Privind din punct de vedere socio-cultural aceasta aparenta dihotomie, observam inca din simpla ei enuntare o ipoteza fireasca: ambele sunt “sensibilitati” definitorii ce reflecta, din punct de vedere metafizic, o nemultumire, o sila a omului modern fata de temporalitatea in care este obligat sa vietuiasca. Azvarlit intr-o modernitate, respectiv intr-o postmodernitate stearpa si lipsita de sens, el incearca o evadare din propria conditie privita ca derulare spatio-temporala continua.

In acest sens, la o prima vedere, se pot delimita doua modalitati prin care el isi propune aceasta evadare existentiala: fie avangarda “progresista”, fie traditionalismul “reactionar”. Totusi, intrebarea ce apare vizeaza nu atat forma lor de manifestare ideatica, cat mai ales temeiul in baza caruia ele iau nastere. Astfel, analizand din perspectiva istorica, putem observa perioada de efervescenta culturala si politica din care s-au desprins. Caracteristice acelei rupturi de lume datorate unui fin-de-siecle, ce ulterior se va dovedi fin-de-l’epoque, ele marcheaza transmutatia ontologica pe care fiinta umana a resimtit-o odata cu debutul modernitatii si, in consecinta, cu metamorfoza cadrului etic si estetic incetatenit in constiinta sa axiologica.

Ce ne propune avangarda? In fond, nimic altceva decat o noua utopie, o privire optimista aruncata cu sarg catre himerele viitorului. Nemultumita de un prezent nedrept, golit de orice continut, aceasta cauta sa se elibereze de orice trecut, intr-un ultim gest iconoclast, zdrobind toti idolii omenirii pentru ca o noua lume sa se poata naste. Avangarda se dovedeste astfel a fi “sensibilitatea” de asediator, pe care Noul o utilizeaza in ofensiva-i neiertatoare. Speranta unei iluzorii lumi mai bune este forta cinetica ce mobilizeaza – total, precum si Junger postuleaza – acest “spearhead” al deznadejdii si dezgustului provocat de invazia unei societati coercitive in sfera “sensibilitatii” individuale. Eroarea majora a avangardei este ca aceasta tinde spre inventarea unui nou mod etic si estetic de a privi lumea, nerealizand ca singura inovatie ce poate lua fiinta este in spectrul Formei. In cazul in care iconoclasmul inovativ al propovaduitorilor avangardisti depaseste limitele Formei se risca frangerea Ideii primordiale, a esentei aflate in cautare de mijloace ale manifestarii.

Cu toate acestea, sa vedem ce ne propune si traditionalismul. In fond, acesta manifesta acelasi dispret nedisimulat fata de prezentul sterp, lipsit de semnificatii care i-ar putea conferi omului un Sens. Diferenta fata de avangarda survine in modul prin care acesta postuleaza rezolvarea chestiunii: privind spre un trecut indepartat – nu spre un deceniu, doua, trei sau cateva secole precum face conservatorismul – el savarseste acelasi gest iconoclast, de frangere a idolilor prezenti, pentru a instaura o lume izvorata din constiinta primordialitatii, a acelui Vechi ancestral, ce ia cu asalt meterezele prezentului. Totusi, trebuie clarificat ceea ce miscarea traditionalista intelege prin notiunea de “Traditie”. Astfel, traditia nu trebuie confundata cu “obiceiul”, “cutuma” sau ceea ce se intelege in mod curent prin aceasta denominatie, ci trebuie asociata indeosebi cu un ethos sacral si sacralizant, ce vede o ordine supra-umana ca fiind definitorie pentru paradigma sa. Traditia cuprinde, astfel, nevoia metafizica a individului de a aprecia lumea sub aspect calitativ, iar nu sub aspectul “domniei cantitatii” pe care epoca moderna l-a instaurat ca atotputernic. Totodata, individul aflat in slujba ideii traditionaliste refuza inglobarea si pervertirea sa prin interferenta ideatica in prezentul modernitatii contemporane, avand in vedere ca aceasta tinde sa ii rapeasca nazuintele transcendente pentru a-i returna niste invelisuri goale, forme fara fond.

