[gallery]

Bunicii joacă un rol extrem de important în vieţile nepoţilor, contribuind la dezvoltarea acestora prin activităţi simple, precum cititul unei poveşti, gătitul sau mersul la cumpărături împreună, relevă un studiu finanţat de guvernul Australiei şi citat de agenţia Reuters.Timp de patru ani, autorii studiului „Crescând în Australia“ au evaluat dezvoltarea psihică şi cognitivă a copiilor din peste 10.000 de familii. Cercetătorii australieni au descoperit că micuţii cu vârste cuprinse între 3 şi 19 luni aflaţi în grija părinţilor, dar şi a bunicilor sau a unor alţi membri ai familiei au obţinut calificate mai bune în ceea ce priveşte capacitatea de învăţare decât restul copiilor de aceeaşi vârstă. „Acest nou studiu demonstrează ce rol decisiv joacă bunicii în dezvoltarea copiilor. Ştim din acest studiu cât de important este pentru dezvoltarea unui copil să petreacă zilnic cât mai mult timp citind şi jucându-se cu alţi copii“, spune ministrul australian al familiei, locuinţelor şi serviciilor comunitare, Jenny Macklin.

Dacă, din nefericire, bunicul şi bunica nu au timp să stea cu nepoţii, părinţilor care petrec foarte mult timp la serviciu li se recomandă să opteze pentru „programe educaţionale timpurii“. Aşa cum era de aşteptat, s-a constatat încă o dată că toţi copii care citesc mult - singuri sau împreună cu unul dintre părinţi - şi se uită mai puţin la televizor au avut cele mai bune rezultate la testele incluse în studiul naţional demarat de cercetătorii australieni în anul 2004.

Mai exact, informează Novinite, „babysitte-rii de vârsta a treia” vor primi o indemnizaţie financiară echivalentă cu salariul minim, conform unei decizii a Legislativului de la Sofia, care a votat în primă lectură Programul de încurajare a locurilor de muncă. De anul viitor, bunicilor care vor avea răbdare cu odraslele fiilor sau fiicelor le vor mai intra în buzunare pe lângă pensia cuvenită şi circa 120 de euro, dacă acceptă să-i îngrijească pe micuţii de până la 3 ani. În paralel, tinerele mame vor putea reintra mult mai uşor pe piaţa muncii, iar lipsa acută de bone va fi de asemenea, măcar parţial, rezolvată.

Gandul.

Nu se despartea niciodata de rucsac, basca si bicicleta. Avea cu el tot timpul o sticla de ½ cu lapte pentru ca suferea de stomac. Imi placea sa beau din sticla aia, s-o fur, sa-i scot dopul de cauciuc negru si sa galgai laptele rece,  de care altfel nu ma atingeam.

Era un om frugal. Nu l-am vazut niciodata sa manance cu pofta. Facea hrana sa para doar ceva necesar.

Vara disparea cu albinele. In restul anului stupii stateau in livada si mi-era frica de ei asa zumzaitori. Rasuflam usurata cand se evaporau de-acolo, iar casuta care-i adapostise devenea un teritoriu cucerit pe care-l exploram fascinata.

Bunicu pleca in munti. Nu stiu cum traia. Pe vremea aia era atat de normal ca el sa plece incat nu mi-am pus niciodata problema cum supravietuieste.

Probabil culegea ciuperci din padure, avea malai pentru mamaliga, lua lapte de pe undeva din apropiere, ca multi erau "la deal" cu vitele, si nu-i trebuia altceva. Stia izvoare, toate plantele care cresteau in zona, locurile cu fragi, afine, mure, aluni.

Ma intreb de multe ori cum isi petrecea timpul in singuratate.

Pe munte aveam un bordei vechi. In camera nu era decat o soba din lut si un pat cu saltea de paie. Casuta mirosea dumnezeieste. Ramaneam uneori cu obrazul lipit de ea. Lemnul era cald, batran si parfumat.

Urcam cu bunica la vremea fanului. El ne facea limonada in galeata, cu apa rece de izvor si ne dadea faguri.

