Ieri am crezut că mor. Dar nu s-a întâmplat.

Să vă povestesc…

Eram în parcul unde locuiesc. Mergeam. Mă rog…Mă târam prin iarbă…Şi atunci i-am văzut. Cu ochiul stâng, căci celălalt era sucit în altă parte şi ca întotdeauna, nu mă asculta, uitându-se spre lacul care strălucea aşa frumos sub soare…

Erau un băiat şi o fată. El stătea în iarbă sprijinit într-o mână şi cu cealaltă mână o mângâia pe ea pe păr. Ea, culcată cu capul pe picioarele lui, îl privea zâmbitoare. Vorbeau. Şi m-am apropiat. Îmi place să ascult ce işi spun iubiţii, deşi, ştiu, nu e frumos să trag cu urechea. Eh, sunt doar un melc romantic…Oamenii care se iubesc au în jurul lor o aură, un norişor de fericire, şi daca păşeşti în el te molipseşti.

Aşa că m-am dus cât mai aproape şi m-am pitit după o frunză galbenă.

- Ce frumos este părculeţul ăsta, iubitul meu…

“Părculeţ”?!? Mi-am zis eu. Ce părculeţ?? Eu locuiesc aici de cand mi s-au lungit ochii înspre cer şi mi-a crescut cochilia în spinare şi tot nu i-am dat de capăt!

- Uite, lacul…ce frumos străluceşte…Şi norii cum trec peste noi…Şi toate frunzele legănându-se…ba verzi…ba galbene…ba cafenii…

El se uită în jur. În timp ce ea spunea toate astea uitându-se la el cu dragoste. Căci ea nu trebuia să le vadă ca să îi vorbească despre ele…ea le văzuse deja şi le avea în ea, vii. Ştia cum au fost, cum sunt şi cum vor fi.

- Şi vezi, tu, iubitul meu, şi păsările care zboară pe deasupra noastră? Ce fericite trebuie să fie ele că au aripi…

El căscă, acoperindu-şi repede gura cu palma şi apoi făcându-se că se freacă la nas.

Ea continuă visătoare:

- Şi pământul de sub noi, care ne ţine mereu în braţe, care ne primeşte oricum am fi…Ce bun este el…Iubitule?

Când i se adresă, ea il făcu să tresară speriat.

- Ăăă....da?

- Iubitule, ţie iţi place natura?

- Da! Cum să nu?! O ador... Ăăă...Adică, chiar tu ai spus...Lacul... Ăăă...Puii...

Ea râse.

- Care pui iubitule? Sunt raţe!

- Ăăă...Normal, frunzele vroiam să spun...

„ La naiba! Vorbeşte stomacul fără mine...De când tot stăm pe aici, mi s-a făcut şi foame...” gandi el.

- Iubitule?

- Da?

- Nu ţi se pare că cerul e mai albastru când te uiti la el printre frunze?

Ridicându-şi sprâncenele, el privi strâmbând din nas deasupra.

„ Ce să fie mai albastru? Ce prostii spune...Cerul e mereu albastru...Că aşa e cerul. Aşa ne învaţă la şcoală şi pur şi simplu aşa e!” îşi zise băiatul indignat.

- Da...aşa e, draga mea... Ăăă, uite, chiar acolo, între frunzele alea două. Şi arătă cu degetul la întămplare.

„ Mă rog...Trebuie să intru şi eu în jocul ei stupid...” Se plânse el în mintea sa, căscând larg cu faţa întoarsă.

- Pui? Nu te simţi mai liber când stai aşa, cu mine, în iarbă?

- Normal, puiuţul meu drag şi adorat...Cum să nu mă simt eu liber cu tine? Spuse el alintându-se şi pecetluind totul cu un sărut scurt pe fruntea ei.

„ M-aş simţi şi mai liber dacă am pleca naibii de aici să mănânc şi eu ceva...Parcă şi simt cum miroase puiul ăla de la fastfood-ul de peste drum...”

- Iubi?

- Da...

- Ţie îţi plac animăluţele?

- Da, cum să nu? Îmi plac...Nu ai văzut că am şi eu un câine acasă?

