Hugh MacLeod, un copywriter american care în timpul liber este blogger-vedetă, şi-a început drumul spre faimă desenând caricaturi de spatele cărţilor de vizită. Îmi place de el pentru că în oceanul de voci care ne îndeamnă să renunţăm la totul pentru a ne dedica marelui vis, MacLeod susţine foarte convingător de ce a fi cu adevărat creativ presupune libertatea pe care ţi-o oferă un job bine plătit.

Nu vinde lucrurile pe care le iubeşti,
o să ajungi să-ţi vinzi şi copiii într-o zi.

Până să-i citesc e-bookul, nu am înţeles cu adevărat ce vrea să însemne cuvântul englez "inspirational" (legat de articole, texte, gânduri etc.). Dacă simţi că rostul tău pe planetă nu e să stai între colegi şi că te-ai născut să faci în viaţă mai mult decât să-ţi plăteşti facturile, sunt sigur că sfaturile lui MacLeod îţi vor prinde bine.

Link: How to be creative

Mai sus, unul din miile de aduri care promit, promit şi proştii înghit. Doar că acesta e destul de funny...

Vroiam să scriu azi despre concertul Chemical Brothers, dar mi-am dat seama că orice aş fi spus ar fi fost la şi de mâna a doua.

Ţin minte bine doar că acest clovn m-a tripat atât de tare încât şi acuma îl văd clar în faţa ochilor, ca şi când l-aş fi văzut acum puţin timp.

Da, ştiu, acum puţin timp l-am şi văzut, dar nu ştiţi cât am muncit de atunci.

Probabil că nu aţi auzit niciodată de Scott Adams. Dacă sunteţi un cititor avid de reviste financiare sau (şanse mici în România) de benzi desenate, probabil că aţi auzit, însă, de Dilbert, personajul care l-a consacrat pe Scott în SUA şi în restul lumii, mai ales în rândul sclavilor de multinaţionale.

După ce în anii '90 a renunţat la o carieră eşuată pe un post de middle manager, în ciuda IQ-ului ridicat şi a educaţiei mai mult decât suficiente, Scott, resemnat, s-a apucat de prostii. În fiecare dimineaţă a început să-şi delecteze colegii cu scurte benzi desenate inspirate din jungla vieţii zilnice de pe holurile dintre cubicles.

Ca orice american care ştie să facă 3 lucruri diferite mai bine decât 80% din omenire (în cazul său, să deseneze, să spună glume şi să fie harnic), a hotărât să devină vedetă. Aşa că şi-a trimis lucrările la Sindicatul desenatorilor de benzi desenate. Spre norocul său, cineva a avut încredere în el şi american dream-ul său a devenit realitate. Bine, i-a luat vreo 10 ani de trezit la 5 dimineaţa, desenat până la 7, mers la serviciu până seara. Dar a meritat, spun eu, având în vedere milioanele pe care le câştigă acum doar din drepturi de autor.

De ce îi citesc blogul? În principal, pentru că mă inspiră şi pentru că exprimă perfect ceea ce îmi place la americani: pragmatismul folosit cu inteligenţă, visul pus în seama pragmatismului şi un umor copilăros, lipsit de înverşunare şi absurd căutat. De fapt, cel mai tare îmi place că de cele mai multe ori, în comentarii, nişte oameni proşti şi intoleranţi îl acuză pe Scott de intoleranţă şi prostie. Dacă reuşeşti să-i faci pe aceşti oameni să reacţioneze cu atâta înverşunare, e clar că meriţi atenţia taberei noastre de oameni.

Nu-mi place că uneori scrie prea mult despre politică. Mă mai deranjează şi că uneori simt că ar vrea să fie considerat un geniu, deşi, clar, nu depăşeşte stadiul de sclipitor. Ceea ce, pentru mine, e mai mult decât suficient.

Astăzi, de fapt, voi dezvălui două dintre linkurile mele preferate, cel de-al doilea fiind chiar siteul oficial al personajului lui Scott, Dilbert - un inginer/programator/locuitor asexuat al cubicle-urilor al cărui umor rece şi resemnat mă umple de căldură.

De asemenea, dacă lucraţi în marketing şi o să aveţi vreodată nevoie de un mission, vision, values, nu uitaţi că există şi soluţii mai eficiente decât să vă bateţi toată ziua capul de pomană – folosiţi acest savuros "generator" de misiuni ;)

"There is one thing you can never know: what context a movie pops into. Let me put it this way: this film is a test for me as well, even though I know it formulates things a little “harsher” than usual. I am convinced that if this film fires things up it means we are in big trouble. In case people will just say that they like it or not, it means they can handle the issue at its proper place, and our society is not sick..."

Cu alte cuvinte, reţeta antică: hai să împingem lucrurile la extrem, nu prea avem cum să dăm greş. De ce? Păi, cu un eşec total ne vom câştiga bine-meritatul renume de inovatori. A, şi încă vreo 2-3 chestiuţe ca bonus - premii underground, un public obsedat de filme "cult". Versus ce ne-ar aduce un succes în toată regula... Adică, hmmm... Mda, cam tot ce aduce un succes cinematografic - bani, faimă şi gagici mişto.

Şi, într-adevăr, regizorul nu prea avea cum să dea greş cu acest film. Dar nu pentru că a folosit o reţetă de succes (pe care, de fapt, tocmai am inventat-o. Dacă încă nu v-aţi prins că nu există "reţete" de succes, ci doar oamenii de succes şi loseri, înseamnă că sunteţi cam... Exact.)

Regizorul nu avea cum să dea greş, indiferent de film. Pentru că este genial. Metaforic, nu cred că poţi să fii mai aproape de esenţa noastră est-europeană altfel decât în acest trailer:

Am văzut filmul mai de mult, dar mi-am amintit de el adineaori, citind acest articol absolut fabulos. Nu numai că nu m-am excitat citindu-l, cum poate că ar fi trebuit, dacă aveam 40 de ani, eram muncitor necalificat pe un şantier şi puţintel beat. Dimpotrivă, am avut o viziune demnă de "Taxidermia".

Exact. Bleah.