Unul mi-a zis ca sunt urâtă. ba nu, dacă îmi amintesc bine, a fost finuţ şi mi-a zis că nu sunt ”suficient de...”.tot el mi-a tocat nervii două luni, pentru ca la sfârşitul lor sa aflu că încerca astfel să o uite pe fosta- o mică zână suavă şi dulce. altul a vorbit atât de insistent despre cât îi plac şuviţele blonde încât la 17 ani, fără să doresc să intervin în culoarea mea naturală, m-am dus la un coafor plin de snobi ca să îmi fac şuviţe blonde. dar nu i-a placut şi mi-a sugerat să îmi pun lentile de contact albastre (nu, pe asta nu am mai făcut-o).tot el,la 2 zile dupa ce m-a sărutat, eu fiind pe atunci o copilă ruşinoasă şi naivă, care credea că un sărut înseamnă un maaaaare angajament, mi-a spus că băuse când a facut asta. altul mi-a zis să ne întâlnim după ce a fost cucerit de conversaţiile noastre virtuale, dar când m-a văzut, şi-a dat seama brusc că e ocupat şi nu poate sta.niciunul dintre aceştia nu mi-a fost prieten. din fericire, îmi dau eu seama acum. despre cine e vorba? despre ei, aceste fiinţe drăgalaşe şi pline de sensibilitate, care se numesc BĂRBAŢI. am avut luciditatea de a observa că până şi cei mai feminini şi aparent sensibili dintre ei au acea natură de ”bărbat adevărat” care le mânjeşte calităţile delicate. Bărbaţii. Creaturile care, în preajma ocaziei de a poseda o tânara inocentă (căci eram mult mai inocentă când m-am îndrăgostit prima dată), s-au manifestat conform naturii lor masculine decăzute: nu răspundeau la mesaje, spre chinul corpului meu care nu mai putea să se odihnească din cauza asta, flirtau în prezenţa mea, deşi ştiau ce înseamnă asta pentru o adolescentă care habar nu are ce este parşivitatea masculină, ieşeau cu mine când se plictiseau şi nu dădeau doi bani pe exaltarea mea manifestată prin îndelung frământate poeme. Bărbaţii. Cei care îţi întind o mâna pentru ca apoi să te lase să cazi mai adânc.Ei, care sunt în stare să-şi părăsească nevestele bolnave pentru tipe cu 20 de ani mai tinere. Cărora nu li se rupe inima să plece de acasă. Sau care stau acasă pentru că "trebuie", dar ar zbura oricând fericiţi de lângă nevasta care, fiind atât de ocupată, nu mai poate să arate ca atunci când s-au cunoscut. Toţi, absolut toţi. Pastori sau violatori, au toţi această răutate cu care vin pe lume şi care îi uneşte indiferent de educaţie şi vârstă. Adevăratele lor poeme sunt corpurile care nu li se par suficient de frumoase dacă nu sunt ţinute în acea stare special pentru domniile lor, cu toate că ei, fiind aşadar bărbaţi, au voie să vină la tine împuţiţi şi cu tricourile rupte. ei sunt ocupaţi. ei gândesc. noi trebuie doar să clipim frumos. Mult trâmbiţaţii ”cei mai frumoşi ani” au fost un şir de zile petrecute între toceală şi plâns pentru că el nu venea niciodată când trebuia. Pentru că i-a luat jumătate de an ca să îşi dea seama că eu sunt pentru el ”aşa,ca o soră”. Acum am 20 de ani şi da, slavă Domnului că pot spune asta, sunt fericită. Mi-am dat seama că arta e un rezervor inepuizabil de fericire şi că nu ai nevoie de un bărbat nici măcar pentru senzaţii fizice- un tablou de Dufy sau de Kandinsky e de mai mare ajutor chiar şi în acest sens.Muzica, dansul, cărţile, pictura, teologia îmi umplu viaţa suficient încât să mă bucur că acest capitol grotesc numit ”prezenţe masculine” e definitiv şi irevocabil încheiat pentru mine (pe cei care nu cred că un om poate trăi super fericit şi în afara instinctelor sexuale, îi liniştesc- nu m-am convertit la lesbianism, pur şi simplu am descoperit extazul vieţii neîmpărtăşite cu altcineva). Aşadar, nu pentru mine, cea de acum, am scris asta, ci pentru ceea ce am fost sau pentru ceea ce multe adolescente şi-ar fi dorit să fie, iar eu nu am putut din cauza acestor inteligente şi ”gingaşe” făpturi. Îmi ştiu viitorul: dedicat artei şi celor în nevoi. Dar trecutul mă înfioară. Pentru că o să îmbătrânesc fără să ştiu cum e faza cu ţinutul de mână, sau cu florile de ziua ta, sau ...sau...Acum nu îmi mai doresc astea, dar când mi le-am dorit, ele ar fi fost cele mai de preţ lucruri pentru mine. Nu le-am avut. Dumnezeu mi-a dat apoi lucruri infinit mai preţioase. Şi totuşi, cineva mic în mine urlă că nu e drept, că ei vor continua să distrugă, şi fiii lor la fel,chiar acum o altă fată mai mică şi frumoasă decât mine poate suferă din cauza celui pe care acum un an mi-l doream eu, iar noi ne îngropăm zilnic în sensibilitatea noastră feminină (desigur, există şi acele femei-bărbat, gen Deligiorgis-prietenii ştiu de ce :D, care aparţin doar biologic sexului feminin, pe care de altfel îl fac de ruşine). Eu am avut, cum să-i spun,„norocul”, de a fi întâlnit astfel de specimene numai în plan afectiv şi profesional, dar să ne gândim la milioanele de taţi care îşi pun nevestele să avorteze, să ne gândim la taţii care, deşi au fetiţe mai frumoase ca păpuşile de porţelan, pleacă fără să le pese de cum cresc bijuteriile acelea? Există printre femei târfe, criminale, hoaţe, etc etc, dar mult mai rar se manifestă la femei cruzimea de a-şi lăsa copilul pentru totdeauna (şi de multe ori când asta se întâmplă, se gândeşte cineva cât se datorează asta şi bărbatului care, direct sau indirect, o obligă la astfel de decizii?). De la misoginismul eminescian (cine oare îl obliga să-şi ia muieri care nu îi înţelegeau cosmicele lui preocupări- oare nu cumva plăcerea perversă de a scrie poezii despre cât de neînţeles e el şi cât de telurice sunt femeile?!?) până la misoginismul rafinatului nostru preşedinte, specia feminină trebuie să lupte împotriva lor cu puteri cu care nu a fost în mod natural dotată împotriva brutelor, dar cât va mai rezista? Apropo de ce scriam mai devreme, să nu vă gândiţi că remarcile lor crude faţă de aspectul meu au fost provocate de faptul că aş fi un mic monstru care trăieşte printre oameni. Sunt,desigur, departe de idealul meu de frumuseţe feminină, nici nu îndrăznesc să mă cred frumoasă acum sau altă dată în viaţa mea, dar îmi vine acum în minte cel puţin încă o prietenă a cărei privire e parcă ruptă dintr-un tablou renascentist şi nu a primit un tratament mai uman din partea masculinoidelor. Da, a trebuit să spun astea. Pentru că mă întreb şi acum care e faza cu ieşitul la un suc. Pentru ca aş fi putut să am amintiri dintr-o vreme în care îmi doream cu orice preţ astfel de amintiri.Da, sunt patetică şi paseistă. Pentru că s-ar fi putut, dar aici nu au fost nici hazardul, nici absurdul, ci doar răutatea şi insensibilitatea specifice masculilor, şi încă rautăţi schematizate, gândite mult, aşa încât durerea inocentei să fie şi mai lungă, şi mai abisală. Dar nu s-a putut, pentru că barbaţii nu lasă amintiri frumoase în urmă. Doar pete de sânge pe hainele îngerilor noştri- fetele şi femeile care mai credem şi sperăm în ceva numit ”sensibilitate”... Tuturor femeilor care într-un fel sau altul au fost victime ale barbaţilor, fie că vorbim despre intelectuale care şi-au crescut singure copiii sau despre prostituate care îşi practică meseria din cauza insaţiabilităţii perversiunii bărbaţilor, le dăruiesc admiraţia şi dragostea mea şi le doresc fericirea mea de acum.