Desi vorbea putin nu era niciodata morocanos. Nu-mi aduc aminte sa fi tipat la noi.

Serile, acasa tot tacut ramanea. Se intorcea de-afara, de la animale sau din atelier, bunica  rasturna mamaliga din ceaun pe un fund mare si o taia in patratele cu ata, aducea branza de la putina, el prindea Vocea Americii si mancam in tiuiturile radioului printre care razbatea o voce grava.

Rar, cand venea la Bucuresti, bunicu imbraca hainele bune. Niste pantaloni maron, o camasa cadrilata si un pulover, parca tot maron. Mereu aceleasi, ani de zile. Ne aducea mere care ma faceau sa plang. Merele miroseau a Campulung…a zile fericite.

Cand s-a imbolnavit a stat o vreme in pat, dar a fost la fel de discret. Astepta linistit sa moara. N-a chinuit pe nimeni cu boala lui, nu pretindea nimic. Intr-o zi s-a pornit sa planga. I-au curs lacrimi pe obraz pana la apus cand s-a stins.

Azi-noapte am visat-o pe una dintre bunici. Totdeauna cand o visez are in jur de 30 de ani. Ca-n fotografia de dupa nunta lor. In plus, azi-noapte era intr-o rochie de seara si purta pantofi cu toc.

O-ntreb (cum mi-e obiceiul, dar stiind bine ca era moarta): „Ce-ai visat azi-noapte?”

Se gandeste, isi aminteste, raspunde: „Cocktailuri* si galaxii.”

Om fi avand zile bune, dar eu zic ca ne asteapta eoni si mai buni. :)

* „cocktailuri,” adica petreceri, receptii, sindrofii

Mi-am amintit că o ascultam mult pe vremea când umblam în alb (am avut o mică perioadă când purtam numai alb ca să mă satur de el...în mod evident nu l-am purtat îndeajuns de mult încât să mă satur...niciodată nu mă satur de alb...). S-a terminat exact în momentul când am apăsat clanţa ca să intru. Un sentiment straniu, de pace, m-a cuprins...casa pare neschimbată...mă şi aştept de după un colţişor să apară la fel de tăcută şi discretă aşa cum era întotdeauna...ma privea minute în şir, neştiind c-o simt...ascunsă într-un ungher, după uşă, în tăcere. Încă îi mai simt pasul gentil, aproape ca o umbră.....o umbră....umbră....

       " cum de n-ai nici un copil ? bunico ?  "

  J.

          type=audio&hash=86cb59606c0764&userid=doxicilina&src=hi5"

Bunicul meu se trezea in fiecare dimineata si pleca la cumparaturi. Se intorcea dupa ce ma trezeam eu, cu sacosa plina si intra la mine in camera. In fiecare dimineata eram altceva...guzgan, ciocoflender, turc, piturca. "Ehee,  baa dar tu ce crezi ba guzganule, ca dormi pana la pranz? Hai ca deja intreaba astia de tine ", si mirosul de paine calda se furisa din sacosa si, impreuna cu aroma de lavanda a lui tataie, navaleau jucaus in camera si ma faceau sa zambesc imbatat fara sa stiu de ce. Eram fericit, era vacanta de vara, acoperisul casei care se vedea pe geamul  camerei mele era rosu deschis, iar asta insemna desigur ca afara e soare, adica hagi, lacatus, ilie dumitrescu se vor razboi din nou pe micutul nostru stadion din fata blocului, iar in pauze nu se vor da in laturi  sa se ascunda si sa scape turma la  fatea ascunselea.

Oricum Damien și-a primit cadoul mult așteptat! Îl consider un copil tare norocos, dar să fiu sinceră... Nu mi-aș da copilăria pe nimic în lume nici pe un maldăr de Wii și Xbox 360... Sunt mândră de cum am crescut și pentru asta nu pot decât să le mulțumesc din tot sufletul bunicilor mei și părinților și să le urez multă sănătate și viață cât mai lungă! Și să le spun că le sunt și le voi fi mereu recunoscătoare...și că nu voi uita nimic niciodată... și că îmi doresc ca destinul să mă aducă din nou acolo lângă ei așa cum a reușit să mă aducă aici când nu mă așteptam!