- Nu...Animăluţele celelalte...Libere, din pădure, din savană...care sunt frumoase şi sălbatice... Îţi plac?

- Da...

„ Sunt drăguţe acolo, la ele acasă, când mă uit la ele la televizor...”

- Mie îmi plac ariciuţii. Ştiai?

- Da? Draguţ! Zise el rozându-şi o unghie.

- Ai văzut vreodată un arici?

- Ăăă...cred...nu-mi aduc aminte bine...

- Cum să nu îţi aduci aminte? Eu o singură dată am văzut unul mic şi nu am putut să îl uit vreodată. Vrei să îţi spun cum era?

- Da, zi-mi...

„În fine...dacă apoi taci şi plecăm şi noi...”

- Păi era noapte când l-am văzut. Eram la ţară la mine şi ştii tu pădurea aia de sălcâmi din capătul străzii?

- Aham...

- De acolo cred că a ieşit... Mergea pe strada luminată de becul pâlpâind, şi cum stăteam eu aşa în pod la tataia, am crezut că e un şoricel când l-am zărit de sus. Dar am coborât şi m-am apropiat de el...Ce tare m-am bucurat când am văzut că era un ariciuţ de fapt!

„ Da...tu te bucuri şi când plouă afară... de ce oare nu mă mir că ai jubilat când l-ai văzut pe ţeposul ăla?...”

- Şi eu nu mai văzusem unul până atunci! Aşa că m-am apropiat şi mai tare şi m-am culcat în faţa lui pe burtă...şi el s-a făcut tot un ghem de ace, ştii? Vai, ce frumos a fost!

Zise ea strălucind de bucurie, ca şi cum ar fi retrăit momentul.

- Dar eu nu vroiam să se teamă de mine...Mi-era milă de el, micuţul...Aşa că am pus mâna pe el să îl simt. Speram că pot să îl mângâi şi el să ştie că asta fac...

- Ai pus mâna pe arici?? Se miră el speriat.

- Da...

- Păi şi nu a aruncat cu ţepi în tine??

Fata se apucă cu mâinile de burtă râzând cu poftă.

- Cum să arunce cu ţepi?? Ce haios eşti! Aricii doar se fac ghem! Zise ea chicotind.

- Aaa...Sigur...Râse el stânjenit.

- Şi ştii cum se simţea?

- Cum?

- Ca un ghemuţ de crenguţe subţirele...Nu m-a înţepat....Dar s-a strâns şi mai tare...Aşa că l-am lăsat să se desfacă şi să plece, încet, legănat... Şi ştii ce făcea când se depărta?

- Ce?...

- Îşi întorcea căpuşorul cu ochişorii lui ca două mărgeluţe negre şi adulmeca spre mine, mişcând din năsuc ca un iepuraş. Vai, ce scump era!

„ Sunt siiiigur...”

- Iubi?

- Da, draga mea...

- Ţie ce animăluţ îţi place?

El se uită în jur disperat după o idee şi atunci mă văzu pe mine, melcul, care îmi scoteam ochii de după frunză...

- Melcul!

- Melcul?

- Da... Îşi drese el vocea subţiată.

- De ce melcul?

- Că e simpatic...

- Da? Mmm...Vorbeşte-mi despre melc atunci...Vrei? îi zâmbi ea.

” Să îţi vorbesc despre melc??”

- Păi...melcul e drăguţ, aşa...că e mititel...şi...şi...şi are patru ochi, ceea ce înseamnă că vede bine.

„ Văd bine?” am zis eu în sinea mea. Am numai doi ochi şi se răsucesc în ce parte vor ei, sunt nişte nebuni...

El continuă:

- Şi melcul e frumos pentru că...are cochilia aia a lui spiralată şi... e puternic, nu? Că doar îşi poartă casa cu el.

- Şi chiar îţi plac melcii?

- Da!...

- Nu mi-ai mai spus niciodată despre asta...

- Ăăă...Am uitat, rânji el. Mai avem multe de descoperit unul despre celălalt, nu, draga mea?

- Da, asa e...că noi doi, suntem oameni, şi tot ne dezvoltăm, tot învăţăm lucruri noi...Mă bucur că îţi plac melcii, sunt frumoşi...