PS: NU veniţi cu exemple de bărbaţi care au schimbat lumea, ador şi eu câţiva artişti, admir câteva personalităţi istorice masculine, trăiesc prin seva anumitor poeţi şi scriitori, dar la mine delimitarea bărbat/ artist este foarte clară, aşa că exemplele Homer Shakespeare Dali Răzvan Mazilu nu ţin!!! Lumea este mai frumoasa şi datorită bărbaţilor, dar nu prin faptul că ei sunt barbaţi, ci prin faptul că unii dintre ei sunt buni scriitori/ profesori/doctori, pe când lumea este frumoasă datorită femeilor şi pentru că ele sunt pur şi simplu femei

PS 2: Lorena zise mai la vale că ne spune ce crede despre Monster şi s-a ţinut de cuvânt după cum putea vedea în cel mai recent articol al ei de pe rocultura: http://www.rocultura.ro/?p=410

Dragii mei, această postare este pentru voi. Care nu aveţi cum să citiţi asta, dar care veţi simţi, seară de seară, rugăciunile mele. Pentru că nu am putut să vă uit mânuţele murdare şi boticurile pătate de când v-am văzut prima dată.
V-am găsit acum un an şi ceva, la orfelinatul din Berceni (mă rog, mai pompos şi oficial "Centrul de Plasament Robin Hood"). Venisem cu toată teoria mea de pasionată de pedagogie, hotărâtă să vă iubesc pe toţi la fel şi să nu mă enervez orice mi-aţi face. Nu v-am iubit la fel pe toţi de la început. V-am iubit pe toţi însă de la a doua întâlnire. Mi se făcea dor imediat cum vă lăsam de gălăgia voastră, de mânuţele voastre mici care se agăţau de hainele mele colorate, mi-era dor de lacrimile voastre care făceau mai mult decât orice cuvânt. Începusem să iubesc mirosul de cantină infectă care îmi amintea că sunt acolo, lângă voi. Eram mândră de voi, dar şi de mine, când reuşeam să vă fac să scrieţi corect câte un rând sau să învăţaţi o poezie...
Când am ajuns la voi, a fost prima dată când am trecut prin nişte străzi atât de mizerabile, dar ce a fost mai dureros a fost faptul că niciodată înainte de voi nu am mai văzut nişte copii care să mă înveţe atâtea. N-am să uit niciodată cum una dintre voi a început să-mi plângă în braţe, iar eu, total pierdută, n-am avut ce face mai bun şi am început şi eu să plâng. Nici cum alta îmi repeta obsesiv că mami o să vină în curând, dar acel în curând se prelungea la nesfârşit...Nu pot să vă uit mânuţele, feţele murdare şi gălăgia sinceră cu care mă primeaţi, semn că eram aşteptată. În niciun loc nu m-am mai simţit atât de aşteptată!
Copii lăsaţi, definitiv sau temporar, de părinţi, dar care vorbesc cu dragoste şi cu dor despre ei. Copii care adorm nemângâiaţi, drept care nu rişti să pleci cu iubirea risipită...pentru că ei ştiu foarte bine ce le dai şi au mare grijă să nu te rănească...asta e pentru voi, dragele mele comori!
Acum, ce să vă spun? Că aş vrea să mă iertaţi? Că între timp, au apărut atâtea altele şi de un an nu am mai reuşit să ne bucurăm împreună duminicile? Şi la ce bun să vă spun toate astea dacă nu sunt acolo să vă şterg năsucurile şi să vă cert când vă bateţi pe nu ştiu ce jucărie? Şi, Dumnezeule, vă ţin minte chipurile, dar numele? Nu cred că mai ştiu vreunul...Oare am să pot să vă mai privesc vreodată în ochi? Să vă spun pe un ton grav că a trebuit să mă duc duminica la bibliotecă şi să dau meditaţii în loc să mă joc cu voi? Dar toate astea nu au sens...Nu ştiu dacă a venit altcineva să vă iubească în locul meu, dar sper să daţi de cât mai puţini oameni ca mine...care lasă în urmă copii de două ori abandonaţi.
Nu sunteţi toţi nişte inocenţi. Groaza abandonului şi inconştienţa celor din jurul vostru v-au transformat pe unii în nişte copii care ştiu prea multe când nu trebuie. Unii "amici" mai răi m-au "încurajat" asigurându-mă că unii dintre voi veţi fi delincvenţii de mâine. Dar azi e azi şi eu cred mult în voi, şi în voi care sunteţi rromi (copiii ăştia cu tenul închis m-au iubit cel mai mult...şi a fost reciproc), şi în voi care încă nu ştiţi să scrieţi în clasa a III-a, şi în voi care obişnuiaţi să aruncaţi cu pietre în maşină când plecam...ştiu că tot din iubirea voastră mare aţi făcut-o...
Vă iubesc. Detest tot anul ăsta în care am stat departe de voi. Mi-am petrecut duminicile la bibliotecă, dar sunt mai săracă fără voi. Mi-e dor de voi.
Voi, dragi floricele ale lui Dumnezeu, voi aţi mâncat azi, de ziua copilului, ceva bun?

PS: Ştiu că sfântul drept la liberă exprimare şi la opinie e inviolabil. Dar vă jur că nu va intra niciun comentariu al cuiva care vrea să spună ceva rău despre aceste mici sufleţele. Ştiu şi eu cât de răi pot fi unii, am văzut şi eu destule acolo, dar nu am să permit nimănui, care din confortul fotoliului său îşi dă cu părerea, să vorbească fără dragoste sau măcar respect pentru aceşti copilaşi care, oricât de sălbatic s-ar manifesta uneori, au fost poate mai greu încercaţi până la 10 ani decât alţii într-o viaţă.

Şi când comentaţi, amintiţi-vă, vă rog, de cuvintele lui Isus Christos: "mai de folos i-ar fi dacă cineva i-ar pune de gât o piatră de moară şi l-ar prăbuşi în mare, decât să smintească pe unul dintre aceştia micii". (Luca 17:2)

În orice caz, am rămas, în urma lecturii, cu convingerea că „Tunelul” e o carte care se poate citi în 3-4 ore, dar la care stai să te gândeşti mult mai mult timp- de aceea spuneam că e o carte de geniu. Scrisă într-un limbaj accesibil, cu o tramă fluentă, într-adevăr provocatoare, dar mult depăşită de sensurile ontologice ale personajelor; dacă e să vorbim de o dificultate în ceea ce priveşte cartea, dificultatea se constată mai degrabă la nivel hermeneutic. Criptările labirintice, ambiguităţile şi încifrările sunt transferate total de la construcţie către esenţă.

Cartea, publicată în 1948, cu titlul original „El Tunel”, urmăreşte povestea extravagantului pictor Juan Pablo Castel şi a iubitei lui pentru o vreme- misterioasa Maria Iribarne Hunter, pe care o va şi ucide. Marea reuşită a acestei creaţii latino-americane stă în faptul că autorul ei dispune de o inteligentă capacitate de dozare a esenţei febrile, temperată mereu printr-o aparentă luciditate a povestitorului- criminalul însuşi, care nu e bântuit nici de explozii de pasiune sau de remuşcări şi pe care himerele ororii în care a fost şi el implicat nu-l împiedică să-şi controleze frazarea şi relatarea într-un ritm temperat- „allegro ma non troppo”. Ceea ce nu înseamnă că naraţiunea e lipsită de Verb-din contră. Exploziile de defulare ale personajului principal apar în momentele cele mai nebănuite, iar faptul că astfel de cuvinte ardente vin din partea unui personaj care ţi se conturase deja ca unul rece şi impasibil creează o receptare mai vie şi mai empatică.

