Povestea asta cu Romeo si Julieta e atat de ireala, iubirea lor imposibila, interzisa de catre parinti, mai avea putin si avea si spiridusi; iubirea pura distruge orice fel de bariere; moartea e tragica si arata ca o salvare a iubirii lor, dar nu reprezinta fuga de parinti ci o sacralizare a sentimentului... daca moartea n-ar fi fost salvarea atunci iubirea lor murea pur si simplu... apareau problemele cotidiene de care ai parte in orice secol; tot moartea betoneaza doi tineri sedusi in jeux d'enfants, cum ar fi fost iubirile consacrate fara moartea personajelor?  Dar n-am sa-mi omor personajele, am sa distrug iubirea, o sa arunc in aer sau am sa o scufund in adancuri, am sa uit ca acest sentiment poate exista la alte cote, am sa-l limitez. Iubirea o traiesc virginele, si e doar o iluzie a ceea ce ar putea exista... tanara fecioara, asha sunt toate povestile;

Nu mai sunt eu si nu mai pot sa fiu eu, a trecut trenul peste mine si am vrut sa cada avionul cu mine si cu toata tristetzea mea, am vrut sa-mi pierd viatza fara sa ma sinucid pentru ca nu puteam sa scap de sentimentele mele, acum pur si simplu le ignor. N-am ochisori de alta data, nu vreau sa mai traiesc intens iubiri ce nu-si au sens girator, inchid usa congelatorului sa termin cu basme efemere ce-mi pacalesc eternitatea sufleteasca.

Am pus piesa asta optimista pentru ca n-am sa mai vars lacrimi, nici macar din greseala... iubirea in cantecelul asta e ceva naiv si copilaresc peste care se poate trece usor.

Cand eram mica, bunicul meu era foarte cool, basmele lui erau despre un karatist care taicasu era ucis, si dupa se antrena cu nu stiu ce mosh, si ala era bunicasu, si bla bla bla oricum...am avut o copilarie fara printzese (desi ma imbracam in rochite si imi placea Barbie), nu imi placea sa vad fete neajutorate, care le salveaza printi. <Apropo, observam misoginism pana si in BASME>. Oricum la ora de romana, mi-a venit o idee. Stiti ca eu duc un fel de razboi cu amicul meu Creative pe celalalt blog al nostru (pentru cei ce nu stiu: http://femeivsbarbati.wordpress.com). Ideea consta intr-un basm care sa ramana opend publicului. Eu va dau inceputul, iar voi :) lasati commenturi in care mai dati idei. Postul o sa ramana deschis la sugestii o luna incepand de astazi. SI acum....prima parte din basm...:

"Bai sa va povestesc, ca cica acum ceva timp, pe undeva pe aici prin zona, statea un rege Roz-bombon imparat, care avea 3 fete. Cea mare era cea mai pretentioasa, asa ca s-a insurat cu baiatul lui Sunt-la-moda imparat, si s-a mutat la el in imparatie. Cea mijlocie, era cea mai inteligenta, asa ca s-a insurat cu baiatul lui Invat-toata-ziulica imparat, si au trait fericiti. Cea mica, era cea mai nebuna, rebela si voia sa isi traiasca povestea de dragoste diferit de surorile ei. Asa ca si-a luat traista cu mancare, calul ei credincios pe nume "Audi"  si a plecat sa isi gaseasca alesul..."

Acum va rog..:> continuati..

Noul Ierusalim (Misterele Pucioasei, cap.LXXI)

Cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa ( Partea a LIV-a. Epistola a Doua către Pucioşi a “Domnului” lor, “Iisus Hristos”)

Studiu independent despre fenomenul religios NIP

( ”Noul Ierusalim de la Pucioasa” )

“ Nu credeţi minciunile şi basmele”

(din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 2/15 septembrie 1974)

A doua epistolă este adresată (indirect) răzvrătitului Turculeţ. Supărarea “Domnului“ pe Turculeţ este atât de mare, încât el o ameninţă dur chiar şi pe Verginica, pentru eventualitatea oricărui cuvânt omis sau scăpat din această epistolă. Se pare însă că epistola n-a avut prea mare efect, deoarece peste mai bine de un an, “Dumnezeul de la Pucioasa” va reveni cu ameninţări directe: “Acest Turculeţ merită bătut, merită bătut, tată” (26 octombrie/8 noiembrie 1967)

Dar iată textul epistolei, reprodus în Cartea Mare la pagina 123:

CAP. I. Lucrarea celor răzvrătiţi este dată pe faţă

1. … Verginico, fii atentă la cuvintele Mele pe care Eu voiesc să ţi le spun numai ţie şi celor ce Eu le spun în faţa ta.

2. Verginico, va veni la templu unul dintre cei răzvrătiţi (Turculeţ, n.r.).

3. Eu, Domnul, n-am să-i grăiesc nici un cuvânt afară de cele ce-ţi dau ţie acum, că la unii ca aceştia le voi lua tot dreptul de a mai propovădui cuvântul sfintei Evanghelii, căci nu sunt vrednici de ascultare, că ei vor să fie ascultaţi şi văzuţi de oameni, dar că au auzit pe Domnul grăindu-le în faţă, ei nu vor să Mă asculte, şi au intrat în turma Mea să-Mi risipească oile, ucigându-le fără milă.

4. Spune-i, Verginico, acestui răzvrătit dacă vrea să aibă oi şi dacă vrea să fie păstor, să intre cu luntrea în marea cea tulbure şi amară ca fierea şi să-şi găsească prin munca sa oi, ca, la pierderea unei oi, să-l usture şi pe el inima cum Mă ustură şi pe Mine de pierderea oilor Mele, pe care el Mi le omoară fără milă.

5. A intrat în oile Mele, făcându-se el vrednic de păstor. Nu-l primesc! Să iasă! Căci s-a răzvrătit contra Mea.

6. Eu am zis vouă: primiţi-l, ca să vedeţi şi voi ce face el, dar Eu am urmărit tot pasul lui, am urmărit toată viaţa lui, dar de aici nu-i mai îngădui nici un pas să mai facă, şi nici oilor Mele nu le mai îngădui să meargă după acest răzvtătit.

7. Mi-a dat Mie copilul. Eu l-am dat în seama unui sol, cu înfiere cerească. Martori am cerul sfânt. Şi acum, acest răzvrătit îmi cere copilul. Spune-i, fiica Mea, că pe copil să nu-l mai ceară, căci copilul este al Domnului, şi la ziua judecăţii îl va judeca aspru pe acest tată amorţit de vreme.

8. Să-i citeşti, Verginico, aceste cuvinte ale Mele. Dacă se va smeri şi îşi va plânge stricăciunea ce Mi-a adus-o Mie şi oilor Mele, Eu, Domnul, îl voi ierta, iar de nu, îi poruncesc să iasă afară din oile Mele şi poruncesc oilor să nu-l mai asculte, că vor fi pedepsite de Mine, Domnul.

9. Ai auzit, fiica Mea? Să îndrăzneşti a da această scrisoare, să nu cruţi nici un cuvânt, căci îţi vei pierde oile, şi pe tine te vei duce în mare greutate faţă de suferinţa pe care o porţi.

10. Spune, Verginico, suferinţa ta pe care o porţi, că este foarte mare şi foarte grea, dar să ştie toată turma Mea de oi că suferinţa ta ţi-ai dobîndit-o prin neascultarea lor, prin neîmplinirea lor şi prin neiubirea lor faţă de Domnul şi prin plecarea feţei lor faţă de alţi profeţi.

11. Sfârşit,

Domnul Iisus Hristos.

(10/23 martie 1966)

…………………………………………………………………

Anca Estera

20 septembrie 2008

…………………………………………………………………

Cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa ( Partea a LIII-a. Întâia Epistolă către Pucioşi a “Domnului” lor, “Iisus Hristos”)

Studiu independent despre fenomenul religios NIP

( ”Noul Ierusalim de la Pucioasa” )

“ Nu credeţi minciunile şi basmele”

(din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 2/15 septembrie 1974)

A fost o perioadă când “Dumnezeul de la Pucioasa” coresponda prin epistole (scrise de Verginica) cu cei răzvrătiţi din “popor”, semnându-se “Iisus Hristos”. Prima dintre ele, consemnată în Cartea Mare la paginile 122-123, este adresată “poştaşului” Petrică Horja. Petrică l-a supărat mult pe “Domnul”, care-i adresează o mustare severă, însoţită de ameninţări:

CAP. I. Vorbirea Domnului cu cei vânzători

1. …Verginico, fii atentă la cuvintele Domnului. Iată ce-ţi spune Domnul:

2. spune-i lui Petrică Horja, poştaşul Meu, că aşa grăieşte Domnul către poştaşul Său:

3. Petre, Petre, aşa M-am purtat Eu cu tine, cum te porţi tu cu Mine?

4. Eu M-am purtat frumos cu tine; tu te porţi urât cu Mine.

5. Eu te-am scos pe tine din lume şi din închisoare şi din orice greutate, şi tu, acum, ce-Mi faci Mie? Necinste în lucrul Meu.

6. Ieri te-am ajutat pe tine să-ţi întreţii familia ta. Întru toate lucrurile te-am apropiat de templul Meu. Ţi-am dat un dar frumos, dar văd că te-a doborât mândria, ca pe Lucifer.

7. Petre, Petre, trezeşte-te, Petre din amorţire!

8. Hai, saltă-te degrabă şi nu-Mi aduce atâta durere, căci cu rău îmi lucrezi Mie.

9. Aceste necazuri se vor întoarce asupra ta şi vei chema numele Meu, dar în loc de milă îţi voi întoarce silă; în loc de ajutor îţi voi da ţie jale, pentru că pe Mine, Domnul, nu mă va înşela omul, nu Mă va înşela nimeni.

10. Se aud în urechile Mele toate apăsările ce le apeşi pe copiii sărmani. Eu aşa am lucrat cu tine când erai sărman, când nu avea familia şi copiii tăi ce mânca?

