Este în Evanghelie un cuvânt al Mântuitorului care ne izbeşte sufletul ca o poruncă dumnezeiască şi, de îndată ce ne vine în minte, îi descoperim forţa, puterea şi nevoinţa. Atunci când Hristos spune pilda samarineanului milostiv, în momentul când acesta îi dă gazdei cei doi dinari, pentru a-l îngriji pe cel coborât de la Ierusalim şi căzut între tâlhari, până la vindecarea completă, Iisus spune: „Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da"1.

„A cheltui în plus" înseamnă a porni de la ceea ce ai deja, spre ceea ce poţi avea, dar nu ai încă. „A cheltui în plus" înseamnă „a investi" în celălalt, cu ajutorul harului primit de la Dumnezeu, har simbolizat aici prin cei doi dinari ai samarineanului. „A cheltui în plus" înseamnă mai ales privirea „înainte" a samarineanului, adică a lui Dumnezeu, care îşi oferă darul, cei doi dinari, gazdei, pentru a-l îngriji pe cel rănit, dar cerându-i, la fel ca în pilda talanţilor, mai mult.

În căsnicie, fiecare e gazda celuilalt, de vreme ce fiecare îl primeşte pe celălalt, care e rănit, dar, în acelaşi timp, şi uns cu vin2 şi untdelemn3 — simboluri ale peceţii darului Duhului Sfânt şi ale euharistiei „pentru iertarea păcatelor şi pentru viaţa de veci"4. Privirea Domnului e îndreptată întot-deauna înainte, depăşind rănile spirituale pe care le descoperă, pentru a vărsa asupra lor vinul şi untdelemnul, spre tămăduire. Dumnezeu îl vede pe păcătos direct vindecat şi restabilit. Aici putem descoperi una dintre problemele cele mai tainice ale vieţii harice a cuplului.

Atunci când un bărbat şi o femeie se recunosc şi se unesc înaintea lui Dumnezeu pentru a forma un cămin, adesea au un fel de intuiţie a potenţia-lului psihologic şi spiritual al celuilalt. Ceea ce nu e absolut, dar se întâmplă suficient de frecvent pentru a fi necesar să se discute aici. în fond, privirea cu adevărat iubitoare e încărcată de har.

Dacă omul iubeşte întru iubire dumnezeiască, îl vede pe celălalt şi cu o privire dumnezeiască şi îl primeşte aşa cum Dumnezeu i-a poruncit să-l primească.

Privirea cu care Dumnezeu priveşte omul e mereu îndreptată înainte, nu rămâne blocată pe trecutul persoanei respective, ci caută spre un viitor relativ. Dumnezeu vede omul în ultima sa posibilitate: „căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi. Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi în-dreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit"5.

Dumnezeu discerne dinainte posibilităţile fiecărui om. Apoi, în funcţie de acestea, prin har, îl hotărăşte mântuirii şi asemănării cu chipul Fiului Său. Harul dă omului puterea de a depăşi ceea ce este, pentru a deveni ceea ce nu este încă. Această privire a lui Dumnezeu, omul o dobândeşte numai prin iubirea adevărată pentru aproapele său.

O privire profetică, prin care celălalt e văzut în plenitudinea potenţialităţii sale şi aceasta adesea încă de la prima întâlnire. Dar, de vreme ce omul a uitat nevoinţele vieţii spirituale, rugăciunea şi, mai ales, renunţarea la sine, nu mai reuşeşte să înţeleagă acest lucru aşa cum este el de fapt: ca pe o pro-misiune ce nu se poate realiza decât cu multe şi mari eforturi. Adeseori, fiecare dintre cei doi are impresia că celălalt e foarte aproape de această de-venire mai cu seamă în timpul stării de har a începutului vieţii împreună, când trăiesc arvuna devenirii potenţiale.

De aici atâtea decepţii, ca să nu spunem chiar crunte deziluzii, atunci când viaţa de zi cu zi scoate la iveală egoisme, obiceiuri şi păreri care se bat cap în cap, tot felul de manii — care contrazic în mod brutal intuiţia de la început. Astfel, se întâmplă ca prima impresie să fie - imediat refuzată pentru că, în prezentul concret, nu există nici un element care să prevestească un posibil viitor în acest sens. Alteori, prima impresie e doar pusă la îndoială, refuzată, din nou acceptată, în funcţie de împrejurări.

Se întâmplă însă şi ca privirea înainte să fie luată aşa cum e şi astfel să constituie, din partea fiecăruia, realitatea promisă şi, de altfel, posibilă. Atunci, toate eforturile vor converge în sensul acestei evoluţii spirituale, fiecare ajutându-l pe celălalt în drumul său. Atingem, aici, una dintre antinomiile spirituale ale vieţii în doi. Dacă în mănăstire sau în viaţa semi-eremitică, cel mai adesea un Bătrân cu mare experienţă duhovnicească şi cu vizibilă sfinţenie îşi îndreaptă şi îşi călăuzeşte ucenicul sau ucenicii, în căsnicie e vorba despre o fiinţă imperfectă, care ajută o altă fiinţă imperfectă şi se lasă ajutat de ea.

Bineînţeles că, în Biserica Ortodoxă, rolul Părintelui duhovnicesc e fundamental în vederea realizării cuplului. Dar cuplul se asumă pe sine. înce-putul vieţii în doi e o imperfecţiune reciprocă, din punctul de vedere al persoanelor, dar o desăvârşire, din punctul de vedere al harului. Să ne amin-tim numai că, prin Taină, Hristos însuşi devine comuniunea  căminului.   Deci  unitatea  cuplului  nu trebuie căutată în ceea ce e imperfect, ci în ceea ce e desăvârşit. Căsnicia adună două fiinţe imperfecte, pentru a le desăvârşi.

Două fiinţe imperfecte nu pot trăi împreună şi nici nu se pot îndrepta, decât pentru că îşi clădesc unitatea harică întru Hristos, piatra cea din capul unghiului, şi se îndreaptă unii pe alţii sub privirea lui Dumnezeu. Această dublă îndreptare presupune ca fiecare să se lepede de propria-i privire, adică de trecut, de concepţii, de certitudini, pentru a dobândi privirea dumnezeiască. Astfel, va reuşi să vădească celuilalt un chip necunoscut până atunci, necunoscut pentru că păcatul îl ascundea acoperindu-l, şi pentru că el însuşi nu-şi punea problema de ce se purta într-un fel sau altul, de ce avea un anume mod de a considera viaţa etc.

Întâmpinăm aici o mare dificultate: să-i descoperi celuilalt ce anume te paralizează spiritual, dar nu închizându-te într-un chip (cioplit), ci arătându-ţi  potenţialitatea   duhovnicească.  Marele păcat este că omul se judecă pe sine şi îşi plăsmuieşte un chip în care începe să creadă. îşi face propriul idol. O trăsătură de caracter, un obicei, un stil de viaţă, un mod de a gândi — toate devin absolute şi suntem tentaţi să spunem: „ei bine, acesta sunt eu". Dar privirea dumnezeiască a celuilalt e nevoinţa care problematizează tot ce ţine de 'acesta' şi permite schimbarea.

Dumnezeu vede omul într-o frumuseţe inimaginabilă, iar atunci când îl priveşte, i-o dezvăluie toată pe de-a întregul: cel mai adesea, omul nici nu se recunoaşte în ea. Iubirea revelează o fiinţă nouă, nebănuită, care adesea chiar sperie, atât e de diferită! Cu toate acestea, este o fiinţă reală; numai că e fiinţa ,,dinainte" şi nu cea ,,dinapoi".

în căsnicie, fiecare poate dobândi acest dar al adevăratei priviri. Prin iubirea harică, iubeşti ipostasul adevărat, realitatea spirituală a soţului sau a soţiei. E o realitate care se dobândeşte prin războiul nevăzut, de fiecare zi.

Viaţa spirituală a celor căsătoriţi nu e diafană, ci ţine de concretul cotidia-nului, unde fiecare arată celuilalt efortul necesar schimbării unui anumit mod de a reacţiona, a unei prejudecăţi, a unui tip de comportament şi efortul necesar devenirii întru fiinţa sa potenţială, încă nedesăvârşită, dar de înfăptuit. Omul are a deveni ceea ce nu este încă, spun Părinţii Bisericii6. Deci dacă nu uită de sine, mai întâi, lepădând ceea ce este, omul nu va reuşi niciodată să ajungă ceea ce are a fi7.

Ceea ce nu e posibil fără aflarea liniştii interioare: a împăcării cu sine — care e fundamentul întregii vieţi duhovniceşti. în Biserica Ortodoxă, această cale a liniştii se numeşte isihasm — în limba greacă, isihie însemnând chiar linişte. Dumnezeu re-creează omul în linişte. Lucrarea liniştii e cea mai mare înfăptuire a vieţii spirituale. Dar liniştea este de trei feluri: prima e a ascezei, în care voinţa omului se exersează în harul dumnezeiesc cu renunţarea la voia proprie şi cu aflarea adevăratei identităţi şi e un act de credinţă asemenea celui al lui Avraam, care pentru credinţă a lăsat totul şi a plecat spre Pământul Făgăduinţei.

Omul are tendinţa de a se defini pe sine printr-o serie de prismo a ceea ce crede el că alcătuieşte propria-i personalitate, fiinţa sa reală. Dar această definiţie, acest ,,eu sunt", e legată de natura căzută, la care potrivnicul are acces. Privirile celorlalţi, părerile lor joacă un rol deosebit de important în stabilirea acestei identităţi. Viaţa spirituală autentică rezidă însă tocmai în sfărâmarea completă a tuturor definiţiilor şi în renunţarea la ele.

Lepădarea de sine e porunca Mântuitorului, definitorie pentru această faptă ascetică: a te lepăda de tine însuţi, de şinele înţelepciunii căzute, de şinele supus legilor veacului, pentru a fi creat din nou, înaintea lui Dumnezeu, complet diferit de ceea ce erai în faţa lumii. Aflarea liniştii interioare e o experienţă spirituală deosebit de înaltă, imposibil de realizat fără ajutorul harului, dar şi fără hotărâre personală şi fără liberul arbitru al fiecăruia în parte. Pentru că a afla liniştea interioară presupune a relativiza toate certitudinile pe care le aveam înainte, cu privire la propria persoană.

Apostolul Pavel exprimă în chip minunat această conştientizare: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului"8.

Prima etapă a fost deci aceea în care am conştientizat, prin credinţă, relativitatea „sinelui" omenesc. Lepădarea de sine e o poruncă reală a Mân-tuitorului, cu aplicabilitate în această lume. Cea de a doua etapă va fi, apoi, aceea în care cel pornit pe cale primeşte harul. De abia după ce s-a născut prin linişte, care e inseparabilă de Cuvântul divin, omul îşi depăşeşte limbajul, gândurile, raţionamentele de copil. în fond, Cuvântul absolut, Lo-gosul divin, pentru a putea fi primit, cere liniştea desăvârşită a sufletului care îl zămisleşte aici, trecând prin toată ierarhia cerească.