- Mergem? Îndrăzni el.

- Da... Hai să pornim...Deşi eu aş sta aici toată viaţa...

„Doamne fereşte! Că o cred în stare...”

- Tu nu ai sta, pui?

- Ăăă, ba da... Aş sta oriunde eşti tu micuţa mea, zise el, sărutând-o.

Şi în timp ce el fu în picioare dintr-un salt şi îi întinse mâna să o ajute să se ridice, ea îl intrebă:

- Mergem la munte în weekend, da?

- Sigur, nu aşa am zis?

„ Numai să nu îţi vină vreo idee ca data trecută să mă pui să urc pe jos până la cotă...Că numai de asta am eu chef după o saptămână de muncă...”

Ea se ridică, îl luă în braţe strâns şi apoi, prinzându-se de mâini, păşiră înainte.

Cu groază văzui pantoful lui deasupra mea şi mă simţii strivit de o greutate imensă care îmi făcu cochilia să trosnească...Următorul lucru pe care l-a făcut el, căci şi-a dat seama că tocmai mă strivise, a fost să mă împingă cu talpa din drum. Eu m-am rostogolit în iarbă şi o durere crâncenă m-a învăluit. Înainte să leşin, mi-am văzut căsuţa zdrobită mai încolo de mine...

Dar m-am trezit. Şi trăiesc. Acum va trebui să învăţ să trăiesc fără cochilie...Nu e asa rău...Sunt doar mai expus la pericole şi la vreme rea, dar asta nu o să mă ucidă...

Dar mă gandesc la ea, la fata frumoasă care ţinea de mână un mincinos.

Ea oare nu o sa moară, încet-încet, lângă el, din dragoste pentru el? Mie mi-a strivit cochilia, dar ei o să îi frângă inima...Ea, atât de dulce şi visătoare...şi el, atât de...pământean.

De ce e atât de rău şi nu îi spune adevărul? De ce nu îi spune că, pur şi simplu, nu e ca ea? Nu ar fi mai bine pentru amândoi? El şi-ar mânca sandwich-ul liniştit într-o zi cu soare, în timp ce ea ar sta în braţele ierbii privind lacul, împreună cu dorinţa ei de a găsi iubirea adevărată şi pe cineva egal ei...Ar fi singură, dar măcar nu ar mai trăi o minciună.

Ştiţi? Melcii pot înţelege graiul omenesc şi pot citi gândurile...Dar dacă am putea şi să vorbim, poate am salva vieţi...

Inaugurez cu aceasta ocazie o noua rubrica (semi-) permanenta. Pe scurt, Ciudatisme isi propune sa fie un depozit de fapte stranii, de idei bizare, de teorii incredibile, toate intalnite intamplator in peregrinarile noastre pe 'Net. Ideea mi-a venit de la acest thread, de pe care am sa preiau o prima "recolta" de trei ciudatisme. Gata?

Moartea prin ventilator

V-a spus cineva vreodata ca daca adormiti cu ventilatorul pornit intr-o camera inchisa va veti sufoca? M-as mira daca raspunsul ar fi "da" - asta daca nu cumva traiti in Coreea de Sud. Printre coreeni exista o adevarata isterie a "mortii prin ventilator": guvernul ii avertizeaza pe cetateni sa isi deschida geamurile noaptea, stirile anunta in fiecare vara zeci de cazuri de "rapusi de ventilator", iar producatorii de astfel de aparate le doteaza cu intrerupatoare automate care sa le stinga inainte sa devina periculoase. Si toate astea in conditiile in care nimeni altcineva de pe planeta asta nu se mai plange de problema asta! Wikipedia ne ofera o lista cu alte "afectiuni" si "boli" care apar doar izolat la o anumita comunitate.

Cutii pentru arici

In 2006, McDonald's au schimbat designul cutiilor de McFlury pentru a nu... ucide arici. Aricii care dadeau peste astfel de cutii in gunoi isi strecurau capul inauntru in cautare de hrana, dar, din cauza constructiei cutiei, nu mai puteau iesi si in cele din urma mureau de foame (ironic, nu?). Aricii domestici se prind adesea in tuburi si se plimba cu ele pe cap!