11. O, Petre, Petre, unde te trezeşti tu acum?

12. Petre, fă-te copil după sfatul Meu şi nu comanda după planul tău, căci orice stricăciune, orice cuvânt afară de planul Meu, se va pune la socoteală. Eu nu Mă iau ca tine după Gheorghe sau după Ioan sau după Constantin, ci Eu caut la lege şi după plan. Cine va ieşi din planul Meu sau din lege afară, cu acela Eu nu voi scoate lucru plăcut în faţa întregului cer.

13. Petrică Horja, te întreb: tu îţi vezi acum calea pe unde ai apucat?

14. Eu îţi grăiesc ţie că nu vezi, că din pricina mândriei şi a încăpăţânării zici că mergi bine, dar Eu, ca un Dumnezeu, te anunţ să te îndreptezi, căci nu mergi bine, şi dacă nu vrei să Mă asculţi, voi retrage de la tine tot avutul ce ţi l-am dat în stăpânire şi turma Mea o voi abate de la tine şi te voi lăsa singur, să munceşti cu sudoare grea, ca să cunoşti că Eu, Domnul, te-am părăsit pe tine şi pe familia ta.

15. Eu zic: vino-ţi în fire, Petre, şi vino la pace cu Mine, până nu te ajunge biciul!

16. Primeşti numai iscoade care te rătăcesc de la tot adevărul sfânt. Ce adevăr poţi găsi la iscoade?

17. Ce vrei să faci tu?

18. Dacă ai avea tu putere, ai pedepsi pe Nicolae, dar vezi, că este mai mare păcatul tău ca al lui Nicolae.

19. Ia să-l cercetezi bine pe Nicolae, că-l găsim mai drept pe el decât pe tine, pentru că Nicolae nu are mânie ca tine.

20. Nicolae crede cu toată inima că toată munca pe care o face la templu, nu este a lui, ci zice că este a Domnului, dar tu, Petre, niciodată n-ai spus, căci lucrurile ce ţi le-am dat spre a-Mi servi, ai pus stăpânire pe ele, fără de a mai da dovadă de adevăr.

21. Petre, Petre, cer de la tine: pentru ce faci aceste tulburări cerului sfânt?

22. Te aştept. Răspunde-Mi!

23. Sfârşit,

Iisus Hristos.

(5/18 martie 1966)

…………………………………………………………………

Anca Estera

19 septembrie 2008

…………………………………………………………………

Cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa ( Partea a LII-a. “Dumnezeul de la Pucioasa” spune pilde, basme şi legende)

Studiu independent despre fenomenul religios NIP

( ”Noul Ierusalim de la Pucioasa” )

“ Nu credeţi minciunile şi basmele”

(din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 2/15 septembrie 1974)

1. Pilda cu Tatăl care “S-a îmbrăcat în Fiul”

“…Tatăl Meu S-a îmbrăcat în Fiul, într-o haină urâtă, zdrenţuroasă, şi S-a dus la un bogat şi i-a cerut milă, şi acesta I-a zis: “Mergi la muncă, munceşte! De ce esşti puturos?”. Şi iată ce a făcut Tatăl: S-a îmbrăcat într-o haină luxoasă şi S-a dus iarăşi la bogat. Când L-a văzut, L-a poftit la masă. Pe cine a primit acest bogat? O, dacă nu ar fi săraci pe pământ, nu ar mai fi nimeni în rai.” (1/14 mai 1957)

2. Pilda cu dracii din biserică

“ …Iată ce vă spun: M-am dus într-un salon de dans şi am găsit un drac dormind. Nu mai avea de lucru cu nimeni, că erau toţi ai lui. Iată, M-am dus şi într-o biserică şi de la uşă până la altar, mulţime de draci cu toate răutăţile, cu vrăjmăşie, cu mândrie, chefuire, gânduri de desfrânare, tutun, iată, am găsit şi preotul fumând în altar, dar voi copii, nu judecaţi, că are cine să îi judece…(14 mai 1957)

3. Pilda pescarului care a pescuit România cu plasa

“ …Fiilor, un pescar a făcut o plasă şi vrea plasa aceea să o bage în apă să scoată peştişori şi iată că a băgat-o şi plasa aceea s-a agăţat de marginile ţării Româneşti. Cine a lucrat aşa? Că în loc să prindă peşte a scos ţara din cleşte. Dacă nu lucra aşa, România se scufunda. Şi iată, Acela cu plasa în mână cere ajutoare să ţină cu Sine de plasă. De pe pământ nu vine nimeni, că nu are cine, dar cine crezi că vine? Vine un Ilie. Şi pe cine mai ia cu sine? Pe Enoh şi pe Ioan. Şi ţine de această plasă cu credinţă şi putere. Dar ţările celelalte se duc în adânc. Caută să scrii, că vor părăsi toţi aleşii lui Dumnezeu ţările lor şi vor veni aici… (2 iunie 1973)

4. Pilda creştinului mâncat de viermi (care nu erau viermi, ci erau ca păduchele)

“ Ferească-te Dumnezeu creştine şă nu fii locuinţă vreunui diavol. Că m-am întâlnit cu unul care a fost creştin şi din tălpi şi până în creştet erau viermi. Şi nu erau viermi, ci duhuri rele. Şi cel ce era cu Mine s-a speriat, că zicea că-l va mânca şi te mirai cum mai poate sta în picioare. Fiilor, aceşti viermişori nu erau viermi care mănâncă mortul, ci erau viermi din iad, care sunt ca păduchele, se ia; cum se atinge de acela cineva, s-a luat, face ouă şi se înmulţeşte şi tot pământul se umple. Măi copilaşii Mei, curăţiţi-vă. Dacă Eu nu eram pe pământ, viermii vă mâncau…” (26 august 1973)

5. Basmul cu şarpele care ţinea moda în braţe

“…Uite, un şarpe ţine moda în braţe. Crezi, Daniele? Am dus-o pe Verginica într-o cameră pe pământ şi erau şerpi cu mii şi mii de culori coloraţi, o frumuseţe! Şi am spus: “Să nu râvneşti!” Şi când a ajuns în mijlocul camerei, a ţipat, că a văzut un bărbat care în oglindă se uita, şi un şarpe îl lingea pe faţă. Era bătrân, şi când îl lingea şarpele, rămânea tânăr; ziceai că e un tânăr de şaptesprezece ani, un prunc la chip. Şi aşa urmau şi femeile şi bărbaţii. Le făceau tinere şi tineri şi nu-i mai cunoştea lumea după ce-i dădea pe uşă afară. Iată moda care vine, tată! O să vă spună vasul Meu. N-o să mai vezi om bătrân, tată. Să nu faci aceasta, că e grozăvenie. Lucifer este acesta care va câştiga pământul prin acest şarpe. Fiul Meu, să nu râvneşti la aceste păcate, că focul ţi se aprinde în spate.” (3/16 august 1974)

6. Pilda stârvului mâncat de ciori şi de o păsărică

“ A intrat această păsărică în ciori şi mănâncă şi ea ce mănâncă ciorile. Şi hoituri mănâncă. Acum mănâncă, că e cu ciorile. Am văzut odată cum a venit din străinătate un puhoi de ciori pe pământ, un stol mare şi eram cu Petru, prietenul Meu. Şi a găsit pe câmp un stârv spurcat şi s-a aşezat şi l-a mâncat; şi Petru zice: vai Doamne, aşa mâncare mănâncă ciorile acestea? Şi Domnul a zis: aşa mănâncă, că ciorile sunt ciori. Şi i-am povestit: aceste ciori sunt omenirea de astăzi care mănâncă ce nu ştie, carne şi de om şi de căţel. Şi de şoarece. Atunci a găsit pe câmp acel stârv, dar acum acest stârv e în magazine. Creştine ţine ascuns aceasta ca să nu se cunoască de lume că voi ştiţi. Şi atunci Petru a pus mâna la gură şi a plâns cu amar. Şi a spus Domnul: aşa vor ajunge robii Mei. Şi am grăit de multe ori: nu mai mâncaţi lucruri care nu ştiţi de unde sunt. Mâncaţi lucruri făcute de voi!...” (16 aprilie 1975)

7. Pilda ţapilor care nu sunt berbeci, ci sunt regi şi împăraţi

“ …Fiule, te întreb ceva, dacă ştii să-Mi dai răspunsul. De ce se-mpunge ţapul unul cu altul? De ce se lovesc? Fiule, chiar dacă într-o turmă sunt doi, se tot pocnesc. Este simbol mare. Nu sunt berbeci şi sunt nişte regi şi nişte împăraţi. Deşi au turmă, dart dacă i-ai vedea cum se pocnesc. Deşi e unul ca şi altul, dar se pocnesc. Dar cât s-o pocni tată, ţap cu ţap? Şi la berbeci şi la ţapi curge sângele pe masă. Ştiţi despre ce am vorbit. Cine i-o mai despărţi? Dar să ştii tată că nu rămâne nici unul, nici altul. Şi ţapii şi berbecii, amândoi se distrug şi rămân oile. Ţine minte, rămân oile. E ceva de consultat. Cine va sta cu oile? Dar nu vor mai face oile miei…” (7 ianuarie 1977) ( sublin. ns.)

Într-adevăr, e ceva (sau mai bine zis, cineva) de consultat. Desigur că oile nu vor mai face miei, dacă nu mai au berbeci. Cât despre capre, nu se spune nimic, deşi nici ele nu mai au ţapi.