Happy B-day Damien! Să fii fericit și să ai o viață plină de succese! We love you bud'!

Azi am trecut pe la bunici deoarece a venit bunica de la spital.

Pentru cei care nu stiu, bunica a fost in spital pentru a i se scoate un rinichi. Si nu stiu de ce, desi in toate filmele rinichiul e scos prin lateral spate, ea si toti ceilalti operati la rinichi erau taiati pe burta... Ma rog, a fost externata, a facut febra, ii era rau, s-a internat la loc, acum e mai bine. Spitalele din Romania, mai multe detalii nu cred ca e cazul sa dau pentru acest caz.

Sa imi continui deci povestea: m-am dus la bunici. In fustita noua, o palma peste genunchi. Pfff, da' ce scurta e! Da' cum poti iesi asa pe strada? Felul in care te imbraci spune multe despre tine! Daca te apleci ti se vede fundu'! Du-te in oglinda si apleaca-te sa-mi zici de nu am io dreptate!

Ma duc pe hol, la oglinda. Ma intorc cu fundul, ma aplec, ma uit printre picioare... Nici vorba sa se vada, era distanta buna pana la fund. De parca nu ma simteam deja aiurea, vine bunica dupa mine: Ce ti-am zis eu?! Ti se vede fundul! Trage-ti fusta mai jos!

Fac cum zice, ne intoarcem in sufragerie. Ii cere lu' bunicu' sa ii dea niste reviste de pe masa, sa imi arate ea din reviste cat de lungi se poarta fustele. Pac, prima pagina de moda: o tipa cu fusta abia sa ii acopere fundul. Pac, a 2a pagina: 3 tipe cu fuste la fel de scurte ca cea de inainte. Mai cauta bunica si o gaseste pe una care poza in rol de mama langa un copilas, tipa avand fusta pana la genunchi: Uite, asa se poarta!

Schimb vorba si vorbesc putin despre politica impreuna cu bunicu', aflu ca un profesor cu care am restanta candideaza pentru parlamentare (Daca imi dati nota mare aveti votul meu!)... Si pana la urma plec...

In lift, imi ridic la loc fustita cum era inainte sa vin...

Eu sunt una dintre persoanele care au fost binecuvantate cu bunici in afara Bucurestiului si in afara oraselor, in general! Pentru asta am sa-i multumesc mamei mele. N-am stiut niciodata cum e sa stai vara intr-un oras, printre betoane, masini si gunoaie. N-am stiut ce inseamna sa mori de cald intr-un Bucuresti in care si ultimul coltisor de trotuar e "utilizat" cu nesimtire de o masina "ultima fitza". Stiu doar cum e sa stai la poarta cu bunica, s-o auzi cand vorbeste cu vecina Maria, care o intreaba cand ii fata vaca sau cati purcei mai are...iubesc sa stau cu bunik-mea la poarta, chiar daca pentru multi, asta-i ultimul lucru pe care l-ar avea de facut. Iubesc sa vorbesc cu ai mei bunici despre politica (si batranii au ideile lor, si ce idei) despre moda (tocurile prea mari si fustele prea scurte sunt moartea alor mei :p) despre orice pana la urma, nu sunt zgarciti la vorba!

Ce nu stie Bucurestiul, e ca acolo unde nu exista internet, unde lumea asteapta ziua de duminica sa imbrace hainele de "fitze" (nu, nu rochia Dihor sau vreo geanta Herpes, ci haine pe care le au pastrate in sifonierele cu usi scartaitoare si miros de busuioc uscat) acolo exista oameni extraordinari; eu am 3 astfel de oameni in viata mea, 3 fiinte fara de care nu m-as vedea in viitor si fara de care nu as fi rezistat pana acum...