De abia acum, după ce primeşte această nouă naştere, omul se poate dezbrăca de cele ce ţineau de copilărie şi de păcat: „Atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu"9 — spune Apostolul Pavel, dîndu-ne mult de gândit şi prin aceste cuvinte. Mai întâi este, aşadar, Cel Care cunoaşte înaintea omului. ,,Precum am fost cunoscut şi eu" exprimă, de fapt, caracterul perenităţii acestei cunoaşteri. Prin această cunoaştere a Celui Care cunoaşte, se pogoară ulterior asupra omului cunoaşterea de sine.

Mai înainte de aceasta stă, însă, necunoaşterea, adică liniştea interioară. Astfel, Dumnezeu îl re-creează pe om în linişte, căci lucrarea lui Dumnezeu se petrece în linişte desăvârşită, în liniştea neînţelegerii creaturii faţă de Creator. Lucrul făcut nu-l poate nici cuprinde, nici înţelege pe Cel Care l-a creat. Dar devenind şi primind necreatul, care e fără început şi fără sfârşit, fără tată sau mamă, fără genealogie10 — creatura descoperă tocmai în necunoaştere o nouă cunoaştere care surpă toate vechile cunoştinţe şi mai ales pe cele cu privire la sine.

„Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu" — iată cuvintele care definesc esenţa acestei înalte experienţe spirituale. Astfel, tot ceea ce gândeşte şi spune omul, câtă vreme e sub jugul păcatului, deci până ce nu a fost încă „re-născut" din Duhul Sfânt, nu ţine de adevărata sa fiinţă. De abia după ce vor începe să-i vină gânduri şi cuvinte drepte, îşi va putea lepăda vechea fire. Căci ,,când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa"11 — explică Apostolul Pavel.

Viaţa, când apare, pune capăt morţii. Căci ceea ce nu e decât provizoriu e lipsit de existenţă ontologică. Doar ce e veşnic e viu.
Deci prima etapă a fost aceea a conştientizării, în privirea dumnezeiască şi cu ajutorul credinţei, a relativităţii persoanei care nu a fost încă „renăscută" în Duhul Sfânt. A doua etapă, a cufundării în linişte, presupune două mişcări; prima, ascetică, presupune renunţarea la patimi, artificial legate de trăsături de caracter, în realitate nespecifice fiinţei.

A doua va fi tocmai zămislirea în linişte, a adevăratei fiinţe noi şi a lucrărilor sale. Moartea şi învierea sufletului. Aceste două mişcări sunt conjugate, deoarece apariţia unui har provoacă surparea unei patimi. Spre exemplu, iubirea va alunga tot ce i se opune: ură, egoism, indiferenţă. Dar întotdeauna harul precede moartea patimii.

În continuare, a treia etapă e negrăită şi imposibil de explicat în termeni proprii: e starea de uimire în care cade sufletul a cărui minte — partea sa contemplativă — primeşte icoana lui Hristos, iar Acesta îi revelează adevăratul ipostas şi o preschimbă într-o mireasă-fecioară, într-o maică-fecioară ce-L va zămisli în sine pe Hristos. ,,Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie"12. Cuvintele Mântuitorului sunt destul de categorice, aici. Numai şi numai puterea iubirii dă omului capacitatea de a se lepăda de sine, de tot ce credea înainte, de toate prejudecăţile sufleteşti13 cu care se identifica pe sine, pentru a deveni un om nou.

În căsnicie, harul nu e dat întotdeauna direct; cel mai adesea, vine prin celălalt. E una dintre marile taine ale vieţii spirituale în doi. Vechile atitudini, imagini  despre sine, vechile concepţii se cern trecând prin ochii plini de iubire ai celuilalt, care dă la o parte orgoliul, vanitatea şi toţi ceilalţi paraziţi ai sufletului. Privirea iubitoare a celuilalt pune înainte, apoi, perspectiva devenirii spirituale, a adevăratei „metanoia", a transformării totale a fiinţei şi te ajută să te simţi din ce în ce mai străin de imaginea pe care ţi-o plăsmuieşti despre tine şi să-ţi descoperi, treptat, ultimul ipostas al adevăratei tale fiinţe; această privire plină de iubire a celuilalt e chiar privirea lui Dumnezeu şi e o permanentă invitaţie la schimbare, la evoluţie.

A-ţi lua crucea în fiecare zi — sunt cuvinte care arată că lepădarea de sine e războiul cel mai greu, cel mai obişnuit şi cel mai important al vieţii spirituale. Crucea simbolizează, aici, încercările prin care învăţăm lepădarea de sine. în pilda tânărului bogat14, pe care Hristos îl îndeamnă, privindu-l cu drag, să-şi vândă averea, să o dea săracilor şi să-L urmeze pe El, Mântuitorul combate tocmai acest ataşament al sufletului de cele ale lumii, ataşament care adeseori merge până la identificare.

,,Du-te, vinde averea ta" — nu vizează doar banii şi proprietăţile materiale, ci şi falsele bogăţii interioare ale sufletului, care ajung să se amestece în substanţa firească a acestuia15. Vindecarea bogaţilor este, aici, chiar eliberarea de povara lor — iată imensa victorie a sufletului omenesc, a omului, asupra sa1G. Căci mult mai greu e să renunţi la aceste bunuri, adânc înrădăcinate în inimă, decât la proprietăţile materiale17.

E mult mai greu să te eliberezi de bunurile interioare, decât de bogăţiile ex-terioare18. În altă parte, Mântuitorul spune că „cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îi va păstra pentru viaţa veşnică"19. „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă"20. Omul, pentru a renaşte în Duhul Sfânt, trebuie să moară sieşi, trebuie să moară concepţiilor despre sine.

Iar creştinul care se leapădă de vechile obiceiuri, se leapădă de sine pentru a împlini voia lui Dumnezeu, dobândeşte biruinţa chiar şi asupra sa.  „Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică"21. Chiar despre acest război nevăzut pe care îl are de dus omul împotriva sa, Mântuitorul spune: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui"22.

Şi aici, exemplul trebuie luat şi într-un sens simbolic. Casa îl reprezintă pe om, cu duşmanii lui într-însa. Tatăl e ereditatea psihică, legată de educaţie, de mediul social, de prejudecăţi, de reguli, de legi — care sunt ale lumii şi nu ale lui Hristos. Fiica e sufletul însuşi, care respinge această legătură de rudenie simbolizată de mamă, şi educaţia, simbolizată prin soacră.

Omul vechi intră în contradicţie cu omul nou, cu omul pe cale de a se naşte, de a se înălţa. Omul vechi e rob potrivnicului, pe când omul nou e „sub jugul blând al lui Hristos". Aceasta e lupta care se duce în interiorul omului. Omul nou se naşte în Duhul Sfânt. „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu"23.

Naşterea a doua se petrece chiar atunci când omul, şi bătrân fiind, intră a doua oară în pântecele maicii sale şi se naşte24. Cât de precise sânt aceste cuvinte!  Nu trebuie să uităm că Hristos vorbea în aramaică, iar în această limbă semitică, la fel ca în ebraică sau în siriană, Duhul Sfânt este de genul feminin, nu masculin. Astfel, maica din pântecele căreia omul, îmbătrânit de păcat, trebuie să se nască a doua oară, pentru că prima oară s-a îndepărtat, o dată cu Adam şi Eva, de seminţia lui firească, e chiar Duhul Sfânt, Mângâietorul, cel care zămisleşte, sporeşte şi hrăneşte.

Omul trebuie aşadar să revină la naşterea din Duhul Sfânt, iar pentru aceasta trebuie să moară naşterilor plăsmuite ale lumii. De altfel, mulţi dintre Părinţii Bisericii, ca bunăoară Isaac Sirul, Diadoh al Foticeii, ş.a. vorbesc în repetate rânduri despre Sfântul Duh la feminin, comparându-L cu o maică.  ,,Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul — Duhul25 — suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul"26.

Hristos arată aici despărţirea netă dintre trup şi Duh. Naştere din trup, cu toţi factorii ereditari, cu toate cunoştinţele, referinţele, reperele şi continuităţile specifice. Naştere din Duh, „nu ştii de unde vine, nici încotro se duce", dar tocmai în absenţa eredităţii, a referinţelor, reperelor, raporturilor cu trecutul sau cu viitorul, cu societatea, familia, educaţia, adică tocmai liberă de tot ce hrăneşte omul vechi şi prejudecăţile sale. E vorba despre o ruptură de toate referinţele lumii. Iată cum descoperim, şi aici, sensul spiritual al relativităţii. Creştinul, ştiindu-se încă sub imperiul impresiilor omului vechi şi al iluziilor acestuia, relativizează tot ce resimte ca fiind în sine provizoriu şi sortit să dispară o dată, eu naşterea deplină în Duh.

Creştinul conştientizează că ceea ce simte despre sine v trecător, sortit dispariţiei pentru a lăsa loc pietrei albe a noii sale fiinţe spirituale, însemnată ,,cu nume nou, pe care nimeni nu-l ştie decât primitorul"27. Nimeni nu poate şti numele înscris pe piatra albă, adică nimic din lume nu poate cuprinde, cu elementele şi concepţiile lumeşti, veşnica noutate a Duhului Sfânt în care omul nou e renăscut. Mintea care se îndreaptă spre Dumnezeu, adică spre Tatăl ei, trebuie să-şi înceteze orice gând lumesc, să se elibereze de orice concept omenesc: atunci îl va primi pe Dumnezeu, fără chip, fără formă, în negrăită slavă. Atunci cunoaşte că n-a cunoscut nimic, căci obiectul cunoaşterii e incomprehensibil28.

Dumnezeu dăruieşte această piatră albă, adică înnoită, celui care biruieşte în războiul nevăzut29; deci piatra are caracterul unui dar, al unei harisme venită de undeva, dar dintr-un „undeva" în care primitorul de-abia acum e primit pe deplin, ieşind din lume, dar rămânând totuşi om. Aici se manifestă absoluta despărţire: numai cel care trăieşte această experienţă cunoaşte numele primit „de undeva"; nimeni altul nu-l poate auzi, pentru că lumea are o înţelepciune care îi este proprie, adică decăzută, şi căreia înţelepciunea lui Dumnezeu îi este inaccesibilă. Căsnicia proiectează omul înspre acest nume nou şi, aici s-ar putea spune, în intimitatea lor cea mai profundă şi în iubirea dumnezeiască, cei doi îşi cunosc numele tainic unul altuia, uneori chiar unul înaintea celuilalt.

Astfel, în căsnicie, războiul duhovnicesc e dublu, de vreme ce fiecare încearcă să se lepede de sine pentru celălalt, pentru a-l ajuta să se nască spiritual din propria-i realitate profundă, pentru a-şi regăsi adevăratul ipostas, Cununa," care în ritualul ortodox se aşează pe capul mirilor, e simbolul împărăţirii Duhului Sfînt, dar şi semnul martiriului la care sunt chemaţi cei doi. Atunci când un bărbat şi o femeie sunt uniţi prin Taina Sfântă săvârşită de preot, în Biserica Ortodoxă ei au de trecut printr-un ritual care le aminteşte de această dublă naştere spirituală.