8. Pilda cu cloşca, puii şi şobolanii

“ A scos o cloşcă douăzeci de puişori, şi într-o săptămână au murit toţi. A scos o cloşcă treizeci de puişori, şi într-o săptămână au murit toţi. A scos o cloşcă patruzeci de puişori, şi aceia nu au murit, dar au suferit vremuri grele, vremuri grele, tată, grele de tot, şi au scăpat. Unul s-a înecat, dar a venit altul la loc. Eu vorbesc duhovniceşte. Dar astăzi mor puii de la cloşcă mereu. De ce? De ce, copilaşii Mei? De ce mor puii de la cloşcă? Au ieşit şobolanii şi îi mănâncă. Duhovniceşte. Au ieşit animale şi îi mănâncă. De ce, tată? Pentru viaţa sa. Duhovniceşte vorbesc. ( 12/24 august 1977)

9. Basmul cu tâlharul şi cele trei fecioare surioare

“ O, tată, au fost odată trei fecioare surioare, născute de o mamă, şi au plecat la scăldătoare, şi ce ştia una, ştiau toate. Nu este istorioară, ci este cuvântul lui Dumnezeu pe care l-a scris în carte, şi la ziua de judecată se citeşte pentru multe părţi femeieşti şi omeneşti. Şi întâmplarea e de mult, că nu sunt numai trei surioare, şi astăzi e întreaga suflare în jale. Aceste surioare când au ajuns la scăldătoare au stat şi s-au gândit. Două s-au grăbit să se dezbrace ca să facă baie în apă. Una nu s-a grăbit, şi şi-a adus aminte de ce i-a spus mămica sa când trăia, şi nu s-a dezbrăcat, şi stătea deoparte şi plângea pe cele două că au călcat porunca: “Soarele să nu vadă trupul tău, că e păcat”. Şi ziceau cele două: ”Ah, ce plăcere este în apă!”. Plăcere care te costă mii de lei, creştine! Dar cea de pe mal plângea şi zicea: “Plânge mama noastră de ce vede la noi”, că şi mama lor era de faţă, cu Domnul. Şi cele două o îndemnau să se dezbrace de haina sa ca să meargă în apă. Şi adevăr adevărat grăiesc că mulţi părinţi se osîndesc pentru păcatele săvârşite prin copii şi mulţi copii se pedepsesc prin păcatele săvârşite de părinţi, şi nu scapă. Şi ea zicea: “Nu vreau să osândesc pe mămica mea”. Atunci un hoţ, un tâlhar pândea pe mal, să fure hainele lor şi să le omoare. Şi a auzit ce spunea fata cea cinstită şi s-a gândit: ”Eu ce voi face cu păcatele mele cele grele?”. Şi acel tâlhar s-a umilit şi mult a plâns şi nu a mai furat hainele şi nici n-a mai ucis fetele, şi zicea şi se tânguia: “Ce să fac eu cu păcatul pe care l-am săvârşit?”. Atunci un înger din cer l-a întrebat: “De ce plângi, om blestemat?” Şi el, auzind, şi mai tare s-a speriat şi a zis: “O, cine eşti, de mă întrebi? că eu sunt un om rău, un tâlhar, un făcător de rele. Şii ce să fac ca să scap?”. Şi a zis îngeraşul: “Gândeşte-te să faci o faptă bună”. Şi el a ales ca în viaţa pe care o va mai avea să zidească o frumoasă mănăstire dumnezeiască. Şi tocmai când el a gândit, a venit ceasul morţii şi l-a răpit. Şi a venit tot iadul să-i ia sufletul, şi a venit şi îngeraşul său, şi arhanghelii Mihail, Gavriil şi Rafail, şi cele nouă cete îngereşti, şi au făcut război cu iadul. Şi au zis aşa: “Ca să vă încredinţaţi că e al nostru, hai să-l tăiem pe jumătate, şi ce vom găsi în el, al aceluia va fi”. Şi l-a tăiat cum taie un măcelar o vită pe jumătate şi a găsit în inima sa o mănăstire frumoasă. Şi diavolii ziceau: “A gândit, dar n-a făcut!”. Şi au zis îngerii: “Uite-o, biserica!” . Şi au luat-o şi au băgat în ea duhul lui, şi aşa o ducea la Dumnezeu. Şi iată, aşa, printr-o fiică cuminte, a scăpat tâlharul de păcat. Dar astăzi, omenirea toată şade despuiată şi o vede toată suflarea dumnezeiască, şi să ştiţi că nimic nu mai vine, decât focul. (29 august/11 septembrie 1978)

10. Legenda Oltului şi a Mureşului

“ Copilaşul Meu, oiţa Mea, fii în loc sfânt, fii pe pământ sfânt. Nu te amăgi, nu te du în ţară străină. Au fost doi copii: Oltul şi Mureşul şi amândoi s-au despărţit unul de altul. Mureşul a apucat-o la răsărit şi Oltul la apus. Şi a zis Domnul Oltului: Oltule râu spumegat/ face-te-oi adânc şi lat/ să fii mereu tulburat/ şi cu sânge amestecat. Iar Mureşului i-a zis: Mureş, Mureş apă lină/ şi cu unda veşnic plină/ nu te du-n ţară străină/ că n-ai parte de odihnă. Oltul era păgân, iar Mureşul era creştin…” (8 februarie 1979)

11. Legenda lui Isaac Lachedem

“ Mai e puţin şi veţi vedea pe Isaac Lachedem cel bătrân şi rătăcit, pentru păcatul care l-a săvârşit. Căci în drum spre Golgota a cerut Domnul să stea pe scăunelul lui, şi L-a respins spunându-I: ”Mergi!”. Dar i-a spus Domnul: “Tu vei merge, şi sfârşit nu vei mai avea. Mormânt nu-ţi voi da”. O, acesta o să vină la tine la poartă să-ţi ceară o cană cu apă. Chiar dacă tu îi vei da că eşti milos, nu te va lăsa îngerul, că-ţi va da peste mână. ” (25 iunie 1979)

Este greu de crezut că Cel ce a zis pe cruce: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca, 23,34) pentru răstignitorii Lui, ar fi putut da un blestem atât de greu pentru o faptă incomensurabil mai mică. Legenda medievală despre Isaac Lachedem nu are nici un temei favorabil în Sfânta Scriptură.

12. Legenda lacului Balta Albă de lângă Brăila

“…Să vă spun ceva: a coborât Tatăl cu sfântul Petru ca să cerceteze poporul dintr-un sat. A luat-o de la prima casă şi s-au făcut cerşetori. Nimeni nu i-a primit, nici preotul din sat. Nu i-a primit, pentru că nu era nimeni cu pregătire de Dumnezeu. Şi am mers aşa în tot satul, am bătut la poarta unei case sărăcăcioase. Acolo era o femeie văduvă, cu trei copilaşi: “Eu vă primesc, dar n-am nimic de mâncare, căci ca să adorm copiii, am luat o balegă şi am băgat-o în sobă şi am minţit, ca să se culce până se coace turta din sobă”. Dar Eu i-am spus: “Femeie, scoate turta din sobă, că nu e balegă”.

La grăirea Noastră femeia s-a dus şi a scos turta, dar era o pâine frumoasă şi rumenă. Atunci femeia a înţeles că Acela nu era altcineva decât Dumnezeu. Şi am zis: “Femeie, scoate trei porţii de pâine, egale, şi dă întâi la cei trei copii”.

Dar cel mic a început a plânge, ca lui să-i dea porţia mai mare. Şi am zis: “Femeie, acesta are în el duhul lăcomiei”.

După aceea, am dat femeia afară şi i-am zis: “Vezi movila aceea mare? Iei pe cei doi copii şi te duci cu ei, şi când vei ajunge acolo, să te uiţi înapoi spre sat să vezi ce e”. Şi a zis femeia: “Doamne, dă-mi voie să-l iau şi pe cel mic, că mi-e milă de el!”. “Ia-l!” i-am zis. Şi când a ajuns acolo la movilă şi s-a uitat înapoi, tot satul s-a scufundat sub pământ; numai turla bisericii se mai vedea un pic. Tot satul a dispărut, şi a rămas o baltă mare pe tot întinsul satului, o baltă albă. Acest sat e lângă Brăila, şi întâmplarea a fost în zilele voastre. (15/28 februarie 1988)

…………………………………………………………………

Anca Estera

18 septembrie 2008

…………………………………………………………………

Am primit in dimineata asta un mail remarcabil de la un baiat (“lindbergM” este nickname-ul folosit de el la mine pe blog) care a si comentat la post-ul meu despre relatia cu un tip gay. Punctul de pornire al acestui mail este revolta adorabila si tipic masculina in fata presupusului meu dezinteres pentru barbatii heterosexuali si heterosexualitate, in general. Sunt intrebata (elegant, frumos, cu tandrete chiar) daca ii consider pe barbatii gay superiori barbatilor heterosexuali, sunt intrebata daca homosexualitatea reprezinta pentru mine o garantie a rafinamentului si inteligentei. Si mi se intampla rar dar acum mi se intampla: zambesc undeva in interior si as face-o si in exterior daca nu mi-as da seama ca este cel mai infect cliseu posibil. Sa zambesti citind un mail si, mai mult decat atat, sa mai si scrii ca zambesti citind un mail. 

Acest tip de revolta imi aminteste de tot ce este mai puternic si mai frumos intr-un barbat heterosexual: dorinta de a-si cunoaste inamicul, dorinta de a afla in ce raport se afla cu acesta si, de ce nu, dorinta de a afla daca-l poate invinge, fie si intr-un fel delicat, subtil, verbal, mental, fara artilerie grea. Mail-ul acestui baiat in combinatie cu o intamplare jumatate hazlie, jumatate ingrijoratoare petrecuta la mine in baie ma face sa trasez clar niste lucruri.

Dar intai sa spun si ce s-a intamplat la mine in baie. Eu am in baie carti, nu reviste. Revistele la noi in baie sunt cartile primite cu ziarul “Cotidianul”, ele sunt o lectura usoara, mai usoara de-atat nu gasim in casa, nicidecum pentru ca suntem cu nasul pe sus ci pentru ca… asa suntem, pur si simplu. Un prieten venit in vizita a citit scurta biografie a lui Hans Christian Andersen in timp ce statea pe buda si, reintors in sufragerie, mi-a povestit-o vadit emotionat. Asa ca am citit-o si eu. Printre multe detalii notabile, era si urmatorul: “A fost ucenicul unui tesator si apoi al unui croitor si in cele din urma a ajuns sa lucreze intr-o fabrica de tigari. Aici a suportat umilintele baietilor mai mari, care-l batjocoreau pentru aerul sau efeminat”. Si m-am gandit imediat in sinea mea: “era homosexual, de-aia imi place atat de mult de cand eram mica, de-aia este scriitorul meu de basme preferat.” M-am oprit dandu-mi seama ca intotdeauna am atribuit homosexualitatii nenumarate virtuti, toate din zona inteligentei rafinate, toate din zona capacitatii de a simti rafinat, de a gandi rafinat. Apoi a venit mail-ul despre care v-am spus deja.