Capitolele sunt scurte şi scrise într-un ritm alert, calificativ prin care nu trebuie să înţelegem însă ceea ce înţelegem când vorbim despre thrillers sau despre romane poliţiste (menţionez cu ocazia asta că o parodie a acestui gen poliţist îşi găseşte un germene chiar în capitolul 25 al acestei cărţi, printr-un alt excelent mise -en-abyme); alertarea de care vorbeam este legată mai degrabă de o temperatură sufletească a personajului-confesor decât de o presiune a frazei în sine către finalitate. Evenimentele sunt structurate în 39 de capitole, ceea ce sugerează o oarecare incompletitudine sau, poate mai adecvat ar fi să spunem infinitudine din perspectiva finalului deschis şi e posibil ca numărul acesta să sugereze continuarea vieţii pictorului, în vârstă de 38 de ani, prin Carte. De altfel, ştim încă din primele pagini cine pe cine a ucis, evocarea fiinţei ucise are loc chiar de la început. Primele pagini ne poartă printr-un micro-tunel (sau macro? Aici intervine liberum arbitrum al cititorului, pe care Sabato aproape că îl impune prin încifrarea pluriperspectivistă) al minţii şi, implicit, al filosofiei lui Castel despre sine şi societate: urăşte mulţimile şi lumea în general („oameni identici care spuneau mereu aceleaşi lucruri”, „lumea-i oribilă”), breasla pictorilor („cineva poate detesta cu mai multă putere ceea ce cunoaşte în profunzime”). În acelaşi timp, dimensiunea sa caracteriologică solară apare atunci când îşi manifestă o credinţă, fie negativă sau pozitivă, într-o idee de destin: „niciodată nu există întâmplări”.

Artistul aproape că nu are prezenţă fizică şi nici dimensiuni temporale: nu ştim de unde vine, nici ce intenţionează, nu ştim nici măcar programul estetic căruia i s-ar subordona . Asta mai ales fiindcă dispreţuieşte criticii de artă, nu pentru că ar fi un artist ratat şi grandoman, ci pentru că nu crede în capacitatea lor de pătrundere a sensurilor picturilor dincolo de o terminologie eşuată ca expresie autentică. Acest om care piveşte cu duritate lumea, dar şi pe sine, printr-o sticlă rece şi impenetrabilă, îşi mărturiseşte în acelaşi timp timiditatea, „nepriceperea” în chestiuni erotice şi impulsul de a pleca atunci când se simte atras de o femeie. Cea care va reuşi să-i rupă aceste legături, finalizând prin a deveni ea însăşi lipsită de libertate, este singurul privitor care i-a înţeles cu adevărat pictura prin analiza emoţională pe care o face asupra operei respective- Maria Iribarne.

Dar pictura însăşi este un real personaj în cartea argentinianului, iar ea se interpune fatalmante în evoluţia relaţiilor celor doi. Intitulată, nu întâmplător, „Maternitate”, pânza expusă în 1946, înfăţişa „dincolo de o ferestruică, o scenă minusculă şi îndepărtată: o plajă pustie şi o femeie care privea marea”. Tabloul este un mise-en-abyme genial construit, care se relevă din punctul de vedere al acestei categorii pe măsură ce şi cei doi îşi întrepătrund existeţele din ce în ce mai adânc; de altfel, ea însăşi mărturiseşte mai târziu că rezonarea ei cu imaginea femeii de dincolo de ferestruică s-a produs ca urmare a identificării cu tristeţea ei indicibilă. Peisajul, ca metaforă a vieţii, le invadează amândurora „toate pânzele, întreaga viaţă”. Relaţia dintre pictor şi cea care a ştiut să privească începe, practic, în momentul în care el conştientizează deplina ei rezonanţă cu esenţa creaţiei lui şi deci, cu esenţa fiinţei sale. Relaţia începe de la sine, dar permanenta spaimă şi tendinţă autodistructivă a lui Castel îngreunează propria lui raportare la femeia pe care o iubeşte, mai ales după ce află că misterioasa creatură este soţia unui orb pasiv ca manifestare, dar foarte activ ca influenţă în roman- Allende apare foarte puţin prorpiu-zis în carte, pentru că rolul lui este de a apărea mult mai mult în minţile şi în obsesiile celor doi amanţi. Allende, care nu are nimic din ceea ce face un personaj să fie înspăimântător, înspăimântă totuşi cumplit de mult prin ceea ce simbolizează el în desfăşurarea relaţiei lor: el este „ochiul” lipsit de fizicitate, dar care totuşi îi bântuie mereu. Maria vorbeşte despre „seninătatea spiritului său”, iar Juan Pablo îl vede ca pe un „filosof stoic”, cu toate acestea, seninătatea lui se manifestă ca umbră în expresia erotică reciprocă a celor doi.

Angoasele pictorului sunt agresiv înmulţite când află de alte foste iubiri ale Mariei sau când se gândeşte la potenţiali amanţi ai femeii- călătoria la ferma „Los Ombues” a clanului Hunter, unde Pablo îi cunoaşte două rude groteşti prin vulgaritatea şi teluricul lor, este un episod emblematic nu numai pentru haosul mental care răvăşeşte raţiunea artistului, dar şi pentru mizantropia sa, în care te atrage fără să îţi dai seama. Este obsedat de ceea ce îi reproşează chiar iubitei sale, cu un aer de indignare aparentă, dar care mai degrabă relevă propria-i fobie: „Să înşeli un orb!” , afirmaţie căreia pictorul îi dă glas pentru că eul său cel mai profund conştientizează propria-i contribuţie, care îl scârbeşte, la înşelarea orbului care totuşi îi vede mai bine decât se pot vedea ei unul pe altul. El începe să perceapă dragostea corporală ca pe o ameninţare, amplificată şi de crizele spirituale prin care trece iubirea lor niciodată împlinită.

Momentul crimei e profetizat atât prin semne naturale, asupra cărora am să revin ceva mai încolo, cât şi printr-o altă subtilă tehnică de mise-en-abyme prezentă în aparent neutrul capitol în care Hunter discută despre cum ar scrie el o poveste poliţistă, moment de revelaţie pentru Pablo, un moment-metaforă pentru simbolismul gestului pe care Pablo avea să îl facă mai târziu. Hunter creează firul epic pentru o poveste poliţistă ideală, poveste care îşi pune amprenta asupra inconştientului pictorului: un bărăbat căruia îi sunt ucise mama, soţia şi copilul, realizează că „asasinul era chiar el”, crimele fiind comise în inconştienţă totală. Elementele meteorologice de care vorbeam apropie şi ele dezastrul iminent de desăvârşire: lumina devine „înspăimântătoare”, iar marea, norii, valurile, furtuna complică mereu drumul către formula solară către care cei doi tind zadarnic, prevestind permanent furtuni: „un cer tot mai întunecat, pregătit de furtună”.

Meditaţiile lui ample pe tema sinuciderii conchid către ideea că un astfel de act cucereşte „prin uşurinţa anulării”. Trimiterea la picturile lui El Greco şi la tabloul lui Tintoretto- „Salvarea sarazinului” sporeşte această mitologie a semi-obscurului. Destrămarea exterioară se produce în acelaşi ritm cu atât mai greu de suportat cu cât e mai lent, iar lui Castel nu îi rămâne decât să constate ruptura erotică şi ontologică instalată: „puntea ce se prăbuşise”.

Ruperea simbolică a tabloului este tot o metaforă a actului crimei, care practic s-a petrecut odată cu sfâşierea pânzei, putem spune cu efectele unei practici woodoo: vedea „cum cădea în bucăţi plaja aceea, femeia aceea îndepărtată şi neliniştită, aşteptarea aceea fără răspuns”. Din acel moment, uciderea în trup a Mariei nu mai are decât un rol secund, pentru că asasinatul a fost deja comis, ceea ce, dacă ţinem cont de identificarea ei cu femeia din tablou, trebuie să fi resimţit deja şi nevasta orbului. De altfel, când el o cheamă pentru ultima dată în vederea unei întâlniri, are loc un scurt dialog care consemnează conştientizarea amândurora asupra tragediei iminente: „Ce am mai putea câştiga?”, răspunsul lui Pablo fiind „Multe lucruri”.

„Voluptatea rară” resimţită înaintea crimei culminează cu o stare dezechilibrantă de indecizie şi de lipsă de perspectivă, pictorul scriindu-şi din închisoare amintirile ca act catharctic şi meditând asupra calificării cu care orbul,sfârşit prin sinucidere, l-a catalogat spus când el i-a mărturisit crima: „Neghiobule!”. Urmează pătrunderea într-un alt tunel, al beznei incertitudinilor şi remuşcărilor mestecate în singurătate, în care temporalitatea e atrofiată de simţul mortificării afectului: „timp de mări şi tunele”, „există un singur tunel, întunecos şi singuratic al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinereţea, întreaga viaţă”. Finalul penultimului capitol consemnează normalitatea continuităţii vieţii celorlalţi, care pentru el, cel condamnat la existenţa într-o „peşteră neagră” (care nu este nimic altceva decât el însuşi) nu mai este decât un fenomen absurd. El însuţi se vede pe sine ca „omul ridicol al tunelelor”.