E Slujba Cununiei. „Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dum-nezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin" — spune preotul, în timp ce cunună mirele. ,,Se cunună roaba lui Dumnezeu (N) cu robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin" — rosteşte în continuare, în timp ce cunună mireasa. Astfel, fiecare e cununat în numele celuilalt, arătându-se că fiecare e cununa martirică a celuilalt şi, pentru ca semnificaţia aceasta să fie clară, spre sfârşitul slujbei, soţii, încă purtând cununile, conduşi de preot, înconjoară de trei ori Evanghelia, arătând că, de aci înainte, Hristos va sta în centrul vieţii amândurora.

În acest timp, la strană se cântă: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre" — făcându-se din nou aluzie la cununile martirice. Dar, între cununie şi acest ritual, cei doi sorb din cupa vieţii împreună, mai întâi bărbatul şi apoi femeia.

Cununa martirică simbolizează, deci, atât povara imperfecţiunilor celuilalt, cât şi descoperirea, înaintea lui, a propriilor imperfecţiuni. De aceea se rosteşte în Biserica Ortodoxă, atât de adevărat: „Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N)..." şi ,,Se cunună roaba lui Dumnezeu (N) cu robul lui Dumnezeu (N)..." — fiecare devenind cununa martiriului, deci a biruinţei celuilalt. Şi numai purtând această cunună, fie-care progresează.

Fără cunună, nimeni nu poate intra în împărăţia cerurilor, cununa fiind aceea care ne introduce în viaţa dumnezeiască. Prin această Taină, fiecare îl sprijină pe celălalt să se nască din nou, în adevăratu-i ipostas spiritual. Căci o cunună mai întâi o primeşti, iar apoi o porţi. La fel, fiecare mai întâi îl primeşte pe celălalt în suflet, iar apoi îl poartă în inimă. Cei doi devin, unul pentru altul, Hristos purtând pe umeri oaia cea pierdută, după ce a aflat-o.

Fiecare e pentru celălalt crucea, pe care Hristos ne-a poruncit să o luăm, lepădându-ne de noi înşine. Şi cu siguranţă dacă fiecare îşi asumă căsnicia astfel, cei doi sunt, împreună, următori ai Mântuitorului. Iar crucea, chiar dacă poartă spre mormântul sufletului pierdut, duce spre lumina, bucuria şi slava învierii. Din acest moment, cununile devin semnul prezenţei invizibile a lui Hristos, prin Sfântul Duh.

Biserica ortodoxă cântă această bucurie chiar în timpul slujbei: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii". învierea sufletelor e principala învăţătură a vieţii spirituale, în ortodoxie. Dar adeseori apare, aici, o deviere devenită deja clasică: nu mai vedem decât învierea, trecând peste adevărul că a învia înseamnă „a te ridica din mormânt" şi presupune, în prealabil, o asumare voluntară a morţii.

Slujba Cununiei conţine şi o semnificaţie imperială. A fi cununat înseamnă, pentru celălalt, a-i fi împărat, respectiv împărăteasă. întotdeauna, imperialitatea e înconjurată cu o aură de sacralitate. E împodobită cu toate frumuseţile, aşa cum o arată chiar şi veşmintele liturgice pe care le poartă suveranii în ziua încoronării lor. Ei bine, aşa îl vede şi Dumnezeu pe om: în imperialitatea şi frumuseţea sa absolută.

Dacă Dumnezeu nu ar privi omul astfel, chiar şi atunci când acesta e căzut în tina păcatului, nimeni dintre noi nu s-ar mai putea ridica, nimeni nu s-ar mai putea dezbrăca de hainele plăcerilor, ale grijilor lumeşti, pentru a se înveş-mânta în lumina şi frumuseţe. Cununa arată, înaintea lui Dumnezeu, frumuseţea profundă a fiecărui ipostas care îşi asumă imperialitatea spirituală. în acel moment, Hristos-împăratul însuşi oferă credinciosului puterea de a stăpâni, întru Duhul Sfânt.

În trăirea mistică, cel care se roagă se vede pe sine ,,altfel", sub privirea lui Dumnezeu, şi are conştiinţa că Hristos îl vede cu adevărat într-o frumuseţe de-a dreptul stupefiantă. Atunci, sufletul îşi spune sieşi şi îi spune lui Hristos: nu, nu se poate să fiu eu acela. Totuşi, vede că fiinţa sa adevărată, că ipostasul său adevărat e îmbrăcat cu negrăită frumuseţe şi înzestrat cu putere împărătească. Dar această viziune e antinomică deoarece, descoperindu-şi frumuseţea, el descoperă şi toată urâciunea care umbreşte lumina şi o întunecă.

După învăţătura Bisericii Ortodoxe, descoperirea păcatelor şi a greşelilor trecutului are loc o dată cu revelarea frumuseţii luminii necreate. Cununia e semnul duhovnicesc al frumuseţii absolute a celuilalt, spre care va trebui să-şi îndrepte întreaga viaţă. Dar pentru ca lucrul acesta să fie posibil, e nevoie ca fiecare dintre cei doi să-l vadă pe celălalt astfel încununat cu slavă: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi, cu cinste încununează-i pe dânşii" — se cântă în Biserică, în acest moment.

Slava şi frumuseţea luminii lui Dumnezeu şi cinstea de a te înveşmânta în ele sunt realitatea mistică ce îi încununează, la un loc cu martiriul pe cei doi miri.

NOTE
(1) Luc. 10, 35. 5-
(2) Luc. 10, 34. Samarineanul unge cu ulei şi cu vin rănile celui
Jovit de tîlhari.
(3)  Luc. 10, 34.
(4)  Cuvinte rostite de preotul ortodox atunci cînd oferă Trupul
şi Sîngele Domnului celor care se împărtăşesc. -    (5) Rom. 8, 29—30.
(6)  Grigorie cel Mare, P.L., t. 76, 1234—1235.
(7)  Ibid.
(8)  I Cor. 13, 11.
(9)  I Cor. 13, 12.
(10)  I Cor. 13, 12.
(11)  I Cor. 13, 10.
(12)  Mat. 16, 24.
(13)  Sf.  Simeon  Noul  Teolog,  Imneîe  iubirii dumnezeieşti.
(14)  Mat 19, 16—26; Marc. 10, 17—31; Luc. 18, 18—30.
(15)  Sf. Paul din Nola, Epistole, 40, 11 ss.
(16)  Ibid.
(17)  Ibid.
(18)  Ibid.
(19)  Ioan 12, 25.
(20)  Ioan 12, 24.
(21)  Sf. Paul din Nola, Ibid., şi Mat. 10, 34.
(22)  Mat. 10, 34—36.
(23)  Ioan 3, 3.
(24)  Ioan 3, 4.semnificaţie.
(26)  Ioan 3, 6—8.
(27)  Apoc. 2, 17.
(28)  Theolept Filadelful.
(29)  Apoc. 2, 17.

Întotdeauna, între dorinţa de purificare, de sfinţenie, de evoluţie şi starea prezentului relativ, în care omul se luptă cu sine însuşi, se află o mare discrepanţă. Realitatea acestei antinomii e adeseori refuzată şi mai cu seamă atunci când e vorba despre altcineva decât noi înşine. În căsnicie, fiecare se confruntă cu imperfecţiunile şi cu neputinţele celuilalt, care mereu apar şi contrazic simţirea intuită la început, atunci când prin har am putut vedea adevăratul său ipostas, aşa cum îl vede şi Dumnezeu.

Nenumărate sentimente de descurajare, deznădejdea, nerăbdarea, dar mai cu seamă o senzaţie de imensă singurătate îi copleşesc adeseori pe membrii cuplului. Fiecare dintre cei doi îl clădeşte pe celălalt şi se clădeşte pe sine prin acela, iar dacă untdelemnul iubirii şi al smereniei lipsesc, lucrul devine prilej de nenumărate conflicte. Numai şi numai iubirea şi smerenia, care se opun egoismului, urii, orgoliului, ne pot întări să ne asumăm reciproc slăbiciunile. Altfel, ca o roadă a egoismului, fiecare se simte veşnic neînţeles de celălalt.

Dacă fiecare, din iubire, se leapădă de sine, încercarea e depăşită. Fără armele răbdării divine, cuplul e în mare pericol. Şi nu e vorba aici de altă răbdare decât de aceea a tatălui faţă de fiul risipitor, care pleacă, dar e aşteptat mereu cu braţele deschise; nu e vorba decât de răbdarea pe care Dumnezeu însuşi le-o dăruieşte mirilor, prin Taina Cununiei. Aceeaşi răbdare, pe care Dumnezeu Însuşi o are cu fiecare dintre noi şi căreia fiecare trebuie să ne deschidem prin rugăciune, pentru a o primi şi a o lucra unii cu alţii.

Nu de puţine ori, omul căzut în iluzia timpului absolutizează clipa prezentă şi îi conferă o veşnicie pe care de fapt nu o are, închizându-se, astfel, în eveniment. Deci nu se închide numai în idolul pe care şi-l plăsmuieşte despre sine, ci îi închide şi pe ceilalţi în chipuri cioplite şi false, situate mereu sub semnul provizoratului. Judecarea aproapelui — căci aşa se manifestă acest păcat — e tot una cu deznădăjduirea în posibilitatea schimbării, în posi-bilitatea celuilalt de a înainta spre sine. Chipul e cioplit ca pentru totdeauna.

Însă cum viaţa e într-o veşnică înaintare, evident că trebuie să renunţăm la un asemenea prezent, alcătuit din chipuri imaginare. Iar aceasta e una dintre problemele cu care cuplul se confruntă cel mai crunt. E chiar rădăcina tuturor încercărilor şi a tuturor ispitelor. întotdeauna trebuie să nădăjduim în revenirea celuilalt, adică în naşterea sa din nou, treptat, întru adevărata şi reala sa fiinţă şi în comuniunea profundă pe care o avem cu el prin Hristos. Fără această nădejde, nimic nu are sens. Să nu uităm că judecarea aproapelui e originea deznădejdii!

Iar dacă e primită înlăuntru, deznădejdea va rodi în sufletul deja aflat într-o stare de extremă sensibilitate, pricinuită de durerea sentimentului că e neînţeles de celălalt şi lăsat într-o singurătate extrem de chinuitoare; va provoca, în cele din urmă, o stare disponibilă înfăptuirii adulterului. Pentru că adulterul începe din momentul producerii unei sciziuni obiective de ce-lălalt, unde sciziune nu înseamnă neapărat că cei doi renunţă să mai trăiască împreună.