Asadar imi fac un scurt inventar al raportarii mele la homosexualitate si spun de la bun inceput ca nu imi este mai aproape decat heterosexualitatea. Nici vorba. Putine femei din aceasta lume au o admiratie atat de adanca, atat de sincera ca a mea pentru barbatii heterosexuali, pentru felul lor de a trai si de a gandi. Nu atribui rafinamentul exclusiv homosexualilor, nu ii consider doar pe ei capabili de a fi “cu adevarat disperati, cu adevarat indragostiti, cu adevarat pe ganduri, cu adevarat boemi, cu adevarat talentati”, asa cum scrie lindbergM in mail-ul catre mine. Am intalnit in viata mea cativa homosexuali care m-au interesat si care m-au miscat mai ales prin incapacitatea lor de a se adapta si de a se simti in largul lor, incapacitate pe care am avut-o si eu dar pe care o are, evident, aproape orice om inteligent, nu este o consecinta acaparata doar de homosexualitate si imi pare rau ca s-a simtit asta din ceea ce am scris. S-a intamplat sa fiu atrasa de felul in care au suferit, iubit si gandit cativa homosexuali dar asta s-a datorat in primul rand conditiei lor ingrate in aceasta lume ingusta la minte, in aceasta lume adeseori complet stupida, in aceasta lume plina de prosti incorsetati de idei preconcepute. Ce s-a dezvoltat in acest incubator al lipsei de toleranta m-a interesat cel mai mult in privinta oamenilor gay (foarte putin sau chiar deloc in privinta femeilor gay, recunosc, dar nu a fost intentionata lipsa de interes, nu mi-am impus-o nicicum). In aceeasi masura in care m-a interesat si ma intereseaza tot ce se dezvolta ca reactie la orice forma de opresiune, de ingradire si de intoleranta.

Nu consider oamenii gay superiori heterosexualilor si nu am facut asta niciodata. Poate ca tenta (care se rarefiaza pe zi ce trece) de “interzis” care vine odata cu o relatie homosexuala o face sa fie sau sa para mai puternica, mai pasionala, mai chinuita, mai trepidanta decat o relatie heterosexuala. Noua, heterosexualilor ne este permis absolut orice, suntem “oficial” majoritari, stapani, nu avem grija acceptarii publice a orientarii noastre sexuale, nimic nu mai pare interzis, nimic nu mai pare imposibil, suntem atat de stapani pe terenul sexualitatii noastre incat devenim plictisitori uneori. Glumesc putin, exagerez putin dar intelegeti ce vreau sa spun. Pe mine m-au interesat intotdeauna lucrurile care nu sunt acceptate cu usurinta, lucrurile contestate, detestate chiar. M-au interesat intotdeauna oamenii care nu sunt complet impacati cu conditia lor, m-au interesat contorsionarile, dificultatile. Si uneori mi-au parut mult mai multe si mai provocatoare cele din lumea gay. Asta e tot. Nu inseamna ca nu raman in continuare parte hotarata si bucuroasa a lumii heterosexualilor, nu inseamna ca “nu lupt si pentru drepturile lor”, citandu-l din nou pe baiatul care mi-a scris. Nu inseamna ca nu am remarcat si eu cu amuzament incercarile repetate ale celor gay de a “corupe” heterosexuali. Sunt constienta de faptul ca lumea gay are cateodata tendinta de a te acapara cu problema neacceptarii ei in societate si recunosc ca tinzi, ca heterosexual, sa te pui si pe tine macar un pic in lumina reflectoarelor, chiar daca tu esti teoretic acceptat pe deplin de catre societate. Imi dau seama ca uneori iti vine sa “organizezi un mars al heterosexualilor”, asa cum spune lindbergM. Dar deocamdata nu suntem in pozitia in care sa organizam un mars al heterosexualilor asa ca putem folosi confortul propriei noastre sexualitati (macar confortul pozitiei oficiale a orientarii noastre sexuale) pentru a cunoaste fara urma de retinere tot ceea sunt, gandesc si fac cei din lumea gay.

O tulburare trecătoare - aducătoare de speranţe "de şarpe" pentru lighioanele mici, care toate vor sânge, răzbunare, ochi scoşi şi ţeste zdrobite (şi evident, posturi de şefi) şi de spaime viscerale pentru lighioanele mari, mai bine adaptate la viaţa de întuneric, putoare şi glod, care se tem că le va fi asanată mlaştina şi nu vor mai avea unde să se-ascundă să vâneze animăluţe prostănace - a provocat-o întoarcerea cu alai, surle şi trâmbiţe a Regelui Frunză din Împărăţia Verzei Creţe. Vestea întoarcerii Regelui a fost primită felurit. Lupul Imre a ţistuit printre dinţi: "Nu mai crapă dreacu' odată jivina asta incomprehensibilă! Băga-mi-aş laba-n ea de justiţie divină!", vorbe preluate şi de jderul Şteruţ care, evident, mai needucat şi mai mitocan, s-a adresat supuşilor, în felul lui:"Be-ei, s-a terminat, be-eei, cu bulangereala! Mă pune director, bee-ei, acu să vedeţi voi futai! Am crezut că-l ia dracu pe rege, bee-eei, da' ăsta are 9 vieţi, ca pisica, futu-l în gură!" şi făcu, culinsându-şi mijlocul înainte şi înapoi, o mişcare mai mult decât sugestivă, care exprima ce i-ar face el regelui dacă l-ar prinde. Supuşii, care veveriţe prin copaci, care jderi cu ochii ca boabele de piper, care broscuţe gălăgioase, care căprioare sfioase, care maimuţe şmechere, au tăcut şi au băgat la procesat informaţiile emise de jderul idiot şi pe cele venite "pe surse". Pentru ele, viaţa era aceiaşi, indiferent cine era jupân. În plus, învăţaseră pe blăniţele lor hărtănite că "schimbarea domnilor e bucuria nebunilor", aşa că-şi văzură, în continuare, de îndeletnicirile lor pădureneşti.

În timpul dilatat al basmului în care ne aflăm, pe malul unei băltoace, o raţă îşi clocea ouăle. Răţoiul era plecat să prospecteze Piaţa Centrală din Madrid, aşa încât toate grijile cuibului rămăseseră pe biaţa raţă. Tot ea trebuia să alerge să taie lemne, să le care din hăţiş, să facă de mâncare, să spele, să calce şi să sape în grădinuţa de zarzavat singură - singurică, în timpul foarte scurt în care lăsa ouăle să se răcorească. La spartul lor, când le-a venit sorocul, au ieşit patru răţuşte drăgălaşe, învelite în puf auriu ca-ntr-o mantie de raze. În jurul ochişorilor aveau câte o încondeiere neagră de parcă ar fi fost rimelate. Cele patru răţuşte s-au repezit în baltă, să găsească fericirea pe care o trăiseră în apa din ou. În cuibul golaş, cu paiele împletite-n dantelă, printre ghioacele zdrenţuite, părea să mai fie încă unul întreg. Părea ceva mai mare, dar raţa -mamă îşi zise în sinea ei că a început să aibă halucinaţii de la atâta clocit cu raţie de mâncare substanţial redusă, ori de la caniculă: "M-am zăluzât naibiului, de foame şi de grijă. Hai să-l clocesc şi pe ăsta să văd ce dracu' iese din el".

Cum ni se întâmplă şi nouă, oamenilor, să vorbim într-un ceas rău şi să se şi întâmple, aşa păţi şi raţa noastră.

A doua zi, pe la amiază, coaja oului începu să vibreze, să sfărâmă şi, din el, ieşi o creatură neagră - tuci, cu un cioc lătăreţ şi cu ochii mari, alungiţi înspre căpăcelele de la urechi. Raţa îşi înălţă guşa şi îndoi gâtul răsucind capul într-o parte şi îl apropie de pântecul înfierbântat să vadă ce fel de copil are. La vederea unei aşa arătări de groază, minţile ei i se zdrobiră de imaginea dracului invocat cu o zi în urmă, îşi ridică penele, sări din cuib şi o luă la goană blestemând şi stuchind în stânga şi dreapta, făcându-şi cruce cu ciocul, căzând peste cioatele răsturnate, prăbuşindu-se printre crengi, cu ochii lăcrimând şi înroşiţi de la iarba ce-i şfichiuia membrana protectoare.

- Bată-mă Dumnezău să mă bată cu ouăle mele şi usca-i-ar sămânţa lu' Şofran (Şofran era răţoiul)! Doamne apără şi păzeşte sufletele noastre! Am clocit pe Ucigă-l Toaca, păcatele mele! Doamne, da' cu ce ţi-am greşit eu ţie să-mi dai tu mie aşa pedeapsă?! Luate-ar dracu', drace, şi duce-te-ai pe pustii şi pe apele seci! Măiculiţă mea care m-ai făcut, da' ce-ai blagoslovit oul din care-am ieşit! Lumeee!!!! Vietăţi ale păduriiii!!! L-am scos pe Dracu' din ou, lumeooo!!!

Raţa Zorica ajunse pe o coastă de deal, deasupra unei bocşe (unde făceau mangal, în cuptoare, un puhoi de sticleţi) făcu o sforţare şi-şi luă zborul pierzându-se-n înaltul cerului şi, până astăzi, n-a mai auzit nimeni nici de numele ei.

Ce se întâmplă cu nişte raţuşte orfane într-o pădure bine organizată, cu instituţii funcţionale unde diverse animăluţe plimbă hârtii, ştiţi, desigur. Au ajuns într-un orfelinat. Cu răţuştele - răţuşte, a fost mai simplu; printrea atâtea orătănii fără părinţi, au crescut şi ele. Dar răţuşca noastră cea urâtă - care nicidecum nu era Ucigă-l Toaca ci o biată făptură cu puful negricios - era un răţoi cu personalitate, revoltat, animat de spiritul dreptăţii absolute, în adâncul sufletului lui sensibil şi nefericit că nu e şi el o raţă ca toate raţele. În plus, toată adunătura de jderi şi marmote care-l supravegheau, hrăneau, spălau, îmbrăcau, băteau, surghiuneau, pedepseau, chinuiau, umileau, avea grijă să-i amintească, periodic, că mama lui de-aia fugise-n lume şi se omorâse probabil, pentru că adusese pe lume o creatură oribilă şi diformă ca el.