Niciodata nu poti avea prea putini amici si niciodata nu poti avea prea multi carora sa le spui PRIETENI! Am multi amici, le spun "buna!" sau doar le fac cu mana si nu vorbim decat daca n-avem de ales, pentru alte gesturi, exista prietenii; cu ei mergem la inghetata (cu pepene galben =)) ), la un suc sau la o bericioaik ( ;)) ) cu ei mergem la film si radem cu gura pana la urechi desi nu suntem singurii in sala, tot pe ei ii vedem cand nu mai suportam durerea din suflet...si tot cu ei ne imbatam pana ne bagam sub masa (sau adormim in jur de ora 22 =)) )! Numai ei sunt acolo cand nu-ti merge bine si numai de ei nu poti scapa cand e ziua ta...nu de'alta, dar tre' sa le faci cinste :P

Mereu imi iarta cate ceva, 'cause I'm the little kitten with the sweet smile :D and my anychky stie cel mai bine :) chiar azi am uitat sa-i zic "La multi ani!" si totusi nu mi-a scos ochii ca altii :)

Acei prieteni fara de care stii ca nu poti trai, acei prieteni care-ti spun cand iti vine fusta urat sau pantalonii te fac prea grasa, acei prieteni care nu-ti reproseaza faptul ca n-ai bani ca sa le cumperi cadoaie si nu fac fitze ca primesc cadourile-n ianuarie, chiar daca ziua lor e in august, anul anterior :P acei prieteni care-ti pun in practica ideile tampite, ca doar nu te-or lasa sa gresesti singur ;) pentru toti cei care au astfel de prieteni beau acum un pahar de Pinot Noir cu gheata, intr-o minunata cupa de sampanie si astept cu nerabdare sa ma duc la mare!

The Rembrandts - Friends

Bunicul nu ma lasa. O sora a lui se innecase in Jiu prin '40 si ii era frica sa nu patesc si eu la fel. Asa ca, la pranz, cand era ora de odihna, saream geamul si fugeam la Jiu cu ceilalti copii. Nu ne gandeam noi atunci daca apa e sau nu curata. Ne balaceam, ne jucam, ne alergam si bravam de cate ori puteam. Dupa care ne intorceam pe strada pentru o portie sanatoasa de leapsa, pitulusu, ratele si vanatorii sau turca. Asta continua pana seara tarziu cand urla bunica dupa mine sa trec in casa.

In alte zile ne adunam multi chiar in camera in care am dormit aseara si ne jucam carti pe porunci. Eram galagiosi, lipsiti de griji si fericiti. Sau ma jucam cu vara-mea de-a piratii in nucul vechi din gradina bunicilor. Nu ma intrebati cum era jocul asta ca nu imi aduc aminte exact ce faceam noi, in calitate de pirati intr-un nuc :)

Intotdeauna cand suntem mici ne dorim sa crestem. Credem ca nu e bine sa fii copil pentru ca trebuie sa asculti de parinti si pentru ca nu poti sa faci ce vrei. Credem ca atunci cand vom fi mari, vom fi liberi.

Si cand crestem, descoperim ca suntem mai putin liberi decat inainte. Avem in schimb mai multe griji si tot nu putem sa facem ce vrem noi. Descoperim ca dorim mai multe lucruri pe care nu le avem.

La randul nostru avem sau vom avea copii. Care vor dori sa creasca repede. Si le vom spune sa nu isi doreasca sa fie mari, pentru ca pe urma vor dori sa fie iar copii. Si ei nu ne vor da crezare. Si tot asa ... ironic, nu?

Acu să mă întorc de unde am plecat :) Spuneam că pe vremea aia plecam şi eu la bunicuţii mei de la Azuga pe perioada verii. Şi acolo era lumea mea. Dimineaţa, bineînţeles aveam program de desene animate. Învăţasem toate melodiile de la desene, cu toate că erau în italiană. Dar aşa am început să învăţ limba asta, prin intermediul desenelor de la Italia Uno. Prietena mea cea mai bună din copilărie era de la Azuga. Ina o cheamă, mai suntem şi acum prietene, dar e mai greu cu distanţa, că ea s-a dus la facultate în Bucureşti. Poate acu când oi merge la master acolo să revină o parte din ce a fost. Aşa....să revenim....observ că am dificultăţi să mă menţin pe linia subiectului :) Ei, după desene, ieşeam cu Ina în parc şi ne dădeam pe leagăne. Şi ce făceam în timp ce ne dădeam pe leagăne ? Păi bineînţeles, cântam melodiile de la desene, asta de la Valiant fiind preferata mea :) Ştiţi că vă ziceam că am fost la avansarea în grad a unui prieten din copilărie ? Ei, el e tot din Azuga. Zilele trecute am ieşit cu el în oraş şi mi-a spus că primul lucru care-i vine în minte când se gândeşte la mine e tocmai cântatul ăsta ce-l "practicam" cu Ina în parc. N-am ştiut dacă să râd sau să mă ruşinez când a zis asta :) E, tocmai asta e ce-mi place cel mai mult la copii şi anume faptul că fac ce vor fără să le pese cine se uită sau ce spune :)