Totusi, este important de subliniat ce i se reproseaza modernitatii, ca Weltanschauung, ca life(/death)-style. In primul rand, in aceasta paradigma se poate observa autocratia unui rationalism exclusivist, un rationalism care a cuantificat fiecare particula, fiecare element si farama de existenta din Univers. Cinetizarea radicala, specifica modernitatii, a determinat ca aceasta era sa fie unica in istorie si in ideatica metaistorica prin modelul instaurat. Anihiland ideea parmenidiana de “Fiinta”, printr-o “Devenire” ce nu reuseste sa fie decat pseudo-heraclitica, modernitatea a pierdut legatura cu principiile supra- si anistorice, principii fundamentale pentru integritatea individului ca entitate prinsa in cavalcada timpului. O critica din partea avangardismului reliefeaza faptul ca “imanentismul epocii moderne, care refuza lumea de dincolo, nu a produs o solida lume a dincoacelui, ci a transformat lumescul intr-un strigoi, mobilizandu-l pana la volatilizare” (Peter Sloterdijk). Din punctul de vedere al traditionalismului, se ridica alte obiectii conform carora “actuala <<civilizatie>> occidentala [moderna] este in asteptarea unei revolutii substantiale fara de care ii este destinat, mai devreme sau mai tarziu, sa se prabuseasca. [Aceasta civilizatie] a realizat cea mai profunda pervertire a oricarei ordini normale a lucrurilor. Imparatie a supusilor, aurului, masinilor, numerelor, aceasta nu mai exista nici o posibilitate de a respira – nici libertate, nici lumina. Occidentul [modern] a pierdut semnificatia conducerii si a obedientei, a pierdut semnificatia actiunii si Contemplatiei. A pierdut semnificatia ierarhiei, autoritatii spirituale, semnificatia oamenilor-zei. [Modernitatea] nu mai cunoaste natura ...” (Julius Evola).

Astfel, prins intre doua serii de acuzatii implacabile (din “trecut” si din “viitor”), Actualul se gaseste intr-o dificultate tactica extrem de vicioasa, neputandu-se apara pe doua fronturi. Izbit din ambele parti, el pare mereu gata de colaps, de un spasm eschatologic care va proclama victoria partilor adverse. Insa ce forta misterioasa mai mentine oare cetatuia acestuia in defensiva? Nimic altceva decat insasi teama oponentilor de a-si vedea utopia iesind din faza de proiect, capatand valoare concreta, eliberandu-se din abstract. Atat avangarda cat si traditia se afla intr-o pozitie uimitoare, surprinzatoare prin implicatiile ei: faptul ca nici o clipa nu au realizat ca e posibil ca himera sa devina realitate. Confruntate cu aceasta dilema, un nou hamletian “to be or not to be”, ele isi pun la indoiala propriul fundament ideatic, preferand astfel sa lase Actualul sa isi desfasoare fusul in continuare pana ce chestiunea se va rezolva de la sine. Totusi, constatand ca iesirea din problematica respectiva intarzie sa apara, este posibil ca un fenomen ciudat sa se intrevada la orizontul razboiului ideatic.

Nascuta din aporia realizarii concrete, o monstruoasa, insa incredibil de viabila coalitie e pe cale de a lua nastere – o fundamentala reconciliere intre cele doua tabere radicale. Aceasta isi gaseste sursa in constatarea propriei neputinte in fata istoriei, avangarda constatand ca viitorul de dragul viitorului e o ruptura ontologica a fiintei, ducand la declin existential, iar traditionalismul realizand imposibilitatea trairii in trecut de dragul trecutului, fapt care ar condamna omul la o mai pregnanta captivitate, aruncandu-l intr-un cerc metafizic fara iesire. Hibridul cvasi-teologic zamislit de elementele depasitei dihotomii Nou-Vechi scoate din joc fara drept de apel Actualul prin simpla-i afirmare teoretica. Modernitatea e depasita atunci cand Viitorul isi constata nevolnicia sa utopica, iar Trecutul superfluul unei restaurari aparente. Prin primordial ideatic se poate afirma cu toata forta, pentru prima oara, fundamentul clar al unui viitor formal, o avangarda traditionala. Astfel, “populatii intregi ar infaptui actul care inainte era apanajul catorva indivizi razletiti – saltul constiintei catre sfatsitul timpurilor pe cand se mai afla in mijlocul timpului si iesirea subiectului in afara cauzalitatii fugii si a sperantei. Prin aceasta, cultura postistorica a panicii ar fi singura alternativa la cultura mobilizarii istorice [moderne], care de pe acum nu mai are inaintea ei o istorie, ci doar o numaratoare inversa” (Peter Sloterdijk).

