Al cui oras e mai frumos? Al meu! Ba, al meu! Ba, al meu! Ne laudam pe un forum, fiecare cu orasul in care locuieste.

Mereu am fost mandra de Timisoara; inca de cand eram copil raspundeam cu mandrie la intrebarea: “Din ce oras esti?” “Timisoara!”. Insa, le dau dreptate locuitorilor din Alba-Iulia cand spun ca orasul lor este unic; oras invaluit in gloria marilor evenimente istorice, ramas vesnic in inima romanului. Simtind toate astea nu am stat pe ganduri sa ma auto-invit la Alba-Iulia cunoscand acolo, doar de pe net, o singura persoana, Adina. Adina s-a dovedit un ghid minunat, un om cu caracter bland, inarmata cu multa rabdare. Nu mai stiu ce am vizitat mai intai; oricum nu avea importanta pentru ca nu conta ordinea acumularii informatiilor ci calitatea lor.

Multumesc, Adina!

APOULON si mai tarziu APULUM i-a nastere in plina inflorire economica, politica si sociala si triumfa printre cele mai mari centre urbane ale Daciei.

La Alba-Iulia e inmormantat Iancu de Hunedoara, sarcofagul sau aflandu-se la Catedrala romano-catolica din oras. Catedrala am vizitat-o cu foarte multi ani in urma si tin minte ca, desi aveam vreo 10 ani, am fost foarte impresionata. Si acum mi-a ramas in minte amplasarea, forma si culoarea ei.

Evenimente politice, sociale si culturale, momente de mare importanta pentru poporul nostru, au loc la Alba-Iulia: intrarea triumfala in oras a lui Mihai Viteazul impreuna cu oastea sa, la 1 noiembrie 1599, in 1699 apare prima carte didactica in limba romana din Transilvania si anume “Bucoavna” (abecedar), Rascoala din 1784 numita si “Rascoala lui Horia, Closca si Crisan”, supliciul la care au fost supusi Horia si Closca, 1849-Avram Iancu, 1785-Gheorghe Doja, 1 decembrie 1918- Marea Unire de la Alba-Iulia, 1922- incoronarea regelui Ferdinand si a reginei Maria la Catedrala Reintregirii Neamului.

Spuse toate astea pe scurt si tot as fi umplut o pagina da caiet, dar relatate in detaliu, dar traite?

Alba-Iulia merita sa fie considerat orasul cel mai pretios al Romaniei.

………………………………………………………………… Catedrala Reintregirii Neamului

Sala Marii Uniri

…………………………………………………………..Roata vinovata

Din nou nepregatita. S-au terminat bateriile si nu am mai putut fotografia orasul. Mi-a placut mult pentru ca e curat. Asadar, exista si orase curate in Romania.

scrisa in data de 24.07.2008

Nu stiu cum sunt altii, dar pe mine ma impresioneaza foarte tare locurile cu incarcatura istorica. Mi-ar placea, si daca ar fi dupa mine s-ar intampla, sa cunosc localitatile, casele natale, vietile personale ale tuturor marilor nostri eroi de neam, ale scriitorilor si poetilor nostri. Astept cu nerabdare timpul care-mi va apartine si sigur voi sti sa-l folosesc.

Asadar, cu emotii in inimadeoarece ma aflam in localitatea in care odata Vlad Tepes a trait, mi-am deschis larg ochii pentru a-mi intipari pe retina pentru totdeauna tot ceea ce aveam sa vad. Incercam sa-mi imaginez oamenii timpurilor de demult, grijile si nevoile lor, tinutele de zi cu zi, tinutele pentru festivitati…Gandurile imi erau in acele timpuri vechi atunci cand ne-am oprit sa-i vedem pe actorii care incercau un dans medieval, apoi o lupta cu sabii, si incercam sa respir si cu ochii si cu porii aerul evului mediu, si chiar as fi reusit daca tinerii actori nu ar fi fost plictisiti peste masura iar costumele lor neingrijite.

Pacat! Din nou, pentru a cata oara, ne aratam valoarea!?

Multi tineri adunati in grupuri intinsi pe caldaramul stradutelor incercau sa-si vanda talentele. Cativa erau pictati pe fata imitand diferite masti si se ofereau pentru poze in schimbul unei sume mici de bani sau in schimbul unor tigari, altii faceau face-painting, unii cantau in grupuri…

Am facut o multime de poze, dar din pacate nu sunt digitale si calitatea lor este slaba. Am scanat cateva si le postez mai jos.

