Prima parte a serii a fost petrecută într-un colţ, plictisită, căutând sufletul petrecerii, grupul de oameni cu care m-aş putea distra... Atenţia mi-a fost atrasă de un grup mare de băieţi. Atrăgeau toate privirile, fetele treceau zâmbind ostentativ sperând să fie băgate în seamă în vreun fel...

Nu mi-a fost deloc greu să intru în vorbă cu ei, curând ştiam numele, vârsta şi zodia fiecăruia dintre ei. Dar unul mi-a atras atenţia...

Era vărsător... Brunet, înalt, viril, emanând senzualitate prin toţi porii... deloc genul meu, dar atât de sexi! Mă dezbrăca din priviri... Pasiunea, dorinţa animalică din ochii lui, dorinţa, săruturile fierbinţi, dansul lasciv, cuvintele incitante, atingerile... stimulative... toate nu puteau duce decât la un singur lucru... distracţie!

Deci se anunţase a fi o noapte nebună... după ce am mai pierdut vremea pe la majoratul respectiv, m-a invitat să merg cu el la o altă petrecere. De ce nu...?

Afară ne aştepta motocicleta lui... mmm, era perfect, îmbrăcat în geacă şi pantaloni de piele, stereotipul băiatului rău, rebel, care nu se gândeşte vreodată la reguli sau la consecinţe... Am ajuns la tipul respectiv... Lumina era difuză, Dimmu Borgir răsuna din boxele suprasolicitate ale calculatorului, podeaua acoperită cu bidoane de bere, aerul era irespirabil din cauza norului de fum, iar oamenii erau în lumea lor, înconjuraţi de cutii goale de pastile, bancnote rulate, dând de la unul la altul o ţigară specială.

Eram un pic şocată, lumea asta a depravării nu mi-era tocmai străină, dar... dar... parcă era prea de tot... partenerul meu a apărut cu două pahare de ceva în mână, trăgându-mă nu tocmai subtil spre camera de alături...

Nu o să dau vina pe alcool. Am acceptat fără să stau pe gânduri. Cum până atunci avusesem parte doar de băieţi timizi, respectuoşi, romantici, feminini, era timpul să încerc şi extrema cealaltă. Eram etuziasmată, curioasă, dar totuşi şi puţin speriată... prietenii lui fiind genul de oameni despre care se crede (sau despre care ar trebui să se creadă) că sacrifică pe lună plină pisici şi fecioare, că fac sex în cimitire şi că în timpul liber profaneză morminte, iar eu fiind adeptă a proverbului "Cin' se-aseamănă, se-adună", mi-au trecut prin cap şi unele potenţiale riscuri. Tipul deja îmi arătase că nu are prea multe reţineri sau vreo urmă de timiditate... deci luam în calcul varianta în care, în momentul în care vom ajunge singuri între 4 pereţi, va scoate nişte cătuşe, un bici, animalul însetat de carne proaspătă (ca să nu zic de sânge, că nu era cazul) ieşind la suprafaţă.

Şi clipa cea mare a venit! Am ajuns în camera, bluza mea a zburat după primele 30 de secunde, cămaşa lui dându-mi mai mult de lucru. Când, în final, am reuşit să-I dau de cap, întreaga magie a clipei de pasiune maximă, cel mai senzual moment al vieţii mele s-a dus dracu'.

Dar ce ar putea să fie un atât de mare "turn off" încât să mă facă să mă depărtez îngrozită (dezgustată?) de cel mai viril bărbat pe care l-am văzut vreodată, de un sex-simbol veritabil?

Amintirea acelei nopţi încă mă face să îmi pun mâinile în cap... reuşind să îi desfac cămaşa, am dat-o jos... Nu ştiu exact cum, dar privirea mi-a ajuns la mâinile lui.... Şi atunci m-a lovit! De pe braţul lui drept mă privea Fecioara Maria, iar de pe cel stâng Iisus. Da, era cât pe ce să păcătuiesc, să preacurvesc cu un bărbat care îi avea tatuaţi (permanent, ţin să precizez) pe IISUS ŞI PE FECIOARA MARIA.

Da, mi-a observant şi el reacţia. Nu i-am cerut nici o explicaţie, de fapt am refuzat să aud vreuna. Nu cred că există vreo explicaţie care m-ar fi putut face să zic "Aaaa...da, acum înţeleg de ce îi ai pe IISUS şi pe FECIOARA MARIA tatuaţi pe tine!".

"I always like a dog so long as he isn't spelled backward."

(nr. 3 către VisUrat)

Mă uit în jur... toate prietenele mele şi-au găsit perechea, ba unele chiar s-au căsătorit. Şi chiar dacă nu au asta, sigur au o viaţă, au planuri, probleme, dorinţe, idealuri... Eu nu am de niciunele. Ar trebui să mă îngrijorez_?

Eu nici nu m-am hotărât ce vreau de la viaţă. Întotdeauna mi s-au părut lamentabili oamenii indecişi, nehotărâţi, îmi spuneam mereu că îşi merită soarta, că merită să nu primească nimic din moment ce nu nici măcar nu ştiu ce vor. Sunt unul dintre ei...?

Nu vreau să ajung bătrâna nefercită care sperie copiii din faţa blocului, despre care se zvoneşte că e vrăjitoare, singurii ei prieteni fiind pisicile...