Sentimentul vinovăţiei este cel mai cumplit ucigaş nevăzut al sufletului - şi este ştiut că acela care nu reuşeşte că se ierte pe sine, în veci nu va putea să ierte pe alţii.

Răţuşca noastră cea urâtă, care era un răţoi, a primit, la botez, numele de Sultanul Vieţii, adică Zoltan. Creştea şi aduna în el ură şi revoltă cât să-i ajungă să răstoarne cu rădăcinile-n sus regatul Pădurii Verzi. Nu pentru că ar fi venit dintr-o familie de raţe nobile ci pentru că era cel mai mare din cuib şi era considerat un sultan şi pentru că în pofida a orice, deşi toată lumea îl dispreţuia şi detesta, el se încăpăţâna şi să trăiască şi să-şi apere punctul lui de vedere.

Printre lacrimi şi bucurii, zburătăcind cu celelalte orătănii prin hăţişurile din pădure, Răţoiul Zoltan a crescut mare, a făcut şcoală că era foc de deştept - şi ca orice deştept, era cam superficial - şi a ajuns student. Surioarele lui erau prin alte zone ale Pădurii Verzi şi cum sunt raţele sunt nestatornice, una dintre ele şi-a luat zborul în Ţările Calde. Zoltan, ca un sultan ce era, se simţea responsabil şi pentru surioarele lui, a tot căutat-o, a tot întrebat şi până la urmă a aflat un indiciu de la o coţofană zgubilitică şi cam surdă de bătrâneţe. Astfel, într-o zi, şi-a luat zborul înspre Pădurea Macaroanei, unde auzise că este sora lui.

La cuibul instituţionalizat Nicio Speranţă s-a făcut vâlvă mare. Unde-i răţoiul? Unde-i răţoiul Zoltan? Dacă s-a dus la şterpelit, în altă poveste, în Peştera lui Ali Baba?

Ca să fie ei acoperiţi, au întocmit repede jalbe şi întâmpinări să-şi apere spinările împăroşate de vreo ipotetică gheară. Jalbele şi hârţoagele s-au adunat din diverse zone, alcătuind un vraf din care Zoltan era încondeiat ca un adevărat Monstru din Locness, un terorist al tuturor zărilor, nu o biată raţă nevinovată.

După ce şi-a văzut sora, au înnotat în lacurile din Pădurea Macaroanei, au prins broaşte şi au povestit câte au păţit în volierele în care crescuseră, s-au îmbraţişat şi şi-au urat noroc.

Răţoiul nostru s-a întors la cuibul instituţionalizat zburând în picaj, cu penele înfoiate, fericit că avea şi el o părere de familie. Şi-a dat examenele, a mâncat popcorn, a băut Coca Cola, s-a dus la ştrand, a trăit şi el cum trăiesc toţi răţoii tineri din pădurile lumii.

În acest timp, hârtiile şi-au urmat mersul lor de melc bălos prin birourile marmotelor şi jderilor. Toată lumea care trebuia să semneze a semnat cu privirea la bilele de la Luxor (nu cel din Valea Regilor, ci jocul) sau la Aşii de la Solitaire. "Se aprobă Cf. Legii", aşa scria fiecare marmotă - şef.

Astfel, dosăroiul bietului răţoi Zoltan ajunse pe masa Castorului - jude care a citit că răţoiul e plecat în ţările calde şi nu se mai întoarce, a semnat, a parafat şi a trimis ţidula la Cuibul "Fără Speranţă". Deci: "În râpă cu Răţoiul Vagabond!"

Cum situaţiile - limită aduc din străfundurile fiinţei energii nebănuite, tot fiinţă fiind şi Răţoiul Zoltan, odată începu să i se lungească gâtul, să i se albească penajul, să se mărească şi să devină altceva. S-a strârnit furtună în Pădurea Verde. Dregătoriile au închis Solitaire -ul, Luxorul şi toate căsuţele de messenger, coborând din mirobolanta lume virtuală în lumea reală. Castorii voiau să ia gâtul marmotelor. Marmotele voiau să ia gâtul jderilor.

În această vreme, Răţuştei celei Urâte, îi creşteau aripile.

A risipit prin Pădurea Verde foi de platan pe care-şi scrisese povestea. Dormea într-o scorbură, mânca ce boabe lăsa Dumnezeu pe poteci. Era plin de revoltă şi de obidă. S-a înscris în audienţă la Leul Frunză. Când au văzut acestea, dregătorii împărăţiei, de frica mâniei Regelui, au căutat să ascundă dosarele şi să-i găsească un cuib răţoiului Zoltan care se transformase deja într-o superbă lebădă.

“One day Alice came to a fork in the road and saw a Cheshire cat in a tree.

Which road do I take? she asked.

Where do you want to go? was his response.

I don't know, Alice answered.

Then, said the cat, it doesn't matter.” (Alice in tara minunilor, Lewis Carroll)

Povestile ne invata sa visam si ne amintesc sa fim copii. Mai stii cum se numeau cel putin trei pitici din Alba ca Zapada? Sau macar de ce s-a transformat Pinnochio in magar? Daca nu, search pe google si zambeste doua minute gandindu-te cat de mult credeai in magicieni, elfi, Feti Frumosi si Tom si Jerry.

Cred in puterea povestilor de a ne face curajosi, atunci cand uitam ca aventura e un "must" daca vrei sa nu imbatranesti inainte sa iti apara riduri. Alladin si Harap Alb au facut multe tampenii, dar au invatat din ele. Si au avut curajul sa isi puna intrebari in legatura cu..de ce spanul este un om rau, de ce zboara covorul fermecat si de ce se limiteaza lampa fermecata la trei dorinte.

Intrebari putin s.f. Le prefer pe acestea in locul intrebarilor de bun simt, cu raspunsuri previzibile, din categoria "Nu-i asha ca..". Pune o întrebare cuminte şi vei auzi lucruri cuminţi. In basme intotdeauna langa personajul cuminte exista si cel mai putin cuminte. Tocmai pentru a te face sa iti pui intrebari.

Alice a gasit Tara minunilor. Care este, firesc, o metofora. Ceea ce ma intereseaza insa nu e tara, ci drumul pana la ea. Un drum in care ma regasesc. Si cred ca te regasesti si tu. Pentru ca "Tara" poate sa fie casa bunicilor, vocea de la celalalt capat al telefonului, sau reflexia ta in oglina de la "Kenvelo". Depinde ce intelege fiecare prin metafora.

Cred in povesti, asadar. Pentru ca imi place sa imi imaginez ca exista tara minunilor. Problema e ca drumurile rale sunt mai intortocheate decat cele din basme. Si nu poti sa dai paginile, daca nu iti place ce se intampla. Si nu gasim mereu cheile ca sa deschidem usa magica. Poate ca Alice a fost, totusi, pre norocoasa. Crezi ca putem sa ne construim si noi drumuri la fel de frumoase ce cele din povesti? Eu pun pariu ca da.

O singura dilema. Oare Alice s-a descurcat la fel de bine si cu traseele sentimentale? Cred ca aici se cam incurca povestea. Wake me up.

...nu reuseam nici tu nici eu,
Sa gasim in timp drumul catre celalalt.

Iar daca asteptam zorii pentru ca drumul
Ce vesnic, inselator, parea mai scurt
Sa devina punte pentru iubire
Atunci timpul era ori prea tarziu,
Ori prea abrupt.

Si nu teama de cadere ne oprea,
Ci nesfarsitul abis
Care desi era creatie de vis
Ne-nspaimanta; si ne gonea.

Caci doar si o ora ne despartea
Precum amfora cele doua toarte separa.
Iar numai vorbele zburau intre noi
Inainte dar nu si inapoi
Caci timpul nu e reversibil.

Si cautandu-te am realizat
Ca desi timpul e ireversibil
Nimic din ce fac nu-I in zadar
Caci sufletul meu nu mai e macinat
Decat de caldura incinsului jar
Numit de indragostiti “Iubire”.

Si astfel povestea timpului se incheie
Reducand totul la o singura zvacnire
Caci inima indragostitului cere iubire,
A timpului vesnic fermecatoare cheie.
Filip Tarlea

A fost odată când a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vreo două-trei zile: de pe când se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă de oca de fier la un picior şi tot i se părea că-i uşor.

Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră, într-una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scaldă copilul îl înfăşa şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl leagănă şi-l dezmierdă până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri, ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura:

— Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!

Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo, şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:

— Ce ai draga mamei, ce-ţi este?

— Mamă, mamă! copilul meu are să moară.

— Când şi cum?

— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn!

— Îl văd. Şi?!...

— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare.

— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea, se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!

Şi cu ochii pironiţi la drobul de sare de pe horn şi cu mâinile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă flămând şi necăjit ca vai de el.

— Ce este? Ce v-a găsit, nebunelor?

Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.

Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:

— Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Măăă... duc în toată lumea! şi de-oi găsi mai proşti decât voi, m-oi mai întoarce acasă; iară de nu, ba. Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă fără să-şi ieie ziua bună şi plecă supărat şi amărât ca vai de om!

Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva deşenţat ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfaca şi intra cu dânsul într-un bordei; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea... Drumeţul nostru nedumerit se opri şi zise:

— Bună ziua, om bun!

— Mulţămesc dumitale, prietene!

— Da ce faci aici?

— Ia mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordei ca să am lumină, şi nici că-l pot...

— Bre! ce trudă, zise drumeţul. N-ai vreun topor la îndămână?

— Ba am.

— Ie-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru...

Îndată făcu aşa şi lumina soarelui intră în bordei.

— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te aducea Dumnezeu pe la noi... eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.

„încă un tont“, zise drumeţul în sine, şi plecă.

Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi din întâmplare se opri la casa unui om. Omul de gazdă fiind rotariu, îşi lucrase un car şi-l înjghebase în casă în toată întregimea lui; ş-acum voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Pentru că uşile erau mai strâmte decât carul. Rotariul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară, ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.

— Foarte mulţămesc, om bun — zise gazda — bine m-ai învăţat. Ia uite-te dumneata! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului...

