TISA ŞI PEŞTIŞORUL DE AUR. MITUL CASCADEI (I)

Au fost o datã ca nici o datã o mamã, un tatã, un psihiatru si un poet. Mama avea un fiu care era chiar strã-strã-strãnepotul pestisorului de aur din vechea poveste. Tatãl avea douã fiice si pe una o chema Tisa.

Pestisorul de aur, pe nume Tiny, se nãscuse în apele tulburi ale Muresului. Era un pestisor zburdalnic, dar si melancolic si înota cu plãcere în apele care îi dãduserã viatã. Din când în când mai alerga prin cimitire, fugãrit de strigoi si îsi pescuia uneori fratii ca sã-i punã pe grãtar. Se bãtea adesea cu pestisorul Feri si mama lui era tare speriatã ca nu cumva puiul ei sã-si iroseascã solzisorii de aur prin încãierãri pe maidane acvatice. Tiny crestea si pe mãsurã ce crestea era din ce în ce mai curios sã cunoascã unde ducea firul apelor natale. Asa se face cã înota în fiecare zi din ce în ce mai departe, pânã a ajuns în apele Meusei. Aici a uitat un timp de>>>continuarea aici>>>

____________________________

UNIVERSUL DIN PĂLĂRIA DE DANTELĂ

Azi, 23 martie, fac prima baie în mare, anul acesta. Sunt pe o plajã din Djerba, chiar în fata hotelului. Vocea lui Roah acoperã glasul mãrii:

- Venez mesdames et monsieurs! Allez, bougez! Nior - notre danseur - vous propose de faire avec lui quelques mouvements d’aérobic.

Marea este foarte rece si nu îndrãznesc decât sã mã botez în apa Mediteranei. Una, doua, trei. Gata! Ies la uscat si mã asez pe chaise longue. Dupã câteva minute soarele devine insuportabil. Caut în sac pãlãria de soare a bunicii, pe care a lucrat-o cu mâna ei. E din macramé, cu borurile largi, cãzând pe frunte si peste obraji. Bunica s-a dus, dar lucrul fãcut de mâna ei a dãinuit si iatã, mã servesc de el chiar si acum, dupã mai bine de 35 de ani. Eram împreunã la Copãcel, într-o vacantã. Bunica stãtea pe un scãunel, la soare; asezase scãunelul strategic, în fata portii, acolo de unde putea zãri culmile Fãgãrasilor. Croseta un pic, mai ridica ochii spre munte si iarãsi croseta, în timp ce-mi povestea despre>>>continuarea aici>>>

23 martie 2006

 ANTONIA ILIESCU

________________________________________________

Antonia Iliescu (n. 1953). Scriitoare română din Belgia. Prozatoare, poetă, original cant-autor; scriitor de limbă română şi franceză; eseistică remarcabilă prin „trăirism”. Cărţi reprezentative: “Curcubeul cu oameni”, “Dora-Dor. Le chemin entre deux portes”.

________________________________________________

CÂNTECUL CÂINELUI

Pe Vincent Alexander îl văzuse prima dată la concertul de la Operă dat în seara zilei de 28 decembrie. Mersese mai mult din capriciu, poate pentru că în seara aceea dorise să fie singură. Deşi găsise bilet în ultimele rânduri şi nu-l vedea aşa de clar (la un moment dat îi ceruse vecinului binoclul şi privise prin el) îi remarcase din prima clipă frumuseţea neobişnuită. Aşa cum stătea aplecat pe violoncelul lui, concentrat, cu pletele bătând înspre roşu, părea un tânăr zeu chinuindu-se să facă un lucru prea terestru pentru înfăţişarea şi natura lui. Aflase abia a doua zi din>>>continuarea aici>>>

_____________________________

ULTIMUL ŢIPĂT

Vladimir Aldea strivi ţigara pe care o aprinsese abia de câteva minute. Înjură în gând şi începu iar să se plimbe prin sufragerie. Şi totuşi aceasta era cea mai bună soluţie. S-o caute şi să vorbească măcar o dată cu ea. Cu cât lăsa zilele să treacă, să uite de el, cu atât îi era mai greu. Ultima dată când dusese rufele la curăţătorie se adunaseră două geamantane burduşite. O înjură în gând pe nevastă-sa încă o dată. Trebuie să fie o imbecilă. Iar pe Olivia Sterian, acesta era numele ei de fată, aşa o chema pe ea când era în liceu, celălalt nu l-a interesat niciodată… Când îl auzise i se păruse>>>continuarea aici>>>

ŞTEFAN DUMITRESCU

DIALOG CU A.

Draga A., ma intrebi, mereu, de ce nu am mai dat vreun “semn de viata”, ma intrebi de ce nu scriu proza, sau eseuri. Ma intrebi, de ce nu pictez si ma intrebi, daca in general, am mai “produs” ceva? Da, am mai scris versuri, sau mai bine zis, am facut niste incercari sa termin o poezie, inceputa demult si de asemenea in acesti ultimi cinci ani, de cind ne cunoastem, am incercat sa pictez. Stii bine ca nu am iesit din casa de vreo opt-noua ani, ani de asteptare, ani in care am sperat sa uit lumea inconjuratoare si sa fiu uitat de ea, dar mai ales ani in care sa pot>>>continuarea aici>>>