Limba fara numar

Limba Piraha, vorbita de tribul cu acelasi nume din Brazilia, are niste proprietati cel putin interesante. Pe langa faptul ca au foarte putine sunete si ca sunetele respective sunt pronuntate diferit in functie de sex, limbii ii lipsesc:

• termenii pentru numere: se pare ca Piraha au cuvinte pentru "unu" si "doi", dar mai departe nu reusesc sa ajunga. In ciuda experimentelor oamenilor de stiinta, membrii tribului nu au putut fi invatati sa numere! Orice e mai mult de "unu" e considerat pur si simplu "multi".
• termeni pentru culori: desi deosebesc lumina de umbra, Piraha nu pot deosebi culorile intre ele (sau cel putin nu stiu cum sa le spuna...). Nu sunt singuri insa: un articol interesant de pe Wikipedia detaliaza deosebirile culturale in ceea ce priveste verdele si albastrul.
• termeni pentru grade de rudenie: acestea exista, dar sunt putine. De exemplu, "mama" si "tata" sunt redate printr-un singur cuvant.

Cand... ce credeti ca ne`a fost dat sa vedem iesind de sub tufele ce "strajuiesc" scara? Un arici! La prima vedere inca pui, un pic mai maricel decat palma, cu un botic lung si labute mici si finute :) Un arici! In mijlocul orasului,  langa sosea... cum o fi ajuns tocmai acolo? Nu ne`am apropiat, sa nu il speriem. L`am urmarit de la distanta, cum isi facea - probabil - plimbarea de noapte: doi pasi pe asfalt, doi pasi prin iarba - vorba vine :) Din pacate era prea intuneric sa fac o poza, si el se misca mult prea repede ca sa il pot imortaliza.

Nu`mi amintesc sa fi vazut arici prin imprejurimi decat in doua randuri - o data in copilarie si o data in urma cu cativa ani - dar atunci aricii se plimbau printr`o gradina...

Nu stiu de ce va povestesc intamplarea asta... pentru mine chiar a fost o surpriza care mi`a adus zambetul pe buze...

- Hmmm, până când se oprește...

- Ăla mic și cu păru lung, de stă pe sticlă și pe huburi, cum ii zice....

- Imi stă pe vârfu branhiei, offf, ce lapsus acvatic am. Iar trebuie să mă duc la o ședință de terapie cu grupa mică a delfinilor, mă fac ăia de mândră minune in fața scroafei alea de baracude cu ochii cât aricii de mare

- Și când se oprește?

- Beti Barbera

Filmul, fireste! Si - desigur - adaugirea vajnicilor nostrii "traducareti" de ocazie: "zapand prin viata". Niciodata nu am inteles nevoia unora de a adauga un surplus de informatie acolo unde nu este cazul... Sau ajustarea traducerii unui titlu, spre a ce? A fi mai comercial, a fi mai accesibil [a se citi: a fi inteles mai bine de prostime]? Poate ca unii [traducatori] au visat ceva noaptea si in functie de asta isi pun amprenta asupra titlului? Foarte frumos, dar complet gresit!
Hello??!?
Nu suntem veniti cu pluta pe conducta ieri, mai stim si noi cateva cuvinte din engleza [chiar daca, din pacate, multi se limiteaza doar la expresii de genul "fuck you" sau "bullshit"]...

Exemplul cel mai clar: filmul "Atonement" [2007] a fost tradus la noi "Remuscare", cand de fapt atonement inseamna ispasire... Intre cei doi termeni exista, totusi, o diferenta, "zice" eu. Exemple sunt numeroase si pot da nastere la numeroase comentarii, polemici etc.

Dar nu despre asta vreau sa discutam aici, ci despre "Click" [2006]. O comedioara draguta, un pic SF, numai buna de vazut intr-o noapte de sambata spre duminica, la serviciu. Bine, dar cine este la serviciu sambata spre duminica noaptea si se uita la filme??!? Cum cine, ce intrebare... EU, fireste! :) Restul nu mai conteaza.