Sighisoara este o foarte frumoasa cetate-muzeu medievala si sper ca actualii ei locuitori sa stie sa o aprecieze si sa o intretina pentru ca, sincer spun, nu am fost prea multumita de stadiu in care erau cladirile, atunci in 2004. Ceea ce au reusit in secolul XIV harnicii mestesugari sa construiasca, stricam noi in secolul XXI prin indiferenta noastra.

Sunt convinsa ca sunt eu prea pretentioasa si fiindca am incercat o transpunere in timp, realitatea m-a dezamagit, dar nu a reusit sa-mi aduca picioarele pe pamant pentru ca nu am cedat. Eram acolo cu un scop si sederea mea acolo mi-a acumulat energia pentru cateva luni.

De la Sighisoara via Alba-Iulia. Ai!

………………..

scris in data de 22.07.2008

Romanii au in mod obligatoriu cel putin trei item-uri de persoana pentru bagajul de mana. Care sunt dificil de carat, aluneca de cateva ori, cad, se imprastie pe jos ca bonus. Si in caz ca asta, doamne fereste nu ar incetini suficient de mult procesul de control dinaintea imbarcarii, ei mai au de rezerva cate 2 jachete pe ei, inca una legata in talie, curele mari, obiecte metalice uitate in buzunar, sticle uitate in rucsac. La romani, nu stiu cum naiba, pana si adidasii piuie si trebuie sa se descalte.

Romanii stau in grupuri grupuri si vorbesc tare. Fireste ca au niste pareri solide despre cam orice ii inconjoara, si fireste ca tin mortis sa impartaseasca asta cu toti ceilalti oameni din aeroport.

Romanii se foiesc intr-una in avion. Inainte de decolare, in timpul decolarii, in timpul zborului, in timpul aterizarii, nu exista diferente. Ce daca pilotul tocmai a anuntat ca in 10 minute aterizezi? Tu trebuie sa te duci la toleta, atunci, in secunda aia, ca altfel iti explodeaza vezica. Doamne fereste sa existe notiunea ca ai putea sa astepti un pic. Nu stiu cum naiba de ii mai suporta stewardesele olandeze blonde si dragute si politicoase. Cred ca cursa asta e cotata mai slab decat cele interne pe scara de valori a stewardeselor :D

Romanii stau in picioare, in mijlocul culoarului, pentru a vorbi tare cu cel din spate. De altfel vorbesc intr-una, in fata, in spate, in diagonala si incrucis. Comunicativi romanii.

Romanii comanda vin si il varsa pe ei, pe scaunul avionului, pe jos si pe tine daca ai nenorocul sa stai langa ei, pentru ca toti oamenii din jur sa aiba mai apoi placerea de a sta in putoare de alcool varsat tot restul zborului. Fireste ca dupa asta isi mai comanda unul si comenteaza bucurosi evenimentul cu inca jumatate din avion.

Romanii aplauda la aterizare.

Romanii se intorc spre tine si incep sa socializeze si sa barfeasca de parca v-ati cunoaste de o viata, fara sa para interesati de totala ta lipsa de interes si nici de faptul ca tii in mana o carte pe care pari oarecum dornic sa o citesti in liniste.

Romanii nu au notiunea de a forma o coada normala. De indata ce se anunta deschiderea portii, se imbulzesc ca oile de parca ar putea eventual sa intre toti odata in avion. Si stau acolo, impinsi unul intr-altul. Si dupa care, cand coada se pune in miscare, cel din spatele tau te calca in mod constant si te impinge de parca ai avea unde sa te duci. Nu mai spun de miimea de secunda imediat de dupa aterizare, care este aparent suficienta pentru ca jumatate din oamenii din avion sa se imbulzeasca fericiti pe culoar si sa stea acolo cu bajagele in mana, in timp ce cealalta jumatate sta pe jumatate ridicata in piciare, contorsionati si chirciti. Intotdeauna m-am intrebat... de ce???

OK, nu numai romanii fac toate astea si mai ales nu toti romanii. Dar, fara sa fiu carcotasa, sa dea naiba daca pe alte curse e atat de evident.

[caption id="attachment_168" align="aligncenter" width="300" caption="O dimineața cu soare"][/caption]

Am luat un mic dejun copios și ne-am urcat în mașină pentru a ajunge la Durău unde am început cu un set de poze:

Am trecut pe la Administrația Parcului Național unde am plătit taxa de 7 lei/persoana pe care o pomenisem în ziua a doua, unde am primit și un exemplar al unei mici hărți a masivului cu traseele cele mai cunoscute. De aici am urcat spre Hotelul Cascada, urmând traseul marcat cu banda roșie care duce inițial către Cabana Fântânele.