_____________________________

O LUME NOUĂ

Fluerând o melodie banală, la modă şi complet lipsit de vreun gând, mă întorceam agale acasă. Stelele şi noaptea de vară caldă, plină de parfumuri şi mister, îmi dirijau paşii în mod automat, transformându-mă într-un simplu instrument de recepţie mişcător. Parcă nu mai puteam să cuget, să analizez, ci pur şi simplu, eram „transportat“ închis într-un fel de balon, un cocoon imaterial, dar unde propriile-mi gânduri şi sentimente erau inhibate, poate chiar interzise. Drumul spre casă trecea printr-un>>>continuarea aici>>>

_____________________________

UMBRA SOARELUI

Intre cele doua orizonturi, cel al pamintului uscat si cel al oceanului, si-a facut aparitia si s-a instalat, o umbra nemiscata. O umbra cu capul plecat si cu bratele ridicate in cer, pina la soare. La inceput, cind am vazut-o, cind am descoperit-o, ma gindeam ca s-ar puteachiar sa fie umbra soarelui, care prin cine stie ce ordine sau dezordine elementara si-a dezvaluit si uitat, pe ici pe colo, partea lui ascunsa, secreta, doar de el stiuta. Da, s-ar putea sa fie asa, umbra unui soare mai batrin, mai umil, umbra unui soare caruia a inceput sa-i fie teama sa se “culce”, sa mai ascunda dupa>>>continuarea aici>>>

_____________________________

ŞARPELE

Soarele abia apucase sa se ridice pe cer, dar ca intotdeauna , aici la “casa mare” din Ilidia, lumina lui era mai vie, mai pura si mai patrunzatoare, la fel cum si albastrul cerului era aici imaculat, adinc si misterios in comparatie cu picla cenusiu-alburie, numita cer in marile metropole ale lumii. Ce senzatie de liniste si de serenitate! Ce senzatie de pace fizica si spirituala! Dupa doar citeva minute afara, fiecare pasare, fiecare insecta cinta doar pentru mine la fel cum adieri nevazute de vint, imi mingaiau fruntea tocmai atunci cind>>>continuarea aici>>>

DIMITRIE GRAMA

___________________________________________________________

Dimitrie Grama (n.1947). Scriitor român din Danemarca. Poet, eseist şi filosof, personalitate a medicinei europene. Poezie singularã, de o facturã neobişnuitã, denumitã de autor „cotidianul mistic”. Cãrţi reprezentative: „Dã-mi mâna ta, strãine!”, „Pasãrea melancoliei”, „Neguţãtorul de imagini”, „Voi lua cu mine noaptea”, „Bastian, şi alte confesiuni”.

___________________________________________________________

MUCENICII

Sculat cu noaptea în cap, Costică Trucală din Valea Seacă argeşeană adună în mijlocul bătăturii un ditamai maldărul de gunoi: coceni de porumb, frunze şi crengi, cârpe care spânzuraseră prin pomi de-astă vară ca să sperie păsările dedate la furtul cireşelor, prunelor, ciugulitul merelor şi perelor. Trebălui cu sârg, aşa cum fac mai toţi vălisecenii când vine ziua mucenicilor. Un alt maldăr de gunoaie adunate din faţa casei fu ridicat sub salcia Codinei aşteptând sosirea copiilor. Toată ziua de nouă martie este invadată de fum şi miresme greu suportate de nas. Se-aprind focuri, se-mpart covrigei cu mere, copiii dar şi oamenii în toată firea sar peste flăcări, fumul le intră în vesminte alungând duhurile rele şi ferindu-i de boli, e o veselie generală şi o speranţă colectivă că, gata, a venit primăvara, s-a zis cu zăpezile, chiar şi cu babele, chit că dealurile neatinse de razele firave ale soarelui poartă încă pecingini mari de omăt, ca nişte fulare şi cuşme brumării.

Cel mai frumos se sărbătoresc cei 40 de sfinţi mucenici din Sevasta, când e dezlegare la brânză, lapte şi ouă, în curtea lui Costică Trucală. În jurul focului, ţăranul aşează>>>continuarea aici>>>

NICOLAE ROTARU

________________________________________________

Rotaru, Nicolae (n. 1950) Poet, prozator, eseist, poligraf cu operă impresionantă. Cărţi reprezentative: „Înger de oţel“ – roman, „Eternitate aproximativă“ – versuri, „Emoţii cărunte“ – proză scurtă.
________________________________________________

GRECOAICA

Erau trişti, locuiau în centru, aveau şcoala şi clubul lor. Grecii.

Grecii, spuneam şi treceam prin parc, ocoleam copacii bătrîni şi frunzoşi, săream gardul mic de fier forjat şi ne opream sub ferestrele şcolii. Îşi spuneau lecţiile într-o limbă ciudată, cîntată, care ameninţa să se transforme în fantasmă. Grecii. Conjugau şi ei verbe? Aveau ca şi noi, substantive? Ce ape şi ce munţi învăţau, în limba aceea necunoscută care parcă avea două straturi: un rînd pe deasupra, ca o apă, senină, care te poate păcăli; un rînd dedesubt din care, oricînd, putea izbucni trecutul, sau deopotrivă, focul. Nu se jucau cu noi, nu ne iscodeau cu curiozitate; şi ei erau tot aşa, două straturi. N-aveam nimic în comun. Nu voiam nimic împreună. Ştiam că>>>continuarea aici>>>

_____________________________

OFELIA ŞI SEARA

Şi de-atunci rămăseseră astfel: o statuie acum bătrînă care încă îmbătrînea, o femeie tînără, încremenită în tinereţe pe veci…

