, ce sa nu fac, cum sa fac, cum sa nu fac, unde sa stau..  

Viitor... mintea are nevoie de trecut si de viitor pentru a putea exista!  In momentul prezent pot avea doar senzatie, simtire, traire... si chiar durere de este, e un punct sublim in care mintea..moare...e punctul zero! :)  Pe care nu-l pot contabiliza si nu il pot cuprinde in vreun tipar mental... si totusi, este prezent in fiecare clipa...

Faptul ca balansez astfel intre trecut si viitor, trecand doar fugitiv prin punctul prezent sau uitandu-l cu desavarsire, ma afecteaza! Imi ia din bucuria de a trai, imi ia starea de a fi viu si in contact cu ceea ce ma inconjoara.

Am fost crescuti si conditionati intr-o directie materialista. Fie suntem afectati de trecut si traim in umbra acestuia, fie  privim cu nesat spre viitor pentru a obtine...implinirea! Iar asta se transforma intr-un proces mecanic de oscilatie trecut-viitor, intrerupt rar de o scanteie de prezenta.  Nostalgia copilariei este nostalgia pentru bucuria continua sau nostalgia de a conjuga exclusiv timpul prezent. Pentru ca.. alti timpi lipsesc!  Si religia foloseste nevoia de timp, promitand un viitor in care...ne vom bucura de prezent!;)  Orbi, cautam paradis in viitor fara sa observam cata frumusete, bucurie si iubire putem primi si darui in jurul nostru!

Si iata cum, din dor de prezent, pot ajunge in Goa pentru a cumpara traire si simtire. Aromata si ieftina, opreste gandurile si "impietreste" clipa. Sau pot sa practic sporturi extreme, care ma obliga sa traiesc intens toate senzatiile! Pericolul sculpteaza in axa temporara si dilata prezentul. Dar dupa ce drogul si pericolul trec, revine starea "occidentala" de cautare, de neajuns si zbucium...

Vorbesc despre aceste lucruri si privesc trairile si suferinta din mine. Iar acest gest, de a fi in legatura cu mine, de a ma observa si accepta cu tot ceea ce sunt, readuce starea de prezenta...

Iar tie iti multumesc pentru ca esti aici si acum! :)

Am ascultat azi o prietena, cum povestea despre durerea pe care o avea in urma pierderii unei relatii. La un moment dat mi-a spus: Ce voi face? Nu am loc de munca, m-am certat nu demult cu prietenele mele si acum nici macar prieten nu am. De ce sa mai traiesc?

Sa ne gandim pentu o secunda: ce se spune intr-o astfel de situatie? voi ce spuneti de obicei?

Sunt sigura ca multi dintre voi ati fost martori la astfel de discutii. Atunci cand un prieten/o prietena are o durere, suntem tentati sa ii spunem lucruri pozitive. Ca va fi bine... Ca va trece... Ca va avea un alt prieten...

Si cum credeti ca se simte cealalta persoana ascultand aceste lucruri? Mai bine? NU.

In momentul acela, ea are nevoie doar sa fim acolo. Nu trebuie sa ii spunem ce sa faca. De obicei stie... Dar ACUM nu e momentul sa se gandeasca la acest lucru.... la viitor... in acel moment trebuie sa isi dea drumul. Sa se gandeasca la ce frumos a fost, ce multe lucruri a primit de la celalalt si ce i-a oferit. Sa simta durerea... Sa o cuprinda... Iar noi ca prieteni, avem datoria sa o lasam. Sa nu o oprim din plans. Sa nu ii dam sfaturi peste sfaturi. Ci doar SA FIM ACOLO.

In literatura de specialitate s-au evidentiat niste stadii prin care trece individul atunci cand pierde ceva / pe cineva important: partenerul de viata, un membru al familiei, sanatatea, etc.

Se mai numesc si stadiile doliului, acesta reprezentand un grup de emotii si reactii prin care trecem in cazul unei pierderi (moarte, despartire, etc).

Aceste stadii sunt:

• negarea - "Nu pot sa cred ce mi se intampla!"
• furia - "De ce eu? Nu e corect sa mi se intample!"
• negocierea - "S-a intamplat dar.... Oare cum as putea sa schimb? Oare se va intoarce?"
• depresia, tristetea - "Asta e. Nu mai pot face nimic."
• adaptarea, acceptarea - "E ok. Mi-a trecut. Merg mai departe."

Pentru ca individul sa ajunga in stadiul acceptarii, el trebuie sa treaca prin aceste stadii. In cazul in care nu trece, exista sanse ca aceasta trauma sa nu fie rezolvata, si el sa ramana cu diferite probleme care in viitor ii pot cauza greutati.