După 10-15 minute se intersectează drumul judeţean 155F care face legătura între staţiunea Durău şi cabana Izvorul Muntelui. Traseul continuă prin pădure, la început pe o pantă mai domoală, ajungând pe ultima porţiune tot mai greoi. Astfel, după aproximativ o oră de mers, timp în care se urcă o diferenţă de nivel de 400 m, se ajunge în sfârşit la cabana Fântânele, situată în poiana cu acelaşi nume. La marginea inferioară a poienii se află câteva dintre izvoarele care au debitul cel mai mare din Ceahlău.

cabana Fântânele e situată la 1220m altitudine, fiind cea mai accesibilă dintre cele din Ceahlău, și oferă 40 de locuri de cazare. Priveliștea de la cabană este superbă. Poți vedea spre sud Panaghia și Vârful Toaca cu stația meteo, iar spre vest o mare parte din stațiunea Durău.

Am avut ocazia să vedea o mică tabără de copii care erau cazați la cabană.

De la cabana Fântânele am ales drumul spre Cascada Duruitoarea care trece prin Poiana Viezuri. Marcajul este triunghiul galben (până la răscrucea din apropierea poienii Viezuri), iar mai apoi crucea roșie până la cascada (ba chiar și mai departe spre Cabana Dochia).

Pe această porțiune am fost însoțiți de o cățelusă care merită cu prisosință titlul de ghid montan. Au fost câteva locuri în care nu găseam imediat următorul semn, dar în acest caz era suficient să o urmăm și până la urmă găseam și semnul mult dorit. I-am făcut și niște poze, dar pe care le voi prezenta într-un alt post numit "Fauna din Ceahlău".

Cascada Duruitoarea este mult mai frumoasă decât mult mai cunoscuta Urlătoarea. Este situată la 1.021 m altitudine, formată pe Pârăul Rupturii, cu o cădere de 25 m (în comparație Urlătoarea are aproximativ 15 m), dar totuși este departe de cea mai mare cascada din România, Cascada Cailor din Munții Rodnei (275 m).

De aici am făcut cale întoarsă pe traseul Duruitoarei (cruce roșie), trecând din nou prin Poiana Viezuri, și coborând pe un traseu destul de îmbibat de ploaia ce căzuse toată săptămâna, ceea ce făcea coborârea destul de dificilă.

Când mai aveam cam 200 de metri până în Durău norii au început să se adune din nou, urmarea fiind o ploaie serioasă de vară care ne-a udat binișor. Nu vreau să știu ce au făcut cele 2 familii cu copii cu care ne-am întâlnit pe coborâre, și nici cei care urcau spre Duruitoarea când noi ne întorceam, pentru că nu am văzut nici un adăpost prin zonă.

După ce ploaia s-a mai oprit am ajuns la mașină și ne-am îndreptat spre vilă unde am luat o combinație de prânz-cină care să pună la loc toate caloriile arse în această plimbare de aproximativ 5 ore incluzând jumătate de oră de popasuri.

Urmează partea a IV-a cu plimbarea pe Cheile Bicazului.

Informații despre trasee:
1. http://www.neamt.ro/Date_gen/Ceahlau/Traseul_4.html

Am ales sa le invitam si pe surorile noastre in aceasta expeditie pentru a se bucura si ele de ceea de urma sa vedem pe traseu. Pentru Ana si Katy era prima oara cand parcurgeau acest traseu in totalitate. Eu si Mary am avut ocazia sa-l mai parcurgem cu parintii in nenumaratele concedii din copilarie petrecute la cabana Cumpana pe malul lacului Vidraru.

Traseul ales a fost Bucuresti-Pitesti-Curtea de Arges-Transfaagrasan-Sibiu-Valcea si iar Bucuresti pe durata a doua zile.

Dupa o scurta oprire in Curtea de Arges la un targ traditional de unde fiecare si-a luat cate o amintire am inceput ascensiunea pe una din sosele aflate la cea mai mare altitudine din tara noastra.

Din pacate drumul a fost putin cam aglomerat din cauza miilor de turisti care probabil ca venisera acolo la fel ca si noi sa se bucure de peisaj si vremea buna

Nu sunt un admirator al lui Ceausescu insa deocamdata nu am mai vazut astfel de realizari in Romania cum este Transfagarasanul. Bineintels ca stiu ce sacrificii s-au facut pentru construirea acestui drum insa mi-as dori ca si actualii nostri guvernanti sa realizeze asa ceva acum in plina democratie.