Mai jos arătându-ne fildeşii, eu şi Ina prin 2002....şi desigur, genericul în italiană de la Principe Valiant.

În această plictiseală continuă şi sufocantă mi-e greu să îmi găsesc energia psihică necesară pentru a compune ceva. Asta cere şi o implicare emoțională din partea mea. Dar nu mă mai pot gândi deloc la acest lucru, la ce vreau să scriu, la cuvinte, la sensuri, la implicații.

Mă întreb doar...de ce timpul trece atât de repede? E adevărat că mă afund într-un plictis, dar…. dacă timpul ar fi de partea mea, poate că m-aş gândi la nişte activități pe termen lung, pentru a alunga plictiseala, dar aşa…. Timpul trece prea repede, şi nu-mi oferă nici măcar şansa de a mă gândi la ceva. Îmi e dor de acele vacanțe când stăteam la țară cu săptămânile. Of, o săptămână trecea cât o lună de acum. Trecea încet. Puteam profita de fiecare joc, de fiecare pagină întoarsă a vreunei cărți, de fiecare rază de soare, de fiecare surâs. Acum aceste lucruri trec prea repede, ca o frunză-n vânt. Nu lasă nicio urmă în spate, de parcă nici nu ar fi existat, de parcă nici nu le-aş fi simțit. Apusurile îşi aruncă culorile pe cer repede, la fel de repede cum se dizolvă în întuneric. Apusul era înainte un fel de prelungire a jocului, pentru a nu pleca în casă, la insistențele bunicii.

Nu pot să cred câte s-au schimbat de atunci. şi totuşi nu pare mult timp de atunci. acum, când mă uit la acele locuri nu mă mai pot regăsi pe mine. Nici surâsul, nici jocul. Nici apusul, nici soarele…

Totul e din vina timpului. Atunci de ce trecea timpul aşa încet? Sau… percepeam eu altfel trecerea timpului ? poate că nu-mi păsa de el. Poate că nu realizam câte poate face timpul cu noi. Vreau să fentez timpul. Dar nu pot. Nu mai am jocul în mână, în priviri. Nu mai am surâsul acela inocent, de o nonşalantă joacă cu luminile şi culorile. Sau poate că mi-a rămas pe chip. Doar că nu îl mai priveşte nimeni acum. Sau poate că mi-a rămas în suflet. Da, sigur aşa este. Sufletul îmi zâmbeşte adesea. Pe el lumea nu-l poate atinge. El nu poate fi văzut şi de aceea e fericit. Fiindcă poate trăi în libertatea lui fericită, în copilăria lui care ar îmbăta de fericire orice privire, orice chip, orice rid, orice copil rămas între trecut şi prezent, ca mine.

P.S. Motocicleta nu era inmatriculata iar eu nu aveam permis...nu am patit nimic..cei de la urgente m-au intrebat cum am cazut asa rau...ce credeti ca le-am zis ?:D...am cazut de la etaju 2 tanti :))

PS: abia astept sa citesc toate blogurile. dar nu stiu cand anume se va intampla asta :))

Odata coborata din masina, m-a izbit in modul cel mai placut  posibil aerul curat, proaspat, parfumat, o odoare de fan proaspat, iarba curata. O nebunie de aer!Inspiram, inspiram si parca voiam sa mai fac ceva rezerve. Cum am ajuns am pornit plimbarea prin gradina.Trebuia sa vizitez in ce stadiu sunt legumele /zarzavaturile, dar trebuia sa verfic si pomii de prin jur: merii, corcodusii, prunii.

