Eu n-am întâlnit până acum un Director de Corporate Affairs care să fie bărbat, dar sunt convins că experienţa mea e limitată, aşa că le cer de pe acum iertare celor care se vor simţi nedreptăţiţi de rândurile care urmează.

Punctul meu de vedere este al celui care încearcă să rezolve problemele cu care se confruntă mediul şi care trebuie să convingă companiile că este şi în beneficiul lor să finanţeze soluţiile. Iar din acest punct de vedere, faptul că am lucrat mai des cu femei decât cu bărbaţi a fost un lucru bun. Există mai multe accepţiuni ale politicii de CSR într-o corporaţie, iar femeile au părut întotdeauna să promoveze o accepţiune mai apropiată de cea cu care lucrez şi eu.

Anul trecut am fost la o coferinţă internaţională despre CSR ca să-mi clarific puţin conceptul şi m-am întors la fel de nelămurit cum plecasem. Departe de a exista vreun consens internaţional, opiniile despre ce înseamnă şi la ce foloseşte CSR-ul sunt la fel de diverse “acolo”, după cum sunt şi “aici”.

Am să creionez doar extremele: pe de o parte îi avem pe cei care cred că o corporaţie datorează ceva mai mult decât taxe comunităţii (şi, prin extensie, umanităţii) pentru simplul motiv că nu face profit din piatră seacă, ci de pe urma oamenilor. Pe de altă parte, sunt cei care cred că politica de CSR nu e mai mult decât un accesoriu “web 2.0” al mixului de marketing, menit să crească vânzările sau să lustruiască brandul. Ambele puncte de vedere suportă critici însemnate, aşa că e loc sub soare pentru un orizont de vederi, mai mult sau mai puţin radicale, dar aşezate undeva între aceste două pietre de hotar.

Evident, opţiunea mea merge mai înspre stânga acestui spectru, pentru că mi se pare că într-o lume care tinde să fie guvernată de corporaţii, e firesc să li se ceară corporaţiilor să dezvolte şi să finanţeze politici publice. Dar nu insist să vâr asta în capul oricărui preşedinte de companie. Atâta vreme cât cheltuie bani în folosul comunităţii, ba finanţează chiar şi proiecte de mediu, nu mă interesează foarte tare de ce o face. Poate că el crede că aşa îşi construieşte un brand mai puternic. De ce mi-aş pierde timpul ca să-l conving că, de fapt, face o faptă bună?

M-am întors destul de senin de la această conferinţă, convins că segmentul de CSR din România se află într-o babilonie firească, de care restul lumii civilizate nu e deloc străină. Mi-am mai pierdut din seninătate când am văzut că, totuşi, companiile care activează în România n-au împrumutat decât a zecea parte din ce înseamnă CSR în afară. Şi când spun asta nu mă mai refer la teorie, politici sau strategii. Mă refer doar la bani.

Când e vorba să-şi deschidă portofelul pentru comunitate, corporaţiile îşi aduc brusc aminte că lucrează în România, că fiscalitatea e grea, că au locuri de muncă de întreţinut şi că, în definitiv, nu te poţi aştepta să doneze aşa, deodată, cu toptanul. Aşa că în România se donează prudent, cu ţârâita, mereu cu ochiul la ce face vecinul de masă. Sumele vehiculate ne plasează într-un preludiu al CSR-ului, destul de plăcut, dar încă timid.

Un alt motiv de depresie sunt oamenii din corporaţii care se aşteaptă ca presa să preia de bunăvoie ştiri despre proiectele sociale finanţate de companie. E o naivitate pur românească, un cult al gratuităţii care supravieţuieşte oricărei liberalizări şi oricărei educaţii.

Într-o ţară civilizată, un proiect de CSR are un buget de media-buying care asigură un minimum de vizibilitate proiectului. PR-ul gratuit generat de proiect e un bonus binevenit, dar nimeni nu se bazează pe asta. Corporaţia înţelege să-şi folosească bugetul de marketing ca să se laude şi cu faptele bune pe care le face, nu doar cu bunurile de larg consum pe care le produce. Mi-e din ce în ce mai penibil să explic că, de fapt, media la noi e mult mai îngăduitoare decât în afară, unde trebuie să faci ceva cu adevărat ieşit din comun ca să ajungi la ştiri fără să plăteşti pentru asta.

Şi aici intervine rolul femeilor în corporaţii. Există preşedinţi de companii care judecă impactul unui proiect de CSR în termeni stricţi de vizibilitate şi aproape nimic nu le va zdruncina credinţa că cele trei litere sunt doar un alt acronim pentru BTL. E foarte greu să le schimbi părerea şi e foarte greu să schimbi faptul că ei reprezintă majoritatea în rândul preşedinţilor de companii.

Din fericire, între această abordare culturistă a unei afaceri şi finanţarea proiectelor destinate comunităţii, decizia trece şi prin biroul uneia sau mai multor femei. Care fac diferenţa între reputaţie şi vizibilitate, sunt mult mai lucide decât bărbaţii în evaluarea cuvântului tipărit sau a numelui rostit pe micul ecran şi abordează, în general, lucrurile cu mai multă flexibilitate şi subtilitate.

Datorită acestor femei, problema adevăratelor motivaţii care stau în spatele gesturilor generoase ale marilor corporaţii din România a ajuns să mă intereseze foarte puţin. Ceea ce se vede, din punctul de vedere al profesioniştilor cauzelor nobile, cum îmi place să-mi numesc uneori breasla, dar şi din punctul de vedere al publicului, sunt faptele bune. Şi tot ele sunt şi cele care rămân, chiar dacă un preşedinte sau altul s-a lăsat convins de argumente mult mai puţin nobile.