Dar noi nu ştiam. Ne apropiam cu sfială de casa tăcută închizînd în ogive limpezimea grea a cristalurilor din ferestrele în care nu apărea niciodată măcar o umbră. Izolată de noi şi de lume, casa cea mai pustie dintr-un întreg oraş ne fascina totodată înconjurată de un zid mai înalt ca un om înalt. Cînd ne lipeam obrazul de ferecătura grea de metal a porţii, ochiul nostru desluşea cu uimire curtea acoperită împărţită egal în dale albe şi negre ca o uriaşă tablă de şah. Şi chiar era>>>continuarea aici>>>

MARIANA BRĂESCU

________________________________________________

Mariana Brăescu (n. 1949) Prozator şi dramaturg, una dintre cele mai importante creatoare de instituţii de presă din întreaga cultură română; creaţie singulară atât în proză „realismului magic”din „Îmi amintesc şi îmi imaginez”cât şi în dramaturgia din „Al treisprezecelea Caesar”. Alte cărţi importante: „Imperfecţiuni provizorii” – proză, „Londra de la 3 la 5″ – teatru.

________________________________________________

SCORPIONUL DE JAD

Toamnă târzie poleită cu aur. Aurul soarelui lipsit de căldura verii, aurul frunzelor ce se aştern în covoare pufoase pe alei, pe cărările neasfaltate ce străbat pădurea staţiunii. Aurul razelor răsfrânte în oglinda lacului. Staţiunea balneo-climaterică Bled, una din cele mai selecte din Europa interbelică, loc de popas al tuturor regilor balcanici în drum spre Europa occidentală, cuib de odihnă, după război, pentru mareşalul Tito, a adunat preţ de câteva zile, la invitaţia PEN-Clubului, scriitori din mai multe ţări ale bătrânului continent.

Se vorbesc mai toate limbile, sârbă, franceză, engleză, italiană, germană. Numai rusul venit din Leningrad (în 1982 oraşul de pe Neva încă nu-şi schimbase denumirea) nu>>>continuarea aici>>>

_____________________________

ŞI ATUNCI A ÎNCEPUT ŞI DUMNEZEU SĂ PLÂNGĂ…

Într-o zi însorită de vară, la ceasul când soarele se grăbeşte spre asfinţit, Domnul Dumnezeu şi-a adus aminte de netrebnica sa creaţie, omul. A hotărât, dintr-un impuls năvalnic, Prea Bunul, să coboare pe pământ, ca să vadă ce ticăloşii mai pune pământeanul la cale. Primul popas terestru l-a făcut Dumnezeu în San Francisco, într-un bar. Şi-a reprimat Prea Sfântul greaţa, văzând muierile goale ce-şi dezgoleau spurcăciunile în faţa bărbaţilor aţâţaţi de băutură şi cu sfiala provincialului s-a apropiat de un cetăţean care, singur, în colţul lui, sugea>>>continuarea aici>>>

ION MARIN ALMĂJAN

________________________________________________

Ion Marin Almăjan (n. 1940) Romancier, nuvelist, jurnalist prestigios. Orientat către un „bănăţenism ideal”, o recompunere de realităţi, document şi limbă. Cărţi reprezentative: „Întoarcerea spre asfinţituri”, „Tornada”, roman, „Vremea hahalerelor”, „Mătuşa mea Maria Theresia”, roman, „În afara gloriei”, roman.
________________________________________________

TABLOUL DE CER

Stătea adesea şi privea cerul prin ferestre. De fapt, de aceea şi-a comandat, şi-a dorit acele ferestre, ca să privească mereu cerul prin ele. Erau ferestre mari, mai înalte decît un stat de om, aşezate una lîngă alta, ca un triptic de oglinzi sau ca un tablou cu trei feţe într-o mare expoziţie de artă. Partea de sus a ferestrelor era rotunjită, boltită ca un cadru de biserică.

Şi într-adevăr, avea ce vedea prin aceste ferestre. Putea sta zile-ntregi să privească în rama lor precum un vizitator maniac care ar sta de dimineaţa pînă seara pe banca din mijlocul unei săli mari dintr-un mare muzeu al lumii, Prado, Metropolitan sau Luvru, şi ar privi acelaşi şi acelaşi tablou gigantic reprezentînd vreo luptă între oameni şi cai, vii şi morţi, sau vreo scenă biblică imaginată de pictor, mai reală decît va fi fost vreodată fapta din care s-a iscat legenda trasmisă peste veacuri…

Aşadar, bărbatul acesta tînăr şi plăcut, cu ochi adînci şi privire sensibilă, privea de cîte ori avea timp prin ferestrele sale mari şi vedea cerul, tablourile mereu schimbătoare ale norilor. Niciodată nu i se>>>continuarea aici>>>

LUCIA OLARU NENATI

__________________________________________________________

Olaru Nenati, Lucia (n. 1949) Poetă, prozatoare, eminescolog, promotor cultural. Cărţi reprezentative: „Cea mai tînără Ecaterină“, „Drumuri“, „Nesfîrşitele vămi“, „Cochilii cîntătoare“, „Umbra Casandrei“, „Ucenicia de aur şi purpură“, „Vitrină ascunsă“ şi „Arca de frunze“, – poezie, „Serpentine“, „Coridorul dintre ceasuri“ – proză, Eminescu. „De la muzica poeziei la poezia muzicii“ – eseu.
___________________________________________________________

ROIUL

Înfrântă, albina zăcea în pânza păianjenului. Aripile-i grele se străduiau să scuture pânza ţesută cu-atâta măiestrie.