Ideea filmului pe scurt: Arhitectul Michael Newman are o sotie superba, Donna, un fiu, Ben si o fica, Samantha. El este obesedat de munca sa, incercand sa-si multumeasca seful muncind chiar si acasa, sperand sa primeasca o avansare, sa devina astfel partener la firma, nu doar un simplu angajat, astfel neglijandu-si familia.
Intr-o noapte, obosit fiind si suparat ca avea prea multe telecomenzi, cate una pentru fiecare echipament electronic din casa si niciodata nu o gasea pe cea care trebuie, se hotaraste sa mearga la magazin spre a achizitiona o telecomanda universala. Il gaseste pe agentul de vanzari Morty, care ii ofera o telecomanda, exact asa cum isi dorea: "...un singur obiect care s faca totul pentru mine, sa-mi faca viata mai simpla, mai rapida si nu asa de complicata"... Prima intrebare care-i vine lui Michael cand vede telecomanda este: "Unde este cutia? Nu are instructiuni? Nu sunt necesare. Doar indrepti [telecomanda, n.n.] spre... apoi apesi." Simplu, nu?

Problema este ca aceasta noua achizitie ii simplifica prea mult viata, ba chiar incepe sa i-o controleze si intr-un final isi da seama, revazand bucati importante din viata [pe care si le-a petrecut muncind], ca familia este pe primul loc si nu munca.

Simpatic film, distributia OK si trecand pe langa latura comica si a fantasticului, concluzia ramane: suntem prea grabiti si prea ocupati in zilele noastre. Ba mai mult, ajungem sa neglijam, de multe ori, familia, rudele, prietenii, datorita serviciului. Trecem mult prea repede si cu prea multa usurinta peste aspectele vietii pe care le consideram neimportante pentru noi, fara a ne gandi - sau daca o facem, o facem prea putin - daca pentru persoana de langa noi gradul de importanta este acelasi.

Bine am venit! La revedere, tura mea se termina in curand, merg si eu acasa unde trag un pui de somn, scurt cred eu, pentru ca urmeaza sa avem musafiri; dar poate maine seara, cand va fi din nou @work, Ariciu' o sa aiba din nou chef de scris si o sa mai comenteze ceva... tepos. Sau nu.

In final, citez din Parazitii, niste clasici in viata:

"Timpul s-a scurs pentru aceasta prezentare, la final trebuie sa precizam ca:
Romania e o tara in Africa,
noi traim in gauri insalubre sub pamant,
suntem canibali,
vanam sobolani cu arcu',
n-avem masini, ca ne deplasam prin copaci vopsiti in galben
si
toate constructiile care le puteti admira, daca alegeti sa faceti o excursie pe aceste meleaguri, au fost construite de o civlizatie superioara cu care noi nu avem nici o legatura...
Va multumim!"

PS: Numele Morty este derivat din cuvantul latin Mortis.

Articolul original

Povestea spusă aici îşi are începuturile în negurile timpului, pe vremea când Pătratroşu abia începuse crearea lumii pe care o cunoaştem noi astăzi.

La început a fost şi el un om normal, mânca, bea, râdea, cânta, dansa, pecum ceilalţi oameni.

Mai apoi, ceva s-a schimbat... lucruri care odată erau normale, au devenit deranjante. A început să fugă de realitate. A alergat mult, oprindu-se rar. Apa curgea şiroaie de pe fruntea lui, când se oprea să îşi tragă sufletul chinuit de rătăcirile lui prin lumea din care făcea parte. Mintea sa a început să scornească diverse ghicitori şi probleme de statistică cu cutii şi monede.

Cam tot pe atunci, pe vremea când alerga disperat, s-a împiedicat de ceva. S-a rostogolit de două ori peste cap. S-a întors. Obiectul de care se împiedicase, era o pisicuţă dungată. A luat-o în braţe. Era o piscuţă fără nume.Acum... o strângea în braţe. A izbucnit în lacrimi. Plângea amar.