Mai jos aveti o imagine cu stadiile doliului:

Sa ne intoarcem acum la intrebarea mea de la inceput: Ce ii spunem unei persoane triste? Care nu mai vede rostul vietii din cauza perderii? Care plange? Daca o oprim din plans sau ii spunem lucruri frumoase, de fapt nu o lasam sa treaca prin acele stadii. Ceea ce poate fi periculos.

Care este deci reactia ta?

x

(poze: robinhoodofindiemusic2.blogspot.com si armchairadvice.co.uk/bereavement/emotional/responses.asp

As vrea sa va mai scriu cateva lucruri pe care le-am invatat:

• ofera intotdeauna un pic mai mult decat se asteapta ceilalti
• accepta-l... accepta-l... pe celalalt (din nou);
• structureaza-ti informatiile pe care vrei sa le dai mai departe
• fa-ti un plan bine pus la punct (sa ai cat mai putine surprize negative)
• dar totusi, fii spontan
• fii pregatit pentru lucruri neprevazute (aici e importanta creativitatea si spontaneitatea)
• fii atent la echipa ta, la nevoile lor
• ramai in ritm cu echipa

Si pentru final cateva poze:

Trebuie sa ne pocaim, dar sa ne acceptam pe noi insine. Sunt situatii cand oamneii confunda pocainta cu respingerea de sine, cu ura de sine, ceea ce este o eroare si o lucrare a celui rau. Iisus spunea: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” . Aici implica iubirea de sine, trebuie sa ne iubim pe noi insine suficient de mult incat sa ne aducem sufletele la crucea lui Hristos si sa fim mantuiti. Asta este dragoste de sine. Asta este voia lui Dumnezeu. Cand cineva nu se accepta pe sine, el nu accepta “proiectul” lui Dumnezeu, cum l-a creat pe el Dumnezeu, aspect fizic, psihic, spiritual. Toate acestea trebuiesc acceptate, altfel este o manifestare a mandriei, cu alte cuvinte: “Doamne tu nu m-ai facut bine! Tu nu te pricepi la oameni!”

Trebuie sa ne acceptam pe noi insine, exact asa cum suntem si sa recunoastem ca suntem corupti, imperfecti, (datorita caderii lui Adam si a pacatelor noastre) insuficienti in noi insine si ca depindem de Hristos pentru mantuire si viata de zi cu zi, o viata deplina. Sa intelegem ca “proiectul” este perfect si foarte bun, dar trebuie inteleasa intentia si planul initial al lui Dumnezeu. Suntem ca o “cheita” intr-un ceas, avem un loc specific, un rol anume. In noi exista un potential extraordinar care poate fi activat prin jertfa lui Hristos si puterea Duhului Sfant.

Pocainta inseamna sa te pocaiesti de tot ce nu este conform voiei lui Dumnezeu in viata ta, dar mai intai trebuie sa accepti ca esti corupt, pacatos prin mostenire si prin contributie proprie. Daca te respingi pe tine insuti nu poti sa te pocaiesti in mod autentic, eficient. Ne acceptandu-te inseamna ca nu te cercetezi, nu te cunosti, nu te gandesti la tine. Noi trebuie sa ne acceptam asa cum suntem, oricat de grav ni s-ar parea (totdeauna Dumnezeu poate interveni in orice viata de om, oricat de rea ar fi in ochii acelei persoane) si sa incepem sa lucram la noi, adica sa ne pocaim de tot ce este rau si sa punem in slujba lui Dumnezeu tot ce este bun in noi. Darurile personale sunt activate bine, doar prin puterea Duhului Sfant, pot fi activate si in sens negativ de duhurile rele, cum a fost Pavel inainte de convertire.

Asa ca, am participat in acest weekend la prima sesiune dintr-un TOT (Train Of Trainers), din care am tras niste concluzii pe care vreau sa le impart si cu voi. La sfarsit (undeva prin iunie), voi avea un examen si voi primi o diploma acreditata de MMSSF, ca sa am si "backgroundul" necesar, nu numai cunostintele si abilitatile de trainer. Ceea ce este un lucru bun. :) Sper.

De ce vreau sa impart si cu voi aceste concluzii pe care le-am tras, aceste lucruri pe care le-am invatat? Pentru ca, ele sunt generale, valabile pentru fiecare dintre noi in foarte multe situatii din viata noastra, si constientizarea ne poate ajuta sa le traim si sa le apreciem.

Deci ce am invatat din acest TOT?

Mai jos, niste poze de la training:

1. O activitate "fun" si foarte folositoare

2. Prezentam rezultatele :)

3. Asa arata flipchartul (brainstormingul pe care l-am facut impreuna, toti 17)