Ce trebuie stiut, la tara ( sper sa stiti ) mancarea este dumnezeiasca,  preparata direct de la Mama Natura. Aici si ochiurile (cu mamaliga, prefer eu :) ) sunt de milioane de ori mai bune decat la bloc.Nu stiu daca mai are rost sa va insir felurile de mancare degustate zilele acestea. Ce prefer insa cel mai mult e casul proaspat, cu rosia parfumata culeasa din gradina (foto). Combinatia aceasta  detroneaza cele mai sofisticate feluri de mancare din restaurantele urbane, dupa mine.

Am lamurit-o cu mancarea.Acum, somnul, ei bine, somnul este  cel mai dulce la tara. Camerele inalte, racoroase si intunecoase iti induc o stare hipnotica. Aceste odai devin un vis, un miraj la care aspiri cand te gasesti inghesuit intr-un 32 la peste 30 de grade. La tara nimic nu te perturba, e o liniste profunda, poate doar un concert prelungit al greierilor si  dupa masa , din cand cand, mai auzi cocosul care  marcheaza inca o victorie confirmand cotcodacitul gainii la eliberarea unui nou ou.

Casa este undeva la marginea satului, in fata se intind pajisti si ogoare, iar la vreo 300 de m in fata se afla apa curgatoare a Barladului.Asa ca daca tot am ajuns aici, trebuia sa dam o fuga sa verificam debitul.

L-am luat si pe Ionutz (cainele nostru de paza, fratele lui Vasilica, in fine Vasilica nu mai e, e o poveste lunga).Ii trebuia si lua o pauza de la stransoare, l-am eliberat, asa ca a luat-o la pas inaintea noastra. Eu , tata si Ionutz. Pana acolo, am trecut si am verificat recoltele de porumb, de floarea soarelui,de lucerna tot fiind in drumul nostru, de parca eram in delegatie cu ministrul Agriculturii.

Apropiindu-ne de dig deja se auzea apa curgand, ne-am dat seama ca e destul de involburata. Asa si era , foarte suparata, era apa Barladului (ce se explica tinand cont de inundatiile din nord).Tulbure si in viteza, incerca parca sa rupa salciile de pe margine in treacat.

Si cam asta a fost pentru ziua aceea.Am plecat a doua zi in cea de-a doua locatie, Dodesti  inca vreo 12 km sa o mai vedem pe bunica.Ploaia a venit dupa cateva ore asa ca ne-a adunat in casa. Cu exceptia faptului ca eram la bunica, statul in casa cand esti la tara nu e prea funny.

Dupa un timp ne-am reintors la prima locatie sa profitam de inca o noapte de somn divin inainte de a ne intoarce in urbea noastra.Am mai dat o tura prin gradina, pe la copaci.Sper sa revin weekendul viitor. De linistea si sanatatea aerului si naturii de aici nu cred ca pot sa ma satur, dar macar sa ma bucur cat mai mult :) .

Cand ma uit in sus era EL: brunet, cu un ranjet pana la urechi, mergea si el tot pe-a sasea, simpatic pentru un pusti, mie mi se parea de-a dreptul frumos. Asta a fost prima iubire, de vara :D

Pe masura ce trece timpul nu ne mai gandim, ni se par prostii. Acum am crescut. Dar eu tin cu indarjire de acea bucatica de copil pe care o mai am. Si inca visez la vacanta mare ...

De Alina Gâdoiu

Pentru cei din generaţia de după 1980 încoace, acest titlu poate nu înseamnă mai nimic. Mai mult, pare a avea o rezonanţă comică. Din păcate, documentarul cu acest nume nu este deloc amuzant. Deşi a apărut abia în 2005, regizorul Florin Iepan a reconstituit povestea copiilor comandaţi de Ceauşescu cu mărturii şi imagini din arhiva naţională de film. A rezultat un documentar înspăimântător... „Decreţeii” au fost denumiţi acei copii născuţi după 1966, când preşedintele comunist dădea decretul 770 prin care se interziceau avorturile. Fiecare familie era obligată să aibă minim patru copii. Femeilor le erau interzise orice metode contraceptive sau de întrerupere a sarcinii, fiindu-le permis avortul o dată cu împlinirea vârstei de 40 de ani. În şcoli erau interzise orele de educaţie sexuală. Informaţia nu era la îndemâna nimănui.

