EVZ a stat de vorbă cu Prea Sfinţia Sa Irineu Slătineanu, arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului, despre Paşte şi provocările ortodoxiei în lumea modernă.

Prea Sfinţia Sa Irineu Slătineanu se recomandă modest: „Sunt doar un călugăr”. Dar nu e unul oarecare. E doctor în teologie la Paris, specialist în dogmatică, dar îi place şi grădinăritul. Are adresă de Yahoo! Messenger, vorbeşte mai multe limbi străine şi a pus pe picioare, într-un mic sat oltenesc, un Colegiu Naţional pentru fete orfane, unic în ţară.

Pledează pentru întoarcerea Bisericii la popor, pentru refacerea spiritului misionar al purtătorilor de reverendă. PS Irineu provine dintr-o familie în care fraţii îi sunt preoţi şi surorile măicuţe. Tatăl său a fost cântă reţ în biserică şi apropierea de Cele Sfinte a venit firesc pentru cel născut cu numele de Ioan. La 16 ani a început să păşească pe calea monahismului. La Mănăstirea Frăsinei. E doar una dintre poveştile frumoase ale ortodoxiei româneşti, prea puţin cunoscută. Mulţi pariază pe viitorul său în structurile foarte înalte ale Bisericii Ortodoxe Române. Când vine vorba despre asta, PS Irineu rămâne la fel de modest: „Sunt doar un călugăr. Mereu o să am chilia mea”.

„Nu am declaraţie de dragoste la Securitate”

EVZ: Prea Sfinţia Voastră, cum aţi ajuns la mănăstire, la Frăsinei? Ştiu că aţi intrat de tânăr…

PS Irineu Slătineanu: Da, la 16 ani am intrat. Exista o vocaţie pe care numai bunul Dumnezeu o ştie. El ştie pentru ce am fost chemat. La vârsta de 15 ani am mers prima oară la Mănăstirea Frăsinei, în vizită. Asta se întâmpla de Buna Vestire. Apoi, de Sfânta Parascheva, în 1974, am intrat efectiv la mănăstire, la Frăsinei, o mănăstire care aşa de mult mi-a plăcut şi m-a pătruns, că oriunde m-am dus în lumea asta n-am visat alt loc pentru mine. Mănăstirea mi-a fost călăuză invizibilă.

Bine, mănăstirea e unică în lume, Athosul românesc…
Şi nu numai asta, simţeam o responsabilitate, simţeam o chemare care mă şi angaja.

Cine v-a tuns la mănăstire? Ioan vă e numele de botez…
Ioan, Ion, da. Părintele stareţ de acolo m-a tuns şi mi-a dat numele Irineu.

Irineu ce înseamnă?
„Aducător de pace”, „Făcător de pace”. Stareţul a vrut să-mi pună altfel numele, dar aşa a vrut Dumnezeu să-mi spună Irineu, un sfânt pe care eu îl iubeam în mod deosebit.

Aţi făcut teologia la Bucureşti, după care aţi plecat la Paris…
Am făcut, după teologia de la Bucureşti, masterul în istorie. Am lucrat cu Părintele Alecse, un om special, foarte serios.

Cum aţi ajuns în Franţa?

S-a întâmplat ca Ambasada Franţei să dea anumite burse unor studenţi de la diverse confesiuni. Şi cum dăduseră la diverse confesiuni neoprotestante, s-au gândit să dea şi la ortodocşi, fiindcă ortodocş ii rămăseseră cam ultimii. Şi cum terminasem masteratul, de fapt studii asimilate doctoratului, terminasem cu zece, Părintele Alecse m-a propus ca să merg acolo. Atunci regimul era cum era, mi-au dat încuviinţrea să plec, dar cu vreo trei luni după ce începuseră cursurile în Franţa, la Grenoble.

Nu v-a descumpănit?