De aici drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte până ce ajunse iară la o casă. Acolo ce să vadă? Un om c-un ţăpoi în mână voia s-arunce nişte nuci din tindă în pod.

„Din ce în ce dau peste dobitoci“, zise drumeţul în sine.

— De ce te frămânţi aşa, om bun?

— Ia, vreau să zvârl nişte nuci în pod şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de o treabă...

— Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastemi cât le-ai blăstăma, habar n-are ţăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?

— Da cum să n-am.

— Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr şi sui-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru mei.

Omul ascultă şi treaba se făcu îndată.

Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă mai lumărând şi alt neghiob.

Apoi de aici merse mai departe, până ce ajunse ca să lai vadă aiurea şi altă năzbâtie la care nu se putu opri de râs.

Un om legase o vacă cu funia de gât şi suindu-se pe o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit şi el nu mai putea de ostenit.

— Măi omule — zise drumeţul, facându-şi cruce — da ce vrei să faci?

— Ce să fac, mă-ntrebi? Da nu vezi?

— Ba văd, numai nu pricep.

— Ia, hăranul ista e hămisit de foame şi nu vre nici în ruptul capului să vie după mine sus pe iastă şură să mănânce fân...

— Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ie fânul şi-l dă jos la vacă.

— Da, nu s-a irosi?...

— Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină. Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.

— Bine m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de nimica, era cât pe ce să-mi gâtui vaca!

Aşa drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine „Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă, cu oborocul, să urci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură la fân, n-am mai gândit!“

Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cări-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.

Ş-am încălecat pe-o şea,
Ş-am spus povestea aşa;
Ş-am încălecat pe-o roată,
Ş-am spus-o toată.
Ş-am încălecat pe-o căpşună,
Şi v-am spus, oameni buni,
O mare minciună!

Audio: Carti Audio

Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte.

O răzeşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban.

Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stânga celei bătrâneşti. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lângă sine — în casa bătrânească — şi a nu orândui nimic pentru împărţeală până aproape de moartea sa. Aşa făcu; şi-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: "Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea — fie-i ţărna uşoară! — aşa a făcut cu mine. Şi bărbatu-meu — Dumnezeu să mi-l ierte! — nu s-a putut plânge că l-am înşelat sau i-am risipit casa; ... deşi câteodată erau bănuiele... şi mă probozea... dar acum s-au trecut toate!"

Tustrei feciorii babei umblau în cărăuşie şi câştigau mulţi bani. Celui mai mare îi venea vremea de însurat, şi baba, simţind asta, umbla valvârtej să-i găsească mireasă; şi în cincişase sate, abia-abia putu nimeri una după placul ei: nu prea tânără, naltă şi uscăţivă, însă robace şi supusă. Feciorul nu ieşi din hotărârea maică-sa, nunta se făcu şi baba îşi luă cămaşa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare şi să tot cârtească de toate cele.

După ce s-a sfârşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi, către seară, baba începu să pună la cale viaţa nurori-sa. Pentru babă, sita nouă nu mai avea loc în cui. "De ce mi-am făcut cleşte? ca să nu mă ard", zicea ea. Apoi se suie iute în pod şi coboară de acolo un ştiubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa, nişte chite de cânepă şi vreo două dimerlii de păsat.

— Iată ce am gândit eu, noro, că poţi lucra nopţile. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai; şi când a veni barbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costiţe de porc, de cele afumate, din pod, şi, Doamne, bine vom mânca! Acum deodată, până te-i mai odihni, ia furca în brâu, şi până mâine dimineaţă să găteşti fuioarele aceste de tors, penele de strujit şi mălaiul de pisat. Eu mă las puţin, că mi-a trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastră. Dar tu să ştii că eu dorm iepureşte; şi pe lângă işti doi ochi, mai am unul la ceafă, care şede purure deschis şi cu care văd, şi noaptea şi ziua, tot ce se face prin casă. Ai înţeles ce ţi-am spus?

— Da, mămucă. Numai ceva de mâncare...

— De mâncare? O ceapă, un usturoi ş-o bucată de mămăligă rece din poliţă sunt destul pentru o nevastă tânără ca tine... Lapte, brânză, unt şi ouă de-am putea sclipui să ducem în târg ca să facem ceva parale; căci casa s-a mai îngreuiat cu un mâncău şi eu nu vreau să-mi pierd comândul.

Apoi, când înseră, baba se culcă în pat, cu faţa la perete, ca să n-o supere lumina de la opaiţ, mai dând a înţelege nurori-sa că are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse îndată, şi habar n-avea de ce face noră-sa. Pe când soacra horăia, dormind dusă, blajina noră migăia prin casă; acuşi la strujit pene, acuşi îmbăla tortul, acuşi pisa mălaiul şi-l vântura de buc. Şi dacă Enachi se punea pe gene-i, ea îndată lua apă rece şi-şi spăla faţa, ca nu cumva s-o vadă neadormita soacră şi să-i bănuiască. Aşa se munci biata noră până după miezul nopţii; dar, despre ziuă, somnul o doborî, şi adormi şi ea între pene, caiere, fusele cu tort şi bucul de mălai. Baba, care se culcase odată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap şi începu a trânti ş-a plesni prin casă, încât biata noră, care de-abia aţipise, de voie, de nevoie, trebui să se scoale, să sărute mâna soacrei şi să-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la brazdă, şi baba era mulţumită cu alegerea ce-a făcut. Peste câteva zile, cărăuşii sosesc, şi tânăra nevastă, văzându-şi bărbăţelul, mai uită din cele necazuri!

Nu trece mult, şi baba pune la cale şi pe feciorul cel mijlociu, şi-şi ia un suflet de noră întocmai după chipul şi asemănarea celei dintâi, cu deosebire numai că aceasta era mai în vârstă şi ceva încrucişată, dar foc de harnică.

După nuntă, feciorii se duc iarăşi în cărăuşie şi nurorile rămân iar cu soacra acasă. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură şi, cum înserează, se culcă, spunând nurorilor să fie harnice şi dându-le de grijă ca nu cumva să adoarmă, că le vede ochiul cel neadormit.

Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul soacră-sa cel atoatevăzător, şi aşa, una pe alta se îndemnau la treabă, şi lucrul ieşea gârlă din mâinile lor. Iară soacra huzurea de bine.

Dar binele, câteodată, aşteaptă şi rău. Nu trece tocmai mult, şi vine vremea de însurat şi feciorului cel mic. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiţă nedespărţită de nurori... de aceea şi chitise una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna cum se chiteşte, ce-i şi cum se nimereşte. Într-o bună dimineaţă, feciorul mamei îi şi aduce o noră pe cuptor. Baba se scarmănă pe cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face, şi, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, şi pace bună!

După nuntă, bărbaţii din nou se duc la treaba lor şi nurorile rămân iar cu soacra acasă. Baba iarăşi le dă de lucru cu măsură şi, cum vine seara, se culcă după obicei. Cele două nurori, văzând pe cea mai tânără codindu-se la treabă, îi zic:

— Da' nu te tot codi, că mămuca ne vede.

— Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? Noi să lucrăm, şi ea să doarmă?!

— Nu căuta că horăieşte, zise cea mijlocie, mămuca are la ceafă un ochi neadormit, cu care vede tot ce facem, ş-apoi tu nu ştii cine-i mămuca, n-ai mâncat niciodată moarea ei.

— La ceafă?... vede toate? n-am mâncat moarea ei?... Bine că mi-am adus aminte... Dar ce mâncăm noi, fetelor hăi?

— Ia, răbdări prăjite, dragă cumnăţică... Iar dacă eşti flămândă, ia şi tu o bucată de mămăligă din colţar şi cu nişte ceapă şi mănâncă.

— Ceapă cu mămăligă? d-apoi neam de neamul meu n-a mâncat aşa bucate! Da' slănină nu-i în pod? unt nu-i? ouă nu sunt?

— Ba sunt de toate, ziseră cele două, dar sunt ale mămucăi.

— Eu cred că tot ce-i a mămucăi e ş-al nostru şi ce-i al nostru e ş-al ei. Fetelor hăi! S-a trecut de şagă. Voi lucraţi, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării, ştii colè, ceva mai omeneşte; ş-acuşi vă chem şi pe voi.

— Doamne, ce vorbă ţi-a ieşit din gură! ziseră cele două. Vrei să ne-aprindem paie în cap? să ne zvârlă baba pe drum?

— Las' dacă v-a durea capul! Când v-a întreba pe voi, să daţi vina pe mine şi să lăsaţi să vorbesc eu pentru toate.

— Apoi dar... dăă!... fă cum ştii; numai să nu ne bagi şi pe noi în belea.

— Hai, fetelor, tăceţi, gura vă meargă; că nu-i bună pacea, şi mi-e dragă gâlceava. Şi iese cântând:

Vai, săracul omul prost,
Bun odor la cas-a fost!

Nu trece nici un ceas la mijloc, ş-un cuptor de plăcinte, câţiva pui pârpâliţi în frigare şi prăjiţi în unt, o străchinoaie de brânză cu smântână şi mămăliguţa erau gata. Apoi iute cheamă şi pe celelalte două în bordei, şi se pun la masă cu toatele.

— Hai, fetelor, mâncaţi bine şi pe Domnul lăudaţi, că eu mă reped în cramă s-aduc şi un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele aceste mai bine pe gât.

După ce-au mâncat ş-au băut bine, le-au venit a cânta, ca rusului din gura gârliciului:

Soacră, soacră, poamă acră,
De te-ai coace cât te-ai coace,
Dulce tot nu te-i mai face;
De te-ai coace toată toamna,
Eşti mai acră decât coarna;
De te-ai coace-un an ş-o vară,
Tot eşti acră şi amară;
Ieşi afară ca o pară;
Intri-n casă ca o coasă;
Şezi în unghi ca un junghi.

Ş-au mâncat, ş-au băut, ş-au cântat până au adormit cu toatele pe loc.

Când se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. Iese afară speriată, dă încolo, dă pe dincolo, şi când intră în bordei, ce să vadă? bietele nurori jeleau pe soacră-sa... Pene împrăştiate pe jos, fărmături, blide aruncate în toate părţile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloşie mare!...