Sunt multe cupluri care îşi întreţin iluzia unei vieţi comunitare, dar inimile lor stau de mult despărţite. Sciziunea există din momentul în care nu mai crezi in celălalt şi îţi pierzi nădejdea că veţi mai putea clădi şi înainta împreună. Fără a căuta cu bună ştiinţă adulterul, sufletul ajuns în această stare e mai aproape de păcat decât îşi poate imagina, pentru că deja se pune intim la dispoziţia altuia, care nu mai e soţul sau soţia din Taina Cununiei.

Semnele pe care le simte cel ce trăieşte o asemenea sciziune sunt: impresia că celălalt nu-l mai înţelege, că are în faţă un zid, că nimeni nu-l mai mângâie şi nu-l mai consolează în necazuri şi mai ales că e cu totul abandonat. Într-un asemenea moment, e suficient să dea peste cineva aflat într-o stare psihică asemănătoare, pentru a crede că va putea găsi tot ce credea că-i lipseşte: îmbărbătare, ajutor, înţelegere, dialog, odihnă, o ureche care să asculte — la toate acestea adăugându-se şi faptul că aici fiecare dă cu bucurie tot ce are mai bun din sine, liber de constrângerile vieţii cotidiene în doi, apăsată de griji materiale, de responsabilităţi casnice, adică tocmai în afara factorilor de care simte nevoia ,,să scape", „să pe elibereze"; treptat, tocmai pentru acest gen de „eliberare" ajunge să caute, intenţionat, acest fel de întâlniri.

E o ispită deja clasică, foarte frecvent întâlnită. Iluzia acestor întâlniri rezidă în faptul că fiecare „joacă" pentru sine şi numai pentru sine, fără a-şi asuma vreun risc în privinţa noii persoane întâlnite, pentru că nimic din ce e greu în viaţa de zi cu zi nu e asumat împreună. Pe de altă parte, adecvarea celor două suflete e foarte relativă. Ele nu caută, nu încearcă să evolueze împreună, ci doar s-au întâlnit într-un moment când puteau să-şi ofere unul altuia aproape exact ceea ce căutau fiecare atunci, în acel moment.

Adesea, traseele lor sunt foarte diferite, deci putem vorbi în asemenea cazuri cel mult de intersectări, de două drumuri care se încrucişează, dar au destinaţii diferite şi, deci, se îndreaptă spre cu totul alte direcţii. Desigur însă că acesta nu e decât un exemplu de ispită posibilă. Există, în acelaşi timp, şi multe ispite trupeşti. Dar şi acestea provin cel mai adesea dintr-o lipsă de comunicare, căci foarte rar se întâmplă ca omul să fie întors exclusiv spre dorinţa de juisare carnală.

După cum am spus, ispitele trupeşti vin cel mai adesea dintr-o lipsă a comunicării cu celălalt într-un plan profund, fapt care se traduce printr-o relaţie intimă încordată. Astfel, ispita trupească se va adăuga la complexul de trăiri descris mai sus, pentru că bărbatul sau femeia îşi doreşte să creadă că e posibil să cunoască fericirea împlinirii şi pe acest plan, împreună cu cineva din partea căruia aşteaptă înţelegere.

În acelaşi timp însă, trebuie ţinut seama şi de tulburarea provocată de frumuseţea cuiva sau de un sentiment de putere, de protecţie pe care credem că îl emană o altă persoană, atunci când noi înşine suntem în asemenea stări de îndoială şi de derută. Dar de ispite trupeşti nu sunt scutite nici cuplurile care trăiesc în armonie pe toate planurile. în aceste cazuri, sigur că ele nu apar ca semne ale unor probleme neconştientizate. Aici e vorba de firea umană care, căzută, e atacată şi cu astfel de arme.

Deci nu trebuie să devină motiv de îngrijorare şi, ceea ce e foarte important, într-un cuplu cum e acesta, o asemenea ispită nu trebuie ascunsă de privirile celuilalt! Cel mai bine e să fie imediat mărturisită şi, astfel, să fie biruită din faşă. Desigur, celălalt trebuie să fie suficient de înţelegător, de tare şi de încrezător în tine, pentru a o putea primi şi pentru a-ţi întinde mina, să treceţi împreună peste ea. Apoi, ispita trebuie mărturisită şi înaintea Părin-telui duhovnicesc. în general, aceste două remedii sunt suficiente.

Ispitele trupeşti sunt degenerări ale naturii căzute. Ele ţin de tendinţele noastre egocentrice şi nu doar de plăcerea trupească în sine, deoarece obiec-tul lor nu există decât ca fantasmă sau ca manifestare a unui arhetip individual al ,,celuilalt". E satisfăcută nu atât dorinţa trupească, cât o nevoie profundă de putere şi de posedare absolută a celuilalt, dar un ,,celălalt" care de fapt nu există ca fiinţă reală, cu suflet, cu sensibilitate, care suferă sau căruia, dacă ne unim trupeşte cu el, îi putem răvăşi viaţa.

Căci omul nici măcar nu bănuieşte cât de strânsă e legătura dintre suflet şi trup, cu atât mai puţin atunci când se reduce pe sine la stadiul animalic al simplei satisfacţii trupeşti. în realitate nu există împreunare trupească neimportantă. De aceea scrie Apostolul Pavel că „cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea"1, adică între ei se stabileşte o comuniune profundă, chiar dacă nu sunt conştienţi de acest lucru. O comuniune care atinge sufletul şi, în căsnicie, îl luminează, iar în adulter îl întunecă.

Cel care cade în ispita trupească deturnează şi risipeşte în afara căminului cei doi dinari pe care Hristos i-a încredinţat spre îngrijirea celuilalt, îşi lipseşte căsnicia de o comuniune cu totul esenţială şi murdăreşte ceea ce era curat. Desacralizează actul intim al săvârşirii întru sfinţenie a zămislirii nupţiale şi îi pierde esenţa tainică, esenţă care nu trece decât prin fidelitate.

E una dintre cele mai mari greşeli spirituale, pentru că în căsnicie, actul intim nu e nici pe departe numai trupesc. E binecuvântat de însuşi Dumnezeu. Binecuvântarea lui Dumnezeu e duhovnicească şi aduce cu ea tot harul divin. Fiecare trebuie să-şi amintească, în ispită, că aceasta nu e decât o încercare lăsată de Dumnezeu spre întărirea sufletului şi,  dacă nu e săvârşită, nu e un păcat.

Dar potrivnicul încearcă să constrângă sufletul să se identifice cu ispita, pentru a-l aduce la falsa încredinţare că dorinţa provine chiar din sine. Lupta duhovnicească constă, aici, tocmai în a nu ne face una cu ispita, conştienţi fiind în acelaşi timp că, din nebăgare de seamă, lipsiţi de rugăciune şi deci de ajutorul lui Dumnezeu, uşor putem aluneca în ea. E o problemă de discernământ spiritual. De aceea, în asemenea momente e deosebit de important să ne mărturisim Părintelui duhovnicesc.

Nu avem ambiţia să tratăm aici toate încercările şi ispitele prin care trece un cuplu, ci vrem doar să arătăm, în principal, că începutul adulterului coincide cu începutul separării de celălalt, adică din momentul când nu mai nădăjduim în el şi în Dumnezeu, Care e chiar unitatea căsniciei. Dar adulterul poate îmbrăca diverse forme, cum ar fi şi aceea a unei munci idealiste, bună în aparenţă, dar în care omul îşi sacrifică familia, prietenii, având pe deasupra impresia că se sacrifică pe sine pentru ei.

Munca devine astfel un idol — o a doua soţie sau un al doilea soţ — mai puternic, mai pretenţios, mai devorant decât adevărata soţie, decât adevăratul soţ. Aici aduce munca desfăşurată în afara privirii lui Dumnezeu, nesupusă lui Hristos, numai şi numai ca instrument de câştigare a existenţei, dacă nu e pusă în slujba adevăratei existenţe. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni — învaţă Mântuitorul. „Mamona" e idolul banului, al puterii şi e foarte interesant de observat că aceia care i se supun devin veritabili asceţi! Dorm foarte puţin, nu se gândesc decât la munca lor, îşi fac programul în funcţie de munca lor, renunţă chiar la vacanţe…

Dumnezeu binecuvântează munca, dacă e făcută în lumina privirilor Sale şi dacă, prin ea, creştinul îşi mărturiseşte credinţa printr-o purtare dreaptă. Hristos nu-l îndeamnă pe Zaheu, vameşul care strângea impozite pentru stăpânirea romană, să-şi părăsească slujba. Dar, din momentul în care Mân-tuitorul îi trece pragul casei, Zaheu nu-şi va mai face datoria în duhul lumii, ci în Duhul Adevărului.

Doar omul are tendinţa de a separa planurile, excluzându-L pe Dumnezeu din viaţa sa profesională. Hristos, dimpotrivă, doreşte să intre şi să lumineze toate faptele, toate activităţile noastre, pentru că numai umplându-ne în întregime existenţa cu El, deci inclusiv munca, ne putem îndrepta.

NOTE
(1) I Cor. 6, 16. ]]> http://tainacasatoriei.wordpress.com/?p=850 Wed, 05 Mar 2008 10:43:57 +0000 admin http://tainacasatoriei.wordpress.com/?p=850 din “UN SINGUR TRUP - Aventura mistică a cuplului”
MICHEL PHILIPPE LAROCHE
EDITURA „AMARCORD”
Timişoara, 1995

Nu e lipsit de dificultate să abordăm în mod direct şi pozitiv un subiect cum e acela al relaţiilor intime din cadrul vieţii conjugale, fără a-l şterge mai întâi de praful prejudecăţilor şi tabuurilor care îl opacizează. Conform Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, unirea trupească dintre bărbat şi femeie reprezintă unul dintre semnele vizibile ale stării comuniunii sufleteşti. În cadrul căsniciei, dorinţa trupească îşi pierde pseudo-autonomia instinctiv legată de cădere, sublimându-se prin fidelitatea faţă de cel iubit.

Marea deosebire dintre cuplul căsătorit şi cei care trăiesc o viaţă aparent liberă este aceea că, între cei căsătoriţi, sufletul este cel care comandă dorinţa trupească. „Vreau să mă unesc cu acela (aceea) pe care îl (o) iubesc". În al doilea caz, dorinţa e cea care comandă sufletului. „Îmi place acest bărbat sau această femeie. Mi-l (o) doresc". Aici nu e vorba de nici o comuniune spirituală profundă, în care fiinţa să se implice pe de-a întregul.

Termenul modern de „aventură” defineşte cum nu se poate mai bine o asemenea relaţie, precum şi caracterul ei  pasager, întâmplător. Deci, pentru a aborda cu bună chibzuinţă problema relaţiilor sexuale din cadrul mariajului, e deosebit de important să ne aşezăm în contextul gândirii patristice, pentru a înlătura o primă ambiguitate: să fie oare lăsată împreunarea intimă din căsnicie, în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, în vederea procreării?