Visele şi delirurile sale onirice, marcate mereu de prezenţe sumbre şi histrionice, sau transfomarea sa într-o pasăre fără ca alţii să realizeze metamorfozarea sa, precum şi visul în care merge pe acoperişul unei catedrale, sunt semnele unui univers interior întotdeauna traumatiza(n)t şi cicatrizat, însemnat cu fierul roşu întru damnare. Alte aluzii imagistice apar în capitolul 9, printr-un Verb cu o plasticitate care trimite la „Strigătul” lui Munch: „Să fie oare viaţa noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aştri indiferenţi?”

Cu aceeaşi măiestrie a subtilităţii, este explorată tema multiplicităţii identităţii: permanentul conflict între euri duce la o labilitate şi fragilizare interioară care culminează cu uciderea singurei fiinţe care l-ar fi putut elibera, dar eliberarea nu s-a putut produce pentru că, pe de o parte, doamna Hunter însăşi nu era o fiinţă liberă („tututor celor ce se apropie de mine le fac rău”), ci şi pentru că libertatea însemna o prea mare detaşare spirituală pentru un caracter atât de închistat în proprii săi demoni: „celălalt eu, ascuns undeva într-o peşteră murdară a sufletului”.

Fraza finală lasă un nimb al dezolării permanentizate a eroului, astfel încât speranţa este anulată, dar şi tragismul, care uneori poate avea rol recuperator pentru suflet, devine un cuvânt prea mare pentru omul încurcat în propriul labirint, căci Juan- Pablo Castel este un auto-damnat, departe de a fi o victimă a capricioasei Fortune: „Şi zidurile acestui infern vor fi, astfel, tot mai ferecate”.

Tehnicile narative sunt şi ele o componentă importantă în această pânză a semnificaţiilor inepuizabile. Programul narativ al povestitorului stă sub semnul acestei afirmaţii: „Dar am spus că voi povesti totul imparţial şi aşa voi face”- intenţii eşuate încă de la primul cuvânt scris, pentru că, desigur, cititorul va remarca faptul că Juan Pablo Castel nu trebuie crezut „pe cuvânt”-Ernesto Sábato îşi respectă prea mult scriitorii şi propriul nume pentru a fi atât de transparent.

Un alt aspect subtil şi semnificativ stă în antagonismul a două elemente decisive în construcţia „Tunelului”: orbirea este una dintre temele romaneşti opuse tabloului, care chiar şi prin titlu sugerează ideea de viaţă. Orbirea este întunericul, imposibilitatea atingerii adevărului, care e aici sinonimă cu moartea spirituală (moartea fizică nemaiavând nicio importanţă în această ecuaţie a destinului etern), în timp ce pânza, care este simbol al creaţiei şi al fertilităţii, este ceea ce îl mai ţine pe pictor legat de viaţă; de aceea, când sfâşie pictura, pune capăt în mod simbolic vieţii sale şi vieţii Mariei şi mai marchează în acelaşi timp imposibilitatea Întâlnirii: „parcă trăiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele”.

Aş îndrăzni să sugerez, printr-o interpretare poate prea personală, că numele nu este ales întâmplător: se poate oare ca Juan Pablo, corespondentul spaniol al lui „Jean-Paul”, să fie inspirat din filosoful care a dat naştere celebrei opere „Fiinţa şi neantul”, cu care se pot stabili numeroase analogii cu personajul principal din „Tunelul”?

Dar despre această superbă carte se mai poate scrie încă o carte cel puţin la fel de groasă ca volumul în sine- cu siguranţă, numai despre onirismul lui Pablo se poate scrie un studiu amplu. În orice caz, „Tunelul”, scrisă impecabil fără eforturi estetice deosebite, într-o algebră a semnificaţiilor incomensurabile, este un „croce e delizio” pentru cititor, fiind aşadar un deliciu pentru filologul încântat de fineţea construcţiei şi armonizării subtilităţilor, dar în acelaşi timp un supliciu existenţial pentru cititorul care, aproape fără voia sa, se vede nevoit să străbată Tunelul laolaltă cu Castel, pentru că, până la urmă, este însuşi tunelul lui chinuitor şi inepuizant, tunelul tuturor fiinţelor umane nehrănite cu Lumină.

despre plăcerea şi imensa bucurie de a nu trăi

cărţile criticilor despre criticii criticilor

cărţile de istorie despre istoricii care s-au ocupat de istorici

ştiinţa despre scientismul asupra căruia s-au cufundat oamenii de ştiinţă

studiile despre aceia care au studiat pentru a scrie studii

analiza asupra analizei născute din marea dorinţă a umanităţii

de a analiza

şi peste toate acestea

filosofia despre ce înseamnă să fii filosof

desigur cea mai nobilă dintre ştiinţe

este ştiinţa de a şti

pentru a afla că nu ştii

nimic

dar nu este suficient

pentru că

încă nu ne-am înţelepţit

destul de mult

pentru a citi cărţile despre cum se fac cărţi

noi ne adunam noaptea în biblioteci

şi ne fascinam încontinuu de măreţia omului

şi nu ne puteam stăpâni extatic

din cinci în cinci minute

bucuria că omul a atins aceste culmi

bucuria că avem atâtea cărţi

şi datorită lor

nu mai există avorturi

criminalii s-au apucat de citit

şi între timp

ne-am lăsat şi de războaie

mai cădea câte unul

cuprins de duhul ştiinţei

mult prea fericit

că datorită marii biblioteci

de la noi din oraş

nu se mai fură

nu se mai minte

nu se mai bea

terra nu mai făcea faţă

cererii de hârtie

şi noi ne întristam

îngrijoraţi

că nu vom mai avea pe ce să scriem

cărţile noastre despre poluare

şi despre înfiorătoarea posibilitate

de a rămâne într-o tristă zi

fără copaci

fără apă

ca să ne alinăm

această agonică durere

am mai citit puţin

şi am mulţumit Domnului

pentru cărţi

căci altfel

de unde am fi ştiut noi

că El există

ah, cât aş vrea să pricepeţi şi voi

senzaţia aia celestă

de atotcunoaştere

nu ne mai scapă nimic

mie  îmi venea chiar să

mă sinucid

gândindu-mă că într-o zi

voi termina toate cărţile

începusem să mă preocup

ca un adevarat erudit de faptul că

cineva trebuie să se apuce de scris o carte

despre înmormântări

căci într-o zi vom muri toţi

aici în frumoasa noastră bibliotecă

unde kant şi descartes

ne zâmbesc apollinic

ca unii care n-au fost niciodată

fericiţi

cineva ar face bine să scrie totuşi

o carte despre cum se mai înmulţeşte

omul pentru că

dacă stau bine să mă gândesc

nici n-o să mai aibă

cine să ne îngroape.