Picioarele mici şi viguroase se agitau inutil să scape din mrejele ce le-nconjurau. Şi se-nfundau tot mai adânc, tot mai mult. Oboseala începea să devină din ce în ce mai pronunţată. Ruptă pe-alocuri, pânza nu vroia să cedeze. O moleşeală nedorită-i cuprindea trupul reginei. N-ar fi crezut niciodată să ajungă astfel să-şi sfârşească viaţa. Şi păianjenul, c-o cruce mare pe trup, care-o pândea zeflemitor. Şi pânza asta cleioasă şi rea. Simţea cum i se apropie sfârşitul. Îl dorea mai repede sau niciodată. Nici nu mai ştia ce-anume dorea, dar cu tot dinadinsul vroia să se sfârşească odată.

Oricum, dar să se sfârşească. Cât fusese regină n-ar fi prelungit chinul supuşilor vinovaţi niciodată. Se sfătuia cu sfetnicii asupra tuturor amănuntelor neplăcute din viaţa stupului, străduindu-se să le îndrepte. Dar nu văzuse>>>continuarea aici>>>

GHEORGHE NEAGU

__________________________________________________________

Neagu, Gheorghe (n. 1949) Prozator, jurnalist, important promotor cultural; editor de presă literară, fondator al revistei „Oglinda literara“, una dintre cele mai importante publicaţii de literatură română în preajma anului 2000. Cărţi reprezentative: „Arme şi lopeţi“ – roman, „Moartea şobolanului“ – proză scurtă, „Aesopicae“, „Tarantula“ – roman, „Templul iubirii“ – roman.
___________________________________________________________

AGATHA

Stateam amortita pe locul meu din vagonul Intercity, afara ploua marunt, o zi de toamna nu tocmai pe gustul meu, dar asta era situatia. Cu o sptamana inainte nici nu imi trecea prin minte ca voi calatori. Sincer, nu imi era dor de Bucuresti, in sufletul meu am fost intotdeauna o proviciala. Nu imi este dor de aglomeratia si agitatia unui mare oras, poate doar de parcurile lui incarcate de istorie si parfumul povestilor de dragoste. Toata perioada pe care am trait-o in Bucuresti a fost, dupa spusa Agathei, o perioada de acomodare. Stradania mea de a face fata schimbarii majore pe care o traiam era o sursa inepuizabila de comentarii si intepaturi ironice, nu ma ierta niciodata cind faceam o gafa. Ii placea sa ma puna in situatii inedite, urmarindu-mi reactia. De-alungul timpului prietenia noastra a avut o evolutie ciudata, uneori stranie. Dar mereu un fir magic ne conducea inevitabil una spre cealalta. Cu multi ani in urma am intilnit-o in fata avizierului din incinta facultatii. Nu stiu ce a facut-o atunci sa imi vorbeasca, poate aerul de copil speriat pe care stiu ca il aveam, oricum, de atunci destinele noastre s-au>>>continuarea aici>>>

LOREDANA A. ŞTIRBU

ISUS DIN PODUL BISERICII

Maestre,

uneori îmi vin la masă, îşi fac culcuş în inima mea toate personajele pe care le-am plăsmuit, jucându-mă de-a Creatorul pe hârtie. Atunci, plătesc cu spaimă animalică propria-mi pornire; întreb, ştiind că nu-mi va răspunde nimeni: unde este adevărata mântuire? Unde voi fugi din noaptea ce vine…

Alteori, nu mi-e frică nici de golul din mine, de locul necultivat în care arunc toate deşeurile sentimentale, lucruri distruse cu sau fără voia mea, dar pe care le neg în continuare, cu măgărească încăpăţânare.

Mă conving tot mai prost că totul a fost perfect programat sau că, aşa a fost să fie şi nu mai are rost să revin cu întrebările mele, la cel ce e mort şi nu va fi să învie.

Astăzi, de Bunavestire, s-a deshis o uşă mai altminteri, pentru mine, spre cosmosul pe care-l simt aproape lumesc, ba pe dinlăuntrul inimii sperioase, ba pe sub meningea ca un pergament de sfărâmicioasă, tare subţire, încât mintea mea, în ea, abia se mai ţine.

Fără semnul, pe care în subconştient îl aşteptam continuu; fără să fi priceput că nu sunt singurul om care moare prin viaţă şi traieşte murind, nu aş>>>continuarea aici>>>

MELANIA CUC

__________________________________________________________

Cuc, Melania (n. 1946) Poetă, prozatoare, jurnalistă, cu o impresionantă activitate diversificată; autoarea unui tip singular de „tablete“ literare, la limita suprarealismului şi a poemului în proză. Cărţi reprezentative: „Peisaj lăuntric“ şi „Dincolo de jertfă şi iubire“ – poeme, „Impozit pe dragoste“ – roman, „Galaxii paralele“ şi „Tablete contra disperării“ – eseuri, „Cinând cu Dracula“ – roman, „www.rebel.2004.ro“ şi „Şotron“, tablete, „Fructul oprit“, roman.

___________________________________________________________

Au fost o datã ca nici o datã o mamã, un tatã, un psihiatru si un poet. Mama avea un fiu care era chiar strã-strã-strãnepotul pestisorului de aur din vechea poveste. Tatãl avea douã fiice si pe una o chema Tisa.

Pestisorul de aur, pe nume Tiny, se nãscuse în apele tulburi ale Muresului. Era un pestisor zburdalnic, dar si melancolic si înota cu plãcere în apele care îi dãduserã viatã. Din când în când mai alerga prin cimitire, fugãrit de strigoi si îsi pescuia uneori fratii ca sã-i punã pe grãtar. Se bãtea adesea cu pestisorul Feri si mama lui era tare speriatã ca nu cumva puiul ei sã-si iroseascã solzisorii de aur prin încãierãri pe maidane acvatice.