Locul pe care a căzut l-a botezat scurt, Lumea lui Gramo, sau, fiind şi vorbitor de limbă internaţională: Gramo’s World. Treptat, gândurile sale au început să capete alt contur. Dezvoltase o personalitate multiplă. Cam pe atunci a spus următoarele:

„Gramo nu exista. E un personaj virtual. Exista, in schimb, doua persoane reale - Gigi si Ramona. Mai pe scurt, G si Ramo. Mai simplu, Gramo”

Să îţi vină să plângi, nu alta... dar să vedem ce ne mai spune virtualul izvor de înţelepciune Gramo:

„Ca si xerox si adidas, Gramo a produs un substantiv comun: gramo. In felul acesta, un gramo este cineva care vede lumea si care are, in mare, aceleasi opinii ca si Gramo.”

Această cugetare se bazează pe una dintre punctele forte ale lui Gramo, şi anume exprimarea. Eu ştiam că românii au produs un substantiv comun pentru Xerox şi Adidas, dar dacă domnul Gramo ţine să mă contrazică, nu am ce să îi fac.

Partea amuzantă e că nu i-a fost de ajuns... şi-a mai făcut şi republică. Şi nu orice fel de republică. Una în care forma de organizare a statului este, din ce se poate înţelege din limbajul său ambiguu, un pacifism anarhic. Cu toate acestea, anarhia, numai o formă de guvernare nu este, după insistă să ne spună Gramo:

„In ciuda denumirii de “republica”, forma de guvernare din Republica Gramo este anarhia.”

Chiar dacă încă nu au un imn şi o sărbătoare naţională, au drapel, culorile Argentinei şi o stemă care reprezintă nici mai mult, nici mai puţin, decât o „masina de spalat manual ciorapi”.

Emoţionant pentru majoritatea cititorilor pe care îi are, este faptul că hermafroditul Gramo, a devenit tată. Rezultatul: Gramo-kid. Cine este Gramo-kid, vă întrebaţi?! Este o dovadă în plus că în România centrele pentru protecţia copilului consumă în van banii statului. Este un mic neferict, expus pe tarabă, de câtre un hermafrodit nemilos, care se cheamă părintele lui, în speranţa că acesta îi va aduce rating în plus.

Aceaşi soartă o are şi biata pisică fără nume, pisica în faţa căreia Gramo, ar trebui să fie recunoscător, pentru inspiraţia oferită blogului său.

Gramo are şi o amantă... Vio. Intelectuală şi ea, adică cititoare de cărţi şi mâncătoare de seminţe. Vio are obiceiul de a face poze la toate obiectele şi coltoanele din casa ei, pe care, mai apoi şi le pune pe blog. Din când în când mai şi scrie, scrie însemnând pentru ea, a apăsa cu disperare, asemeni lui Gramo-kid pe clăpanele de la tastatură, în speranţa că poate-poate va ieşi ceva. Scrie într-un fel de engleză română(oathievăr) şi cu toate că e mai evoluată decât Gramo, în sensul că foloseşte diacriticile, are o oroare faţă de caracterul â(Â, î din a). Ce iese, când se pune să scrie, vă voi arăta mai jos, transcriind integral un post al domnişoarei, oricum nu scrie ea deobicei posturi kilometrice:

„Vis mega sinsitru şi straniu(nu vă băgaţi dacă staţi prost cu nervii)

Se făcea că o vară de-a mea (n-am recunoscut-o) avea un copil şi ori îi murise al doilea copil la naştere, ori cel pe care-l avea. Şi eram la înmormîntare, unde era şi bunică-mea (care a murit pe un 22 februarie dacă nu mă înşel) şi vară-mea se hotărîse să se omoare şi ea.
Minunat pînă aici.
În mormînt a presărat două pungi diferite de m&m's, iar din a treia a ieşit un fel de praf ciocolatiu, care era cenuşa.
Aş dori să mă dezabonez de la visele mele, da nu ştiu unde să dau unsubscribe.”

Aproape naiv, aţi fi zis, însă „mâţa blândă zgârie rău”. Putem constata asta citind comentariile:

Ce zice anonim:

„o viata sexuala te scapa si de visurile astea si de nevoia sa scrii pe blog :))”.