o, tu, zeu al ştiinţei

îndură-te de noi şi mai fă-ne rost

de un tom

de unul mai gros

de ceva mai consistent

te rugăm, mai inventează

nişte cuvinte

deja ne-am plictisit de cuvintele

care au doar 25 de litere

ne vom deshidrata de ignoranţă

şi totuşi încă nu ştiu cum să vă

mai descriu

senzaţia aceea nepieritoare

de plăcere

că n-ai trăit,

senzaţia aceea copleşitoare

care te face să iţi tremure tot corpul

de bucurie

că ai dormit şi-ai mâncat

în frumoasa bibliotecă

din oraş

când văd flori

le urăsc

pentru că nu sunt deloc

aşa cum am învăţat despre ele

într-o zi le vom reinventa şi pe ele

desigur

când văd oameni

îi urăsc

pentru că n-au voinţă autonomă

şi nici imperativ categoric

de fapt îmi dau seama

că nu sunt oameni

când văd tineri sărutându-se

mi se face silă

cu siguranţă n-au deschis în viaţa lor

o carte de anatomie

dacă ar fi făcut-o

ar fi ştiut

câţi microbi iau

ultimul nostru tratat în latină

tratează plăcerea de a scrie un tratat

şi totuşi kant

îmi zâmbeşte

ca şi cum

n-ar fi ţinut niciodată

de mână

o fată

frumoasă

Eu am fost nevoită să citesc, pentru facultate, cartea lui despre Roland Barthes, scrisă într-un fel mult mai puţin arid decât alte cărţi de teorie literară cu care m-am intersectat. Mai pe scurt, el reia tema biblică a celor şapte zile ale creaţiunii pentru a le aplica la ceea ce a făcut Barthes pentru literatură şi felul în care a reuşit să umple un spaţiu amorf. Pe de altă parte, tot ceea ce savantul a suprimat în scrierile academice, şi-a găsit locul perfect în „Lolita la cules de perle”, unde autorul imaginează o Lolita contemporană, care după ce obţine de la fiecare iubit (bătrân, fireşte) ceea ce îşi doreşte- adică bijuterii multe şi cât se poate de scumpe, îi omoară pe toţi la fel. Interesant este că lui Hillsburry nu-i pasă deloc de logică- Lolita nu este prinsă, nici urmărită de poliţie- pe el îl interesează să fixeze într-un mod cât mai original reperele psihologice şi metafizice pe alocuri ale eroinei sale ciudate. Sună a roman poliţist, dar vă asigur că nu e!

Dar toată această introducere prelungită am făcut-o pentru că voiam să vă daţi seama în ce registre stilistice şi narative diferite poate lucra acest autor genial în mod la fel de autentic.

Cine a citit postarea mea despre Recviemul lui Verdi, va înţelege repede de ce titlul m-a atras instantaneu. Dar Hillsburry ne-a pregătit iar o surpriză. Căci „Neprihănirea lui Jamie, Păcătosul” nu este chiar ceea ce pare după titlu, dar asta nu a fost o dezamăgire pentru mine, din contră. Deşi am fost cam uimită să încep o carte a cărei primă frază sună cam aşa: „Jamie era surprins că nici de data asta nu a catadicsit să ia măcar cojile de banane din pat. S-a frecat la ochi şi a constatat că, de fapt, nu dormise numai cu cojile de banane în pat, ci şi cu hainele purtate în ziua anterioară şi cu ochelarii de soare. Jamie era surprins şi trist să constate că devine din ce în ce mai neglijent şi mai leneş”. Şi tot aşa, în două pagini, Hillsburry îţi povesteşte în fraze care, toate încep neapărat cu „Jamie era...Jamie a constatat că...”, ratarea treptată, dar continuă, pe care o resimte personajul său. Pe parcurs, afli că Jamie este fiul unui pastor protestant, dar pentru că din fragedă copilărie până în adolescenţă a tot ratat tot ce se putea rata, a hotărât să plece de acasă, câştigând astfel şi dispreţul întregii comunităţi de „credincioşi” din micul sătuc din Anglia în care a fost crescut.

Nici pe cont propriu nu îi merge mai bine lui Jamie: „Jamie se simţea ca fiul risipitor şi nu prea. Nu-i era dor nici de bucatele tatălui, nici de tatăl însuşi, ci îi era mai degrabă dor de pasărea aceea albastră care purta în cioc nişte plicuri roz pe cerul mov. O vedea din ce în ce mai des. Dar Jamie s-a enervat când şi-a amintit că asta fusese în vis. Realitatea cea dulce şi goală ca dansatoarele de cabaret care îl încântau îi pregătise o altă surpriză: scrisoare de la serviciu. Concediat. Bun. Scrisoare de la proprietar: evacuat. Bun. Nu ştia nici el de ce, dar după atâtea nenorociri şi-ar fi dorit pur şi simplu să vadă din nou pasărea aia. În visul următor, urma să o-ntrebe dacă vorbeşte, dacă nu cumva poate să îl iubească. Aşa.”

Pentru un ochi profan, viaţa lui Jamie Starcock se poate rezuma ca o serie de dezamăgiri, decepţii şi ratări. Ce e interesant şi plăcut totodată e faptul că, în toată învălmăşeala lui existenţială, Jamie pare un personaj amorf, care nu reacţionează în niciun fel la toate aceste tulburări: nu se enervează, nu plânge, nici nu se hotărăşte să lupte. Pare un „om fără însuşiri”. Prima iubită, Dalida, dansatoare de cabaret, îl părăseşte cu mari mustrări de conştiinţă, mustrări pe care i le confesează, iar el, departe de a se enerva sau a traversa crize, o roagă pe Dalida să se liniştească, pentru că i se pare absolut normal ca ea să-şi dorească să-l părăsească. Următoarele iubite, toate „de o stupiditate şi de o vulgaritate de neînţeles”, îl iubesc totuşi tocmai pentru că el dă atât de mult fără să ceară nimic în schimb, iar ele, paradoxal, în loc să îl trateze ca pe un „veşnic fraier” , încep să îl iubească sincer, dar niciodată ca bărbat.

O scenă memorabilă are loc când una dintre aceste iubite, desprinse parcă dintr-un tablou de Toulouse-Lautrec, îl ia pe Jamie la biserică, spunându-i clar că vrea să meargă cu el acolo ca să se roage pentru iertare pentru că tocmai l-a înşelat pe el cu un tânăr plin de bani: „Cadiz s-a îndreptat cu urechile ei portocalii şi cu sclipiciul mov de la ochi către Jamie, supus şi gata să audă orice. Cadiz l-a muşcat lent de ureche şi apoi şi-a făcut semnul crucii, spunându-i că trebuie să meargă acum, urgent, la biserică, pentru a o ierta Dumnezeu pentru că l-a înşelat pe blândul Jamie. Ea şi-a ridicat volanele şi a început să zboare, părul la fel de portocaliu ca şi urechile acoperindu-i sânii imenşi şi goi.”

Pe alocuri marquezian în expresie şi dostoievskian prin conturarea unui personaj aparent „idiot”, cartea de 250 de pagini a lui Hillsburry te cucereşte instantaneu. Partea mai interesantă e că, după seria de pagini în care sunt exploatate toate eşecurile tânărului erou, imposibil de integrat într-o colectivitate, începe o altă parte a cărţii în care, asemenea unui iluzionist întârziat, autorul face un fel PS-uri la fiecare episod anterior al cărţii, tehnică narativă interesantă şi originală dar, ce-i drept, şi un pic obositoare, dacă nu eşti fericitul posesor al unei memorii bune. De exemplu, după scena în care şeful îi reproşează incapacitatea de a vinde vreuna dintre casele agenţiei imobiliare la care lucra, aflată cu aproximativ o sută de pagini înaintea continuării propriu-zise a ei, aflăm că Jamie, în loc să-şi înjure şeful şi soarta, se duce şi ia de pe stradă un bătrân fără locuinţă pentru a-l adăposti la el, simţind astfel că răscumpără incapacitatea de a vinde locuinţe la locul de muncă...

Să fiu mai precisă: între paginile 97 şi 100, are loc scena în care şeful îi aruncă reproşuri grosolane şi exagerate lui Starcock. Ceva mai încolo, autorul povesteşte cum Jamie pregăteşte mâncarea pentru bătrânul Raphael, care stă la el, dar nu ştim nici ce e cu el, nici de unde vine, nici când a apărut. Dacă nu ai memorie bună şi treci ziua următoare mai departe, poţi să şi uiţi, după alte câteva pagini, de mustrarea teribilului Jenkins şi de Raphael. Numai că la pagina 200, scriitorul realizează „P.S.-ul” la această scenă, PS care constă în „adoptarea” bătrânelului singur. Tot prin intermediul acestei tehnici, cititorul află, exact atunci când se aşteaptă mai puţin, că Jamie nu reuşea să fie eficient la locul de muncă pentru că nu înceta să viseze la desăvârşirea propriului volum de poezie, intitulat „Bananele bolnave jonglează” şi mai aflăm că el reuşeşte să treacă peste toate decepţiile sentimentale pentru că se visa iubitul Reginei Schelom, personaj „real” dacă se poate spune aşa, produs al minţii unei alte prozatoare engleze care m-a încântat şi pe mine cu romanul citat în cartea de faţă şi care se intitulează „Iubirile în gri ale Reginei fără Rege”. Jamie spera să devină el Regele personajului care începea să existe din ce în ce mai pregnant şi pipăibil în mintea sa, iar paginile acestea sunt foarte emoţionante prin emoţia subtilă pe care o emană. În niciun moment, tonul nu devine patetic, fără ca, astfel, să lipsească vreun dram de căldură umană.

