http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=241&cmd=articol&id=9160

Acum câţiva ani buni, o celebră top-model, întrebată cum de câştigă atât de bine, răspundea cu tupeu : "Nu mă dau jos din pat decât pentru un tarif foarte ridicat".

Care-i diferenţa ?

Salvarea aparenţelor...

Unii, ca Baco-al nost', se vând cu aceeaşi aviditate ca şi prostituatele de lux, dar ştiu să-şi păstreze imaginea de onestitate şi altruism. Pe ei n-o să-i vezi niciodată bătând palma (în public !) cu de-alde Becali... Şi nici pe la talk-show-uri mondene, făcându-şi reclamă, în căutare disperată de "sponsor".

Nu există oameni cinstiţi. Societatea nu o permite.

Există numai descurcăreţi care au reuşit (ce ceva sacrificii, ce-i drept) să dea impresia că sunt cinstiţi.

Şi, bineînţeles, marele public de fraieri care pun botu'...

Ca nişte animale înfometate, ortodoxiştii de grotă s-au repezit canibalistic asupra confraţilor lor mai "finuţi", ortodoxiştii dandy. Iar aceştia replică vehement, prin reprezentantul lor nr. 1, dându-se ei drept adevăraţii laici ortodocşi. Iar însuşi Platon (Mircea, nu vă ambalaţi), care în ultima vreme pare să fi devenit trompeţica de serviciu a partidei ortodoxiste băştinaşe primitive (ce securist trebuie să mai fie şi ăsta !), e pe fază cu replica la replică.

Şi dă-i, şi luptă...

De fapt, pentru cine poate să meargă dincolo de aparenţe, este vorba de acelaşi conflict, despre care am mai scris. Dintre cele două tipuri umane, care au mai multe lucruri în comun decât ar arăta-o conflictul lor. Care conflict este şi efect şi cauză ale acestei identităţi de esenţă...

O altă instanţă a acestui conflict, mai ... laică, este cel în plină desfăşurare în Revista 22. Care, la rândul ei, instanţiază spectral ciocnirea dintre "modelele" Cărtărescu şi Patapievici, adică dintre "postmoderni" şi "nicasieni". Etc, în (sau "întru", că tot am ajuns la Noica - mai bine zis la adepţii lui) acelaşi cerc vicios.

Reîntorcându-ne la războiul civil din BOR, aflăm că acesta a fost amânat sine die printr-un armistiţiu "sinodal". Boală lungă, moarte sigură... Căci conflictul este, pentru categoria umană criticată pe acest antiblog, profitabil. Ei se ceartă, ei se-mpacă - dacă tot am căzut în înţelepciunea proberbială la propriu. Aşa că satisfacţia pe care mi-o exprimam la începutul articolului se dovedeşte a fi destul de venială, până la urmă...

Mai precis, Musiu Baco trânteşte un articol în foaia lui Musiu Pleşu, "Dilema Veche", articol care e ... bun ! E bun, dom'le, chiar aşa, e al naibii de bun... N-o să mă auziţi prea des lăudând ceva din ce mişcă în marasmul ideatic autohton, aşa că, vorba Patabulei, luaţi act !

Citiţi-l, deci, dacă vreţi să aflaţi pe unde ne aflăm, de fapt, nu pe unde vă imaginaţi voi că suntem - ca să mai dau o raită prin domeniul meu preferat, cel al opoziţiei dintre imaginar şi real...

Aflaţi despre starea şcolii nicasiene - jalnică, atât ieri, cât şi azi, despre starea filosofiei popularizate din România, care se supune exact vorbei caragialiene, ajunsă deja clişeu: "e sublimă dar lipseşte cu desăvârşire", şi, în general, despre nivelul scăzut al mediei (nu mass media !) intelectuale româneşti.

Şi totuşi... După vorba din filmele americane "cu bătăi" cu care vă delectaţi voi, what's the catch ?

The catch e că Baco vorbeşte (sau scrie, după cum preferaţi, literalist, voi) de parcă ar fi ... eu. Adică un ins cu totul pe dinafara "sistemului", care are, în consecinţă, o mai bună viziune de ansamblu a lucrurilor.