Femeile care promovează politici de responsabilitate socială în cadrul companiilor pentru care lucrează duc, nu de puţin ori, mici războaie interne pentru ca aceste fapte bune să se materializeze într-o formă încă benefică pentru comunitate. Pe unele dintre aceste războaie le cunosc, pe altele le intuiesc. Sunt războaie de uzură, care lasă urme adânci şi nu întotdeauna frumoase. Dar tocmai aceste urme vorbesc pe chipul celor pe care apar despre un caracter special şi o personalitate puternică.

Din fericire, există şi corporaţii conduse chiar de femei, unde aceste tensiuni sunt mult atenuate. Cel mai bun exemplu care-mi vine în minte este cel al companiilor petroliere: gândiţi-vă ce program complex de CSR a dezvoltat Petrom, o companie condusă de o femeie, şi încercaţi să vă aduceţi aminte iniţiative similare dezvoltate de competitorii săi, companii conduse mai “bărbăteşte”.

Ca să fiu drept, am să recunosc că există, totuşi, şi bărbaţi care au trecut de la “culturismul” afacerii la o abordare mai sănătoasă şi mai durabilă, iar atunci când se întâmplă ca printre ei să se numere membri ai board-ului unei companii, influenţa lor e mult mai mare decât a unei femei în aceeaşi situaţie.

Dar împărţirea pe sexe a mentalităţilor despre CSR e încă puternică în România şi cu cât vor fi mai puţini bărbaţi dispuşi să înveţe de la femei filosofia faptelor bune, depăşirea preludiului şi intrarea într-o nouă etapă a responsabilităţii sociale în România se va amâna sine die.

:: Anuarul LeaderShe, supliment Banii Noştri

Fotografiile cu studenţi culegând gogoşari, un mozaic de chipuri necunoscute, nenumăratele variaţiuni ale uneia şi aceleiaşi scene de gen, “studenţi în practică”, nu-mi spuneau absolut nimic. Dar eram în stare să privesc de sute de ori transformarea miraculoasă a hârtiei albe pe fundul cuvei cu revelator: apariţia primelor forme, la început timide, apoi din ce în ce mai pronunţate, accentuarea diferenţiată a griurilor mai întâi uniforme şi naşterea în clar-obscur a câte unui portret, apariţia lentă a conturului unui peisaj, ghicirea primelor gesturi, a primelor mişcări, prima citire a sensului unei imagini – aşteptam toate astea cu aceeaşi nerăbdare copilărească şi le priveam cu aceeaşi fascinaţie ca în prima zi când fusesem primit în “laboratorul” ad-hoc din baie.

Fotografia a fost singura artă în care mi-am încercat norocul. La 12 ani am deschis într-o fostă bucătărie de vară un laborator foto alb-negru la ţară. Clienţii mei erau babele care-şi făceau legitimaţie de veteran de război, accidentele de circulaţie (foarte rare, de altfel, n-am prins decât vreo două), pentru că postul de poliţie nu avea fotograf, şi prietenii de joacă şi de excursii pe deal. Singurele care plăteau erau babele, dar cu ce câştigam de pe urma lor şi cu ce mai primeam de la ai mei, am reuşit să ţin laboratorul pe linia de plutire timp de două veri.

Deşi am o fobie de întuneric de care n-am scăpat nici la vârsta adultă, în laboratorul foto nu-mi era niciodată frică. Când apăsam butonul aparatului de mărit, rama mea rusească cu celulă fotoelectrică stingea lumina roşie şi rămâneam în beznă cvasi-completă. Eram singur cu personajele de pe negativ, pe care aparatul le proiecta în faţa mea într-un dreptunghi de 13x9 cm. Fixam cu privirea dreptunghiul şi, vă jur, vreme de câteva secunde mi se părea că feţele cenuşii cu păr alb, copacii alburii şi casele negre profilate pe cerul închis la culoare căpătau relief. Nu întodeauna am rezistat tentaţiei şi am încercat de mai multe ori să trec cu degetul prin mica fereastră care dădea spre negativul acelei lumi, aşa cum o vizasem eu prin obiectivul Zenitului. Dar degetul ricoşa în hârtie şi abia senzaţia tactilă a rasterului alb pe epiderma mea mă trezea din fantezie. Revelatorul scotea apoi la iveală trecerea degetului meu prin lumea reală, în care albul redevenea alb, iar culorile redeveneau griuri şi negru. Fotografiile arătau ca şi cum cineva le-ar fi răzuit cu gumă de şters chinezească, fără să reuşească să le şteargă cu adevărat, ci doar să le estompeze contrastele.

Cu ajutorul aparatului de fotografiat am descoperit în pre-adolescenţă puterea magică pe care imaginea o are asupra oamenilor. M-am refugiat în spatele obiectivului pentru că eram la fel de înfricoşat ca şi ceilalţi de întâlnirea cu mine însumi. În laboratorul foto i-am privit prima dată pe oameni în ochi, i-am dezbrăcat de hainele lor sociale şi i-am fixat în sarea de argint asemenea gâzelor într-un insectar. În clipa furată de peliculă, când gesturile îngheaţă şi vorbele tac, i-am descoperit pe mulţi dintre ei altfel decât îi ştiam: prin ferestrele sufletului, rămase pentru o fracţiune de secundă întredeschise, am simţit uneori frica leului şi alteori am văzut cum bate inima omului de tinichea. Am înţeles atunci de ce portretul cuiva care poartă ochelari de soare e la fel de neconcludent ca o expunere contre-jour.