Tiny crestea si pe mãsurã ce crestea era din ce în ce mai curios sã cunoascã unde ducea firul apelor natale. Asa se face cã înota în fiecare zi din ce în ce mai departe, pânã a ajuns în apele Meusei. Aici a uitat un timp de apele Muresului si noile ape, la fel de dulci si de bune, ba chiar mai bune, l-au gãzduit cu bucurie. El si-a gãsit o nevastã si avu un bãiat si o fatã. Era un sot si un tatã bun. Isi adora copilasii si nu stia cum sã le mai intre în voie. Fiul lui îl iubea tare mult pe Pinocchio. “ Hai tati, mai spune povestea aia cu bãietelul de lemn, care s-a fãcut bãiat ca mine, mare si cuminte!”

Tiny i l-a cioplit din bucãti si bucãtele de lemn din ce în ce mai mici, pânã când Pinocchio a dispãrut. “ – Tãticule, de ce a dispãrut Pinocchio?” – se lamenta micutul. “ – Ca sã lase loc omuletului din el sã iasã la luminã “ – i-a rãspuns pestisorul.

Asa a gãsit el pe acele meleaguri strãine, tot ce îsi dorea. Era fericit. Si fiindcã fusese un pestisor bun si iubitor de oameni, zeul Poseidon i-a dat puteri supranaturale, anume, sã îndeplineascã oricãrei femei care îl va întâlni, diverse dorinte, cum ar fi: sã nascã usor, sã aibe copii robusti, sã fie ele însele sãnãtoase.

Astfel trecurã zile dupã zile, ani dupã ani si veni si clipa când mama pestisorului, care-i ducea dorul prin apele Muresului, îsi dãdu sufletul la ceruri. Tiny a plâns el ce a plâns, dar apoi a continuat sã trãiascã ca mai înainte, îndeplinind dorintele altora si înãbusindu-si cu tãisuri de sãbii si împunsãturi de sãgeti, amintirile despre casa pãrinteascã, prieteni si pãrinti. Mentorul lui, Cioran, îi spusese cã doar asa poti scãpa de dor si alte fleacuri de felul acesta. Avea toate dorintele împlinite si atinsese o anumitã stare de echilibru. Dar, fãrã sã prindã de veste, el devenea pe zi ce trecea tot mai melancolic. Inota zilnic în apele când albastre, când gri ale Meusei, dar gânurile îi cugeau mereu spre apele Muresului. Vorbea des prin ultrasunete cu prietenii lui din copilãrie de prin apele natale, sau de pe meleagurile helvetice sau ale Anzilor Cordilieri. Asa se face cã fiecare stia ce i se întâmpla celuilalt si cãutau sã se sprijine reciproc.

Prin anul 2001 Tiny intrã într-un adevãrat vârtej de coincidente. Toate erau însã niste semne pe care i le trimitea mama lui de pe lumea cealaltã. Se împlineau exact 5 ani de la moartea mamei lui. Ea plecase anume într-o zi de Pasti, pentru a-l preveni cã va continua sã trãiascã si sã fie mereu în preajma lui.

La început el nu stia ce sã creadã. Pânã într-o zi – ziua de 15 aprilie, tot o zi de Pasti – când a venit la el Tisa, o apã micã. Era si ea, ca si Tiny, un copil a meleagurilor Muresului. Venise fiindcã avea un mesaj pentru pestisorul de aur si i l-a spus în felul ei. Ea însã nu stia atunci cã era trimisã anume ca sol al lumii suprasensibile. Pestisorul a fost la început mirat, apoi curios sã pãtrundã cât mai adânc în vârtejul de coincidente, fiindcã si el iubea lucrurile stranii si dorea în adâncul firii lui sã patrundã în lumea lor magicã.

Tisa era o apã firavã, care multã vreme se vãrsase cuminte în Mures. Dar într-o zi, sãtulã si scârbitã de unele lucruri urâte sãvârsite de cei mari si tari de pe pãmânt, i-a venit sã plece în lume. Astfel, a ajuns si ea tot pe malul Meusei, la 12 km de locul unde pestisorul îndeplinea dorinte.

Tot umblând ea prin lumi necunoscute, a uitat într-o zi cine este si ce avea ea de fãcut pe lume. Un singur lucru n-a uitat: de unde venise. Gândurile si visele o purtau mereu acasã, ca sã fie împreunã cu ai ei. De atâta dor s-a îmbolnãvit si rãtãcea prin lume strigând mereu în tãcere : who am I ? De atâtea lacrimi câte a vãrsat era sã se înece în propiile-i ape, care dãduserã mult peste albie. Asa au rodit multe câmpii strãine, hrãnite de lacrimile ei, care nu încetau sã curgã.

Pestisorul i-a iesit în cale chair din al doilea an dupã ce sosise si ea pe aceleasi meleaguri. Tisa nu stia atunci cã el putea împlini dorinte rostite si nerostite; dar chiar dacã ar fistiut, ea nu avea la vremea respectivã nici o dorintã. In acea zi magicã de 15 aprilie, ea s-a hotãrât sã meargã la pestisorul de aur. Tatãl ei se fãcuse duh bun, cu mari dregãtorii în cer. Si i-a condus pasii cãtre lumea bisericii si apoi cãtre pestisor.