Privind aceasta idee a unei avangarde traditionale in ansamblul ei este lesne de constatat ca nu e prima oara cand samburii unei aliante intre cele doua tabere inmuguresc in terenul fertil al bataliei ideatice cu modernitatea. Sinteza traditie-avangarda poate fi observata si in cursul perioadei interbelice, intr-o serie de miscari si grupari intelectuale. Astfel, avem in prim-plan scoala Revolutiei Conservatoare, prezenta in cadrul intelectualitatii de dreapta a Republicii de la Weimar. Cu membri de un renume ireprosabil, precum Ernst Junger, Oswald Spengler, Carl Schmitt, Thomas Mann, Hugo von Hoffmannsthal, Arthur Moeller van den Bruck, miscarea Revolutiei Conservatoare s-a remarcat prin propunerea dezirabilitatii unei metode avangardiste intru implinirea unui ideal traditional(ist). Considerand ca paradigma pe care ei o considerau ca singura potrivita sa domine scena cultural-politica a fost erodata de viciile corozive ale modernitatii, solutia gasita a fost re-instaurarea vechii Idei intr-o Forma frapant de noua. Astfel, in cea mai pura afinitate conservatoare, miscarea germana tindea spre reinstaurarea unei elite cvasi-aristocratice, plasarea calitatii in fata cantitatii, abolirea gandirii materialiste in favoarea unei dezvoltari organice. Totodata, Revolutia Conservatoare dorea abolirea “falsului nationalism” de tip francez ce considera ca legatura individului la stat se face prin chingile mecanismului juridic al cetateniei, propunand in schimb un nationalism etnic de tip “völkisch” (in maniera romantismului) ce avea ca scop stoparea conflictului de clasa si a ohlocratiei vulgare ce domina Germania acelei perioade.

Prin aducerea in prim-plan al conceptului de Volksgemeinschaft, Revolutia Consertoare a reiterat necesitatea depasirii obstacolelor ce stau in calea unitatii organice a poporului, popor privit sub valenta sa de “neam” (comunitate bio-culturala, dupa cum il va defini Arnold Gehlen), iar nu a aceleia de “natiune” (creatie a Revolutiei Franceze, revolutie anti-traditionala si subversiva in esenta ei). Avand in vedere aceste idei traditionale, anti-moderne, miscarea germana a teoretizat metoda razvratirii, a Revolutiei pentru indeplinirea telurilor sale conservatoire. Dupa cum Ernst Junger nota in tumultul acelei epoci, Revolutia va lua nastere prin rebeliunea “nomazilor de asfalt”, intoxicati de traiul veninos al modernismului. Individul confruntat cu haosul existentei actuale, cu furnalele letale ale societatii, va regasi in sine, dincolo de orice conditionare la care a fost supus, esenta primordiala, imutabilitatea Traditiei si a Spiritului. Trezirea aceasta, ce debuteaza la nivel individual, va culmina prin “mobilizarea totala” (“die Totale Mobilmachung”) a popoarelor impotriva paradigmei coercitive a modernitatii.

Pe langa cazul miscarii Revolutiei Conservatoare, un exemplu foarte relevant este cazul traditionalistului radical Julius Evola. Ganditor de seama al Traditiei primordiale, Evola s-a apropiat in perioada interbelica de miscarea futurista italiana, ajungand unul dintre artistii de frunte ai acesteia. Desi amfitrionul acestui current, Marinetti, era un avangardist inveterat, dusman declarat al oricarui element vechi, “reactionar”, pe parcursul fulminant al manifestarii acestei miscari artistice, el a reusit sa atraga de partea sa o serie de ganditori cu o agenda strict traditionalista. In acest sens, Evola se exprima, sustinand ca traditionalismul radical nu poate fi indeplinit decat printr-o avangarda ce o ia inaintea timpurilor moderne si tinde sa le franga. Astfel, in viziunea sa, Traditia nu poate fi reinstaurata prin simpla pasivitate, ci prin lupta individului cu conditia in care modernitatea l-a plasat, fiind parte a acestei lumi, dar –in acelasi timp– dusmanul ei implacabil. Simtamantul de “xeniteia”, de instrainare, in mijlocul fluviului modern, fluviu al “devenirii” trebuie sa indrepte individual spre “fiinta”, spre esenta sa imuabila. In viziunea lui Evola, “revolutia” ce urma sa vina avea conotatia unei intoarceri la “ordine”, a unei evitari a “haosului” in care degenerarea lumii moderne ar fi urmat sa ne abandoneze.