Sfârşitul este încărcat de simbolistică, în ciuda faptului că, aparent, şi insist pe termenul „aparent”, aveam de-a face cu istoria loserului perfect. Se duce acasă, dorind o împăcare, unde pioşii enoriaşi ai tatălui său îi fac o primire neplăcută: o femeie are, nu se ştie de unde, poze cu iubitele ciudate şi compromise ale lui Jamie şi le expune în timpul predicii, tatăl spune că preferă să nu mai ştie de el şi doar să se roage pentru el, iar prietenul său cel mai bun din copilărie povesteşte, pe un ton plin de falsitate, cum era să îşi piardă sufletul din cauza influenţei proaste a amicului său, considerat de toţi o cauză „pierdută”. Plecând din sat, Starcock nu dă semne de revoltă. Se afundă în gîndurile lui şi dintr-o dată are viziunea coperţii perfecte pentru volumul său de poezie. Odată ce face primul pas în afara satului (gest deloc lipsit de simbolism), pasărea din visul lui, de care am amintit la început, îşi desface ciocul din care cade volumul său tipărit de poezie, după care i se face rău şi se întinde. Ultima frază a romanului pune în valoare şi mai mult semnificaţia începutului cărţii care, despărţit de contextul final, poate părea plictisitor şi mecanic: „Aceluia despre care în curând vom spune că a fost Jamie Starcock, Păcătosul, i-a fost clar că va...da, chiar asta urma să i se întâmple. Dar în acelaşi moment, lui Jamie Starcock i-a fost clar că a meritat să trăiască”.

De ce a ajuns un om aşa dispreţuit ca Starcock la concluzia aceasta, nu ni se spune, dar ni se sugerează de-a lungul tuturor celor 250 de pagini. Criticul Herbert Millstow sugera într-un eseu de întâmpinare a cărţii faptul că avem de-a face cu o figură christică. E drept că, atât Isus, cât şi Starcock au fost judecaţi greşit şi nu s-au străduit să alunge prejudecăţile din jurul lor, dar Starcock a suferit fără să ştie prea clar de ce, şi a suferit superb, sublim şi exemplar, în timp ce Isus a ştiut permanent exact pentru ce suferă. Mie mi s-a părut mai degrabă apropiat de prinţul Mîşkin din Idiotul. În orice caz, cartea asta, atât prin personajele sale, cât şi prin tehnica narativă genial construită, jonglează subtil şi cu farmec cu prejudecăţile colectivităţilor umane, asemănător, pe alocuri, cu metoda pe care Lars von Trier a aplicat-o pentru „Dogville”. Şi apreciez şi salut faptul că este una dintre foarte puţinele cărţi în care arhitectura scriiturii este pusă în slujba esenţei mesajului.

Am făcut tot felul de analogii cu alte produse artistice, dar aş dori să închei prin a vă asigura că „Neprihănirea lui Jamie, Păcătosul” nu seamănă cu nimic altceva, nici din literatură, nici din vreo altă artă.

Şi acum, o veste bună pentru cei care sunt deja ai fani ai celebrului scriitor şi profesor, dar şi pentru cei pe care sper că tocmai i-am câştigat prin cronica asta: luna aprilie va fi onorată nu numai de vizita lui Pamuk, ci şi de vizita lui Patrick Hillsburry la festivalul de literatură „Scrybulon”, coordonat de profesor doctor Ciprian Sălănescu de la Universitatea Bucureşti. Mai multe detalii legate de loc şi dată vă spun când aflu şi eu. Ne vedem acolo!

Mai jos, o mostră de frumuseţe a scriiturii marca Hillsburry:

„Jamie şi-a făcut curaj şi-a s-a apucat să scrie într-un ritm ameţitor scrisoarea de intenţie. Ştia ce avea de făcut: trebuia să fie sincer, clar în exprimarea aşteptărilor şi a capacităţilor sale:

<<Mă numesc Jamie Starcock şi îmi doresc să fiu angajat într-un birou. Mărturisesc că mi-e frică de munca grea, inexpresivă, lipsită de poezie şi mi-e frică de birourile în care nu apar poze cu părul portocaliu ca al iubitei mele. Deci mă numesc Jamie şi aş vrea să fiu angajat într-un birou în care să bătem toţi la tastatură poveşti, ficţiuni diferite. La sfârşit, ne oferim reciproc ţigări şi deschidem ferestrele pentru a ne îndrăgosti de cerul mov.

Pot sta opt ore încontinuu la birou şi să inevntez poveşti. Mă mulţumesc cu orice salariu care m-ar putea ajuta să îmi cumpăr iaurturi bune şi ciocolată cu stafide, care, apropo, este preferata mea. Desigur, acestea sunt divagaţii nedorite şi aş dori să mă scuzaţi pentru ele, ceea ce o să şi faceţi, pentru că, şi dumneavoastră ştiţi, dacă mă veţi angaja, veţi avea cel mai mare producător de ficţiune al Angliei.

Nu vă gândiţi că am încumetarea de a mă considera scriitor, nu! A fi scriitor presupune multă lectură, pe care eu, din cauză că sunt mereu ocupat cu inventatul, nu am timp să o realizez. Asta mai înseamnă şi mult talent narativ şi mult control al frazei dar, vedeţi dumneavoastră, mie Dumnezeu mi-a dăruit numai capacitatea de a-mi imagina. Mă aşez uneori la birou şi scriu aşa: păsări albastre cu cioc portocaliu, dansatori slabi şi înalţi îmbrăcaţi în rochii glamour de femeie, femei mici şi grase îmbrăcate în reţele mov, banane care aleargă din fructieră pentru a se săruta cu brânza mucegăită, lichid dansând de culoare vişinie, cercei agăţaţi de plămâni, etc. Şi vă spun, fără nicio falsă modestie, că mulţi designeri ar fi invidioşi pe toate modelele de rochii absolut ravisante pe care eu le visez mereu, dar pe care nu am darul de a le modela pe hârtie.

Mi-a devenit clar, în urma eşecurilor pe toate planurile artistice, faptul că singurul meu dar, singura mea posibilitate de existenţă este imaginatul în cel mai pur statut al său. Mă gândeam că poate m-aţi ajuta să câştig şi bani din asta. Iaurtul meu preferat, din păcate, cere bani reali, deşi am încercat de câteva ori să îl obţin prin puterea imaginaţiei.

Vă mulţumesc mult şi vă asigur că primul lucru despre care am să scriu ca angajat al redacţiei dumneavoastră va fi fantezia dumneavoastră cea mai ascunsă, cea în care acum credeţi cel mai puţin. Pentru că, nu ştiu dacă dumneavoastră ştiţi, atunci când scrii despre ceva, e ca şi cum ai trăi propriu-zis actul respectiv. Eu întotdeauna am fost de părere că oamenii cheltuie prea mult cu călătoritul, de exemplu. Mai bine s-ar aşeza şi ar scrie despre Italia, iar efectul va fi o euforie şi mai mare decât dacă ar vizita realmente Italia. Un doctor mi-a spus că procesul ăsta se numeşte sublimare.

Acesta sunt eu, Jamie Starcock>>.

Jamie s-a simţit bine scriind asta. Începea să devină aproape la fel de interesant ca lucrul la volumul lui cu bananele care jonglează”.

Doamnelor şi domnilor, acesta a fost Sir Patrick Hillsburry!