Când a intrat la el în cabinet, a luat-o ameteala. Duhurile erau pe aproape si ea le simtea, asa cum apele dau de veste la cea mai micã adiere de vânt, tremurând pe margini de cercuri. El i-a spus atunci un cuvânt care avea sã-i schimbe Tisei destinul. Cuvântul acesta de început, la fel de misterios ca si tainele creatiei, s-a numit “coincidente”. Auzind cuvântul, Tisa si-a dat seama cã acestea erau semne sfinte.

Cele douã duhuri de pãrinti – mama pestisorului si tatãl Tisei – ticluiserã ceva în cer. Copiii lor erau prea nefericiti si prea mândri ca sã o recunoascã. Au chemat în ajutor douã spirite luminate – pe Jung si pe Blaga – care si-au suflecat mânecile si s-au pus pe treabã. Jung a început sã caute în sacul cu sincronicitãti si a scos de acolo tot felul de coincidente, care mai de care mai nostime si mai sugestive, presãrându-le peste tot, în loc de hranã pentru pestisor si în loc de alge pentru Tisa. Blaga a lovit simultan cu bagheta lui fermecatã sufletele celor doi copii rãtãciti si a spart pietrele din suflet, lãsând sã iasã din nou la luminã dorul-dor, cu diversele lui forme: de casa pãrinteascã, de ape, de munti, de iubire.

Tisa, urmând sensul semnelor, se simtea mereu îndrumatã spre anumite cãrti, care-i cãdeau întâmplãtor sub ochi. Desi era destul de zgârcitã, ea se simti împinsã de duhuri, sã dea si pestisorului din comorile ei. Intr-o bunã zi pestisorul i-a spus Tisei:

- N-ai cumva prin bibliotecã o carte despre biografia lui Blaga?

Nu dupã mult timp, împletindu-se în alte siruri de coincidente, Tisa a gãsit în bibliotecã „Luntrea lui Caron”, scrisã chiar de poet. Asa a aflat pestisorul cã, desi avea toate dorintele împlinite, oricând se mai pot ivi alte dorinte noi, nebãnuite, care stau agãtate în ciorchini, pe spirala existentei. Cartea, cu vraja sensurilor ei, cu uimitoarele coincidente, care se împãrteau ca pâinea între frati între el si Tisa, l-au vindecat pe pestisor de melancoliesi de frustrare si l-au împins sã mai înoate într-o varã prin apele natale, împreunã cu prietenii lui din copilãrie.

Când s-a întors din Ardeal si a întâlnit-o pe Tisa, i-a povestit despre o cãpitã de fân si o cruce si despre casa bunicii. Aceate lucruri au emotionat-o adânc pe Tisa, cãci si ea avea amintiri legate de fân si sfintenie în casa bunicii. Apoi, el i-a mai povestit despre Brâncusi si alinierea marilor lui opere pe axa nemuririi. Asa i-a grãit pestisorul, în timp ce ea, Tisa, era pierdutã în ochii lui de culoarea mierii de salcâm si nu îndrãznea sã spunã nimic. Pestisorul i-a mai povestit cum îl revãzuse pe bãtrânul lui tatã, care tare s-a mai bucurat cã feciorul lui nu l-a uitat.

Pestisorul de aur, cel care avea toate dorintele împlinite, s-a trezit cã începuse sã o doreascã pe Tisa cu o fortã nebuneascã, ca si cum în ea s-ar fi concentrat si muntii si apele de acasã. Ea încarna tara lui si o iubea mai mult decât orice pe lume.

Dorul-dor l-a împins la unele imprudente: a privit-o cu prea multã cãldurã si Tisa s-a speriat. S-a speriat de câtã luminã se revãrsa din ochii lui tesuti din raze de soare. El îi privea ochii, ea îsi sãruta ochii. El îi privea buzele, buzele ei se sãrutau singure. El o îmbrãtisa cu toate razele si cu tot aurul din fiinta lui si atunci ea se lua în brate singurã. Deodatã însã, Tisa a simtit cã se desprinde de pãmânt si cã e gata sã atingã soarele. Aunci ea si-a tulburat apele, ca nu cumva efectul de oglindã sã îi orbeascã pe amândoi. Pestisorul, care era o fire tare mândrã, s-a îmbufnat si a amenintat-o cã o sã-i sece apele. Tisa s-a speriat atunci rãu de tot. Pestisorul, care avea în fond un suflet blând, vãzând acestea, a vrut s-o îmbuneze: „ As vrea sã-mi dai o casetã cu muzica ta.”

Tisei îi plãcea sã cânte si imortalizase rudimentar, pe fire de salcie, diferite sunete care teseau melodii si cuvinte, iar ele spuneau povestea ei. Atunci Tisa s-a îmbunat si i-a pregãtit o casetã din fire subtiri si mlãdioase de salcie tânãrã. Când a fãcut selectia de pe vechi casete îmbãtrânite si prãfuite, ea n-a avut nici o logicã, nici o intentie. Asa se întâmpla si atunci când se punea pe cântat: lua salcia si se lãsa purtatã de undele ei moi, care îi aduceau mesaje de la ceruri. Când a reascultat ce imprimase pe acea casetã, a vãzut cu uimire cã a 15-a melodie era tocmai „Biografie”, scrisã pe versurile lui Blaga, demult în tineretea ei. A mai vãzut cu uimire, cã unul dintre cântecele ei se numea „Dor, dor”. Toate aceste mici descoperiri au fãcut-o sã tremure de emotie, dându-si încã o datã seama de cât de fidele si insistente erau semnele.