— Da' ce-i acolo? strigă baba înspăimântată. Nurorile atunci sar arse în picioare; şi cele mari încep a tremura de frică, cum e varga, şi lasă capul în jos de ruşine. Iar cea cu pricina răspunde:

— Da' bine, mămucă, nu ştii c-au venit tătuca şi cu mămuca, şi le-am făcut de mâncare, şi le-am scos un cofăiel de vin, şi de aceea ne-am chefăluit şi noi oleacă. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.

— Şi m-au văzut cuscrii cum dormeam?

— D-apoi cum să nu te vază, mămucă?!

— Ş-apoi de ce nu m-aţi sculat? Mânca-v-ar ciuma să vă mănânce!

— D-apoi dă, mămucă, fetele aceste au spus că d-ta vezi tot; şi de aceea am gândit că eşti mânioasă pe tătuca şi pe mămuca, de nu te scoli. Şi ei erau aşa de mâhniţi, de mai nu le-a ticnit mâncarea.

— Ei, lasă, ticăloaselor, c ă v ă voi dobzăla eu de acum înainte!

Şi de atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. Când îşi aducea ea aminte de puicile cele nadolence şi boghete, de vinişorul din cramă, de risipa ce s-a făcut cu munca ei, şi c-au văzut-o cuscrii dormind aşa lăfăiată, cum era, crăpa de ciudă şi rodea în nurori, cum roade cariul în lemn.

Se lehămetiseră până şi cele două de gura cea rea a babei; şi cea mai tânără găsi acum prilej să-i facă pe obraz şi să orânduiască totodată şi moştenirea babei prin o diată nemaipomenită până atunci, şi iată cum:

— Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aflau singure în vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de hârca de babă.

— Ei, cum?

— Să faceţi cum v-oi învăţa eu, şi habar să n-aveţi.

— Ce să facem? întrebă cea mai mare.

— Ia, să dăm busta în casă la babă, şi tu s-o iei de cânepa dracului şi s-o trăsneşti cu capul de peretele cel despre răsărit, cât îi putea; tot aşa să faci şi tu cu capul babei, de peretele cel despre apus, ş-apoi ce i-oi mai face şi eu, veţi vedea voi.

— D-apoi când or veni ai noştri?

— Atunci, voi să vă faceţi moarte-n păpuşoi, să nu spuneţi nici laie, nici bălaie. Oi vorbi eu şi cu dânşii, şi las' dacă va fi ceva!...

Se înduplecară şi cele două, intrară cu toatele în casă; luară pe babă de păr ş-o izbiră cu capul de pereţi până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai şugubaţă decât cele două, trânteşte baba în mijlocul casei ş-o frământă cu picioarele, ş-o ghigoseşte ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piper, aşa că limba îndată se umflă, şi biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu pricina, aşezară baba într-un aşternut curat, ca să-şi mai aducă aminte de când era mireasă; şi după aceasta începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-şi da ghiont una alteia şi a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi şi câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încât numai aceste erau de ajuns, ba şi de întrecut, s-o vâre în groapă pe biata babă.

Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit!

Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârţâind nişte care: bărbaţii veneau. Nevestele lor le ies întru întâmpinare şi, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în gâtul bărbaţilor şi încep a-i lua cu vorba şi a-i dezmierda care de care mai măgulitor.

— Da' ce face mămuca? întrebară cu toţii deodată când dejugau boii.

— Mămuca, le luă cea mai tânără vorba din gură, mămuca nu face bine ce face; are de gând să ne lase sănătate, sărmana.

— Cum? ziseră barbaţii înspăimântaţi, scăpând resteiele din mână.

— Cum? Ia, sunt vreo cinci-şase zile de când a fost să ducă viţeii la suhat, şi un vânt rău pesemne a dat peste dânsa, sărmana!... ielele i-au luat gura şi picioarele.

Fiii se reped atunci cu toţii în casă la patul mâne-sa; dar biata babă era umflată cât o butie şi nici nu putea bleşti măcar din gură; simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. Şi, văzându-i, îşi mişcă puţin mâna şi arătă la nora cea mare şi la peretele despre răsărit, apoi arătă pe cea mijlocie şi peretele despre apus; pe urmă pe cea mai tânără şi jos în mijlocul casei; după aceea de-abia putu aduce puţin mâna spre gură şi îndată căzu într-un leşin grozav.

Toţi plângeau şi nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tânără zise, prefăcându-se că plânge şi ea:

— Da' nu înţelegeţi ce vrea mămuca?

— Nu, ziseră ei.

— Biata mămucă lasă cu limbă de moarte: că fratele cel mare să ia locul şi casa cea despre răsărit; cel mijlociu, cea despre apus; iară noi, ca mezini ce suntem, să rămânem aici, în casa bătrânească.

— Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său.

Atunci ceilalţi, nemaiavând încotro şovăi, diata rămase bună făcută.

Baba muri chiar în acea zi, şi nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste două zile, o îngropară cu cinste mare, şi toate femeile din sat şi de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori şi ziceau: "Ferice de dânsa c-a murit, că ştiu că are cine-o boci!"

Astfel de persoane sunt peste tot prin jurul meu... de pildă, în instituţii sunt şefi care suferă îngrozitor pentru că ei vor funcţia cutare ori cutare cu o ardoare de nedescris; persoane care cred că dacă au citit 5 cărţi sunt îndreptăţite să vorbească despre toţi şi toate; studenţi permanent nemulţumiţi din cauza unor fleacuri ; profesori care-și pierd vocația și rămân „activi" doar la nivel de discurs... şi altele şi altele...

Altminteri spus, de fiecare dată când nu îţi înţelegi locul TĂU în lume, de foarte multe ori îţi iroseşti acea şansă de a face ceva bun cu viaţa ta. D'asta există în viaţă mulţi oameni care se irosesc aiurea-n tramvai... a şti care îţi este locul în lume este singura putere pe care TU o ai, ori aici, pesemne, ajungi foarte greu din postura omului laic...

Alternativa modernă spune că TU eşti măsura tuturor lucrurilor, însă, dacă deschizi bine ochii, poţi vedea că realitatea te contrazice. Şi atunci, e simplu. Nu ai dreptate. Chiar de e vorba de un lucru minor, atât de mărunt dar suficient cât să nu se încadreze "tiparului", întreaga ta filozofie este dată la o parte şi nu ai ce face... însă... cum ajungi să vezi?

Poate că, într-un sens, noi - oamenii moderni - trăim în cealaltă lume... tărâmul de dincolo... cel prezentat în basmele şi mitologia românească... o lume în care găseşti oameni cu 7 capete, pe Ghionoiaia, zmei ş.a.  Aici, bucuria e prea mare, tristeţea prea adâncă, viaţa îşi pierde temporalitatea şi omul locul. Rostul mitului şi basmului este de a-l educa pe om să traverseze acest tărâm... pentru a salva... pentru a se salva şi, mai apoi, pentru a se întoarce  cu bine.

Nu e oare ironic sau... ciudat? Lucrurile simple ce vin din lumea firească sunt întotdeauna cele ce îl salvează pe erou să traverseze tărâmul vrăjit. Pai, dacă îţi fură cineva telefonul... e jale! Dacă se închide reţeaua de apă şi canalizare în Bucureşti e prăpăd! Ţi-a stricat toată ziua! În minte-ți vin tot felul de înjurături pe care până în acel moment erai sigur și mândru că-ți lipseau din vocabular sau că, în cel mai rău caz, le-ai uitat cu timpul.

În schimb, o bătrână căreia viitura i-a luat casa şi tot ce a agonisit o viaţă-ntreagă are puterea să spună: "Ei, mamă, asta e! O luăm noi de la capăt. Dumnezeu ne-a lovit cu un singur deget, dar dacă ne lovea cu toată mâna...."

Însă... omul modern nu mai are timp și nu se împiedică de fleacuri d'astea... nu mai are tăria să spună aşa a fost să fie! căci, dacă te împotriveşti legilor firii, eşti un prost cu literă mare! D"aia o babă de la țară este superioară unui telectual... nimic mai simplu (a nu se înțelege că de la omul modern a plecat toată nebunia asta... dar aici manifestările sunt dintre cele mai puternice).

Zice-se că rostul instituţiilor este acela de a răspunde problemelor omului, dintre cele mai grave. Însă, toate au eşuat lamentabil.. toate în afară de una care încă mai reprezintă fundamentul lumii noastre dar care suferă în continuare de atacuri repetate și dintre cele mai meschine...

Noapte bună, oricine ai fii!

15 februarie 2006

Hai.. caramba, maimuță machiată, îmbrăcată-n haine sclipicioase și cu fițe de vedetă!

Intr-o buna zi, IV il chema in sala tronului pe FF si ii zise pe un ton condescendent:

- Fiule, eu nu mai am mult de trait si va trebui sa trec fraiele regatului in mainile tale. Asa ca e timpul sa renunti la IRC, la playboy.com si la CounterStrike si sa imi dovedesti ca iti poti intemeia o familie. E timpul sa pleci in lume si sa iti cauti o mireasa pe placul tau, pt ca nu vreau sa pier fara nepoti, m-ai inteles?

- Dar tata...

- Sa nu te aud! Ti-am taiat accesul la internet. Game over!

Pus in fata inevitabilitatii, FF se decise sa urmeze sfatul tatalui sau. Prima grija a fost sa treaca pe la grajduri si sa isi caute un bidiviu cu care sa plece la drum. Cu toate ca era lenes nevoie mare, feciorul nu era catusi de putin prost, ba chiar dimpotriva.

Asa se face ca trecu nonsalant pe langa stalurile cu tablite pe care scria "Armasar pur-sange inside", stiind ca are sa gaseasca o gloaba cu puteri paranormale undeva in fundul grajdului, intr-unul din stalurile paraginite aflate in penumbra. Si chiar asa se intampla. Calul era slab de I se vedeau coastele, de-abia statea in picioare, naparlea smocuri-smocuri, avea o respiratie fetida, ce mai, era vai de mama lui. Imaginea generala era completata fireste, de o atitudine vadit sinucigasa.

- Tu nu te uiti la mine FeFe? Nu vezi ca mor de-ampicioarelea? Lasa-ma in durerea mea, ii zise calul tragand cu sete dintr-un Carpati fara filtru (total nerecomandat de Asociatia Animalelor Muribunde).