Dar.... Nu! Ce prostie, să mă plâng, să-mi fac griji...! Mai bine trăiesc... De ce să am aşteptări mari, de ce să îmi fac multe planuri? Mai bine să nu aştept nimic şi să am surprize plăcute decât să îmi fac speranţe şi să fiu dezamăgită... Nu?

"Life is what happens to you while you're busy making other plans."

Nu e în stare să își asume consecințele faptelor sale și, de obicei, folosindu-și din nou șarmul, scapă din orice mare problemă în care intră. Orice minciună, oricât de ridicolă, cu care este prins va fi întotdeauna uitată după un scurt discurs lacrimogen. Dacă vorbele aruncate-n vânt sunt însoțite și de un zâmbet fatal, atunci cu siguranță minciuna absurdă va fi transformată într-un adevăr absolut. De asemenea, orice dorință a domului Goe va fi îndeplinită de îndată ce el o va exprima.

Dar nimeni nu îl vede așa cum e! Fals, egoist, semidoct, mincinos, insensibil, incapabil să iubeasă, dar căutând iubirea în orice pereche de craci... De ce nu vede nimeni asta?!

Iar eu... dacă le văd... de ce... ?

 ”Voieşti să cunoşti lucrurile, priveşte-le de aproape. Vrei să îţi placă, priveşte-le de departe.”

Dar cum ajungi să trăiești minciuna, negând adevărul?

Să spunem că e vorba de un sentiment. Cunoști pe cineva, îți place; e totul frumos între voi, există doar o problemă. Din diverse motive nu ai voie să te îndrăgostești de el, n-ai voie să-l iubești. Motive se găsesc, poate că e genul de bărbat care e al tuturor femeilor, poate există ceva între voi care nu permite o relație normală, poate din anumite cauze relația voastră e doar o aventură secretă.

Totul pare ok. Ieșiți de cateva ori pe săptămană, vă distrați, dar niciodata nu plecați impreună. Mai vorbiți din cand în cand, te sună mereu de ziua ta si tu îl mai chemi în câte-o seară să fie partenerul tău că vă stă bine impreună... Poate relația asta ține așa de un an, doi, trei... Nu ți-ai pus niciodată problema că l-ai putea iubi pe el. Te simți bine cu el, nu îl refuzi niciodată, dar totuși nu poți să iei în calcul posibilitatea asta. Daca o persoană apropiată ție înaintează varianta asta, eventual te întreabă dacă nu cumva îl iubești, te uiți urat, ridici o sprânceană negând revoltată.

Dar ce se întamplă când, de la o vreme, observi că îl cauți din ce în ce mai des, că ți se accelerează pulsul de fiecare dată cand sună mobilul, sperând că e el, că daca o zi nu primești un semn de la el începi sa te îngrijorezi punându-ți problema că ar putea să nu te mai caute niciodată, că acum gândul că îl imparți cu altele nu îți mai e chiar indiferent, că te trezești comparând orice potențial pretendent cu el, niciunul nefiind in stare să se ridice la înalțimea lui...? Te panichezi, asta faci. Te sperii, îți pui multe întrebări, cauți soluții, încercând în continuare să negi sentimentul.

...și speri că poate și el simte la fel și o să-ți mărturisească asta... curând...

 "People don't believe lies because they have to, but because they want to."

 Cum poți să vrei atât de tare ceva ce îți face atât de mult rău?

Cum poate să-ți placă durerea aia?

Cum poți să ajungi să nu concepi cum ți-ar fi viața fără acea durere?

Cum se face că, după ce ai fugit, sătulă fiind de durere, fiindu-ți imposibil să mai reziști, ți se face atât de dor de durere încât o vrei înapoi...? Și dacă nu o poți avea, vei căuta aceeși durere toată viața, în fiecare persoana care îți va fi alături...

Văd peste tot o ea lângă un el... atât de nefericită, simțindu-se folosită sau poate înșelată, batjocorită, umilită cu fiecare ocazie... plânge, repetându-și că merită ceva mai bun, că poate mai mult... dar totuși ceva o face să rămână acolo. E groznic, vrea să fugă departe, dar rămâne. I-au crescut rădăcini acolo, lângă el, nu vede lumea mai departe de el, de relația lor. Până la urmă, obosită, renunță să lupte, și, atunci când el o amenință că o va părăsi - ăsta fiind ritualul zilnic - în loc să își ceară iertare, în loc să se umilească târându-se la picioarele lui, spunându-i că el e viața ei, promițându-i că va fi mereu supusă, credincioasă, ea acceptă. Acceptă să iasă din viața lui, să fie liberă, să își trăiască viața. Din prima zi îi e dor de el, dar se aruncă în brațele oricărui bărbat dispus s-o primească. Și dă peste bărbați de tot felul... poate și peste unii care ar fi capabili s-o iubească, să o respecte, să se poarte cu ea așa cum merită... Dar ea a ridicat un zid împrejurul ei. Din păcate singurul care poate să treacă de zid e cel cu durerea. El rămâne în viziunea ei iubirea perfectă, iubirea adevarata.

Și care-i deznodământul poveștii...? Încă n-am aflat.

...de ce să cauți o iubire perfectă când chiar tu ești atât de departe de perfecțiune...?

"Have no fear of perfection - you ll never reach it!"