Decând îl întâlnise pe pestisor, în acea zi de 15 aprilie, Tisa nu mai stia ce sa creadã. El citea în ea ca într-o carte deschisã si o lãsa mutã de uimire de câtã clarviziune avea. Asa se face cã ea si-a legat gândurile de el si de tot ce însemna viatã. Seara, nu mai adormea cu gândul la tatãl ei mort, întins vânãt în sicriu. O obsedau buzele lui triste, încremenite într-o resemnare amarã, cea a omului care nu voia încã sã moarã. El sperase sã mai apuce sã îsi mai vadã o ultimã oarã fiica lui dragã. Dimineata când se trezea, gândurile nu-i mai cãdeau în gol si nu mai rãtãceau în universuri îndepãrtate si stranii, pe care dorise cu ardoare sã le cunoascã cât mai repede. Toate ploile gri, care altã datã îi plângau pe fatã, acum ea le îmblânzise. Le aduna constiincioasã într-un buzunar impermeabil, pe care îl avea sub inimã.

Si din zi în zi, prinzând puteri, Tisa a început sã umble iarãsi prin lume, fãrã a-si mai tine ochii ascunsi. A început sã urce muntii, sprintenã si voioasã, fiindcã vrerile pãrintilor fuseserã împlinite.

Când a ajuns pe vârful muntelui soare, din Tara fericirii târzii, ea si-a deschis în sfârsit buzunarul de sub inimã si a lãsat apele-lacrimi în grija soarelui, sã le albeascã, sã le vindece de durere si sã le dezlege de blestem. Si toate ploile din lacrimi si lacrimile din ploi au devenit, ca prin minune, picãturi de apã-luminã caldã. Asa s-a nãscut o cascadã minunatã, cu ape ondulate, care cãdeau pe stânci ca pletele unei zâne. Astfel, Tisa aflã cine era ea.

Pestisorul de aur venea din când în când si înota contra curentului, în susul pletelor alb-aurii ale apei, pânã ajungea lângã inima Tisei. Stãteau acolo amândoi, câteva secunde, cât o eternitate si nimeni si nimic nu le putea tulbura fericirea.

Si asa s-au gãsit ei, La cumpãna apelor, de lângã Portile dorului, vegheati de mandala conturatã de cele patru spirite, ca patru piloni ai unei noi existente: o mamã, un tatã, psihiatrul si poetul.

Si numai Dumnezeu stie ce-o sã mai fie…

__________________________________________________________

Antonia Iliescu (n. 1953). Scriitoare română din Belgia. Prozatoare, poetă, original cant-autor; scriitor de limbă română şi franceză; eseistică remarcabilă prin „trăirism”. Cărţi reprezentative: “Curcubeul cu oameni”, “Dora-Dor. Le chemin entre deux portes”.

___________________________________________________________

LUMINILE ORAŞULUI

Mariana îl apucă pe Ştefănel de mână şi-o luă repede din loc. Când ajunseră la şcoala bulgară, după ce bâjbâiră pe tot felul de străzi şi străduţe - surpriză mare, dar nu tocmai plăcută. Portarul nu le dădu voie să intre şi numai la insistenţele Marianei, într-un târziu, se ivi un bărbat îmbrăcat într-un costum cenuşiu care se recomandă profesorul Cutare, director adjunct… şi vru să ştie care le era păsul. Urmă o discuţie stante pedes şi în final omul în costum cenuşiu, care afişa un aer oarecum blajin şi binevoitor, le dădu de ştire că solicitarea cu care veniseră acolo nu avea sorţi de reuşită, bătuseră drumul degeaba. Şcoala lor nu primea la înscriere decât copii vorbitori de bulgară din Bucureşti, nu şi din provincie, îi părea rău, dar astea erau dispoziţiile ministerului şi nu putea să le încalce, sfârşi el cu un aer complezent şi condescendent, dar inflexibil. Zadarnic încercă Mariana să-i explice că la ea în familie se vorbea bulgăreşte din tată-n fiu tocmai de pe timpul lui Pazvante şi în van se sili să-l convingă pe om să accepte să le primească, cu titlu de excepţie, actele de înscriere… Omul cenuşiu clătină din cap politicos, dar ferm, repetând că>>>continuarea aici>>>

(fragment din „Cronica Teodoreştilor”)

DANIEL DRAGOMIRESCU

INTIMITATEA UNEI PASIUNI

Era o noapte furtunoasă de noiembrie, ploua mult, ploua tare, ploua cu vânt. O perdea de apă coborâse între cer si pământ, ploua cu tunete şi fulgere repetate. Ploua rece. Stropii mari şi grei loveau acoperişul cu putere, părea un joc nebun de iele.

Ploua dezmăţat.

Fereastra închisă s-a deschis, singură, lovindu-se brusc de perete, perdeaua s-a învolburat, albă şi transparentă, focul din şemineu a tresărit, luptându-se zăpăcit cu>>>continuarea aici>>>

_____________________________

INTROSPECŢIE CU APĂ DE MARE

Se însera, mirosea a alge şi scoici, valurile albe, subţiri, se zbăteau nehotărâte spre ţărm... înaintau puţin, se retrăgeau puţin... jocul timid şi misterios al apei cu nisipul...

Soarele, roşu, fierbinte, perfect rotund se cufunda în adâncuri, lent, imperceptibil de lent

trecea dincolo, ca „în marea trecere”... Pescăruşii, cu aripile obosite şi ţipătul stins, se odihneau zburând încet, pluteau... Cerul, ca un ochi deschis, albastru, se>>>continuarea aici>>>

NUŞA ILISIE

LUMINA DIN NEPREVĂZUT

E dimineata. Focul arde necurmat in odaia plina de voci isterice, care-ti trezeste nervii, dandu-ti o stare de revolta. Afara totul e alb. Copacii desfrunziti arata pustietatea acestui alb, dandu-i o nuanta de alb–cenusiu. E frig si acest alb, o sa dispara odata cu caldura. Totul se topeste in bataia fierbinte a soarelui. Numai pe Julia, soarele nu o incalzeste, este prea rece in acest soare!