Referindu-se la individul care va reusi sa depaseasca aceasta epoca, Julius Evola constatat “acest nou om va anihila tot ce este tragic, obscur, haotic in el insusi si va constitui fundamentul unei noi dezvoltari a timpurilor ce vor urma” ; “acest nou om va fi anti-burghez, dar in baza unei conceptii superioare, eroice si aristocratice asupra existentei, caci cine poate doar sa infrunte gandirea de stanga in numele unor idoli, al unui mod de viata sau al unei mediocre morale conformiste a burgheziei, acesta a pierdut lupta de la inceput. Acest om, individ care s-a mentinut drept prin focurile purificatoare ce i-au devastat viata, va fi atasat unor forte si idealuri ce troneaza deasupra lumii burgheze si erei economice, refuzand sa fie simplul instrument al unei pseudo-reactiuni. Printr-un astfel de atasament superior, el isi va crea proria linie de aparare si isi va consolida pozitiile de unde, la momentul oportun, va trece la actiune si reconstructie”. Astfel, se observa viziunea inovatoare a lui Evola - comparativ cu conservatorismul mic-burghez- in ceea ce priveste triumful Traditiei asupra decaderii moderne. El nu militeaza pentru “conservarea” pseudo-ordinii existente, ci tocmai pentru frangerea acesteia in numele unei adevarate Ordini, o noua veche ordine, izvorata din primordialitatea Traditiei.

Asadar, privind retrospectiv, putem conchide ca notiunile de “avangarda” si “traditie” nu sunt, asa cum am fost obisnuiti sa gandim, opuse sau incompatibile avand in vedere ca, in fond, avangarda nu neaga cu adevarat traditia, acea traditie eterna si imuabila, ci anihileaza o alta avangarda, o avangarda invechita, alunecata in desuetudinea convenientei incetatenite prin calcificare ideatica. In acest sens, s-ar putea afirma ca avangarda nu e o negare a traditiei, ci o continua cautare a unei forme de exprimare a acesteia, un perpetuum mobile de revolutii si reactii ce au ca scop, mereu, gasirea unei expresii exterioare temporare, adecvate continutului intern peren. Esecul necontenit al nenumaratelor avangarde de pana acum rezida in faptul ca acestea au cautat o renovare atat estetica cat si etica, formala si ideatica, respingand ideea traditionala ca “invechita”. In acest fel, avangarda a fost vaduvita de esenta traditiei, iar traditia de dinamismul si actiunea avangardei. Momentul in care cele doua descopera complementaritatea si necesitatea sintezei dintre modurile lor de abordare a lumii, soarta modernitatii poate fi considerata ca fiind pecetluita.

Bibliografie

1. Evola, Julius, Oamenii si ruinele, Editura Antet
2. Sloterdijk, Peter, Eurotaoism, Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2004
3. Evola, Julius, Orientari, Editura Antet
4. Guenon, Rene, The Crisis of the Modern World, Editura Sophia Perennis, Hillsdale NY, 2001
5. Evola Julius, Heathen Imperialism, Editura Thompkins&Cariou, 2007

Cercetătorii din toate ţările, dar mai ales cei din Japonia lucrează deja la mai multe tehnologii de construcţie a motoarelor ce folosesc surse de energie alternative precum etilul, hidrogenul, sau curentul continuu. Companii precum Toyota ori Nissan investesc anual miliarde de unităţi din valută forte în cercetare.
Se pare că până acum cele mai bune rezultate au fost obţinute de motorul electric, care chiar dacă nu este capabil deocamdată de rezultate foarte spectaculoase, te poate transporta totuşi până acasă şi înapoi cu numai o încarcare la priza, însă doar în condiţiile în care ai locul de muncă în acelaşi cartier cu domiciliul. Ceea ce e cel mai încurajator deocamdată este că… cercetările continuă.

Personal, sunt destul de ecologist dacă mă intrebi ce religie împărtăşesc si destul de optimist. Pe bune că mă gândesc deja să-mi cumpăr câte un încărcător de Nissan, Toyota şi Honda, ca să le am la îndemână atunci când mai vine câte un ameţit prin departament, plângând că a făcut pana prostului pentru că a a uitat wireless-ul sau bluetooth-ul deschis şi i-a păpat toată bateria.