Eu nu m-am supărat absolut deloc, pentru că pe mine mă deranja oarecum, eram un călugăr care dorea să scape de lucrurile astea. Şi la facultate spuneam: „Doamne, nu mai termin odată?”. Nu-mi doream decât să mă întorc în chilia mea, să fiu un călugăr cât se poate de bun. Am studiat cu multă sete patristica, mistica Sfinţilor Părinţi, nu istoria lor, pur şi simplu, ci trăirea lor, un fel de sinteză duhovnicească a Părin- ţilor. Când am terminat facultatea, mi s-a zis: „Nici să nu te gândeş ti că te întorci la chilie, mergi la doctorat!”. Am fost la duhovnic, la mănăstire, şi mi-a zis: „Categoric, sunt de aceeaşi părere!”. Şi m-am apucat să învăţ. Întotdeauna mi-am zis că vreau să mă pregătesc, nu să ajung ceva mare, ci să fiu capabil să-L slujesc, atunci când Domnul mă cheamă.

Până în 1989, din câte ştim noi, aţi refuzat să veniţi în ţară. Eraţi aşa un „fan al comunismului”, ironic vorbind, că n-aţi vrut să mai veniţi…
Nu puteam veni în ţară.

De ce?

Eu nu mai puteam veni, pentru că n-am plecat cu aprobarea „lor”. Deci, eu nu am dosar, nu am „declaraţ ie de dragoste” la Securitate. Nu vreau să spună cineva… sau să creadă că am un merit în faţa altora care au căzut pradă acestor păcate. Aşa s-a întâmplat că eu n-am plecat doar cu aprobarea lor, că am plecat prin Ambasada Franţei. Patriarhia a fost de acord, mi-au dat binecuvântarea.

Unul dintre cei ce şi-a pus cuvântul pentru mine a fost, Dumnezeu să- i dea sănătate, Mitropolitul Nifon.

Ajutat de Chirac

Şi cum a fost la Paris? V-a surprins Occidentul?

Când am ajuns la Paris, n-am fost marcat de chestia asta, n-am fost şocat, pentru că eu nu eram un tip monden, eu eram un călugăr. Am văzut într-adevăr o lume pestriţă, care putea să fie comentată. Şi de acolo, imediat, am ajuns la Grenoble.

La Grenoble aţi făcut „limba franceză”, după care, la „Saint Serge”…

La Grenoble am făcut „Literele” şi, prin bunăvoinţa celor de la „Saint Serge”, am rămas în Franţa. Ei m-au ajutat când mi-a expirat viza, că nu mai aveam nici de România, nici de Franţa la un moment dat. Rectorul de la „Saint Serge” era foarte bun prieten de familie cu Jacques Chirac, şi aşa am ajuns eu să primesc repede „carte de sejur”.

A refuzat Parisul

Deci nu cetăţenia franceză, cum s-a vorbit…

Nu, pentru că nu am vrut să fac rău nimănui. Un om care îşi vede de teologie, un călugăr, n-are nevoie de atâtea, decât strictul necesar. Faptul de a avea un paşaport francez nu-mi spunea mie prea multe lucruri.

V-aţi luat doctoratul la „Saint Serge”, aţi fost profesor, a căzut comunismul ăsta nenorocit…
În ‘90 am făcut prima vizită în ţară.

Eraţi hotărât să vă mai întoarceţi?

Sigur că da, niciodată n-a fost gândul meu să rămân la Paris. Eu gândeam că pentru a sluji poporul român trebuie să o faci din interior. N-a fost niciodată o comoditate. Mi-era foarte uşor la Paris, aveam un salariu de invidiat, eram chemat la conferinţe, fiind socotit unul dintre tinerii profesori de perspectivă. În ‘90 se hotărâse de către Sfântul Sinod să rămân arhiepiscop la Paris. Patriarhul Teoctist decisese cu Sinodul.

Dar eu m-am întors.

DATORIE

„În ziua de azi, omul Bisericii trebuie să coboare în mijlocul oamenilor”

Ca om care a fost şi pe „afară”, ca om care a văzut multe, la ce provocări credeţi că trebuie să răspundă Biserica? Mai putem sta aşa scolastici, băţoşi?

Clar, categoric, Biserica trebuie să dea nişte răspunsuri. Ea trebuie să revină la popor. În spiritul evanghelic, Biserica trebuie să facă faţă şi să se adapteze la condiţiile de viaţă actuale, în sensul că omul bisericii trebuie să treacă din amvon în agora, să coboare în mijlocul oamenilor.

Frumos spus!