Dacă răspunsul se vădeşte a fi pozitiv, atunci întreaga viaţă intimă a cuplului, în cel mai fericit caz, ia forma unui pogorământ, a unei dispense, iar în cel mai rău caz, intră direct sub imperiul păcatului. Astfel, viaţa intimă a cuplului se transformă într-o „mecanică" procreativă, în care spontaneitatea e interzisă, iar orice act de tandreţe rămâne ilicit!

În Biserica  Ortodoxă,   împreunarea  trupească dintre bărbat şi femeie e, cu totul, parte integrantă a Tainei Căsătoriei: ,,Dă-le lor [...] bună înţelegere sufletească şi trupească" — se roagă lui Dumnezeu, în fond şi la urma  urmei,   însuşi  preotul, chiar în timpul săvârşirii Sfintei Taine. Unirea trupească o pecetluieşte pe cea sufletească pentru care, cel mai adesea, e ca o oglindă vorbitoare.

Acelaşi lucru îl lasă Apostolul să se înţeleagă şi atunci când scrie: „cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu"1. Cuvintele Apostolului subliniază sfinţenia absolută a căsătoriei, în care afirmă că patul — în termeni simbolici fiind chiar unirea trupească — e nespurcat, fără pată şi cast, în sine. După învăţătura Bisericii Ortodoxe, unirea trupească dintre bărbat şi femeie face parte în mod firesc din Taina Sfântă.

Nici pe departe nu este, aşa cum unii în mod ipocrit au putut să gândească, partea ruşinoasă a căsătoriei! Şi trebuie să o afirmăm cu tărie: nici vorbă să fie restrânsă exclusiv la „reproducere"! Această concepţie, conform căreia bărbatul şi femeia n-ar fi, atunci când se cunosc trupeşte, decât nişte „re-producători", e o imensă erezie! O erezie, pentru că nesocoteşte comuniunea dintre suflet şi trup, care stă deasupra acestui mister.

Actul iubirii conjugale e icoana unei taine incomensurabile. De aceea spune Apostolul că nunta e cinstită, iar patul nespurcat. Iar Părinţii Bisericii, la rândul lor, arată în atâtea locuri că nu doar pentru perpetuarea speciei umane a fost introdusă căsătoria; ci tocmai pentru ca bărbatul şi femeia să-şi conducă dorinţa trupească unul spre celălalt2. Apostolul Pavel atestă el însuşi acest lucru, spunînd că „din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său"3.

Părinţii arată că, recomandând credincioşilor căsătoria, Apostolul Pavel nu o face îndemnându-i în acelaşi timp să aibă şi mulţi copii, ci să ducă o viaţă conjugală castă4. Ceea ce Apostolul — şi, pe urmele lui, Părinţii numeşte desfrânare sau fornicaţie în alte locuri, e actul trupesc dezordonat, săvârşit în afara căsniciei. Sfinţenia căsătoriei e fundamental opusă fornicaţiei. Căsnicia nu e o şcoală a neruşinării, ci e chiar căminul adevăratei feciorii5. Aceasta e semnificaţia cuvintelor Apostolului Pavel, care spune că „din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său"6.

Învăţătura Părinţilor arată că, după cădere, cele două motive pentru care a fost instituită căsătoria sunt curăţia moravurilor şi perpetuarea speciei7. Dar în primul rând e vorba de curăţie, de vreme ce oamenii populaseră deja pământul din plin8. Astfel, fără false pudori, Părinţii Bisericii comentează un alt cuvânt de-al Apostolului: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ei femeia"9.

Prin acest cuvânt, Apostolul îi sfătuieşte pe cei căsătoriţi să nu-şi refuze unul altuia, nici bărbatul femeii, nici femeia bărbatului, bucurii şi plăceri care, departe de a viza reproducerea, nu au alt scop decât satisfacerea dorinţei de celălalt10, o dorinţă firească şi legitimă. Iar legătura care o satisface e chiar dovada fidelităţii dintre cei doi11. Cât de departe suntem, cu gândirea Părinţilor, de limbajul ipocrit! … Iată că Părinţii Bisericii vorbesc despre legitimitatea plăcerii în actul de iubire, în care cei doi caută „să-şi satisfacă dorinţa de celălalt".

În fond, egoismul se poate strecura, sub masca puritanismului, şi în misterul vieţii intime. Şi cel mai adesea în detrimentul femeii. Termenul empiric de „pat nupţial" sau de „pat al nunţii", care denumeşte în tradiţia ortodoxă plenitudinea sfinţeniei actului de iubire şi despre care peste tot se spune clar că e nespurcat, acoperă, deci, ceea ce ţine de erotismul conjugal.

Egoismul apare atunci când cauţi să-ţi satisfaci doar propriile dorinţe, trecând cu vederea dorinţele celuilalt. Bărbatul, de exemplu, îşi poate satisface dorinţele fără a mai căuta să-şi facă femeia fericită. Şi e un exemplu, din nenorocire, foarte des întâlnit. Iar în scrierile Părinţilor putem găsi incontestabile chemări la alungarea unui asemenea egoism din raporturile intime. „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia" — limbajul e lipsit de orice ambiguităţi, simplu şi foarte clar.

Actul de iubire trebuie trăit şi pentru celălalt. Recunoaşterea celuilalt, căutarea plăcerii lui şi nu a unei satisfacţii egocentrice duce la împlinirea şi înflorirea amândurora. Dar, vedem bine, aici nu mai e o problemă care să ţină de trup, ci e vorba de o problemă care ţine de suflet — căci atenţia acordată celuilalt izvorăşte dintr-o privire totală şi nu parţială, în ceea ce-l priveşte.

Chiar dacă nu ţine de subiectul acestei cărţi, e firesc ca, discutând despre asemenea lucruri, să ne punem şi problema contracepţiei. Părerea noastră în acest sens corespunde întru totul cu cele scrise de Paul Evdokimov în Taina iubirii, pe care o şi recomandăm celor interesaţi, spre lectură. Iată aici doar un fragment: „trebuie spus că Biserica Ortodoxă are o poziţie destul de pudică în privinţa vieţii intime a cuplului, dar, în acelaşi timp, plină de încredere în sentimentul de responsabilitate al soţilor.

Iată ce scrie într-un articol Despre păcat în teologia ortodoxă, pr. V. Palaşkovsky, cu privire la mijloacele anticoncepţionale: «în practica obişnuită a Bisericii ruse, preoţii, din discreţie, evită să pună întrebări în acest sens... întreg domeniul relaţiilor dintre soţ şi soţie e prea intim, după părerea duhovnicilor, pentru a fi transformat în câmp de investigaţii... Astfel că, la ora actuală cel puţin, problema anticoncepţionalelor nici nu se pune, domeniul nefăcând parte din obiectul întrebărilor duhovnicului, care nu-şi doreşte să intre în intimitatea unde se realizează comuniunea dintre cei doi în trup şi unde prezenţa unui al treilea ca martor, chiar îmbrăcat în veşminte sacerdotale, şi chiar numai pentru a pune întrebări, e superfluă».

Opinia citată exprimă foarte clar şi concret atitudinea ortodoxiei. Fapt esenţial, aici, este că Episcopatul ia foarte în serios şi înţelege foarte adânc noţiunea de Preoţie împărătească a credincioşilor şi încununarea soţilor, care îi sfinţeşte întru o Preoţie conjugală. Omul e cu adevărat sfinţit împărat, preot şi profet. E o demnitate care nu poate rămâne un simplu joc sau doar un titlu de teologie abstractă. E vorba de o chemare, de o vocaţie foarte precisă care face apel la deplina maturitate a fiecăruia, pentru ca astfel să-şi găsească propriile soluţii şi să-şi ia propriile decizii ca urmare a liberei opţiuni a fiinţei adulte.

Persoana îşi trăieşte pe de-a întregul destinul veşnic între propria sa conştiinţă şi privirea lui Dumnezeu. Nici un terţ nu poate interveni. Iubirea conjugală nu e mijloc, ci e un scop suprem, e izvor de sfinţenie. Aici orice relaţie de maestru şi învăţăcel e exclusă. «Această taină mare este» — cuvântul Sfântului Pavel ridică la un stadiu major, adult, atât pe cei doi soţi, cât şi iubirea dintre ei". (Paul Evdokimov, Sacrement de l’amour, DDB).

Dacă fiecare dintre soţi are această atenţie, în toate privinţele, asupra celuilalt, o va avea cu siguranţă şi în relaţiile intime. Iar dacă sunt egoişti în viaţa de zi cu zi, cum se vor putea dărui pe sine în actul iubirii? Viaţa intimă este oglinda exactă a vieţii reale a cuplului. Raporturile intime durabile şi fericite sunt atât pecetea, cât şi semnul unei comuniuni profunde a sufletelor. Şi e cu totul legitim ca fiecare să-şi dorească, în această dorinţă de a fi împreunat cu celălalt, să-l facă fericit cunoscându-i trupul.

,,Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia". Apostolul vorbeşte simplu şi clar. Iar aici nu putem să nu amintim că această „dăruire de sine" în relaţiile intime e strâns legată de însuşi harul căsniciei şi de chiar spiritualitatea cuplului. Aici e vorba de spontaneitatea unei relaţii trăite în iubirea harismatică a comuniunii căsniciei şi nu de vreo analiză teoretică a raporturilor intime din  cadrul  cuplului.

Părinţii  Bisericii  ne I   amintesc în multe locuri despre cum ar trebui să fie, dar îşi aşează sfaturile în contextul vieţii globale a familiei, centrată nu pe sine însăşi, ci pe Iisus Hristos. Pe de altă parte, nici nu se pune problema aici ca   Biserica Ortodoxă să se amestece în viaţa intimă a celor doi. Biserica doar aminteşte, arată ceea ce Tradiţia a învăţat dintotdeauna. În cele din urmă, cuplului îi revine să-şi rezolve problemele înaintea lui Dumnezeu.

Deci atunci când Apostolul spune că femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul, şi nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia — la care adaugă că nu e bine să se lipsească unul de altul sub pretextul pietăţii, fără bună învoială din partea amândurora — el dezvăluie pericolul angelizării cuplului.

În fond, tradiţia ortodoxă spune că, dacă doar unul dintre cei doi nu mai voieşte să se împreune cu celălalt, nu are dreptul să o facă fără consimţământul acestuia. Dacă totuşi o face, riscă să sfărâme comuniunea, unitatea căsniciei, şi să-l arunce nu doar pe cel care nu consimte, ci şi pe sine însuşi, ca „soţ angelic", în egală măsură, în adulter. Nu de puţine ori realitatea arată că acela care vrea să se abţină de unul singur de la împreunarea trupească, în scurt timp, e atras într-o „iubire" fals spirituală, spre altcineva.

O asemenea „înălţare" a trăirii, însoţită uneori chiar de exaltări mistice, este deja adulter. Şi e tocmai pericolul faţă de care Apostolul ne pune în gardă. De altfel, şi canoanele Bisericii Ortodoxe merg în acest   sens,  stipulând  că „dacă vreun episcop  sau prezbiter sau diacon sau oricine din cinul preoţesc, se ţine departe (s-ar abţine) de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, trecând cu vederea (uitând) că toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie 1-a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească şi să se îndepărteze din Biserică (să se afurisească). Asemenea şi laicul"12.