La barajul Vidraru nu am oprit pentru ca era foarte aglomerat si oricum il mai vazuzem de atatea ori in concediile cu parintii sau cu prietenii incercand sa cucerim Moldoveanu si ultima oara anul trecut cand am fost doar cu Ana pana la monumental “Omul de Fier”.

Fiecare locusor cu iarba aflat pe traseu era ocupat de un cort sau de o patura a oamenilor aflati la picnic sau in concediu. Pentru ca peisajul era extraordinar si cu cat urcam mai mult cu atat devenea mai feeric opririle pentru poze au fost destul de dese.

Tunelul care face posibil continuarea drumului din judetul Arges in judetul Sibiu l-am gasit plin de masini si foarte zgomotos. Cei aproape 1000 de metri ai tunelului i-am parcurs cam in 15 minute din cauza aglomeratiei.

La Balea Lac aglomeratia era si mai mare, masini parcate haotic, oamenii care nu stiau unde sa se uite mai repede si o gramada de turisti straini galagiosi. Nu cred ca mai este nevoie sa povestesc si de vanzatorii ambulanti sau de cersetori de care se pare ca nu poti scapa nici macar in varful muntelui.

Sa reusim sa mancam ceva aici a fost o intreaga aventura tinand cont de faptul ca trebuit sa vanam o masa si sa reusim sa convingem chelnerii sa ne aduca mancarea mai repede, si calda. Preturile aici sus sunt cam piperate pentru ce se ofera insa cum spunea si un chelner de-al locului, aici nu e ca la oras, conditile sunt vitrege.

Imediat dupa masa ne-am indreptat spre lacul Balea care arata ca un perimetru delimitat pe o harta din cauza oamenilor asezati pe mal din metru in metru. Noroc ca era cam frig pentru ca altfel sigur vedeam vreun dobitoc care s-ar fi balacit in el.

De aici de la Balea ai inceput coborarea spre alte locuri la fel de frumoase ca si pe partea cealalta a versantului. Si aici era plin de oamenii dornici sa petreaca cateva zile sau doar cateva ore in natura.

Am ales sa ne intoarcem acasa pe Valea Oltului pentru a evita aglomeratia create pe DN 1 in weekend. Pentru ca nu mai era putin pana la venirea noptii ne-am indreptat catre Sibiu pentru a gasi un loc unde sa dormim peste noapte.

Din pacate nu am fost foarte inspirati sa cautam cazare de acasa, astfel ca am umblat cam 2 ore dupa cazare in Sibiu plimbandu-ne dintr-ul hotel (sau pensiune) in altul.

Sibiul m-a surprins foarte placut prin felul in care arata si cum primeste turistii.

Un important rol on transformarea orasului in ceea ce este astazi l-a avut si faptul ca anul trecut Sibiul a fost capitala culturala a Europei, aici desfasurandu-se de-a lungul anului o gramada de evenimente culturale.

Cel mai mult m-a frapat curatenia din centrul vechi al orasului si bunul simt cu care s-a construit in zona, estetica cladirilor vechi nefiind afectata.

In Sibiu noul se imbina foarte usor si placut cu vechiul, de exemplu aici am vazut pentru prima oara in Romania strazi cu intrare limitata prin borne care se ridica si coboara in pamant actionate cu cartela maagnetica.

Am reusit in cateva ore duminica sa vizitam cateva obiective importante ale Sibiului, dar si sa ne delectam cu o bere sau o cafea la una din zecile de terase aflate in centrul istoric al orasului. Preturile sunt destul de acceptabile comparativ cu o terasa din centrul Bucurestiului care iti goleste buzunarele daca indraznesti sa-i calci pragul.

Pentru ca este pacat sa ajungi in Sibiu si sa nu treci pe podul Mincinosilor am facut si asta bineinteles spunand o minciuna si anume ca nu-mi place Sibiul.

A urmat o experieta terifianta in turnul catredralei … fapt ce m-a facut sa-mi dau seama iar ca eu nu ma simt confortabil la inaltime (stiti voi de care).

Intreg wekendul a fost unul plin de frumos, un weekend in care am admirat si vazut foarte multe peisaje, cladiri si monumente, unul mai frumos ca celalalt.

Drumul spre casa a fost o ocazie sa asimilam mai bine ce am vazut si sa ne faca sa ne dorim sa petrecem mai mult timp in Sibiu.

Asa ca anul asta am cedat presiunilor (de tot felul) si am mers asa mai mult pe nepusa masa la Portita ajutat si de o accidentare suferita la fotbal care m-a privat de un weekend la munte dar care s-a dovedit benefica pentru aventura de la Portita.