Tic-tac-ul ceasornicului ii distrage atentia. Este ora 12, ora pranzului. Afara se aud glasuri, vecinul isi injura sotia, cata mizerie in acest comportament uman, daca se poate numi asa… In bucataria modesta, un foc slab incalzeste supa lunga si neconsistenta. O masa, un pat, patru scaune si pisica fantomatica se lipeste de picioarele Juliei, distragandu-i atentia, trezind-o din euforia numeroaselor ganduri. Patul plin cu haine, masa incarcata cu tacamuri, matura jerpelita din coltul usii, toate aceste obiecte o chemau la ordine. Totul era atat de pustiu in jurul ei; privirea absenta a Juliei, ma face sa cred ca>>>continuarea aici>>>

ILEANA STANKA VICIC

__________________________________________________________

Vicic, Ileana Stanka (n.1964). Scriitoare română din Slovenia. Poetă religioasă, de structură post-modernă.

___________________________________________________________

CINCI IMAGINI ALE CONŞTIINŢEI

PRIMA IMAGINE

Repet cu încetinitorul pe ecranul imaginaţiei propria mea închipuire. Eu sunt într-o copilărie abstractă, care este una mentală, da, parcă aş vrea să fiu unul din copiii aceia de care vorbeşte Hristos, copiii aceia care cântă în pieţe şi oamenii trec indiferenţi iar ei spun : “v-am cântat din fluier şi nu aţi dansat”, nu v-aţi bucurat, nu aţi râs, mai adaug eu.

Da, eram un copil, aveam o copilărie interioară atât de frumoasă şi eu mâncam, mâncam, o mâncare bună, albă , parcă era mană cerească şi eram în pustiu, dar în pustiul acesta era cineva prezent, deosebit de bun, de zâmbitor, de cald, de copilăros, care ştie să fie prezent doar printr-un zâmbet, pe care nu-l mai poţi uita şi eu l-am chemat la masa mea. El a zâmbit şi eu am zâmbit, ne-am întâlnit amândoi zâmbetele şi ne-am aşezat împreună la masa aceea.

Suntem în deşert şi eu am mâncare şi apă, vine el ostenit, zâmbitor, iubitor, eu sunt un copil. Eu am>>>continuarea aici>>>

ILINCA NATHANAEL

ÎN ZIUA DE CALOIAN

Dacă aş fi scris un jurnal al tuturor viselor mele, dacă aş fi trăit realitatea acestor vise, aş fi fost în mod sigur mai fericit ,dar demult pornit din lumea aceasta reală în care exist să mă bucur si să mă chinui deopotrivă. Uneori cele două vieţi ale mele sunt atât de puternic trăite, încât sunt nevoit să-mi iau uneori martori sau repere,să întreb pe cei din jur în care plan al celor două vieţi mă aflu.

Aveam câţiva ani când s-a construit casa noastră. Am participat efectiv la treabă în ziua aceea de neuitat, când pe un schelet, ca cel al dinozaurului din Muzeul Antipa un număr de peste 50 de oameni, bărbaţi,femei, tineri şi copii, într-o singură zi au pus între zăbrelele laterale pământul amestecat cu paie tocate, balegă de cal formând pereţii care au rezistat la trei cutremure mari, care ne-au ferit de gerurile cumplite din timpul iernii, de viscole, de ploi torenţiale şi de nemiloasa bătaie a Crivăţului.

In ziua de Caloian s-a făcut clacă pentru casa lui Pârnod. Oameni cu găleţi,cu coşuri de nuiele, cu maiuri ,cu lopeţi s-au adunat pe la 8 dimineaţa în curtea noastră.

Aş ruga pe cititorii mei să>>>continuarea aici>>>

AUREL ANGHEL

LUCEAFĂRUL DE ZIUĂ

De la fereastra camerei in care dormea, dupa ce dadea la o parte jaluzelele, Danut obisnuia sa se uite catre inaltul cerului la prima ora a diminetii. Cer care, in ultimile doua saptamani din februarie, se arata ochiului limpede precum clestarul.

Chiar deasupra capului aparea, in momentul cand isi incepea obisnuitul program de exercitii de gimnastica din faptul diminetii, Luceafarul de ziua.

O vreme nu i-a dat importanta. Il observa, fara sa vrea, mai ales la acele exercitii cand era obligat sa priveasca peste cap. Cu trecerea diminetilor a luat seama ca astrul ceresc isi modifica si stralucirea, si pozitia fata de anumite repere.

- Unde dispari? l-a intrebat Danut intr-o dimineata.

- Nicaieri, i s-a raspuns.

- Atunci, de ce nu te mai vad dupa ora sase treizeci?

- Vine de pe cealalta parte a >>>continuarea aici>>>

AUREL DAVID

Florida, Royal Palm Beach, februarie 2005

__________________________________________________________

David, Aurel (n. 1936) Prozator, jurnalist, promotor cultural, autor de cercetări de „istorie culturala locală“. Cărţi reprezentative: „Evadam“ – roman, „Un cancer de vânzare“, „Belele“, „Confruntare“ – proza, „Oameni care fac“ (5 vol.) – jurnalistică şi reportaj.
___________________________________________________________