Citeam multe cărţi despre fotografie în vremea aceea şi am absolvit şi cursurile unei şcoli populare de artă foto-cinematografică. Pe măsură ce dobândeam mai multe cunoştinţe şi îmi formam, întrucâtva, şi gustul, mi-am dat seama că fotografia e mai mult decât un meşteşug şi că cere un sacrificiu de timp şi de exerciţiu, pe care nu mă simţeam în stare să i le dedic. În cele din urmă am renunţat, după o ultimă recidivă la 18 ani, şi de atunci sunt circumspect în a folosi altceva decât aparatul de fotografiat al telefonului mobil şi chiar şi pe acesta destul de rar.

Cred că am capitulat definitiv când am văzut o serie de portrete făcute unor scriitori şi artişti de Cartier Bresson: nimic din limbajul de specialitate pe care, la vremea aceea, îl stăpâneam, nu puteau explica atmosfera de “particularitate”, de adecvare la subiect, pe care o respirau acele imagini. Fereastra lui Bresson mi s-a părut atunci magică şi inaccesibilă, aşa cum mi se păruse în copilărie procesul de revelare a imaginii pe hârtia fotografică.

Liberalizarea acestei arte, odată cu apariţia fotografiei digitale, m-a îndepărtat şi mai mult de ea. Cred şi astăzi că cel mai sofisticat aparat pe care un fotograf îl are la dispoziţie este ochiul său şi mă descumpăneşte invazia de fotografie rece, lipsită de viaţă, dar impecabilă din punct de vedere tehnic, care populează revistele, ziarele şi site-urile din România. Cu timpul am făcut şi ultimul pas, mi-am învins temerile şi am trecut de cealaltă parte a obiectivului, aşa că relaţia mea cu fotografii a devenit mult mai puţin echivocă. Puţină lume ştie că într-o vreme mă pasiona acest domeniu şi prefer să fac figură de amator dezinteresat decât să mai îndrăznesc să judec o imagine care, pentru cei mai mulţi, nu trebuie să fie altceva decât un stop-cadru al realităţii.

Când mi se face dor de fotografie, deschid un album sau merg la o expoziţie. Uneori frunzăresc site-uri de autor pe Internet, deşi singurătatea pixelilor mă deprimă. Ultima dată când am folosit un aparat profesionist a fost în cadrul unui experiment regizat de Alexandru Paul: el a aranjat cadrul, iar subiecţii, între care m-am numărat şi eu, şi-au dat jos hainele, s-au privit în oglinda aşezată deasupra obiectivului şi au apăsat declanşatorul. Când am plecat din studioul lui Alex, n-am simţit nevoia să-mi scot vechiul aparat de la naftalină. Dimpotrivă, mi-am dat seama că, dacă tot stau în faţa obiectivului, prefer să ştiu că pe vizor se uită un ochi mai bine format decât al meu şi că măcar declanşatorul se află pe mâinile cuiva în care pot să am încredere.

Din fericire, această istorie despre abandon are un happy-end. Când am văzut, peste câteva luni, fotografia în expoziţie, m-am putut privi pentru prima dată în ochi aşa cum nu cred s-o mai fi făcut vreodată. Şi, spre deosebire de vremea când mă refugiam în negativul unei lumi micşorate la 9x13cm, de data asta mi-a plăcut ce-am văzut.

:: Revista Photo, aprilie 2008
:: Foto: Cornel Radu

Luna de toleranţă

Eu n-aş vrea s-o cunosc pe tanti - mama - bărbatului - român - care - se - simte - frustrat - de - atenţia - care - li - se - acordă - doamnelor - şi - domnişoarelor - în - luna - martie. Trebuie să fie o mamă de vis urât şi pun pariu că nici nora ei nu se simte mai bine. V-aţi prins deja că nu sunt cu nimic invidios pe colegele mele de specie pentru simplul fapt că masculii le acordă puţină atenţie o lună din douăsprezece.

Nu cred că un gentleman are nevoie de o sărbătoare cu dată fixă ca să-şi arate aprecierea faţă de doamnele şi domnişoarele din jurul lui, dar cu siguranţă nu poate avea ceva împotriva unui ritual care le bucură şi le face să zâmbească.

Mă-ndoiesc, totuşi, că în luna martie se poate vorbi de atenţie adevărată, cred că ceea primesc femeile sunt mai mult “atenţii” – o garoafă, o lavandă ieftină, o pizza în oraş, un mixer, un set de tigăi din teflon… În fine, imaginaţia bărbatului român e inepuizabilă când vine vorba să facă o femeie să simtă cu adevărat iubită.

Dar trebuie să recunosc că sunt puţin dezamăgit de felul în care privesc femeile această revărsare de politeţuri ipocrite, omagii formale şi curtoazie de unică folosinţă. Spectacolul hoardelor de misogini luând cu asalt tarabele de mărţişoare şi pieţele de flori ar merita tratat cu mai multă condescendenţă.

Dincolo de declaraţiile sforăitoare care decorează felicitările în formă de inimioară, nu e greu să vezi ce gândesc cu adevărat cei cei care oferă, de două, trei, ori pe an aceste ofrande de plastic.

În ultimii ani am avut privilegiul să sparg seminţe în preajma unora dintre cele mai misogine redacţii din România şi m-am lecuit definitiv de drumul pe la Piaţa de Flori în dimineţile de 1 şi 8 martie.