Poţi să fii papagal în toate culorile, dacă ai limbă de papagal tot papagal rămâi!

Există pe pământ lucruri general valabile şi constante ale experienţei, pe care, câteodată, le poţi exprima în formule vechi, pentru a arăta că le-ai perceput nu numai sensul, dar şi statutul arhaic. Există însă şi pedanterie cu carul, pentru care orice banală constatare caută să se estetizeze în ziceri celebre. Şi mai există şi neamul papagalilor, care împrumută orice, oricând şi oriunde, dacă poate să dea bine, dacă îşi ating scopul.

În ciuda soiurilor multiple de papagali vieţuitori pe planetă, socoteala lor matematică e una singură: după ce înmulţeşti aceeaşi expresie, o adaugi şi o împarţi la o mulţime de oameni care se intersectează aleatoriu cu o altă mulţime vidă, nimeni nu mai ştie cine a spus-o primul şi, cel mai adesea, nici la ce se referă exact. Însă exactitatea este o virtute clasică şi perimată pentru cultura postmodernilor iubitori de orice ne face să arătăm bine sau aduce beneficii, fie că ne dăm după moda retro sau după avangardă. La urma urmei, nici nu ştim care e diferenţa între retro şi avangardă sau dacă a fost vreodată vreo diferenţă.

Noi, postmodernii, iubim intertextualitatea care combină modele, curentele, epocile, veacurile, gândirile, persoanele, religiile, sistemele şi tot ceea ce mai vreţi dv: salamul cu îngheţata şi pe Adi de la Vâlcea cu Eminescu. Mass-media confundă adesea pe oricine are bani sau vernisaj de piele proprie, cu o vedetă, cu o personalitate care trebuie să ne încapă toată retina. Sau, spre exemplu, Pro tv-ul i-a confundat astăzi pe Cioroianu şi Vozganian, în materie de oratorie, cu Vanghelie şi Elena Băsescu. De ce nu pe Cicero cu Simona Senzual? Dacă Prigoană se întâmplă să recite a fi sau a nu fi, atunci Prigoană=Shakespeare.

Mass-media decretează, în general, cam care ar trebui să fie ocupaţia neuronilor noştri. Şi dacă nu ai altă ocupaţie mintală, vorba unui Moromete care a ajuns hip-hoper, intri în această discotecă generalizată care se vrea a deveni societatea postmodernă şi dansezi după muzica pe care o re-playază alţii.

DJ-eii au înţeles un lucru esenţial: dacă vrei să ai oameni obedienţi sau să ameţeşti pe cât mai mulţi, atunci trebuie să ai labilitate ideologică şi să fii acordeonist într-o ştiinţă care nu se mai termină. Acolo unde lumea nu ştie de unde începi şi nici unde ţi-e sfârşitul, pentru că pari fără de margini, nemuritor şi rece, imposibil de precizat pe o scară de la -∞ la +∞.

Eşti postmodern ca să nu pari vetust şi te parfumezi arhaic când vrei să pari cult sau manierat, nefiind niciuna din ele, eşti tată de familie şi Don-Juan de noapte, eşti femeie de excepţie şi excepţie de femeie, eşti genial în particular şi artefact public sau invers. Eşti de toate şi doctor în toate ştiinţele teoretice, practice şi politice, după cum stă bine oricărui teoretician de noi lăutărisme, care glosează nestingherit la toate mesele.

Papagalii virtuozi se recunosc după felul în care imită tot şi nu cred în nimic. Atunci când începi cu nicăieri şi termini cu niciun scop, în afară de unul foarte prompt şi pragmatic, dai dovadă de papagalism. Sau de papagalicism. Oricum ar fi, când te uiţi în dreapta şi în stânga ca să citeşti reţeta succesului şi o aplici cu ingrediente fierte în suc propriu, tot papagal rămâi, oricâte coarne de raiting ţi-ai pune în cap.

Când ascunzi şi ce gândeşti, şi ce nu gândeşti, pentru că niciodată n-ai gândit să gândeşti, şi vrei ca omul să creadă că tu respiri inteligenţă şi cultură, moralitate şi credinţă, eşti una papagal penibil, un papagal de cea mai joasă speţă, famat, care nu înţelegi că 0 nu devine 10 doar pentru că i-ai pus un 1 în faţă. Sau că aerul public nu îţi ridică automat falduri în creier.

Psa. Gianina.