Am facut ceva cumparaturi, am pregatit echipamentul si bagajele am definitivat echipa si vineri dimineata am pornit la drum. Drumul din pacate a fost mai lung decat ma asteptam asta si din cauza guvernantilor. Dupa un blocaj rutier la ………….. si o aventura cu harta pe drumurile neumblate din judetul TL am ajuns in sfarsit la Jurilovca.

Dupa ce am facut ultimele cumparaturi si am onorat cateva comisioane pentru prietenii nostri dragi care se aflau deja acolo si mai aveau nevoi de cate ceva ne-am imbarcat pe faimosul vapor “Dovlecel”, vapor care urma sa ne transporte de la Jurilovca la Portita.

(Unul din dezavantaje este ca la Portita nu ai posibilitatea sa-ti cumperi decat foarte putine lucruri si acestea la preturi exagerat de mari avand in vedere ca o singura unitate comerciala activeaza la acolo.)

Drumul cu vaporul a durat cam 50 de minute si ne-a oferit posibilitatea sa admiram lacul Golovita din complexul Razlem cu ai lui pelicani si cormorani care stateau in voie pe luciul apei sau pe vreo bucata de pamant.

Imediat ce am debarcat am fost intampinati de prietenii nostri dragi care dupa ce ne-au explicat cum sta treaba la Portita ne-au condus in tabara lor. Spun tabara, pentru ca felul cum erau organizati acolo pe plaja si nu mai ei (vb. de familia Ionescu) arata ca o tabara in toata regula cu toate facilitatile necesare. Bineinteles ca dupa ce ne-am organizat si noi exemplar si cu ajutorul celorlalti am inceput distractia.

Usor, usor am intrat si noi in rutina si am inceput ca ne comportam ca niste “portitasi”, desi sincer vorbind fata de ceilalti eram niste intrusi.

Am facut baie cat sa-mi ajunga un an intreg, m-am balacit de dimineata pana seara si m-am bronzat putin mai mult decat mi-as fi dorit.

Bineinteles ca am parcurs la pas toata zona de la un capat la altul pentru a vedea si admira cat mai mult din acest inca “colt de rai” (sper ca nu exaagerez) si credeti-ma ca am vazut destule. Ce m-a impresionat cel mai mult au fost delfinii vazuti dimineata cum inotau pe langa mal, stolul de pelicani care m-a lasat cu gura cascata din cauza marimii lui si bineinteles rasaritul de la 5 dimineata care a fost cireasa de pe tort.

Multumita unui maestru in ale pescuitului si nu numai, am mers si la o partida de pescuit pe unul din zecile de canale aflate in zona. Captura nu a fost una foarte mare insa s-a concretizat intr-o saramura de toata frumusetea pregatita de acelasi maestru.

Serile la Portita se incheiau cu cate o plimbare pana in port pentru o bere rece si un concert de muzica lipoveneasca pentru ca mai apoi sa ne strangem in jurul unui felinar din tabara la adapostul unui tantarar si sa povestim pana spre dimineata.

Desi au fost doar 3 zile mi s-a parut ca am stat mai mult prin prisma experientelor traite si pot sa spun ca ceva din atmosfera de acolo m-a prins si pe mine facandu-ma sa ma gandesc ca la anul sa mergem sa stam mai mai mult si sa ma bucur cat mai pot de Portita inainte sa devina altceva decat a fost si este acum.

Din pacate un alt loc de acelasi gen,Vadu, acum a devenit o simpla statiune de litoral. Marele dezavantaj acolo este ca se poate ajunge cu masina fapt care la Portita este foarte greu sa se intample acum si in viitor.

Toata experienta relatata mai sus nu s-ar fi intamplat daca nu am fi avut parte de un tratament extraordinar din pratea unor oameni la fel de extraordinari care ne-au gazduit in tabara lor pe durata celor 3 zile petrcute la Portita.

Arehova!