…să vină în sprijinul oamenilor. La Biserică vine omul deja credincios sau care are necazuri. Însă, pe mine, ca om al bisericii, mă interesează şi directorul de întreprindere, trebuie să merg şi la profesorul universitar, şi la inginer, până la ultimul muncitor. Altă predică mai frumoasă decât de a fi în mijlocul credincioşilor şi de a-i iubi aşa cum sunt ei nu există! Să-i iubim pe oameni aşa cum sunt, cu păcatele lor. De fapt, noi ce vrem? Vrem să-l iubim pe om şi să-l ridicăm, prin prezenţa noastră, la o nobleţe pe care el a uitat-o. Şi să îl facem şi pe ăla care e pătimaş să fie virtuos, să-l facem şi pe ăla care e zgârcit să fie darnic, şi aşa mai departe.

Este o provocare a străzii, a urbanului pentru Biserică?

Nu, n-aş spune că e o provocare. E altceva: e o înţelegere concretă. Biserica trebuie să înţeleagă concret problemele vieţii. Nici ideatic, nici în sensul acesta de „Vai de mine, cum era pe vremuri…”. Trebuie să lăsăm vremea noastră ca istorie şi să ne apucăm de vremea noastră ca timp. „Iată vremea Mântuirii”, spune Scriptura. Trebuie să facem în aşa fel încât tot omul să se simtă prezent, să simtă căldura Bisericii. Pentru aceasta trebuie să dezvoltăm spiritul misionar al Bisericii. Trebuie să-l facem şi pe cel care este la politică, şi pe cel care este în stradă, care este necăjit şi amărât, şi pe cel bogat, şi pe cel sărac, trebuie să-i facem să înţeleagă că Biserica are ochiul aţintit asupra lui.

Dar nu un ochi care să atenţioneze, să judece, ci un ochi care să iubească şi să plângă cu ei.

Dacă nu o să avem o deschidere reală faţă de celelalte culte, o să asistă m la o ghetoizare a ortodoxiei?

În chestiunea ecumenismului trebuie făcute câteva precizări. Eu sunt un profesor care, cum s-ar spune, ştiu bine lecţia respectivă şi trebuie să fac preciză rile de la început, să înţeleagă fiecare student ce are de făcut. Ecumenismul are o dimensiune cu totul aparte. Când vorbeşti despre ecumenic, ai putea să spui în loc de ecumenic şi economic. E tot o relaţie între oameni, ecumenicul acesta e o relaţie între oameni, o relaţie între parteneri, care trebuie bazată pe principiul frăţietăţii, pe principiul bunului-simţ şi pe educaţie. Am impresia că mulţi confundă ecumenismul cu dialogul teologic. Dialogul teologic e altceva, el este făcut de specialişti.

Are nevoie Biserica de o reformă administrativă? Există modelul grecesc, există modelulrusesc. Nu e nevoie de mai mulţi vlădici în mijlocul nostru?

Eu cred, totuşi, că modelul românesc este cel mai bun. Este adevărat că ne-am putea însuşi anumite idei, principii, de la confraţii care au fost acolo, însă sunt convins că şi cei dinaintea noastră ştiau despre modelul grecesc, ştiau şi de modelul rusesc, dar totuşi au adaptat un model românesc.

Şi cred că acest model este specific latin.

Dar este inadmisibil să ai mitropoliţi sau vlădici bătrâni, paralizaţi, care de zece ani n-aumai văzut…

Nu, nu… Asta nu ţine de organizare. Eu n-aş intra în asemenea discuţii, pentru că acestea sunt strict tehnice. Eu vorbesc despre organizare: organizarea bisericească actuală este una care, efectiv, corespunde spiritului românesc. Imaginea aceasta idilică, grecească, mitropolii în fiecare judeţ, are totuşi mari lipsuri, în sensul că nu mai dă posibilitatea ca o regiune să se organizeze şi chiar să lucreze eficient.

E mai bine pe „zone”?

Noi avem, de pildă, zona Olteniei, în care cred eu că se poate mult mai bine lucra în grup mic, pentru că ne ştim problemele noastre. Macro, poţi să lucrezi la Bucureşti, dar degeaba spui: „Ştiţi, oltenii nu prea vin la biserică”, pentru că vine cel din Moldova şi spune - „La mine vin!”.