- Nu-ti fa griji, replica dur FF, ma pricep la overclocking! La auzul acestor vorbe magice, calul cazu instantaneu intr-o transa adanca si FF se apuca sa il aduca la o stare de normalitate folosind tot felul de metode mai putin ortodoxe: pasta superconductoare de ovaz, masaj cu concentrat de aer rece, hipnoza bilaterala pt corectarea miopiei si socuri cu curent aproape continuu.

In cele din urma, calul deschise ochii si zise cu voiciune:

- I know kung fu!

- Show me some, zise FF. [Matrix, anyone? :P]

Sari calul in aer, se dadu de 3 ori peste cap, tasni pe usa grajdului si odata ajuns in curte batu măr pe slujitorii care se ocupau pasnic cu plantarea de Viagra si "cânepă". Preventiv...

Se intoarse la FF si il intreba:

- Ei , si acum incotro, FF?

- Mergem la Ileana Cosanzeana (IC), zise acesta hotarat.

IC era o tipa blonda (zicea ea) pe care o cunoscuse pe "pIRC" (IRC varianta cu porumbei) si care statea sufficient de aproape de castel incat nu exista log in instant-messaging, decat dimineata, cand porumbeii inca mai erau adormiti si aveau probleme cu evaluarea traiectoriei, trebuind sa fie lansati manual cu catapulta.

Odata ajunsi la ea, FF constata cu uimire ca IC nu era de gasit. O caută in casă, in gradina, in poiana, ea nicaieri. Obosit, se aseza la umbra unui corcodus sa se odihneasca si adormi. Se trezi insa brusc cand un porumbel in picaj il lovi sec in tâmplă.

- "Incoming message", anuntă tardiv calul, stând sprijinit de pom cu o scobitoare in dinti.
- Neică, o fură Zmeul pe IC, iti zic, o fură, balmaji sfarsit porumbelul, si spuse că să te duci sa o salvezi fuguta, ca altfel o să pupe zmeul ce n-ai vazut tu in atatia ani cat ti-a fost prea lene sa te deplasezi pana la ea, mânca-ti-as ochii tai de tractorist!

Si acestea fiind zise, porumbelul îsi dadu duhul. FF sari in picioare, se urca pe cal si nu se mai opri decat la fierarul satului.

- Cu ce va pot ajuta?, le iesi acesta in intampinare serviabil.

- Avem nevoie de arme, multe arme! - Nici o problema, replica impasibil fierarul. Puteti incerca aceasta minunata sabie laser cu alimentare pe USB...

- Ceva portabil nu ai? Il intrerupse abrupt FF.

- Am un buzdugan cu support pt memory stick, care se duce, loveste si se intoarce, dar nu tinem memorie pt el si din pacate fara memorie uita de ce a plecat si se duce... si se tot duce...

- Dar sabia si scutul ala din colt, alea ce au?

- Acelea sunt ale imparatului, tatal domniei voastre. A zis ca si-au facut datoria, a castigat destule batalii cu ele, acuma ca sunt vechi si tocite, e timpul sa devina open-source. Sunt gratis, dar nu ofer nici o garantie ca functioneaza.

- Ce bine, o sa imi incerc norocul cu ele!

Zis si facut. Lua FF scutul si sabia, incaleca si porni spre sălasul zmeului. Mersera ei din zi pana in seara, si până ajunseră se facu un frig crunt, intuneric, si un vânt rece îi facu sa tremure din toate incheieturile. Fulgere sporadice luminau sporadic castelul din piatră neagră al zmeului. FF se îndreptă de spate si răcnii cât îl tineau bojocii:

- Am venit , zmeuleeeee, si incepu sa izbeasca frenetic in usa cu manerul sabiei, care îi afisa disperată pe toata lungimea sabiei "Illegal Operation...".

Brusc, usa se deschise, izbindu-l pe FF in plină meclă, in ciuda scutului care anunta calm "General Protection Fault in module windows" si se facu bucati.

- FF, ai venit?! Stiam eu...

Verde si mătăhălos, zmeul era in sort si in tricou de bumbac pe care scria: "Swords don't kill people. I do...". In spatele lui, IC isi privea cu speranta salvatorul.

- Zmeule, am venit dupa IC, rosti hotarat FF. Ce răspuns alegi ?

a) mi-o dai vie si nevatamata si ne lasi sa plecam

b) ne luptam pe viatza si pe moarte

c) Vadim Tudor

d) castigi o excursie de vis in Bermude.

-Ăăăăă....ăăăă...... de! mormăi vexat zmeul.

- Esti sigur? Poti sa intrebi publicul, sa suni un prieten sau sa alegi intre ultimele două.

- Nu, nu... de, sunt sigur ca e raspunsul corect.

- OK. Ileana, hai s-o uschim!

Si plecară călare pe cal, si avură o nunta de vis care dură 7 zile si 7 nopti. La sfârsitul celei de-a 7 nopti, un racnet inuman strabatu peretii camerei nuptiale.

- Ingerasuleeee, poti sa imi explicit si mie ce e ASTAAA?!!!, scrâsni din dinti FF.

- Ăăăăă, o nimica toata... o centura de castitate cu optocuplori, cu cheie pe 4096 de biti si codare euristică alternativă. Te pricepi la hacking, sper...

A fost odată un împărat, căruia îi plăceau aşa de mult hainele noi, încât el îşi cheltuia averea numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă sau când se ducea la teatru ori la plimbare, nu avea alt gând decât să-şi arate hainele noi.

În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un rege: "E la sfat", astfel se spunea despre el: "Împăratul e la dulapul cu haine".

În cetate era mare veselie: treceau pe-acolo tot felul de străini; într-o zi iată că veniră doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători şi spuseră că ei ştiau a ţese cea mai minunată stofă din lume. Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din această stofă aveau o însuşire ciudată: se făceau nevăzute pentru orice om care nu-şi îndeplinea bine slujba, sau care era mărginit la minte.

"Astea-s haine straşnice, se gândi împăratul; cu ele am să pot cunoaşte destoinicia oamenilor mei; am să pot deosebi pe cei deştepţi dintre proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă".

Şi dădu îndată o mare sumă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât mai repede.

Ei întinseră două războaie şi se făceau că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur; dar ei le puneau de-o parte, în sacul lor şi lucrau până la miezul nopţii pe războaiele goale.

"Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei", îşi zise împăratul.

Şi i se umplea inima de grijă, gândindu-se că cei proşti şi nedestoinici pentru slujba lor nu vor putea să vadă stofa. Nu doar că se îndoia de dânsul, dar totuşi chibzui că ar fi bine să trimită întâi pe altcineva, care să vadă lucrul înaintea lui. Toţi locuitorii din cetate ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerăbdare să afle cât de prost şi netrebnic e vecinul lui.

"O să trimit pe cel mai vechi şi mai bun ministru al meu, se gândi împăratul, să vadă ce-au lucrat ţesătorii; el poate mai bine ca oricine să judece lucrul; el se deosebeşte dintre toţi şi prin deşteptăciunea şi prin vrednicia lui".

Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la razboaiele lor goale.

"Dumnezeule! se gândi el deschizând ochii mari, eu nu văd nimic". Dar nu zise nici un cuvant.

Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi-l întreba cum i se par culorile şi desenul, şi-n acelaşi timp îi arătară războaiele lor; bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu vedea nimic, prin faptul că nici nu era nimic.

"Doamne! se gândi el, sunt eu într-adevar aşa de mărginit? Nu trebuie ca cineva să bănuiască una ca asta. Dar eu sunt oare aşa de nevrednic? Nici nu îndrăznesc să spun, că stofa e nevazută pentru mine."

- Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.

- O, e frumoasă, nici nu se poate o stofă mai frumoasă! răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen şi ce culori!... Da, pot spune împăratului că sunt foarte mulţumit.

- Asta ne bucură grozav, ziseră amândoi ţesătorii, şi ei, începură a-i arăta desene şi culori închipuite, dându-le fel de fel de nume. Bătrânul ministru îi asculta cu cea mai mare luare-aminte, ca să poată spune împaratului toate desluşirile lor.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur; le trebuia foarte mult pentru stofa ăsta. Bineînţeles că ei puneau toate astea de-o parte: războaiele lor rămâneau tot goale şi ei lucrau de zor.

Câtva timp după asta împaratul trimise un alt slujitor credincios să vadă stofa şi dacă ţesatorii mai au mult până s-o isprăvească.

Acestuia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi ministrului: se uita şi iar se uita, dar nu văzu nimic.

- Nu-i aşa că-i minunată stofa asta? îl întrebară cei doi şarlatani, arătându-i frumosul desen şi culorile strălucite care nu se vedeau deloc.

"Cu toate astea prost nu sunt! se gândi omul. Pesemne că nu sunt vrednic de locul meu? Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd".

Apoi lăudă şi el stofa, şi îşi arătă admiraţia pentru alegerea culorilor şi mai ales a desenului.

- E de-o frumuseţe neînchipuită, spuse el împăratului; şi tot oraşul nu mai vorbea decât de stofa cea minunată.

în sfârşit vru şi împaratul s-o vadă, cât era încă pe război. Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, printre care erau şi cei doi credincioşi ai lui care văzuseră stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, dar fără fir de aur nici de mătase.

- Nu-i aşa că-i de toata frumuseţea! ziseră cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt demne de Mărita ta.

Şi ei arătară cu degetul războaiele goale, ca şi cum ceilalţi ar fi văzut ceva.

"Ce-i asta, se gândi împaratul, eu nu văd nimic. Asta-i îngrozitor. Sunt eu oare un prost? Ori sunt nevrednic de-a împărăţii? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui, că tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire". Apoi deodată strigă:

- E de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.

Clătină din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie fără a îndrăzni să spună adevărul.

Toţi curtenii se uitară unii după alţii şi iar se mai uitară, fără însă a vedea nimic şi ziseră şi ei ca împăratul.

- Într-adevar e de toata frumuseţea! Ei îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la cea dintâi mare paradă.

- E neînchipuit de frumos, e fermecător, e admirabil! strigau toate gurile şi mulţumirea era pe feţele tuturor.