Plecam cu trenul din Gara de Nord și mergeam toată noaptea. Cu două, trei zile înainte de plecare mergeam cu Mama la Agenția de Voiaj CFR din strada Brezoianu. Primul lucru pe care îl făceam era să verificăm Mersul Trenurilor să vedem la ce oră pleacă trenul (nu ne permiteam să cumpărăm Mersul Trenurilor acasă, era destul de scump). Apoi ne puneam la coadă și așteptam să ne vină rîndul (era vară și multă lume mergea în concedii în acea perioadă, plus că un singur ghișeu deservea călătorii spre partea de nord a Transilvaniei). Îmi amintesc de un moment neplăcut cînd, fîțîindu-mă pe-acolo, am văzut un domn stilat, bine îmbrăcat, cu un costum deschis la culoare, cravată, avînd deasupra un pardesiu de culoarea oului de rață (afară ploua), care se așezase la coada la care stătea Mama. N-a trecut multă vreme și l-am văzut cum își strecurase mîna în geanta celei care se afla în fața lui (nu era Mama). Mie începuse să îmi bată inima mai rău ca atunci cînd dădeam examen la vioară în liceu. Mă văzuse! În clipa aceea și-a tras mîna pe nesimțite din geanta sărmanei femei, a ieșit din rînd, a venit la mine și m-a întrebat vizibil afectat, cu un ton răstit și aspru: "Tu ce te uiți, mă?!" Apoi s-a îndreptat spre ieșire. Dispăruse. Moment în care m-am dus la Mama și i-am zis ce făcea ăla. M-a luat în brațe, i-a zis femeii, s-a uitat în geantă, nu îi dispăruse nimic, slavă Domnului. Ajungeam într-un final să luăm bilete. "3 bilete pentru Rebrișoara", spunea Mama. "Unul pentru veterani cu însoțitor și unul pentru elevi." Pînă și aici făceam economie. Mamaie avea pe vremea aceea călătorii gratuite CFR de pe urma lui Tataie. Și cum trebuia să călătorească doar însoțită, aceea era Mama, pentru că biletul ei era mai scump ca al meu și dacă mă punea pe mine însoțitor (cum plăteam jumate) nu rezolvam nimic. Și astfel rămîneau de plătit doar diferențele de loc și viteză. Cît mi-am dorit să pot să taxez și eu o dată un bilet la mașinăriile alea care se auzeau din toate părțile...

Gara de Nord. Ne aștepta un drum de 499 km în 11 ore. Coboram la Rebrișoara, fiindcă în Rebra nu ajungea decît rata. Plecam după-masa pe la ora 18 și ajungeam a doua zi dis-de-dimineață. Iubeam și încă iubesc trenul. Întotdeauna m-a fascinat. Eram obsedat de macazuri. Eram tîmpit. Pe orice caiet de școală, fie că era dictando, de mate sau de muzică, trebuia să am desenat un ac de macaz. Aveam un Mic Dicționar Enciclopedic Român unde am văzut poza unui ac de macaz și m-a vrăjit miraculos, încercînd s-o redau în detaliu oriunde puteam. Am două visuri acum și nu știu dacă se vor realiza vreodată: vreau să stau în față la locomotivă și vreau să conduc un tramvai.

Călătoria abia o așteptam. Nu puteam să dorm cu o noapte înainte. Febra plecării!!! Ajungeam la gară eu, Mama și Mamaie. De obicei ne ducea Nașu'. Căutam linia de la care pleacă, vagonul, compartimentul, locurile (altă chestie pe care n-o înțelegeam era numărătoarea locurilor), lăsam bagajele pe suporturile vechi și ruginite, după care coboram să mai fumeze Mama o ultimă țigară pe peron. Ne luam rămas bun de la Nașu' si ne pregăteam de drum. "Persoanele care au însoțit pe călători la tren sînt rugate să coboare din vagoane." Claxonul de plecare și à l'avant. Ce-mi plăcea mie dacă locomotiva avea claxonul cu sextă mare!... Muream dacă auzeam septimă mare, mă zgîria pe creier. Septima mică era foarte rar întîlnită și nu era așa deranjantă. Și cvarta mărită mai exista și era oribilă, dar încercam să o rezolv în cap la sextă mică și parcă era mai bine.