Spectacolul era pur şi simplu dezarmant. Colegii mei de cromozom Y, vajnici defăimători ai femeii în tot restul zilelor de peste an, îşi compuneau o mină încurcată şi, zâmbind chinuit, evacuau tradiţionala zambilă din palmele lor transpirate înspre câte o colegă care o primea cu exclamaţii, interjecţii şi onomatopee demne de o cauză mai bună, pentru ca apoi s-o depună alături de celelalte zambile abuzate şi ghiocei deprimaţi în paharul de plastic de lângă monitor.

Tristeţea nesfârşită a acestor scene de gen a sfârşit prin a mă convinge să ofer, la rândul meu, bomboane. Comme disait Jacques Brel: J’vous ai apporté des bonbons
parc’que les fleurs c’est périssable… Perisabile ca şi interesul domnilor pentru colegele lor de specie, perisabile ca şi atenţia cu care le “copleşesc” în preajma sărbătorilor cu dată fixă.

Nu mă pot abţine să nu mă întreb ce speră să obţină bărbatul în schimbul darului pe care-l face, pentru că bunul antropolog ne învaţă că darul vine dintr-o ancestrală relaţie de schimb. O relaţie pe care modernitatea a ascuns-o sub covor, inventând conceptul găunos al “gestului gratuit” şi al “cadoului în schimbul căruia nu aştepţi nimic”. Nu cred în balivernele astea, cred că în locul unei tradiţiei sănătoase în care darul făcut aşteaptă să fie întors, “cadoul” modern joacă ipocrit cartea gratuităţii, iar aşteptările ascunse sunt mai nesănătoase şi mai parşive decât în lumea tradiţională.

Daţi-mi voie să rămân o clipă în lumea neprietenoasă şi rece a calculului economic şi să vă indispun cu următoarea întrebare: ce se tranzacţionează de fapt în luna femeii?

Eu unul cred că inflaţia de flori, mărţişoarele şi cadouri din luna martie nu este altceva decât urmarea firească a creşterii preţului unui bun de larg consum în rândul publicului masculin: femeia-supusă-gospodină-şi-iubitoare. Propaganda feministă a făcut ca oferta să scadă dramatic în ultima sută de ani şi ceva îmi spune că cererea a rămas, cu mici modificări, aceeaşi. La bursa de mărfuri a domnilor, preţul unei femei-în-adevăratul-sens-al-cuvântului a atins cote astronomice. Penuria a dus la speculă şi specula la inflaţie.

În limbajul cadourilor, bărbaţii par să spună ca ar da oricât pentru o femeie dispusă să-şi asume cu seninătate statutul de creatură second-hand. Cu alte cuvinte, nu cred că este propriu să spunem că femeile sunt “copleşite” cu atenţii în luna “lor”, cred că ele sunt mai degrabă “cocoloşite” în speranţa că-şi vor accepta, fie şi numai pentru încă un an, soarta.

Pentru misoginul de la volan, mitocanul de la restaurant, bruta din dormitor şi pentru Ludovic Orban, martie nu este altceva decât o lună de toleranţă. În schimbul acestui favor, Eva promite să fie cuminte tot restul anului, să-şi vadă de cratiţă, de copii şi de feminitatea ei şi să nu tulbure rânduieli care funcţionează bine mersi de când lumea.

Am scris lucrurile astea deşi îmi dau seama că ele privesc într-o destul de mică măsură femeia emancipată care citeşte reviste glossy şi că, în cele din urmă, bărbaţii se poartă cu femeile aşa cum le este îngăduit să se poarte. Aşa că sunteţi îndreptăţite să mă întrebaţi: Bun, şi ce-i de făcut? Am să vă răspund că nu ştiu, lucrurile astea nu se întâmplă de ieri, de azi şi nici nu se vor schimba peste noapte.

Dar ştiu un lucru: eu, dacă aş fi femeie, n-aş primi ghiocei de la toţi mitocanii transformaţi în gentlemeni de ocazie.

Să vă zic de ce-mi plac mie aşa de mult fiţele. Pentru că nu există. Sunt o închipuire a oamenilor trişti, modest îmbrăcaţi, care mănâncă margarină în bucătării urâţele şi merg în vacanţe organizate de agenţii de turism, vizitând muzee de istorie locală...
(Despina Bădescu)

Mădălina Tache zice că sunt "cel mai fiţos om" pe care-l cunoaşte şi-mi face un portret amical în "2.358 de cuvinte despre 'brand-ul' Dragoş Bucurenci":

Ştiu pe cineva căruia simpla rostire a substantivului propriu "Bucurenci" îi declanşează o emisie spontană de clăbuci. Sponană, de o vehemenţă ieşită din comun şi de neoprit. Odată, siderată fiind de ceea ce-mi auzeau urechile la adresa subiectului acestui text, am fost la un pas să intru pe contrasens. (...)

La puţină vreme după ce era să intru pe contrasens din cauza "succesului" lui la publicul masculin, am şi renunţat să-l mai apăr în faţa celor care-l desfiinţează. Am renunţat şi i-am comunicat asta, râzând: "Băi, Dragoş, încetează odată să-ţi mai pui toată România-n cap, că am obosit să te tot apăr. Am şi obosit şi nici nu pot să ţin ritmul cu toate tâmpeniile pe care le faci..." A râs, încântat. Bucurenci e întotdeauna încântat când mai enervează pe cineva, de-aia e şi foarte coerent în politica lui de a enerva.