Nu ştiu exact dacă sala era plină atât de oameni care şedeau, cât şi de oameni care stăteau, ca şi mine, în picioare, pentru că era vorba de Recviemul lui Verdi, pentru că dirijorul era Misha Katz sau pentru că a fost in memoriam Rostropovici. În orice caz, soliştii mi s-au părut la înălţime şi au reuşit să pătrundă în fiinţa mea. Sorina Munteanu a fost soprana, Gabriela Popescu, preferata mea, a cântat la alto. Vocile masculine au aparţinut lui Călin Brătescu la tenor- cu o figură serioasă şi solemnă şi o voce pe măsură , iar la bas-George Crăsnaru. Dar pe mine cel mai mult m-a impresionat dirijorul-Misha Katz, care m-a atins mai mult decat Christian Eschenbach şi Juka-Pekka Saraste, pe care i-am văzut la Enescu.
Recviemul era exact ce aveam eu nevoie. Dacă vorbim în termeni de sănătate şi integritate, Recviemul era ultimul lucru de care aveam nevoie. Dar cum eu sunt acum prea puţin interesată de sănătate şi deja prea fărâmiţată ca să mă mai gândesc că mi-am pierdut pentru totdeauna ataraxia, era nevoie să îl ascult. Pe măsură ce ascultam, înţelegeam. Mă gândeam la un moment dat că e ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel când a început să vadă şi "au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi". Cu cât vocile cădeau mai abisal înspre mine, cu atât mai mult vedeau şi ochii mei, chiar dacă (sau poate tocmai de aceea!) îi ţineam închişi. E orbitor ceea ce trebuie să vezi, dar e mai bine să vezi. Şi Recviemul ăsta m-a convins că trebuie să rămân cu ochii deschişi chiar dacă...(şi aici îşi poate adăuga fiecare drama personală pe care trebuie să o-ndure zilnic). Am plâns mult, fără lacrimi-a fost prima dată când am înţeles ce spunea Cioran- când plângi cu adevărat, lacrimile nici nu se manifestă în forma lor lichidă.

Mai ales în porţiunea mea preferată, "Libera me", ştiu că se adună toată nebunia sfinţilor şi toate loviturile de bici pe care spinările celor care au pătimit le-au adunat într-o existenţă copleşitoare. "Libera me" este ceea ce i-aş propune unui ateu să asculte. "Libera me", cred eu, una dintre cele mai cutremurătoare fragmente muzicale scrise vreodată, ne arată nu numai că Dumnezeu există, ci ne înfăţişează splendida nimicnicie a umanului. Da, spun bine splendidă nimicnicie. Ascultând aşa ceva, îţi pierzi minţile pentru a primi în dar altele. Nişte minţi care văd dincolo de prezent, dincolo de lumea asta, nişte minţi care te pot duce până acolo unde eşti dispus să pierzi orice de pe lumea asta dacă măcar câteva secunde eşti încărcat de incadescenţa divină. Totodată, ascultând-o, îţi dai seama cât de mici suntem. Minunata "lume nouă" se prăbuşeşte precum statuia din visul lui Nabucodonosor la picioarele sopranei transformate în mesager ceresc când cântă "Libera me, Domine, de morte aeterna" şi minunatele noastre realizări nu mai înseamnă nimic în faţa unei muzici cu asemenea puteri revelatoare. Dincolo de emoţia estetică pe care o poate resimţi oricine are gust într-ale muzicii, dar care nu modifică nimic în experienţa ontologică a ascultătorului, se ascunde ceva magic şi ucigător. Vestea bună e că, după ce te zdrobeşte, aceeaşi muzică îţi leagă rănile pentru a te hrăni din pâine de la Tronul lui Dumnezeu. Este clar muzica pe care vor învia cei drepţi (în categoria drepţilor, îmi permit să îi includ şi pe "porcii" despre care vorbea Marmeladov în "Crimă şi pedeapsă"), este şi muzica ale cărei ritmuri vreau să le port în fiinţa mea înainte să închid ochii şi este sunetul care îţi amorţeşte simţul eului pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să pătrundă acolo. Acolo, în acele locuri pe care nici nu ştiai că le ai, acele locuri cărora, cum spunea Leon Bloy, numai suferinţa le dă fiinţă.

E ridicol să te mai cutremure aşa ceva în 2008? E ridicol să te dispreţuieşti şi să implori mila Cerului după câteva minute de audiţie a Recviemului verdian? Poate e ridicol, dar tot acolo e tăinuită şi redempţiunea. Unul dintre paradoxurile creştinismului este acela că, deşi îţi cere să te lepezi de tine, deşi îţi pune oglinda care te arată cel mai jalnic, tot el dă individului frumuseţea pe care nimic altceva nu o poate da. Singurii care ating frumuseţea şi desăvârşirea sunt aceia care nu o mai aşteaptă din lume...

Pentru mine, Recviemul este una dintre minunile pentru care realmente Îi mulţumesc lui Dumnezeu zilnic. Creştinii cei mai pioşi spun că emoţia nu trebuie luată în seamă în raportarea la Dumnezeu. Eu cred că oricare 5 minute din Recviem spun mult mai multe despre Dumnezeu şi puterea Lui decât orice predică îndelung şi profesionist gândită.

Recviemul este totodată Geneza şi Apocalipsa. Este începutul Sfârşitului pe care îl aşteptăm întru unirea paradisiacă.

Recviemul este una dintre oglinzile umanităţii, aşa cum se întâmplă cu literatura lui Dostoievski şi, aş adăuga aici, cu convingerea că nu exagerez, a lui Cărtărescu. Recviemul este un argument pentru viaţă. Recviemul poate fi arma prinţilor sfinţeniei împotriva diavolului, care îşi arogă şi el participarea la marea artă...După Recviem însă, diavolul nu a mai putut păcăli aşa de uşor nici măcar pe esteţi.
Pe măsură ce muzica se cobora din ceruri în sala copleşită a Ateneului, mi se tasa coloana şi corpul îmi era paralizat. Ştiam că experimentez nimicirea care duce, în final, la desăvârşire. Pentru desăvârşire însă, trebuie ca toate ramurile fiinţei să tindă înspre Acela care a scris El Însuşi Recviemul prin mâna lui Verdi. Nu îmi mai păsa că mor sau trăiesc, m-am bucurat suficient că mi s-au dat şi clipele astea, în care cerul s-a deschis chiar în mine. Nimic din mine nu mai tânjea înspre altceva decât Dumnezeu. Mi-am devenit străină mie însămi pentru a mă lumina cu splendoare. Recviemul este mai mult decât muzică, asta mi-a devenit clar, Recviemul este o foarte aleasă alegorie despre viaţa eternă, un crâmpei care vorbeşte despre cum poate fi în ceruri şi care îţi poate modifica existenţa pentru a-ţi dori să ajungi acolo.

Verdi a trecut nepermis de mult peste limita suportabilului.Ritmul devenea pe alocuri atât de intens încât ziceam: gata, câteva secunde în plus de aşa ceva şi mă prăbuşesc. Şi atunci se oprea. Toţi se opresc acolo.
De ce?

(Percy B. Shelley)

Jane Eyre. La rascruce de vanturi. Golful francezului. Adam si Eva. Patul lui Procust. Toate acestea sunt carti despre care multi spun ca ar fi de dragoste. Nici superbul roman “Vălul pictat” al lui Somerset Maugham nu face exceptie de la aceasta catalogare facila. Cele mai multe recenzii pe care le-am citit, atat despre carte, cat si despre  ecranizare, vorbesc despre un cuplu care intelege sensul iubirii abia dupa ce trece prin numeroase greutati.

Urmarind insa firul celor aproape 300 de pagini, n-am gasit nicaieri dialoguri, monologuri, descrieri sau fragmente de naratiune care sa fie strabatute de o iubire sublima, cu totul curatata de egoism sau suspiciune. Eroina, Kitty Fane, este fiica unui avocat mediocru si a unei mame la fel de mediocre, dar extrem de ocupata cu organizarea de petreceri sclipitoare, cu prilejul carora fiica sa isi expuna frumusetea si toaletele. Asadar, dragostea ii ramane ascunsa chiar si sub aspectul filial. Plictisita si speriata de perspectiva unui celibat pe care nu si l-a dorit, Kitty se marita. Bineinteles, nu pentru ca ar fi fost atinsa de sagetile lui Cupidon. Din plictiseala. De placere ca tara in care urma sa plece, China, e atat de departe de Anglia, unde e mama ei. Din dorinta de a scapa de mama si din dorinta mamei de a scapa de fiica.