Iată ce stipulează un alt canon: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul să nu alunge soţia pe motiv (pretext) de evlavie. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească; şi stăruind (rămânând neînduplecat), să se caterisească"13. Biserica primară se arăta foarte neîncrezătoare faţă de angelismul precoce din căsnicie.

La primul Sinod ecumenic din Niceea, un călugăr, mărturisitor al dreptei credinţe, s-a opus din răsputeri gândului unora dintre Părinţi de a impune celibatul preoţesc şi ca de aci înainte episcopii, preoţii şi diaconii căsătoriţi să se abţină de la legături trupeşti cu soţiile lor.

Pafnutie şi-a ridicat glasul în mijlocul adunării şi a spus: „Nu puteţi impune un asemenea jug intolerabil cinului preoţesc!  Cinstită fie nunta întru toate şi patul nespurcat! Prea multa voastră asprime va aduce mai mult rău Bisericii, decât bine; căci nu toţi se vor putea ţine de aceste legi, care cer o înfrânare absolută, şi mulţi vor ajunge să-şi pângărească fecioria lor şi a femeilor lor. Prin Taina Cununiei, legăturile trupeşti dintre bărbat şi femeie rămân feciorelnice. Ajunge deci dacă doar cei care sunt înălţaţi în cinul preoţesc fără a se fi căsătorit, să nu se mai căsătorească după hirotonie; dar nici un preot nu trebuie despărţit de femeia cu care s-a căsătorit legitim, pe când era încă laic"14.

Părinţii au aprobat în unanimitate cuvintele pline de înţelepciune ale lui Pafnutie. Întotdeauna, Părinţii Bisericii s-au arătat foarte neîncrezători faţă de orice exces. Pe de altă parte, aceste canoane arată clar că cele pe care Dumnezeu le-a creat sunt bune şi că a te ţine departe de ele din scârbă sau chiar din evlavie e complet fals din punct de vedere spiritual.

Învăţătura Părinţilor arată foarte clar: căutarea plăcerii prin împreunare trupească este legitimă în sine şi nu e un păcat. în acelaşi timp însă, cum Apostolul scrie că: „femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia" — ni se arată două lucruri: mai întâi că soţii nu se pot refuza unul pe altul, atunci când unul dintre ei îşi exprimă dorinţa de celălalt. Dar în al doilea rând fapt ce vine ca o echilibrare a celui de mai înainte — că fiecare trebuie să fie foarte atent cu ce-lălalt şi că, de fapt, dacă despre refuz nu poate fi vorba la modul absolut, soţii neaparţinându-şi sieşi, ci unul altuia, au totuşi obligaţia de a căuta şi stabili împreună momentul respectiv, în aşa fel încât să corespundă disponibilităţii interioare a fiecăruia.

Aici e unul dintre punctele esenţiale ale sărbătorii celei mai intime din viaţa cuplului, pe care cei doi o pot umple, dar şi goli de frumuseţe şi de har dumnezeiesc. Pentru că foarte uşor se poate cădea într-o adevărată tiranie sexuală, absolut intolerabilă. Sfatul Apostolului nu e exprimat în afara celor ce ţin de Taina căsătoriei. Or, tirania sexuală, prin care unul dintre cei doi îşi impune voia sa celuilalt, fără consimţământul adânc al acestuia, e cu totul în afara Tainei.

Tirania sexuală apare deci din momentul în care unul dintre cei doi îşi satisface propriile dorinţe şi, uitând de existenţa celuilalt, nu mai caută şi împlinirea dorinţelor acestuia. Căsnicia, în modul ei de exprimare erotic, este feciorelnică atâta timp cât se manifestă în iubirea harică a dăruirii de sine şi a setei de celălalt. Dar tot în sânul căsniciei pot răbufni, sub aparenţa aceloraşi acte, por-niri pornografice, ipocrite, venale.

Actul trupesc, dacă e trăit ca o distracţie şi nu ca expresie intimă şi erotică a iubirii profunde, cade în păcatul pornografiei. De altfel, o asemenea ,,unire" chiar îi desparte pe cei doi, care vor căuta curând prin alte părţi, aiurea, alte şi alte „distracţii" sau tocmai iubirea dispărută dintre ei. Ipocrizia apare atunci când unul dintre cei doi se refuză sistematic celuilalt şi, chiar fără vreun act trupesc, ajunge să trăiască de unul singur tot soiul de fantasme erotice.

Nu e vorba decât de o falsă curăţie în acest caz, foarte periculoasă, pentru că în cele din urmă nu rodeşte în afara păcatului. Desigur, fantasmele de care am amintit nu sunt neapărat evident sexuale, carnale, ci se pot manifesta şi sub forma unei atracţii fals spirituale resimţită pentru altcineva. E o formă de angelism care ascunde patimi deosebit de periculoase.

Problema e foarte complexă pentru că, de cele mai multe ori, doar unul dintre cei doi soţi — şi cel mai frecvent e cazul bărbatului, dar nu în mod exclusiv — îl doreşte mai des, şi legitim, pe celălalt. Dar aici lucrurile trebuie să fie clar înţelese: nu înseamnă că acela care trăieşte dorinţe mai puţin intense sau mai rare ar fi mai curat, mai pur decât celălalt!

În aceste cazuri, aproape întotdeauna e vorba exclusiv de chestiuni ce ţin de firesc, de ordinea naturii. Dar se poate întâmpla şi ca unul dintre cei doi să fi trecut deja pe o treaptă mult mai înaltă spiritual decât celălalt — cazul e însă deosebit de rar. Numai că acest caz, chiar dacă e excepţional, ridică în fapt cele mai puţine probleme, pentru că soţul care deja ,,nu mai trăieşte în lume" are pentru celalalt adevărata iubire şi va fi întotdeauna inspirat de Duhul Sfânt, pentru a se uni cu soţul sau cu soţia în mod real, fără false reţineri, suspine sau judecăţi.

Nu trebuie să uităm că demonii trăiesc în abstinenţă, fără a cunoaşte ispitele cărnii, şi că o falsă feciorie, însoţită de judecăţi la adresa „mediocrităţii spirituale" a celuilalt, sunt cel mai adesea alibiul unei iubiri care se stinge. în realitate, de cele mai multe ori e vorba, în astfel de cazuri, de o simplă diferenţă — naturală de ritm, în privinţa dorinţei de celălalt. Astfel că acela care îşi doreşte mai mult trebuie să-şi amintească şi să ţină seama că împreunarea aceasta e sărbătorirea unei comuniuni adânci cu celălalt şi nici pe departe simpla satisfacere a unui instinct.

Întotdeauna, deasupra acestei împreunări, se află harul divin. Sigur că nimic nu-l împiedică să-şi exprime dorinţa, dar ca o chemare, ca o invitaţie, niciodată ca pe un ordin sau ca pe o obligaţie impusă celuilalt. Iar acesta din urmă, să caute să afle, prin rugăciune şi nu altfel, care ar putea fi voia lui Dumnezeu. Cel mai bine e atunci când cei doi se roagă împreună. Ştiu că pe unii îi şochează limbajul şi felul în care pun problema.

Dar de ce ar fi absentă voia lui Dumnezeu dintr-un act care, în realitate, pentru marea majoritate a oamenilor, e deosebit de important şi ale cărui consecinţe şi traumatisme, dacă e trăit rău, sunt atât de grave?! Căutarea voii lui Dumnezeu în unirea intimă e importantă, dar trebuie să nuanţăm puţin: voia lui Dumnezeu nu hotărăşte singură, decât în cazuri cu totul excepţionale, cum ar fi cel al lui Ioachim şi al Anei15, momentul precis al actului trupesc, ci se exprimă în manifestarea lui.

Ceea ce înseamnă că Dumnezeu binecuvântează orice ,,unire", câtă vreme e săvârşită în iubire adevărată, cu bună înţelegere şi întru dăruire de sine reciprocă. Să nu uităm că Biserica ortodoxă nu cere înaintea euharistiei doar un post alimentar, ci şi unul sexual. Dar aici postul nu implică dispreţul faţă de cele de la care opreşte, ci oferă posibilitatea păşirii spre o treaptă superioară.

Deci dacă unul dintre cei doi membri ai cuplului îi impune celuilalt propria voinţă, fie de împreunare, fie de feciorie, se îndepărtează evident de la voia lui Dumnezeu şi din Taina Cununiei. În profunzimea ei, împreunarea intimă e o şcoală a renunţării la voia proprie, în folosul iubirii de celălalt. Din nefericire, şi mai ales în cazul bărbaţilor, acest act e cel mai adesea întunecat, pentru că se exprimă printr-o dorinţă ,,incontrolabilă", sub forma credinţei într-un soi de drept medieval de posesiune absolută, rezultat de pe urma trecerii printr-un ritual, căsătoria, prin care femeia a fost cumpărată de la părinţii ei, asemenea unui obiect.

Ce cumplită desfigurare a iubirii şi a dăruirii de sine! Ce sfâşiere a misterului! Comportându-se astfel, bărbatul poate ajunge să-şi violeze literalmente soţia. Iar asemenea fapte sunt păcate foarte grave şi pot răni căsnicia atât de adânc, până la distrugere. Or, în mod normal, cel care doreşte mai mult trebuie să-şi ofere dorinţa sa celuilalt, nu să i-o impună. Iar dăruirea se poate exprima şi prin renunţare.

La fel şi invers, după o rugăciune împreună, celălalt se poate dărui cu puterea iubirii care lucrează în el, chiar şi fără dorinţă, într-un elan de iubire, în elanul plin de tandreţe al dăruirii de sine. Pentru că actul împreunării intime poate aduce, e incontestabil, multă mângâiere celui care trece printr-un necaz sau printr-o încercare: acesta poate regăsi în chipul celuilalt, care i se revelează în sânul unirii, pacea şi liniştea pierdute.

În general, rugăciunea poate chiar să însoţească şi să urmeze, nu doar să preceadă, unirea intimă. Căci, prin această relaţie atât de tainică, dacă în cuplu sunt probleme, iar dăruirea reciprocă e inspirată şi dorinţa regăsită, bărbatul şi femeia se întâlnesc şi se contopesc în chiar sânul comuniunii harismatice a Cununiei. Feciorelnic, ei îşi unesc trupurile în chiar aceeaşi mişcare de comuniune care le uneşte sufletele. Astfel, prin această unitate ascunsă, sufletul lor Îl slăveşte pe Dumnezeu, iar rugăciunea împreună devine mult mai profundă.

În momente de mare dificultate din viaţa unuia dintre cei doi, nimeni nu poate contesta faptul că Dumnezeu revarsă mult har prin această unire feciorelnică din Taina Căsniciei. Şi i-aş ruga pe toţi cei care se simt şocaţi de cele spuse, să reflecteze asupra cuvintelor Apostolului Pavel care îndeamnă, aşa cum am văzut mai sus, ca „cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat".