Pe termen scurt, s-a obţinut ce s-a dorit. Populaţia ţării a atins pragul de 20 de milioane de locuitori, ceea ce însemna una dintre cele mai mari creşteri demografice din istoria omenirii. Pe termen lung, însă, efectele au fost dezastruoase. La câţiva ani, grădiniţele, şcolile şi implicit dascălii nu mai făceau faţă exodului de copii ce invadau sistemele de învăţământ. Tot ceea ce pentru preşedinte însemna un viitor strălucit, avea să se năruie încet dar sigur.

Nici istoria, nici toate poveştile părinţilor şi bunicilor mei nu mi-au putut oferi mai multe detalii despre ce s-a întâmplat în perioada comunistă, aşa cum mi-a arătat acest documentar. Nu am foarte multe amintiri de pe vremea răposatului. Ţin minte doar câteva pasaje de pe vremea în care eram unul dintre „şoimii patriei”, purtând costumul acela, în combinaţie de portocaliu şi albastru cerneală. Îmi pare rău, eram mult prea mică să înţeleg tot ce se întâmpla în jurul meu. La fel de vagi îmi erau scenele terifiante din decembrie 1989, dar pe care televiziunea naţională mi le-a scos la iveală de-a lungul celor 19 ani.

Am avut şansa, dacă poate fi numită astfel, ca printr-o întâmplare sau nu, să descoper acest documentar, care m-a cutremurat de-a dreptul. E incredibil, cum aceşti decreţei, deveniţi apoi „şoimi şi pioneri” ai patriei, sătui de prea mult spirit PCR-ist, dau jos întregul regimul ceauşist. Nu am povestit toate acestea ca o recomandare de a vedea acest film. Te pune pe gânduri totuşi ... Noi, cei din generaţiile de după ’80, nici nu ne dăm seama cât de norocoşi suntem. Ar trebui să fim recunoscători pentru vremurile în care trăim, să le mulţumim părinţilor noştri pentru tot efortul lor de a ne oferi tot ceea ce avem nevoie.

În plus, acum, găsim orice, oriunde, oricând. Adio cozi la alimente, adio programe de televizor oferite cu porţia, serbări cu şoimi şi pionieri ai patriei şi cine mai ştie câte altele... E timpul să ne bucurăm din plin de libertate de mişcare şi de exprimare, de ceea ce a fost obţinut după revoluţie: democraţia.

Şi acum să trecem la prezentări.

Ea este Lisa Minodora, care a împlinit şapte ani ăn februarie. A rămas, după cum se vede, şi se laudă ea, "singura noastră prinţesă". Este, probabil, cea care s-a adaptat cel mai repede cu Scoţia, mai ales din pricina prietenelor de pe strada ei. S-o vedeţi cum citeşte englezeşte cu accent puternic de east Glasgow. Pe lângă asta, la fel ca fetele din Scoţia, se îmbracă foarte subţire, indiferent de vreme, iar atunci când o roagă mama să-şi ia ceva mai gros pe ea, îi spune foarte ferm: "I'm not like you, mom; I'm Scottish". Ca să vezi!

El este domnişorul Marcus Emanuel, de aproape cinci ani (îi va împlini pe 1 octombrie). În august va merge în clasa întâia (în Marea Britanie şcoala începe mai devreme ca vârstă şi este de departe mai "omenească" în termenii încărcării cu materie şi, evident, tocmai de aceea, mult mai eficientă în formarea culturală şi a caracterului).

Marcus este un gentlemen, în afară de cazurile în care îşi arată încăpăţânarea, mai ales atunci când sora lui îi pune mândria de bărbat la încercare, ceea ce, trebuie să recunoaştem, se întîmplă destul de des.