Sotul ei, bacteriologul Walter Fane, ne desfata pana la un anumit punct cu iluzia mult asteptata ca el e personajul care a inteles iubirea- o iubire ca si el: fara patima, tacuta, contemplativa, fara sentimentalisme, dar cu multa macinare interioara. Barbatul acesta monoton, fara nicio aplecare catre mondenitatile atat de dragi sotiei sale, va plictisi cu siguranta pe cititorul care nu concepe dragostea fara lamentatii in stilul lui Armand Duval. Dragostea lui se consuma tocmai in faptul ca omul acesta, superior sotiei lui, o recreeaza, pana la un anumit punct, in mintea lui, ca pe o femeie suava, capabila de trairi nobile. Si nu poti ca la sfarsit, cand intuitia lui se adevereste, sa nu te intrebi: de ce s-a casatorit Walter cu Kitty? A stiut ca va fi altfel? A stiut ca ea va invata sa iubeasca universal nefiind iubita? In tacerea lui, a conservat oare atat de multe incat sa patrunda in psihologia sotiei, psihologie pe care nici autorul nu vrea sa o dezvaluie? Iar la sfarsit nu stii daca sa te bucuri ca Maugham l-a construit atat de miraculos pe Walter prin tacere, sau daca sa iti para rau ca nu te-ai infruptat si mai mult din bogatia caracteriala a acestui vesnic neimplinit.

Cand descopera adulterul lui Kitty cu Charles Townsend, Walter reactioneaza tipic: fara crize de gelozie, fara reprosuri, fara amenintari si fara aruncarea intr-un ridicol joc al orgoliilor cu snobul functionar Townsend. Totusi, ceva se schimba dramatic si ireversibil in omul acesta care, oricat de mult incearca, nu poate fi iubit, iar constientizarea situatiei lui absurde ii da peste cap calculele lui mereu atat de atent elaborate. Astfel, isi sotia, acum dezamagita si de amantul care nu mai vrea nimic, la Mei-tan-fu, oras in care holera bantuie fara rezerve. Nici ea, nici el, nici noi, nici Maugham nu stiu exact de ce doctorul si-a vrut sotia langa el intr-un loc al mortii: din razbunare, putin posibil, din frustrarea omului care se stie mereu inselat si neapreciat-putin posibil, dar nu imposibil, din dorinta de a o avea langa el cat mai poate, stiind ca mai devreme sau mai tarziu va muri- nu o vom putea sti.

Cert este ca aproape tot ce am citit pana acum in legatura cu perioada petrecuta in resedinta holerei este idealizat. Nu stiu de unde au inteles unii cititori ca cei doi soti invata sensurile iubirii, nu stiu de ce regizorul John Curran a simtit nevoia sa puncteze o reconciliere inexistenta in carte la modul deplin prin scene intime ce recreeaza spatiul unui cuplu acum fericit. Absurd, si totusi real, Walter ramane la fel misterios si dupa ce dispare din poveste. Fara sa putem fi siguri ca el spulbera iluzia de care aminteam mai devreme, conform careia el ar fi ramas singurul desavarsit printr-o iubire totala, nu putem nici sa concluzionam ca Fane nu si-a iertat sotia pe patul de moarte atunci cand ea i-a cerut aceasta. A tacut din nou in aceasta scena. A intrat in pamantul tacerii, departe de zgomotele paharelor de sampanie si al fosnirilor rochiilor stralucitoare. Departe de glasul sotiei care il asigura candva ca un om posac precum el nu va putea sta in calea iubirii intense dintre ea si inchipuitul ei print-Charles Townsend.

Absurdul creste si mai mult cand Kitty ramane , in esenta, la fel de fireasca si de sincera in perceptia mortii sotului ei, pe care nu il deplange decat pentru ca a murit un om bun, dedicat muncii lui si iubit de maicutele din Franta, de localnici, de copiii bolnavi, de toti, mai putin de sotia lui. Sinceritatea cu care Maugham isi construieste personajele pana la capat este coplesitoare. Departe de eroul dostoievskian care se purifica total, Kitty si Walter Fane raman totusi departe si de tipologia eroilor nihilisti care, din cauza absurdului, resping totul. Kitty incepe prin a fi o femeie frivola, care isi duce mai tarziu luptele fireste impotriva placerilor efemere nu fara cazaturi si greutati, si sfarseste nu prin “invierea” printr-un caracter desavarsit, ci prin speranta ca Dumnezeu o va ajuta sa-si recreeze viata, o viata noua, in care ea sa fie un om mai bun.

Autorul englez nu te lasa in niciun fel sa ai ocazia sa spui ca vreunul dintre personajele principale este mai bun. Luptele interioare ale lui Kitty, apropierea ei de simplitatea monahala si iubirea inocenta a micutilor copii chinezi par sa se dizolve cand femeia e din nou fata in fata cu Charles, caruia ii si cedeaza iarasi pana la un anumit punct. Veridicitatea lispita de pesimism prin care Maugham ne-o infatiseaza pe doamna Fane este cat se poate de convingatoare: ea traieste sentimente extatice in preajma locurilor inmiresmate de sfintenie, se hotaraste sa fie o femeie virtuoasa, asta doar pana la revederea lui Charles. Dupa ce greseste din nou, ii e sila de ea, ii pare rau pentru ca acum stie ca greseste, totusi placerea nu este mai putin puternica. Astfel, sublimul acestei creatii se naste nu din eroismul personajelor, ci din speranta pe care o insufla: suntem fiinte banale, ranchiunoase, frivole, superficiale (oricat de mult ne mai consolam uneori cu teancul de cunostinte ca n-am fi asa) si egoiste, insa totusi sacrul nu ne este ascuns, ba chiar ne este din plin relevat din clipa in care ne hotaram sa il vedem. Kitty Fane nu obtine sacrul in viata ei pentru ca ar fi facut ceva pentru asta, ci pentru ca avea nevoie de el si si-a acceptat aceasta nevoie, cu toate cusururile ce inca o chemau catre desertaciune.

Nu il pot iubi pe Walter cum il iubesc pe inocentul print Miskin si nu o pot detesta pe Kitty pentru superficialitatea ei (in final, vindecata) asa cum detest purtatoarele  de "etern feminin" neatinse de transcendenta. Totusi, il iubesc pe Walter pentru rabdarea tacuta cu care si-a purtat crucea si nu pot sa o iubesc pe Kitty-femeia, care nu apreciaza un sot precum al ei. Pana la urma, tocmai aceste paradigme ii fac frumosi pe amandoi.

Un alt aspect, mai putin conturat in carte si mai mult accentuat in film, este cel legat de conflictul dintre culturi. Kitty, care vine in localitatea infestata de holera cu superioritatea europeanului civilizat, trebuie sa se umileasca pentru a-si salva viata, caci aici nici bridge-ul, nici seratele, nu o mai salveaza. Intruchiparea unei visate reconcilieri intre culturi este conturata prin dragostea fara partinire a lui Kitty pentru copiii ce apartin unei civilizatii cu totul diferite, pe care inainte, in suficienta ei, ar fi numit-o retrograda.

Asadar,  inainte sa ridici cu nerabdare “Vălul pictat”, tine minte ca la sfarsitul cartii nu vei sti nimic sigur: nu se stie daca Walter si-a iertat sotia sau nu, nu se stie daca vaduva Fane e intr-adevar definitiv schimbata, si nimeni nu stie nici macar al cui e copilul pe care il poarta in pantece. Nici nu e important, caci, asa cum spune chiar sotul dezamagit, “ce mai conteaza asta acum”? Dar la sfarsitul ei, un lucru il vei sti sigur, asa cum l-am aflat si eu: frumusetea de a deveni desavarsit e mai placuta decat frumusetea de a fi desavarsit…

Eu o am pe Beatrice la blogroll pentru că i-am admirat întotdeauna talentul exegetic impresionant, cu atât mai uluitor dacă luăm în considerare faptul că Betty are doar 19 ani, şi e de-abia în anul I la Litere, deci nu are strop de experienţă. Dar... aşa e viaţa: unora le dă cu carul, altora, nici cu paharul.

Nu pot, în faţa unui talent cronicăresc de o asemenea anvergură, decât să fac un lucru: să îi înmânez "cheile apartamentului". Adică, să o invit pe Betty să fie co-autor al acestui blog. Să publice periodic recenzii şi observaţii referitoare la cărţile-filmele-spectacolele care (nu) i-au plăcut. Pentru aceasta, am înfiinţat categoria "Beatrice dixit", şi toate postările din această categorie vor fi scrise de ea.

 Îmi pare rău de un singur lucru: că nu am o publicaţie de cultură. Dar poate are vreunul dintre voi nevoie de un tânăr cronicar talentat...