Dacă unirea dintre bărbat şi femeie e cinstită şi nespurcată, aceasta nu e de la ei, ci de la Dumnezeu, Care singur e izvorul cinstei şi nespurcăciunii. Astfel, unirea intimă e înfăptuită întru sfinţenie şi har, primind chiar curăţia dumnezeiască şi preţiosul nume de dar ceresc. De aceea, nici darul mângâierii duhovniceşti nu lipseşte din ea şi, la fel cum Dumnezeu trece adesea, în viaţa împreună, prin celălalt, pentru a-i lumina, îndrepta şi face să înainteze pe cei doi, bineînţeles că tot aşa, în anumite cazuri, Domnul îşi dăruieşte mângâierea prin curăţia unirii trupeşti, căci tocmai această unire El o înzestrează cu tot ce e mai de preţ, pentru ca ea însăşi să devină de cinste, şi cu tot ce e mai curat, pentru ca ea însăşi să devină curată: o înzestrează, adică, din plin, cu har, care e pace, bucurie, iubire şi mângâiere. Taina Sfântă a cununiei, adică harul care lucrează prin ea e prezent şi în patul nupţial: de aceea e patul feciorelnic, curat, nespurcat şi de cinste.

O altă problemă care priveşte viaţa intimă a cuplului şi despre care   trebuie   vorbit în termeni clari e înţelegerea fizică. Dar şi această expresie, chiar dacă e destul de modernă, e cum nu se poate mai ambiguă, pentru că relaţiile dintre bărbat şi femeie nu sunt animalice. Nici la fel de actuala sintagmă de „înţelegere sexuală" nu e deloc satisfăcătoare, pentru că nu ţine seama de nimic din ce vine spre această înţelegere dinspre partea sufletului. Şi tocmai aportul sufletului, despre care se vorbeşte astăzi atât de puţin, e cu adevărat fundamental.

Se poate întâmpla ca un bărbat şi o femeie să se cunoască trupeşte din spirit de aventură, deci nu în cadrul unei relaţii durabile, şi să reuşească o juisare fizică împreună. La fel, se poate întâmpla şi ca un bărbat şi o femeie să se iubească, să se cunoască şi chiar de la începutul relaţiei lor intime să se bucure de înţelegere fizică.

Dar sunt două cazuri fundamental diferite. În al doilea, e vorba despre recunoaşterea celuilalt în realitatea sa tainică, dar reală, adevărată; despre o descoperire plină de mister a ceva ce depăşeşte fiinţa cunoscută a fiecăruia dintre membrii cuplului. Sufletul face trupul să vibreze, iar trupul se avântă la unison cu dorinţa de comuniune a sufletului, asemenea fulgerului care străluceşte pentru o clipă în mijlocul nopţii, luminând şi revelând totul. E fundamental diferit de tot ce poate aduce spiritul de aventură, atât de curent în vremea noastră.

Aici găsim, fără îndoială, o înţelegere psihică între cele două fiinţe care izbutesc să atingă o anume înţelegere sexuală, dar e o înţelegere foarte provizorie şi datorată exclusiv faptului că s-au întâlnit într-un moment precis al existenţei lor, când între ele se putea stabili o asemenea adecvare. Dar cum nu au în vedere evoluţia, înălţarea împreună, întotdeauna vor ajunge să se despartă. Iar dacă, din întâmplare, se hotărăsc totuşi să trăiască împreună, se vor lovi toc-mai de problema despre care vorbim.

Chiar şi fără a ne propune să studiem în speţă toate cazurile, putem spune, totuşi, că problema e întâlnită în cazul multor cupluri căsătorite. După o anumită perioadă de timp, cei doi intră într-o lungă şi penibilă etapă a vieţii lor, în care armonia vieţii intime pare să fi dispărut cu totul. Trebuie deci ştiut că, dacă la începutul relaţiei intime, cei doi au cunoscut o armonie, aceasta nu a fost decât arvuna a ceea ce cuplul va trăi cu adevărat, după edificarea armoniei psihice şi spirituale.

În fond, între suflet şi trup nu există nici o dihotomie. Sufletul nu e separat de trup, în relaţia intimă trăită în sânul căsătoriei. E absurd să vorbeşti despre o înţelegere fizică, separat de o înţelegere spirituală! în căsnicie, relaţia sexuală e oglinda perfectă a relaţiei spirituale dintre cei doi. Iar patul nunţii e feciorelnic şi ne-spurcat tocmai pentru că exprimă armonia spirituală profundă dintre cei care se unesc chiar în sânul comuniunii harice a căsniciei, binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu.

Fecioria şi curăţia vin din inimă şi se exprimă prin trup, la fel cum şi pornografia tot din inimă iese şi tot prin trup se exprimă: „omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune16, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele"17 — ne învaţă Mântuitorul. Un pat de nuntă nespurcat, după cuvântul Apostolului, e un pat de nuntă ai cărui soţi au primit, în viaţa lor spirituală comună, harul curăţiei şi al fecioriei, care se revarsă din belşug peste cei uniţi prin Taina Cununiei.

Astfel, pe măsură ce soţii îşi adâncesc dimensiunea interioară a harului unităţii, ei ating diferite trepte ale relaţiei lor intime, care mărturisesc despre aceeaşi co-muniune dintre suflet şi trup despre care vorbeşte şi rugăciunea rostită în timpul săvârşirii Tainei Cununiei: „Dă-le lor [...] bună înţelegere sufletească şi trupească". Dacă Dumnezeu însuşi acordă această bună înţelegere, atunci, cu adevărat, putem spune despre ea că e harică, adică strâns legată de harul comuniunii, prezent în Taina Cununiei.

Şi aceasta înseamnă că actul de iubire, trăit şi săvârşit în cadrul căsătoriei, asemenea tuturor celorlalte fapte ale vieţii conjugale, izvorăşte direct din Taină, deci din harul necreat, şi nu numai din energiile omeneşti. E vorba aici despre tainica sinergie, conlucrare, dintre energiile divine, necreate, şi energiile umane, create. Dacă ar fi altfel, nu s-ar mai putea pune problema nespurcăciunii patului. Pentru că nespurcăciunea vine numai prin har.

Energiile umane sunt trecătoare şi supuse stricăciunii. Astfel, acordul dintre suflet şi trup e unul dintre semnele comuniunii profunde dintre cei doi soţi, cărora Dumnezeu le dăruieşte arvuna a ceea ce vor dobândi mai târziu, atunci când comuniunea lor spirituală va fi pecetluită. Numai înţelegere fizică, sin-gură, nu există. Există o comuniune spirituală, care se întrupează în relaţia intimă. Curăţia acesteia provine din faptul că cele două suflete, unite prin iubire, care e un har necreat al lui Dumnezeu, se avântă unul spre celălalt într-o întâlnire tainică, pe care o sărbătoreşte, atunci, întreaga lor fiinţă, trup şi suflet.

Să nu uităm că omul nu e doar suflet, ci trup şi suflet, care primesc harul Duhului Sfânt. Cum să ajungi serios şi durabil la o înţelegere intimă, dacă o separi de strădania edificării comune a cuplului, de o viaţă spirituală împărtăşită, de efortul dăruirii de sine, de un act de iubire adevărat, prin care „vor fi amândoi un trup" şi „un suflet"? Istoria lui Tobie exprimă foarte bine această realitate a vieţii spirituale din căsnicie. Sara, logodnica lui Tobie, mai fusese peţită înaintea lui de şapte bărbaţi, care muriseră cu toţii în noaptea nunţii, îndată ce au intrat la ea.

Dar îngerul Rafael îi descoperise lui Tobie că era vorba despre lucrarea unui demon, Asmodeu, ee-i ispitea pe bărbaţii care veneau la Sara, să nu caute decît plăcerile trupeşti. Astfel, aceştia voiau să se unească mai întâi trupeşte cu Sara şi de abia apoi sufleteşte. Rafael îl sfătuieşte deci pe Tobie să înceapă printr-o rugăciune împreună şi prin sfinţirea camerei cu inima şi ficatul peştelui, arse liturgic.

Tobie ascultă şi, după ce săvârşeşte sfinţirea camerei, se roagă împreună cu Sara: „Binecuvântat eşti Tu, Dumnezeul părinţilor noştri, şi binecuvântat este numele Tău cel sfânt şi slăvit întru toţi vecii! Să te binecuvânteze pe Tine cerul şi toate făpturile Tale! Tu ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui». Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe. Şi a zis şi ea cu el: Amin"18.

Astfel, Tobie aşează comuniunea spirituală înaintea celei trupeşti, care doar o pecetluieşte pe cea dintâi. Rugăciunea care precede unirea intimă (şi pe care bărbaţii dinaintea lui Tobie nu o săvârşiseră încă din prima noapte) arată clar necesitatea de a fi unit spiritual, de a fi re-născut împreună din Duhul Sfânt, pentru a dobândi o relaţie intimă dreaptă, care să depăşească nivelul simplelor pofte trupeşti.

Tobie şi soţia lui aşteaptă să fie uniţi spiritual, înainte de a se cunoaşte trupeşte, prin rugăciune şi prin har. Trupul nu trebuie lăsat să tiranizeze sufletul,  ci trebuie  supus  acestuia. Dorinţa de unire spirituală trebuie să fie mai puternică şi să antreneze sufletul, supunându-i dorinţa trupească: în realitate, aşa se împlineşte modelul sinergiei divine. Dorinţa nu trebuie să rămână un instinct, ci trebuie conjugată cu iubirea harică a cuplului, cu dăruirea de sine şi cu respectul total faţă de celălalt.

Căsătoria nu e doar o modalitate care oferă dreptul la act intim, ci e o Taină care dăruie harismatic posibilitatea ca relaţia aceasta să devină nespurcată. De aceea insistă Apostolul, spunând că ,,cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat", şi arată prin aceasta harul căsniciei, dar şi libertatea fiecăruia dintre cei doi de a o trăi astfel. După cum se vede şi din istoria lui Tobie,  desfrînarea, fornicaţia e dorinţa excesivă, neînfrânată, nesupusă unei iubiri adevărate, care e dăruire de sine; e o relaţie tiranică, în care unul îl stăpâneşte pe celălalt, fără a mai căuta comuniunea spirituală.

Comuniunea spirituală se situează pe două planuri. Primul este al disponibilităţii interioare a celor doi spre unire intimă, manifestată într-un mo-ment privilegiat, în faţa lui Dumnezeu: pentru a o recunoaşte, e nevoie de intuiţie reciprocă şi de comunicare. Şi e necesar să descoperim aceste momente atât de importante pentru viaţa în doi, pentru că atunci de abia, fiecare îl vede pe Hristos în chipul celuilalt. Orice tentativă de unire în afara unei asemenea comuniuni, din simplă dorinţă sau obişnuinţă, nu e de folos duhovnicesc fiinţei spirituale a cuplului.