În replică, eu semnez o "Meditaţie despre fiţe":

Îmi spun de fiecare dată că ajunge zilei urâţenia ei ca să mai îngroş şi eu rândurile prăfuiţilor cu faţă umană. Mă întânesc peste zi cu prea multe arătări îmbrăcate cum dă Dumnezeu (expresia asta e foarte potrivită, pentru că între atributele divine nu intră şi atributul de stilist), cu prea multe figuri trezite cu faţa la cearşaf, ca să mai tolerez o reflexie descompusă în oglinda liftului. Poate că alţii nu-mi datorează nimic, dacă-şi permit să iasă pe stradă ca adunaţi de pe Dâmboviţa, dar eu îmi datorez atâta lucru: o imagine plăcută la întâlnirea cu mine însumi.

(...) Visez o revoluţie inutilă, o insurecţie a bunului gust şi un minister al răsfăţului de sine. Dacă toate astea sunt fiţe, merg cu ele de gât până la Dumnezeu.

Dan C. Mihăilescu plays the Devil's advocate şi vorbeşte despre "partea bună a moftului":

Dar staţi să vedeţi drăcărie! Din cât sunt eu mai astfel, dintr-atâta mă declar de acord cu cei care vor cu tot dinadinsul să fie altfel. Adică, aşa cum snobismul are partea lui bună - este forma (aparent şi vremelnic) goală, care, în timp, trage după ea fondul de reală valoare - şi fiţele, adică mofturile lumii bune şi bogate, de sincronizare la secundă cu cele mai noi tendinţe occidentale, au un rost fertilizator, concurenţial, educativ, stimulator de energii.

Dragoş Muşat compune un "argument pentru o ştiinţă a fiţelor":

E greu să ai fiţe. E o artă. Luaţi-vă un stilist de fiţe şi rugaţi-l să vă transforme într-o persoană interesantă. Plătiţi oricât pentru asta. Nimic nu e mai plăcut decât să iei viaţa şi societatea la mişto. Dacă nu credeţi asta, pregătiţi-vă să vă gravaţi pe mormânt următoarele: "DECEDAT FĂRĂ SĂ FI FĂCUT NICIODATĂ NIMIC INTERESANT SAU EXAGERAT. Decedat degeaba". Mori, plicticosule!

Mihaela Rădulescu (elle en sait quelque chose) zice "Na, că am şi eu!":

Fiţa are justificare dacă-ţi face cu adevărat trebuinţă şi dacă o porţi cu naturaleţe. Dacă nu eşti în pielea ta nici în haine scumpe şi nu ştii că într-un jet privat poţi să-ţi iei haine de schimb, ca să nu ajungi mototolit la destinaţie, mai bine faci donaţii. În ambele situaţii vei fi făcut de cacao, dar e posibil ca într-una din ele să te simţi, măcar tu, împăcat cu situaţia şi, pe alocuri, cu tine...

Matei Schwartz (Fashion & Beauty, TimeOut) explică ad usum Delphini:

Nu cred că este rău să ai bani munciţi cinstit pe care să îi cheltuieşti pe gagdet-uri de ultimă generaţie sau pe pantofi Manolo Blahnik de 900 de euro. Nici să apari la un eveniment cu o geantă Louis Vuitton, asortată la nişte pantofi vintage cumpăraţi de la Paris. Rău este să scoţi ochii celor din jur cu broşa ta de la Tiffany's, sau să-ţi pătezi de muştar costumul Versace, în timp ce râgâi a mici şi bere, în direct la televizor, de ziua nu-ştiu-cărui tovarăş cu terenuri în Pipera. Dar vor veni şi vremuri mai bune!

Iar Despina Bădescu pledează pro domo împotriva mutării sediului redacţiei Tabu în Casa Presei:

Vă zic eu, trebuie să mă credeţi pe cuvânt: fiţele nu există decât în mintea muncitorilor care mă scuipă pentru că port cizme vara. Eu nu am fiţe, ci doar dorinţa puternică de a face ce am chef. Eu nu mă supăr pentru că înţeleg că viziunea lor estetică este limitată din cauza programului, a condiţiilor grele de lucru şi a lipsei de contact cu designerii tineri. (...)

Dacă i-aş spune domnului Vulpe (membru în Board-ul Realitatea Caţavencu - n.m.) că nu vreau să ne mute redacţia la Casa Presei pentru că eu urăsc urâţenia, m-ar acuza că sunt fiţoasă. Dar eu ştiu sigur că nu sunt, ci că îmi plac cu toată sinceritatea şi încântarea mai mult îngeraşii faţadelor din centru decât mirosul de cantină şi de ziarist sărac din Casa Presei. Nu sunt fiţe, domnule Vulpe, e sufletul meu, tot ăla care poartă cizme vara!

În fine, nu vă imaginaţi că tot Almanahul este o apologie a fiţelor. Sunt, slavă Domnului, şi destui mâncători de lăcuste care le arată cu degetul. Dacă vreţi să audiatur et altera pars, cumpăraţi Almanahul de la chioşc.

Evident, expresiile în limbi străine de mai înainte sunt tot nişte fiţe... Nu m-am putut abţine...

Aveam 14 ani cand am citit Apelul catre lichele:

«Nu mai strangeti o vreme, barbateste, mana colegilor vostri si nu-i mai priviti senini in ochi. Lasati sa se intrevada o urma de sfiala in privirea voastra. Fiti o vreme stingheri. (…)
Nu va mai ridicati glasul decat pentru o scurta cainta, caci altfel il ridicati din nou in miciuna.
Lasati cuvintele sa spuna ceea ce spun; nu mai folositi o vreme vorbele "demnitate", "libertate", "constiinta", "dreptate", "popor". Nu asasinati aceste cuvinte. (…)
Sa nu va fie frica, ci doar, din cand in cand, o lunga si insuportabila rusine.»