Ce răspunde Vioreaua noastră:

„băi anonim, deduc că eşti gagică, fincă nu te şi oferi să mă şi fuţi. mersi mult pentru gînduri.
te-ai gîndit vreo clipă că se poate întoarce şi aşa: o viaţă sexuală te scapă de nevoia de-a citi bloguri şi de-a lăsa comentarii?
în altă ordine de idei, eram chiar ofilită, şi asta nu ţi-o zic ţie personal, băi anonim, o fac pentru ceilalţi care poate mai ajung pe aici şi au o idee bună pentru mine.”

Acum înţeleg de ce o vrea Gramo... când se enervează uită de faptul că una dintre regulile nescrise ale blogosferei, spune că nu ai voie să răspunzi, în calitate de gazdă al blogului, folosind cuvinte obscene, mai ales dacă cel care te-a provocat, nu a folosit.

Dar de ajuns cu introducerea în gramo-microunivers. Să trecem la o mică gramo-analiză.

...

Gramo-ariciul e după cum am mai scris, un izvor de înţelepciune. Hermafroditul nostru, împreună cu pisica fără nume şi Gramo-kidul se plictisesc teribil prin mica lor căscioară. Şi când se satură de lamentări ’ntelectuale, mai scapără câte un articol de genul celui pe care îl vom dezbate astăzi.

Articolul se numeşte „Chestii enervante la comentatorii de pe blog” şi îl găsiţi aici.

„Nu e vb doar de blogul lui Gramo. Ne gandim la majoritatea blogurilor pe care intra Gramo si chiar si la multe forumuri si site-uri ale unor ziare. Speram sa nu se simta nimeni jignit. Iar acum vine o lista. Nu e completa. Daca mai aveti alte chestii de adaugat,… you know what to do.”

Gramo ăsta stă toată ziua pe net. Get a life dear Gramo! În primul rînd chinui the romanian limbă, într-un hal fără de hal. De trei zile încoa’ citesc blogul tău, ca să pot să scriu articolul acesta. Nu am aflat absolut nici o informaţie, care să îmi folosească la ceva. Nici ceva amuzant. Blogul tău, chiar e un blog inutil, singurul lucru bun pe care l-am observat citindu-l, e că generează o stare de confort cititorului, stare dată probabil de faptul că nu te legi decât de unii dintre comentatori, ceilalţi probabil simţindu-se în siguranţă pe hotarul tău. Cât despre comentariile la cărţile pe care le-ai citit, îs useless, după cum îţi place ţie să zici. Nu mă mir că ai atâţia cititori, că doar asta ştie românul să facă cel mai bine şi ce îţi place ţie cel mai mult. Să piardă vremea şi să nu producă nimic. Get a life Gramo! Produ şi tu ceva pentru ţara asta, dacă tot o critici! Nu te-ai săturat să îi just stâlceşti the language, de atâta timp de când o faci?!

E cunoscută relaţia de profundă gramo-dragoste, apreciere reciprocă, gramo-admiraţie emoţională, desfăsurată între Gramo şi domnişoara Raluca Enescu Hippie, primul secretar al Republicii Gramo.

Raluca Hippie, posesoare al unui blog pe care sper eu să îl vizitaţi, e o scumpete de fată dulce din Bucureşti, care zic eu, ar putea participa cu succes la „Fata de la Blog”, categorie recent apărută pe blogul balaurului.

Ce gafă face Gramo... el nu suportă:

„lipitorii de etichete - “urban, emo, rocker(ita), feminist(a), hippie, punk(er), manelist etc.”; si mai enervanti sunt oamenii care isi lipesc singuri etichete, sperand ca in felul asta si-au tras o identitate”

Aici, dacă ar fi fost oameni normali într-o republică normală, Raluca Hippie ar fi trebuit să îl înjure de mamă şi de tată pe gramo-kid şi să nu îi mai citească în veci. Dar nu, totul a funcţionat după principul mitic: „tu mă faci prost, eu te ling în cur”. Aşa că domnişoara Hippie spunea(după cum se zice pe blogspot):

„lipitorii de etichete…hmmm…sper ca nu ma incadrez si eu in categoria asta pentru ca semnez “hippie”…”