Numai că ... nu e aşa. D-lui e băgat până-n gât în sistem, atât în cel informal, intelectual, cât şi în cel formal, administrativ. Cunoaşte toată lumea bună, toţi tipii "care contează", ca să folosesc altă expresie americănească, i.e. care pot să facă ceva ca să pună lucrurile în mişcare... Şi în loc să încerce să mişte şandramaua din interior, cum ar fi cinstit, ambasadorul nostru teolog adoptă o atitudine indignată, de parcă el nu şi-ar fi adus nici o contribuţie la starea jalnică de fapt, sau de parcă nu i-ar mai fi rămas nici un mijloc de acţiune decât un articolaş patetic !

Hic jacet lepus... Ia încercaţi voi să luaţi legătura cu vreunul din rechinii ăştia, să vedeţi dacă ajungeţi undeva ! Nu, nu o simplă legătură socială cazuală, de firitiseală balcanică, de "vai, maestre !" feminin... Ci să-i "luaţi tare", să încercaţi să-i aduceţi cu picioarele pe pământ ! Şi-o să vedeţi atunci cum toată disponibilitatea se rispeşte ca un nor de fum, în spatele unei "demnităţi" jignite, iar interlocutorul se retrage înapoi în turnul de fildeş de unde-şi debitase lozincile populiste...

Ia încercaţi voi să-i invitaţi să coboare în sfârşit în agora, fără fiţe diplomatice... Să-şi facă, de exemplu, un blog - da' nu unu' din ăla ca ... al meu, în care nu publică decât comentariile care le convin !

Vă spun eu, din proprie experienţă, cu cât succes vi se vor solda încercările : cu nici unul...

De-aia ne-aflăm în rahatul ăsta, (şi) din cauza lor, a criticilor care se opresc la teorie ! Şi nici asta n-ar fi încă aşa grav; nu, păcatele mele, măcar de-am avea mai mulţi teoreticieni lucizi - cu condiţia ! cu condiţia ! cu condiţia ... să o recunoască. Să o spună verde-n faţă : "Eu spun, dar doar atât; nu fac nimic ! Iar voi, bă, faceţi ... popeşte, cum spun eu, şi nu cum fac eu !"

E ruşinos ? vi se pare ruşinos ? voi n-aţi face aşa ceva ? de ce ? vreţi să vă salvaţi ... ce ? onoarea ? aparenţele ? vi-e frică să nu v-arate ăilalţi cu deş'tiu ? să nu vă reducă la tăcere, ca pe unii care-şi recunosc singuri impotenţa ?!

De-aici sare iepurele nr. 2. De la o prejudecată socială tâmpită, de care în primul rând intelectualii ar trebui să se distanţeze. De la ideea primită de-a gata că, cine spune, dar nu face, nu e decât un ipocrit mizerabil, care mai bine n-ar mai spune nimic...

Eu zic că eu o tâmpenie care ne ţine la pământ - cu condiţia, din nou, subliniez, cu condiţia re-cu-noaş-te-rii cinstite că e aşa, că eu spun numai, dar nu fac...

Vi se pare o tâmpenie ? (ce-am zis eu, nu prejudecata care v-a devenit o a doua natură...) Da' parabola vameşului şi a fariseului din Evanghelia după Luca o ştiţi, creştinii lui peşte ?! Ştiţi şi care este sensul ei ? Exact ăsta, al meu : că mai bine eşti un păcătos care-şi recunoaşte păcatele, decât un drept (un virtuos, pentru cei mai puţin obişnuiţi cu terminologia biblică) mulţumit de sine... Un belfer, un fariseu, ca musiu Baconski însuşi...

Aşa că, corectitudinea articolului său mai mult îl acuză, decât îl recomandă. I se potrivesc perfect reproşurile evanghelice : "Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră." (In 9:41) "Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit." (Mt 12:37)

Şi acuma zic şi eu o vorbă mare, fiţi atenţi : o idee poate fi cel mai bine îngropată nu prin interzicerea ei, nici prin ignorarea ei, şi nici chiar prin combaterea ei, ci prin ... adoptarea ei ipocrită, prin folosirea ei literală, ca pe o lozincă găunoasă.

Vi se pare paradoxal ? ca şi aia cu "e mai bine să spui, chiar dacă nu faci, cu condiţia să recunoşti că numai o spui" ?

Păi ne-ntoarcem iar la subiectul meu preferat, cu supremaţia spiritului asupra materiei/literei, a imaginarului (sau imaginalului) asupra realului, a factorului recesiv asupra celui dominant (valoric)...

Aşa că ... rămâne cum am stabilit. Ca de obicei. Câinii latră, caravana trece...