Trecusera deja 6 ani de la Revolutie si textul tot m-a impresionat. A ramas, de-atunci, un mic indreptar moral, un fel de «cele 10 porunci» ale eticii de tranzitie. «Sa nu fi fost securist», «sa nu fi fost colaborator», «sa nu fi fost delator» au devenit semne ale pedigree-ului de bune moravuri.

Aceasta sumara impartire a romanilor in securisti si oameni de treaba venea, in cazul meu, pe un fond propice. Prin educatie, eram deja speriat cum se cuvine in legatura cu pacatul capital al compromisului, si imi imaginam ca o viata exemplara, «departe de orice compromis», este posibila.

Mi se parea de la sine inteles ca, o data ce ti-ai manjit mainile cu cerneala delatiunii, nimeni si nimic nu te mai poate spala in ochii semenilor tai. Si mai firesc mi se parea ca un ins astfel manjit nu are ce sa caute la guvernare.

In deceniul care a trecut de atunci am avut ocazia sa-mi revizuiesc aceste pareri. In primul rand, am vazut destui insi compromisi la un moment sau altul al vietii si care au ajuns sa guverneze sau sa legifereze. Cel mai bun exemplu e Alexandru Paleologu. Un altul e Corneliu Vadim Tudor. Sunt constient ca alaturarea poate ofensa. Dar ea ar trebui sa dea de gandit.

Pentru ca, folosind instrumentul lui Gabriel Liiceanu, nici unul, nici celalalt nu ar fi avut ce sa caute la guvernare. Din perspectiva dihotomiei securisti/oameni-de-treaba, Alexandru Paleologu e totuna cu Corneliu Vadim Tudor si Mona Musca e totuna cu colonelul Merce. Iar eu refuz sa pun semnul egal intre un oportunist si un ticalos.

Nu cred ca alegerile sunt un concurs de morala publica, asa cum crede dl Liiceanu. Guvernarea este mai mult o chestiune de management. Un bun moralist isi va petrece zile in sir peripatetizand despre filosofia drepturilor omului, un bun politician va folosi acelasi timp pentru a promova o lege a libertatii presei. Pentru moralisti, guvernarea in tranzitie a fost o sinecura, iar prezenta lor in corpul legislativ, ca in cazul lui Alexandru Paleologu, a fost mai mult un accent pitoresc. Dar pentru politicienii adevarati, in sensul bun al cuvantului, guvernarea in tranzitie a fost o sansa de a se dovedi pe sine in lupta cu inertia celorlalti.

In cazul Monei Musca, mi s-a parut mereu ca guvernarea a fost un exercitiu corect asumat. Stiu bine la cate proiecte legislative a pus umarul si, cu exceptia episodului ministerial, mi-e greu sa-i reprosez ceva, «ca de la manager la manager».

Argumentul de azi al lui Gabriel Liiceanu nu ma convinge, dar ii inteleg tonul. Ced ca a luat foarte personal «tradarea» Monei Musca, cum a facut mai demult si cu Zoe Dumitrescu Busulenga, careia ii reprosa ditirambii la adresa lui N. Ceausescu.

Ma intreb insa daca Gabriel Liiceanu crede cu adevarat in beneficiile lustratiei. Daca e sincer convins ca exista o relatie intre lustratie si nivelul de democratie, birocratie sau cresterea PIB. Eu cred ca abia acum incepem sa sesizam enormitatea: o fosta colaboratoare a Securitatii a facut mai mult pentru democratia din Romania decat au facut legiuni intregi de fosti dizidenti. Si cred ca Gabriel Liiceanu incepe sa vada si el acest lucru si de aici vin si resentimentul si tonul scrasnit al scrisorii. Nu speranta i-a fost inselata filosofului: el s-a inselat de unul singur. Dosariada i-a sfasiat perdeaua de auto-amagire si e firesc ca asta sa-l sperie.

Eu m-as bucura sa invatam din aceasta patanie ca o buna competenta politica nu vine la pachet cu un certificat de buna purtare, iar astfel de certificate nu garanteaza priceperea in politichie (ar fi trebuit sa stim deja asta de la experimentul PNT la guvernare).

Sigur ca ar fi fost preferabil ca Mona Musca sa-si asume trecutul imediat dupa '90. Dar nu ma pot opri sa nu ma intreb cine era Mona Musca la acea data? Ar fi fost marturisirea ei primita cu aceeasi intelegere ca cea a lui Alexandru Paleologu? Cunoscandu-i, din publicistica lor, pe iacobinii nostri post-revolutionari, ma tem ca nu. Si ma tem ca mai binele ar fi fost in acest caz dusmanul binelui.

Dosariada abia incepe si mi-a lasat deja un gust foarte amar: suntem atat de trogloditi incat avem nevoie de o institutie de morala publica (CNSAS) care sa elibereze certificate de pacatosi si mantuiti. Suntem atat de orbi incat avem nevoie sa vina cineva destept de la televizor sa ne spuna daca mai conteaza acum ca Mona Musca si-a vazut de treaba 16 ani in vreme ce altii au frecat menta sau au facut averi oneroase. Pentru ca propriile repere morale ne sunt atat de tulburi, ne abtinem sa judecam singuri si ne bucuram, in gloata, la orice executie, fericiti ca altcineva a judecat in locul nostru.