Doamne fer’, dragă prim gramo-cititoare, cum poţi să crezi una ca asta?! Au pomenit ei ceva despre hippie?! Doar, hippie nu este p etichetă, ci un mod de viaţă. Lăsându-se aşteptat, într-un târziu a sosit şi gramo-răspunsul, care suna cam aşa:

„noi te stim si stim ca la tine “hippie” nu e chiar ca o eticheta pe care ti-ai lipit-o; dar te face o prada mai usoara pentru lipitorii de etichete, asa cum s-a vazut”

Adică: îţi zic că eşti prost, dar dacă şi tu zici că eşti prost, nu mai eşti prost, fiind că ştii că eşti prost. Doamne... de m-aş purta eu aşa cu cititorii mei, ce s-ar întâmpla?! Cred că mi-aş pierde cititorii instant. Dar slavă Domnului, nu e asta poblema de căpătâi a lui Gramo... la cele 1 milion de clickuri, are de unde alege.

Ciudat e faptul că şi Gramo, îşi pune o etichetă, adică pe cea de gramo. Ba încă, şi culmea neobrăzării o lipeşte şi altora: „un gramo este cineva care vede lumea si care are, in mare, aceleasi opinii ca si Gramo”. Deci Gramo e enervat de Gramo?! Ce să mai înţelegem? Ah, da... dacă nu îşi găsea vocaţia de jurnalist, probabil i s-ar fi potrivit foarte bine mantia preoţiei, doar de aceea este atât de apreciat de blogeri, precum preot Picioruş Dorin. Adică predică lupule încă 5 minute despre cum nu trebuie să bem vin, că poate până atunci îţi trece mahmureala.

The cherry on the tort este scrierea şi utilizarea corectă a limbii române. Raluca Hippie a muşcat veninoasă mâna ce o hrănise până atunci cu clikuri… şi, din cauză că i-a fost lipit pe funduleţul ei un acţibild pe care scria hippie, a aruncat pe scena dezbaterilor ştiinţifico-grămeşti mărul discordiei, “sa fie scris corect romaneste, altfel face o impresie deplorabila”.

Anyway, Gramo, a dat un answer, care face toţi money:” la partea cu scrisul corect in lb romana nu ne bagam, dar poate ar merita o discutie separata…”.

Bă nesimţiţilor şi bă a-GRAMO-aţilor, care parte din voi, pisica, Ramona, kidu’ sau Gigi a venit cu răspunsul ăsta de briliant? O să vă amuze mai târziu?!

Concluzia mea după 3 zile de citit aberaţiile acestor paraziţi ai vieţii sociale?! Sunt un fel de “băieţii de la bloc”, ajunşi acum la maturitate, cu precizarea că au şi o diplomă, primită după vreo 4 ani de şcoală superioară. Doar dimplomă, nu şi şcoală. Lipsa de bun simţ şi educaţie, combinată cu vizionarea în exces a “reality-show-urilor” autohtone, cu precădere, cele cu Urinel Columbeanu şi Monica Gabor, i-a condos la popularizarea odraslei lor pe internet.

Nu ar fi cazul să îmi bag eu nasul în treburile altora, dar când văd asemnea cazuri de părinţi iresponsabili, care în loc să îşi vadă de treburi şi să îşi îngrijească odrasla, satu toată ziua pe second-life-uri şi pe bloguri. Măcar de ar aduce informaţii sau ceva nou, pentru că pur şi simplu, din vreo o sută de posturi de a lor, vreo trei sunt cât de cât interesante.

Trecând peste micul lor joc de-a personalitatea multiplă, singurul lucru care îmi vine în minte când privesc acel blog, este similaritatea între manelele la început de drum(când nimeni nu le contesta) şi Gramo.

Gramo e o manea. Are success. Lumea o fredonează. Stâlceşte limba română. Nu spune nimic, decât clişee. Nu aduce nimic nou, e doar vorbărie goală. Doar că manelele au un mare atu faţă de Gramo, umorul. De ceea ce scrie Gramo, cred că ar râde doar vreun intelectual care a stat închis vreme de nouă ani într-o cameră pustie.

*Ariciul din poza nu este cel in cauza. Poza apartine DeviantArt.