Prima oprire era în Ploiești Vest. Eram încă de atunci îndrăgostit de orașul ăla, simțeam eu ceva... cine ar fi crezut că prima mea mare iubire a vieții locuia acolo? Îmi plăcea Coca-Cola îmbuteliată în Ploiești pentru că avea alt gust. Mă dădeam jos din tren și fugeam să-mi iau o sticlă la jumate. Și o dată am pățit-o și am luat țeapă cu o Coca-Cola îmbuteliată în București. Trebuia să fie ceva în neregulă. Aveam și un semafor al meu în Ploiești aflat lîngă un macaz, evident. Unul mov care sigur și acum dăinuiește la ieșirea din gara mică. Urma Buda, unde tot timpul rîdeam cu Mama de ce nume caraghios are localitatea aia. Apoi începeau stațiunile de la munte. Cum era un tren accelerat, oprea peste tot, începînd cu Cîmpina, Breaza, Comarnic, Sinaia, Bușteni, Azuga și terminînd cu Predeal. Cu toate că nu oprea mai mult de un minut în stații, eu coboram în fiecare. Nu aveam bani și mama nu-și permitea să mă ducă la munte pe valea Prahovei. Și faptul că mă dădeam jos din tren în fiece stațiune compensa lipsa vizitelor la munte și a excursiilor. Așa puteam să spun că am fost și eu la Sinaia, la Azuga, la Predeal, dar totul era cu steluță, iar explicația steluței era următoarea: "în gară". Încă dinainte de Sinaia ieșeam la geam pe hol să văd dacă se observa Crucea de pe Caraiman. Aveam și o superstiție, cum că dacă nu se vedea și erau nori, nu o să-mi meargă bine. Eram idiot (și încă sînt). La Sinaia stătea două minute, eu eram jos. Peste tot o exasperam pe Mama, care mă supraveghea și nu mă scăpa o clipă de sub privirea-i atentă. Nu cumva să ramîn pe jos. Se însera și ajugeam în Predeal unde stătea mai mult în gară. Trebuia să decupleze locomotiva a doua care a ajutat trenul obosit să urce muntele. Și în Predeal oprea de regulă cam la ultimele peroane, iar eu voiam să iau apă de munte de la cișmeaua din gară în sticla de Coca-Cola din Ploiești pe care am terminat-o. Repet, apă de munte de la cișmea! :) Ce fraier eram... Apoi așteptam tunelurile de după Predeal. Eram invidios pe militarii care stăteau în post la intrarea din Tunelul Mare. Voiam și eu să stau acolo. Lăsam în urmă Bucegii și intram în viteză în depresiunea Brașovului și în orașul cu același nume. Altă porțiune care-mi plăcea la nebunie era după Timișu de Jos unde trenul mergea pe lîngă DN1 și vedeam mașinile. Uf, ce de amintiri... Și azi cred că m-aș comporta la fel ca atunci.

Brașov - alt oraș magnific în care mi-aș fi dorit să mă nasc. Acolo se împărțea trenul, o garnitură mergea spre Curtici sau Tîrgu Mureș (nu mai știu) și cealaltă spre Sfîntu Gheorghe. Zăbovea ceva vreme în Brașov, suficient cît să mă dispere la culme soneria polifonică și falsă din difuzoarele gării în ritm de vals în masura de 6/8. La plecarea din Brașov trenul o lua invers, spre București, dar apoi făcea o curbă la stînga spre așa numitul Ținut Secuiesc. Se întuneca încet și sigur și nu prea mai aveam ce să văd afară pe geam, din locul meu cu care făcusem schimb cu Mamaie. Ei îi plăcea să meargă cu fața ca să nu amețească, mie cu spatele. Doar opririle în stații și ciocănitul roților trenului anunțau că sîntem sub control. Altfel, totul era pustiu la ora aia. La Băile Tușnad, Mamaie (dacă nu dormea) zicea de fiecare dată că ea a fost acolo cu bilet și a făcut băi termale. Cerul era mai înstelat ca niciodată în zona aia de la Miercurea Ciuc în sus. Știam că e o regiune în care predominau ungurii și că sînt răi, dar nu ne făceam probleme că o aveam pe Mamaie cu noi, unguroaica noastră get-beget.

Nu puteam dormi, niciodată n-am putut dormi în vreun mijloc de transport. Mergeam două zile și două nopți cu autocarul la prietena Mamei din Germania și nu puteam să închid un ochi. Așa că o călătorie București-Rebrișoara mi se părea floare la ureche. Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Toplița. Greu se scurgea timpul... Mai mult stăteam decît mergeam. Așteptam să treacă trenuri din sens opus, asta mi se părea de neînțeles. Ce naiba? Nu sînt două linii, una de dus și una de întors? Tîrziu mi-am dat seama că s-ar putea lucra la una dintre ele. Nu o să aflu niciodată despre ce era vorba. Trecusem de Deda și ne apropiam de Sărățel. Acolo iar mai lăsam niște vagoane care mergeau la Bistrița. Ne schimba și locomotiva electrificată cu una zgomotoasă și urîtă pe motorină, cu claxon cu o singură notă și care abia putea să tragă cele două vagoane rămase din cele 13 cu care plecasem din București. Și iar pornea invers trenul. Nu mai era mult, știam asta. De la Beclean pe Someș mai erau cîteva stații mici. Ajungeam la Năsăud și mai erau zece minute. Ieșeam pe culoar încă de atunci cu bagajele ca să fim pregătiți la sosire. Zgomote și trosnituri puternice se auzeau venind de sus din cer, fapt care prevestea că se crăpa de ziuă.