Dar in spatele acestor streanguri populare, ranjesc marii corupti. In spatele dosariadei, se ascund falimentele, escrocheriile, delapidarile. Ei, marii corupti, n-au facut politie politica. Ei, noii imbogatiti, nu s-au manjit. Iar daca pana mai ieri erau macar subiect al oprobiului public, astazi va veni CNSAS-ul si le va da tuturor o diploma de buna purtare.

Nu stiu daca lumea fara lichele, asa cum o visa dl Liiceanu, ar fi fost o lume mai buna. Dar stiu ca, de cand ardem lichelele pe rug, aerul a devenit de nerespirat.

Vlad Bina este creatorul universurilor digitale din “Matrix”, “Sin City” si “Codul lui da Vinci”. A absolvit Arhitectura la Bucuresti si a plecat, ca bursier Fulbright, pentru a urma un masterat la Pratt si M.I.T. Nu mai locuieste in Bucuresti, dar este optimist in privinta tentativei de curatare a orasului de mesh-uri si aduce firesc in discutie experienta Parisului si cea a Bostonului.

Interviul a avut loc in urma campaniei Salvati Zidurile Noastre, derulata de BeepFashion aka PulaFashion si este ilustrat cu vizualuri ale campaniei (art director: Razvan Petre).

Dragos Bucurenci: Campania Salvati Zidurile Noastre a pus inca din titlu o dilema: ne apartin cu adevarat zidurile orasului sau ele sunt mai degraba ale proprietarilor cladirilor?

Vlad Bina: Daca intrebarea era pusa baronului Haussmann, raspunsul era foarte simplu: nu. Tot ce este in spatele fatadei priveste proprietarul, fatada apartine orasului, deci este publica.

DB: Nu e o abordare cam radicala?

VB: Nu, un exemplu foarte bun in acest sens este Parisul secolului 19, o capodopera creata prin decrete si presiuni politice fara echivoc. Uneori nici chiar arhitectul nu avea acces la design-ul unei fatade a unui imobil parizian din 1860. Totul era proiectat dupa reguli foarte stricte. Suna prea familiar, din pacate, cu ce s-a intamplat in Bucurestiul anilor ’80, dar rezultatele sunt foarte diferite.

DB: De unde vine diferenta?

VB: O sa fac o mica digresie ca sa se inteleaga. 1,500 de arhitecti si 60,000 de lucratori au modificat in acea perioada structura urbana a peste 60% din fondul de locuit parizian. Cauzele initiale, care au impus modificarile, au fost epidemiile de holera si revoltele populare, care nu puteau fi controlate decat cu ajutorul unor bulevarde suficient de largi pentru a permite miscari de artilerie. Acestea erau datele de tema, deci.

Rezultatul a fost, insa, unul impecabil pentru ca, in acela moment, arhitectura franceza era deja o institutie care functiona vizual ca un ceasornic sau, mai bine zis, dupa reguli lingvistice codificate milimetric. De sus in jos, scoala de beaux-arts produsese deja indreptare de ortografie vizuala, reguli de compozitie care cenzurau din start orice abatere de proportii sau de detaliu. Nu era prea mult loc pentru improvizatie si inventie la nivel de cladire individuala, la fel cum nu poti inventa cuvinte si declinari noi intr-o limba limba naturala fara sa risti perturbari de context. Limbajul arhitectural se rafinase metodic sub egida academiei regale si apoi a scolii de beaux-arts timp de mai mult de 200 de ani, iar vocabularul de baza era vechi de 2,500 de ani.

E evident, prin urmare, ca, in acest context, proprietarul chiar nu putea lexical sa aiba nimic de spus in privinta fatadei. La fel cum nu are astazi mare lucru de spus, astazi, sa zicem, in privinta unei operatii chirugicale laparoscopice cu instrumentar laser. Se simte vulnerabil in fata specialistului.

DB: Se poate vorbi de o “iubire tradata” a bucuresteanului pentru orasul lui, avand in vedere ca orasul s-a lasat siluit de urbanismul comunist?

VB: De urbanismul de dupa 1980 mai mult. Cred ca ce s-a lucrat dupa razboi si in anii ’60 si ’70 este decent (in contextul valului de modernism “pur et dur” de dupa 1945). Exista dezastre urbane moderne cam in toate tarile Europei (blocuri kilometrice de beton armat, centre istorice cu zgarie-nori cu fatade-cortina ieftine, de prima generatie etc.). In 1975 Bucurestiul avea un echilibru interesant prin eleganta fondului existent, care scapase relativ intact din razboi, si prin lipsa de ostentatie a cladirilor noi.

In ce priveste relatia cu orasul, cred ca un oras creeaza o harta mentala in mintea “utilizatorului”, care arata diferit de la persoana la persoana. Se creeaza trasee urbane pe linii geometrice bazate, dincolo de functie si siguranta, pe o anumita corespondenta cu nevoile vizuale si senzoriale ale oraseanului. Procesul seamana cu manipularea unei camere de luat vederi intr-o secventa de film anticipata de un scenariu.

Orasul te “tradeaza”, cum spuneti, cand miscarea “camerei” personale nu mai corespunde scenariului creat prin interactia indelungata cu un loc. Stimulii vizuali creati si anticipati prin experienta zilnica a unui loc nu mai exista. Stimulii olfactivi si auditivi din registrul asimilat zilnic timp de decenii dispar si sunt inlocuiti cu aberatii in afara limitei biologice de adaptare.

DB: Mai poate servi ca reper nostalgia dupa “micul Paris” sau nu facem decat sa ne cramponam de ea?