Zilele acestea cei doi "zmei" scoţieni învaţă să înoate, la Oradea. Iarăşi, învăţaţi cu pedagogia mai umană din spaţiul britanic, au refuzat să accepte apucăturile autocratice ale instructorilor de înot de la noi şi învaţă mai degrabă cu bunicul. Care, bunic fiind, ştie că copiii sunt nu "obiectul muncii", ci personalităţi distincte şi valoroase, care merită atenţie specială. Poate tocmai de aceea au fost lăsaţi bunicii pe lume.

Dar, despre bunici şi bunice altă dată.

*

M-au crescut bunicii. Si matusa. Oricum, oameni trecuti de prima tinerete, care mi-au insuflat un cu totul alt “stil”(poate ca inglobeaza cel mai bine chestia la care ma refer). Am invatat sa tac foarte mult si sa aud, sa ascult, sa “bag la cap”. Luam parte la discutiile lor, la povestirile lor, si mi se parea ca asa e bine, ca asa e normal: compania bunicilor era pentru mine lucrul cel mai natural cu putinta, chiar daca mai mult de jumatate din ce ziceau imi trecea pe langa urechi fara sa intre propriu-zis.

Asa am devenit foarte apropiata de ei, atat de bunicii mei, cat si, la nivel foarte adanc spiritualo-emotional, de toti oamenii in varsta pe care ii intalnesc. Mi se pare ca in spatele ochelarilor cu lentile groase si a pielii albe, incretite, stau, aproape intotdeauna, povesti uimitoare, care te pot tine treaz nopti intregi.

Cu bunicii de la tara am invatat sa mananc capsuni, sa ma sui in copaci, sa stau o zi intreaga la soare, sa stiu toate plantele din Gradina Botanica (fiindca am crescut cu majoritatea), sa apreciez oamenii care muncesc “cu mainile” si sa ma bucur. Bunica (adica Mamaie- “bunica e nume de oras”) ...[am vrut sa scriu ceva coerent si inchegat despre ea, dar mi-am adus aminte 1000 de chestii pe care le-am facut impreuna: de la tesut la razboi, la copt vinete si facut placinta in cuptorul din curte, la cum ma legana pe picioare cand eram mica-mica, cand ai mei plecau la serviciu, la cum se suia in ciresul din fata casei ca sa-mi adune cele mai mari cirese care se pot pune dupa urechi (ahtiata dupa cercei de mica :) ). Pe bunicul nu l-am cunoscut asa cum as fi vrut (stia sa cante la...clarinet (???-I’m not good la instrumente muzicale)); imi aduc aminte foarte clar, in schimb, cum m-a daramat din leagan si eu, in loc sa plang, sustineam sus si tare ca nu e vina lui...

Teatrele, toate parcurile known to man, iesirile la Opereta si suflatul nasului in batista nedesfacuta (“asa face o domnisoara”) le-am facut pe toate cu matusa crescuta la Scoala Superioara de Bune Maniere Si Alte Lucruri Care Se Fac Frumos in Societate (sau mie asa mi s-a parut ca se numeste :P ), care a avut grija de partea din mine care merge la muzee, care inca se mai plimba in Gradina Botanica, care iubeste pozele alb-negru cu Bucurestiul de altadata si care nu se poate abtine sa nu vada in fiecare batran care se urca in 133 vreun mostenitor cu sange albastru.

...e o chestie inexplicabila in cuvinte ...probabil ca cei care ati crescut cu bunicii intelegeti exact la ce ma refer. Pentru toti ceilalti...imaginati-va doar ca ar putea exista cineva ai carui ochi sa se umezeasca de fiecare data cand va vede, care sa reusesca sa va faca orice capriciu fara sa va rasfete, si pe care sa-l pastrati in suflet exact cum a fost, desi poate acum mai mult ca oricand anii care au trecut se vad.

Pentru toate astea si nu numai, urmatoarea carte pe care mi-o voi cumpara va fi asta. Daca e macar jumatate din ce ma astept eu sa fie, pariez ca n-am sa pot s-o las din mana pana n-o termin. Which would be perfect.