Și, după 11 ore de mers agale, străbătînd România chiar prin centrul ei, parcă tăind-o, ajungeam în Rebrișoara unde nu stătea mai mult de un minut. Și aveam multe bagaje de obicei și trebuia să ne mișcăm repede. Mamaie cobora prima să aibă grijă să nu se împiedice, apoi eu ca să iau bagajele de la Mama. Trenul își continua drumul spre Sîngeorz-Băi și Rodna Veche, capătul liniei. Mai departe nu mai era nimic. Începeau munții Rodnei (cu vîrful Pietrosu Rodnei, 2303 m). Noi așteptam în gara uitată de Dumnezeu să vină să ne ia Ion cu Volkswagen-ul lui Golf 2 verde cu număr de BN. Pînă în Rebra erau cam cinci kilometri pe care îi făceam în cinci minute. Odată intrați pe poartă ne întîmpinau cei din casă, care, chiar dacă era puțin trecut de ora 5, erau treji și bucuroși să ne vadă: Saveta, Ionela și Adi. Stăteam un pic de vorbă despre cum o fo drumu', dacă ni-i fome, somn, apăi ni-era oliacă de somn și mirjeam în camerele de sus să ne culcăm o țîră. Mă așteptau de regulă trei, patru săptămîni de rusticitate, de coleașă cu brînză de burduf, de Frutti Fresh, de mers cu verii mei peste apă, la Căminul Cultural (unde mă jucam de-a mama și de-a tata), la terenul de fotbal al echipei Minerul Rebra, în sus, în jos, peste tot. Era foarte fain și cred că și amu o fi la fel. Nici nu trecea măcar o zi și deja aveam accent de ardelean, ceea ce-mi plăcea la nebunie.

Nu știu cînd are să-mi fie dat să mai ajung pe acolo, dar tare mi-e dor de clipele alea în care nu aveam niciun fel de grijă. Eram în vacanță împreuna cu doamnele mele dragi - Mama și Mamaie - și profitam de clipele acelea împreună. Parcă nu mai conta nimic. Mi-e dor de mama... Cît despre mamaie, am s-o revăd duminica asta, cu ocazia reîntoarcerii mele în patria mumă.

A fost un post de 1984 de cuvinte, anul nașterii mele. Numărați!

 Muntele Athos (Sfântul Munte), un munte cu altitudinea de 2033 m, se află în peninsula Halkidiki,  în nordul Greciei, în regiunea Macedonia, unde îşi au locul douăzeci de mănăstiri, douăsprezece schituri şi o mulţime de chilii călugăreşti ortodoxe, în care trăiesc mai mult de 1500 de monahi ortodocşi. Regiunea este autonomă din punct de vedere administrativ, alcătuind un stat monastic cu capitala la Karyes. Dealungul a peste 5 secole, contribuţiatotală în complexul monastic Athos este prima ca mărime, depăşind pe departe oricare alta, chiar dacă originile poporului român sunt latine. Muntele Athos se conduce după un Regulament Monastic elaborat de Comunitatea celor 20 de stareţi (conducerea supremă numită Chinotita) şi recunoscut de Patriarhia Ecumenica şi de guvernul de la Atena. Aici se află 20 de mănăstiri mari, zise împărăteşti, cu drepturi egale, care conduc tot Muntele. Dintre cele 20 de mănăstiri, 17 sunt greceşti, una rusească, una sârbă şi una bulgară. Noi românii, care am făcut cele mai multe donaţii în Athos, nu avem o mănăstire a noastră, ci doar două schituri: Sfântul Ioan Botezătorul (în greceşte Prodromul) care aparţine Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre şi Schitul Sfântul Dumitru Valahu (Lacu) situat la o jumătate de oră distanţă de mers pe jos de la Mănăstirea Sf. Pavel, de care aparţine.       

Imi plac iesirile astea prin tara dupa potentiali clienti. Munca de birou ma oboseste. De asemenea, sa-mi vad colegii de birou non-stop. Si sunt super curios in privinta oamenilor pe care ii voi intalni prin micile noastre calatorii, antreprenori in marea lor majoritate. Ma atrage specia asta, poate pentru ca'ntr-o zi imi doresc sa devin si eu unul.

Astept cu nerabdare sa ajung acasa,sa-mi revad prietenii,pe Steaua, dar in special sa o revad pe mama. Mama dupa 10 luni de zile,  pot sa-ti spun:

-I'm Coming Home! :)

De multe ori m-am intrebat ce-or zice strainii cand intra in tara si vad pe unde trebuie sa mearga cu superbele lor masini !? Parcurg distante uriase pe autostrazi cu viteza de peste 130 km la ora si de la intrarea in Romania nimeresc pe macadam. Ei au c