VB: Un reper este totdeauna bun, iar Parisul cred ca este un reper excelent. Nu “micul Paris”, ci marele Paris. Nu numai Parisul de secol 19, ci si cel modern, chiar si Parisul lui Mitterand si santierele anilor ’80. Altfel ce repere de dezvoltare ne luam? Shanghai si explozia urbana necontrolata de acolo din ultimii 10 ani? Nu cred.

DB: Mi-ati vorbit despre experienta Bostonului. Ce am putea prelua din aceasta experienta? In ce masura poate fi ea translata in orasul de pe Dambovita?

VB: Bostonul este unul din putinele exemple de urbanism la scara larga din Statele Unite. Stiu ca se mai poate face inca acest gen de urbanism in Franta, de pilda, unde totul se poate coordona de la un minister (vezi cazul Grands Projets din timpul lui Mitterand). In State, insa, descentralizarea si presiunea pietei face ca acest lucru sa necesite un esafodaj legislativ si de actiuni si fonduri private extrem de complex.

Cum Romania pare sa se indrepte mai degraba spre genul acesta liberal de economie decat spre un “welfare society” vest european, poate ar fi un caz de studiat mai in amanunt.

DB: Ce au facut in Boston?

VB: Un exemplu: exista un sistem de autostrazi din anii ’60-’70, care taiau accesul centrului orasului la ocean in afara de faptul ca nu mai puteau face fata traficului. Decizia a fost sa se desasambleze complet acest sistem, o parte sa fie reorganizata, iar o parte sa devina subteran (s-au construit cam 15 km de tunele), si sa se deschida orasul spre ocean printr-un sistem de parcuri si structuri de loisir. Costul a fost dublu fata de cel al autostrazii I-95, care leaga Florida de Maine. Cele 28 de miliarde de dolari au fost obtinuti prin actiuni politice punctuale esalonate pe 15 ani. Or, in acest context, faptul ca Bostonul are cea mai stricta legislatie de afisaj urban din SUA, spune mult despre respectul de care are nevoie un oras.

DB: Uratenia Bucurestiului a devenit un loc comun. E de bon ton sa spui ca locuiesti intr-un oras urat…

VB: Traseele mele prin Bucuresti urmaresc o linie rosie destul de selectiva – asa ca orasul nu mi s-a parut niciodata urat. Sper ca faza de automutilare prin care trece acum sa se vindece cu tratamentul psiho-politic adecvat.

DB: Sa zicem ca dam jos reclamele de pe fatadele istorice. Putem pune ceva in loc? Avem dreptul sa punem ceva in loc?

VB: Nu.

DB: Ce facem cu celelalte reclame, cu cele care acopera integral alte fatade decat cele istorice? Cum putem forta o publicitate mai putin invadatoare si mai inteligenta?

VB: Uite exemplul Hyde Park – gasesc sistemul mai eficace decat un hectar de panze colorate. Sistemul ideal – reclame nu mai inalte de 40 de cm la o inaltime nu mai mica de 3 metri, nu mai mare de 4. Pare draconic si de domeniul fanteziei, dar, daca imi amintesc bine, acestea sunt regulile din exemplul pe care l-am amintit mai inainte, cel al Bostonului.

DB: Poate fi sfidarea contextului un exercitiu util pentru urbanism?

VB: Am mentionat la inceput structura lingvistica a arhitecturii. Daca vocabularul unei cladiri nu s-a coagulat intr-o structura gramaticala cu o sintaxa clara nu se poate vorbi de dialog. Nici intre casa si observator, nici intre casa si context. Daca nu stapanesti eficient o limba naturala, completezi comunicarea cu gesturi si expresii faciale. Spectacolul poate fi amuzant sau grotesc, dar rareori elegant. Cam asa se intampla cu unele structuri care tin mai mult de ego-ul dislexic al creatorului decat de adaptarea inteligenta a unui limbaj propriu la un limbaj deja existent. In cazul in care contextul este submediocru, sigur ca dialogul poate fi evitat, dar numai in acest caz.

Post scriptum la o campanie anti-sociala

Printre cei 3500 de bucuresteni care au semnat petitia Salvati Zidurile Noastre, initiata de BeepFashion s-a numarat si deputatul liberal Horatiu Buzatu, care va face uz de dreptul la initiativa legislativa pentru a interzice amplasarea mesh-urilor pe fatadele cladirilor istorice. Deci se poate.

Cel mai probabil, barbatul mediu alb, urban si educat din Romania se va abtine sa citeasca Monologurile vaginului nu pentru ca a vazut piesa de teatru sau productia TV cu acelasi nume, ci pentru ca e convins ca stie deja destule despre personajul ei principal. Cel pe care pudoarea l-a impiedicat sa priveasca in dormitorul propriu dincolo de labia majora, nu va deschide cu mai multa curiozitate buzele carnoase de pe copertele acestei carti.

Cartea lui Eve Ensler nu-i va schimba nici unui barbat viata. Dar exista riscul ca ea sa aprinda macar o veioza in viata sexuala a cititorilor ei. Din pacate, nu e un text care sa poata fi usor digerat de cei care fac dragoste cu lumina stinsa, de cei care n-au cumparat in viata lor tampoane intime pentru iubitele lor, de cei pentru care “perioada aceea a lunii” poarta acelasi mister ca in vremurile cand jucau lapte gros la peretele scolii.

In felul acesta, unii barbati nu vor afla niciodata ce asemanare grafica amutitoare exista intre buze, vagin, desenul unei inimi si planul aproape oricarei biserici in care au pasit vreodata.

(Academia Catavencu, nr 21)

* Eve Ensler, Monologurile vaginului, Editura Amaltea