O unire dreaptă, „cu inimă curată" — cum zice Tobie — e aducătoare de mari roade duhovniceşti. Al doilea plan, inseparabil de primul, dar care îşi află înaintarea în armonia vieţii intime, e îndelunga şi anevoioasa construcţie în doi a casei spirituale a amândurora: dacă cei doi nu sunt angajaţi într-o astfel de lucrare, totul e în zadar.

Atât cinstea nunţii cât şi nespurcăciunea patului se regăsesc foarte exact aici. Numai că nici cinstea nunţii şi nici nespurcăciunea patului nu sunt date celor care trăiesc Taina Căsătoriei spre a nu fi cultivate, ci tocmai spre a fi cultivate printr-un comportament spiritual drept. în viaţa spirituală, harul, fără efortul inimii, nu dă nici un rezultat. E asemenea talantului îngropat cu bună ştiinţă. Dar şi efortul, lipsit de har, e inutil. Căci aici se lucrează în absenţa talantului. Deci în gol.

În Taina Sfântă a Căsniciei, relaţia intimă e oglinda exactă a celor mai adânci relaţii spirituale ale cuplului. Frumuseţea şi reuşita ei depind de comuniunea pe care o împărtăşesc soţul şi soţia. Nu poate fi vorba de separaţii artificiale între diversele planuri ale unei căsnicii. Hristos a îngrijit întotdeauna atât trupul, cât şi sufletul, la un loc. De ce să rupem, tocmai prin căsătorie, ceea ce e atât de profund unit? Dacă unirea dintre două suflete poartă semnele iubirii, ale dăruirii de sine, cum s-ar mai putea situa întâlnirea lor intimă în afara acestei iubiri, în afara dăruirii de sine?

E adevărat că, aici, trupul nu face decât să-şi trimită propriul „sine". Cei doi îşi trimit „şinele" sufletelor, să trăiască iubirea la unison. în căsătorie, erotismul se opune pornografiei. Erosul tainic al actului nupţial depăşeşte simpla juisare. Nu poate fi vorba de adevărată juisare în singurătate: o asemenea juisare onanistă e decepţionantă şi plină de tristeţe, pentru că e egoistă. Juisarea trupească nu e nici scopul şi nici dovada relaţiei aşa-zis „sexuale". E doar manifestarea, uneori doar intuirea unei întâlniri care se petrece într-un plan mult mai profund, spiritual, duhovnicesc chiar, al celor două fiinţe care se iubesc. E planul sinelui, care depăşeşte planul trupesc şi, în acelaşi timp, îl transfigurează.

Antinomic, atunci când bărbatul şi femeia ajung împreună la o armonie în viaţa lor intimă, înseamnă că au ajuns deja la hotarul unui plan mult mai elevat, în care aceasta poate fi depăşită, fără a fi nesocotită sau dispreţuită. Atunci, omul atinge acel punct tainic, al unui timp şi al unui spaţiu, care îl desprinde pentru o clipă de lume. A vorbi despre „juisare", despre „căutarea plăcerii", nu e doar o limitare foarte simplistă a relaţiei intime din cadrul cuplului, dar e şi un fel de plafonare la nivelul alfabetului, însoţită de refuzul de a înţelege că alfabetul ajută la construirea de cuvinte cu sens, care permit oamenilor să se înţeleagă.

Juisarea nu e un scop, nici un mijloc, ci e un fel de limbaj ce răsună din cele mai adânci profunzimi ale celor două fiinţe alese, care îşi sărbătoresc împreună comuniunea. Iar non-juisarea e semnul unor probleme, de rezolvat în vederea împlinirii acestei comuniuni. Neputinţa, frigiditatea etc. sunt limbaje care se cer înţelese şi nu motive de culpabilizare morbidă sau semne de non-virilitate ori de non-feminitate. La fel, culpabilizarea juisării şi limitarea unirii, de exemplu, la reproducere, e refuzul unui limbaj, prin scindarea artificială a sufletului de trup, ceea ce duce la împiedicarea dezvăluirii, prin chipul celuilalt, a tot ceea ce cuvintele omeneşti sunt incapabile să transmită, iar sufletul să discearnă.

Pentru că tocmai harul iubirii e cel care transfigurează unirea şi o sfinţeşte, făcând-o nespurcată şi pură.

NOTE
(1) Evr. 13, 4.
(2) Sf. Ioan Hrisostom, Despre fericire, cap. 19.
(3)  Sf. Ioan Hrisostom, Ibid. şi I Cor. 7, 2.
(4)  Ibid.
(5)  Sf.  Ioan Hrisostom, l-a omilie despre căsătorie, nr. 3.
(6) Ibid. şi I Cor. 7, 2.
(7) Ibid.
(8)  Ibid.
(9)  I Cor. 7, 4—6.
(10)  Fef. Augustin, Legătura cununiei, nr. 6.
(11)  Ibid.
(12) Canonul apostolic nr. 51*.
(13) Canonul apostolic nr. 5**.
(14) Histoire de VEglise, V, Guettee, t. III.
(15)  Tradiţia arată că Ioachim şi Ana au primit la bătrîneţe porunca   dumnezeiască   de   a   se   uni,   pentru   a  o   zămisli  pe Maria, Maica Domnului.
(16)  Mat. 12, 35.
(17) Ibid.
(18) Tob. 8, 5—8.

NOTE
(1)  Fac. 2,  18.
(2)  Fac. 2,  24.
(3)  Fac. 1,  28.
(4)  Fac. 3,  21.
(5) Triod; Duminica lăsatului sec de brânză; Izgonirea lui Adam din Rai; Luminînda, Glas 6.
(6) Ibid.; Orthros; Cîntarea 6.
(7) Ibid.; Cîntarea 7.
(8) Ibid.; Lunea celei dintîi săptămîni a Postului Mare; Cîntarea 1, Glas 1.
(9) Ibid.; Duminica lăsatului sec. de brînză; Izgonirea lui Adam din Rai; Orthros; Cîntarea 5.
(10)  Mat. 22, 30.
(11)  Mat. 25, 29.
(12)  Mat. 19, 12.
(13)  Sf. Efrem Sirul, Omilii către Efeseni, 5, 32.
(14) Ibid.
(15)  Sf. Ioan Hrisostom, P.G., 61, 215; 62, 387.
(16)  Fer. Augustin.
(17)  Sf. Ioan Hrisostom, P.G., 62, 310; Sf. Grigorie de Nazianz. P.G., 37, 37.

În Biserica Ortodoxă, rolul Părintelui duhovnicesc e deosebit de important şi, chiar dacă nu acesta e subiectul cărţii noastre, lucrarea nu ar fi completă dacă nu am aminti măcar câteva cuvinte în acest sens.

Părintele duhovnicesc are de împlinit două condiţii. Mai întâi, trebuie să fie competent în toate cele despre care vorbeşte. Aici se cuvine o nuanţare: un călugăr, dacă e foarte experimentat într-ale războiului nevăzut, poate călăuzi şi el, în drumul lor, persoane căsătorite, căci tot de război nevăzut ,e vorba şi aici: tot de lepădare de sine, tot de ne judecarea aproapelui, tot de a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi şi aşa cum îl iubeşte Hristos, tot de renaşterea în Duh...

A doua condiţie, care e egală cu prima, dacă e împlinită, este curăţia în cele ale credinţei, adică ortodoxia mărturisirii; căci, în acest domeniu, o cât de mică deviere provoacă întotdeauna aberaţii spirituale şi, deci, o scădere a puterii de discernământ mereu păgubitoare.

Părintele duhovnicesc care sprijină cuplul, fie că e Părinte duhovnicesc doar al unuia dintre cei doi, fie al amândurora, e mereu cel mai apropiat  „prieten". Are să ţină seama de întreaga fiinţă a cuplului şi, prin sfaturile sale, să respecte întotdeauna realitatea de fapt a acestuia. Se poate întâmpla ca unul dintre soţi — şi cel mai adesea bărbatul — să se simtă cuprins uneori de un soi de gelozie la adresa Părintelui duhovnicesc. Îi e dificil să înţeleagă că celălalt are nevoie, şi nu doar spre propriul folos duhovnicesc, ci al amândurora, să se mărturisească unui al treilea, înzestrat cu har preoţesc.

Dar nu e decât o ispită, iar noi ştim că încercările ţin de firescul vieţii spirituale.  Dacă viaţa cuplului e înţeleasă ca o experienţă spirituală adevărată, asemenea altor experienţe spirituale, această ispită s-ar face simţită mult mai rar şi mai slab. Căci foarte des se întâmplă ca soţii să se în-toarcă greu spre sine şi să aibă nevoie de un altul, care să-i ajute „examinându-i". Şi nu e nicidecum lipsit de importanţă cine e acesta.

De atâtea ori se întâmplă ca, printre sfaturile prietenilor, să se strecoare şi elemente negative pentru că ei, netrăind o viaţă spirituală, nu au nici experienţa şi nici harul de a-i călăuzi pe alţii. Mântuitorul ne-a spus, de altfel, despre ei, că un orb nu se poate face călăuză altui orb. în Tradiţia Ortodoxă, doar Părintele duhovnicesc e cel care poate fi călăuză.

Pentru aceasta, el se leapădă de sine   şi nu caută răspuns în logica înţelepciunii lumeşti, ci caută întrebându-L pe Însuşi Hristos şi bazându-se pe experienţa Părinţilor Bisericii, pe experienţa marilor stareţi şi pe experienţa sa personală. De multe ori, Părintele duhovnicesc e nevoit să-i ajute pe cei doi să se suporte unul pe altul şi să nu se judece cu asprime în momentele de grea încercare, atât din frecvente în viaţa unui cuplu.

Atunci, el are de întrebuinţat nădejdea, are a-l îndemna pe fiecare să se vadă pe sine, să se judece mai degrabă pe sine pentru ca celălalt să poată trăi şi pentru ca fiinţa spirituală a cuplului să nu moară. Sentimentul de gelozie bunăoară, care atât de adesea tulbură bărbatul, poate proveni şi dintr-un sentiment exagerat de posesiune: femeia este a mea, îmi aparţine numai mie — ceea ce se opune întru totul realităţii harice a căsniciei, unde cei doi aparţin, în primul rând, lui Hristos, şi apoi de abia fiecare aparţine celuilalt, dăruindu-se pe sine celuilalt şi dăruindu-l pe el, întru Hristos, după cum spune şi rugăciunea din Sf. Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur: ,,Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm."

Părintele duhovnicesc — după cum arată legile sfinte ale nunţii creştine — e duşmanul tuturor egoismelor, instinctelor de putere şi de posesiune care se vădesc în fiece luptă spirituală purtată în căsnicie, unde toate aceste sentimente de rivalitate sunt insuflate de vrăjmaş, care se simte alungat. De aceea sunt de mărturisit Părintelui duhovnicesc, care e chipul Părintelui adevărat, al Tatălui ceresc, Căruia cei doi soţi nu trebuie să uite niciodată că îi sunt, împreună, copii.