Lucrurile sunt complementare.

CV

Cine este Irineu Slătineanu?

> PS Irineu s-a născut pe 16 noiembrie 1957, în localitatea Perişani (judeţul Vâlcea), cu numele de botez Ioan Popa;

> La 16 ani a intrat ca frate la Mănăstirea Frăsinei;

> În 1980 a absolvit Seminarul Teologic „Sfântul Grigorie Teologul”;

> A urmat studii de teologie la Paris, obţinând titlul de doctor în teologie la Institutul „Saint Serge”;

> Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu este arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului (din 1991);

> Este decanul Facultăţii de Teologie din Craiova.

Când vine vorba despre amestecul lui Dumnezeu în „politichie”, Irineu îl citează pe părintele Cleopa: „Şi politicienii sunt tot de-ai noştri, mânca-i-ar Raiul!”

CREDINŢĂ

„Noi ne-am născut pascal”

Acum, trecând la perioada aceasta superbă, de sărbătoare, vreau să vă întreb cum trăiescromânii Paştele? Patriarhul spunea că îl trăiesc liturgic…

Sărbătoarea la români este un complex de trăiri serioase, concrete, care sunt pătrunse chiar ontologic, legat de fiinţa noastră. Noi ne-am născut pascal. Învierea mântuitorului Iisus Hristos este centrul de gravitaţie al lumii şi al cosmosului. Faptul că ne-am încreştinat încă din primele veacuri, faptul că la noi a pătruns mai uşor creştinismul se datorează predicii despre Înviere.

Învierea ne-a creştinat pe noi?
Da. Apostolii au pornit la drum după Înviere şi au vorbit despre Iisus Hristos cel Înviat.

Predicile au fost primite mai uşor de geto-daci, care credeau şi ei în nemurirea sufletului şi…
Sigur că da! Învierea este aluatul care a stat la baza formării poporului român!

Aşadar, nu faptele bune ale apostolilor au impresionat cel mai mult…

Faptele bune sunt produsul a ceea ce eu cred. Atâta vreme cât eu nu cred, fapta mea bună poate fi cel mult o faptă etică. Dar, dacă eu cred, fapta mea bună este o faptă morală şi eu îi spun virtute! Are esenţă, are sens, are tot… Dar aceste lucruri nu se nasc decât dintr-o profundă convingere că Iisus Hristos cel Înviat a înviat şi sufletele noastre. Şi dacă pe temelia Învierii noi suntem zidiţi, în mod sigur că noi trăim această credinţă în Învierea Mântuitorului cu totul şi cu totul altfel faţă de alte popoare. De exemplu… „Resurectio”. „Resurectio” nu înseamnă neapărat „in vita”, înseamnă că cineva s-a născut dintr-o moarte clinică. Învierea nu înseamnă doar că Iisus Hristos a înviat, dar i-a făcut vii pe toţi cei care sunt ai Lui. Noi suntem „in vita”, cuprinşi de viaţă, în viaţă.

Nu suntem anesteziaţi, după aceea reanimaţi.

Şi totul se învârte în jurul unui mormânt gol… De acolo începe constatarea, de acolo începe Învierea…

Mormântul acesta este unul dătător de viaţă. Părinţii au înţeles Învierea ca pe o cuprindere totală în fiinţa lui Hristos. Ultima intrare a lui Iisus în Ierusalim cuprinde toată creaţia, la ea participă şi animale, şi faună… Această intrare în Ierusalim atrage după sine şi copilul care vorbeşte, şi adolescentul care tresaltă de bucurie, şi bătrânul care poate plânge. De la acest tablou al intrării în Ierusalim, trecerea în Săptămâna Patimilor este tocmai demonstraţia că Iisus Hristos este împărat şi că El luptă pentru înviere. Dar nu preia alaiul acesta cu El, ci El însuşi luptă singur.

Şi nu numai, nu luptă ca să zdrobească.

Totul este creaţia Lui, cum poate El să zdrobească tocmai creaţia Lui? Iisus Hristos cuprinde, dintr-o dată, generalul, ca şi particularul, în acelaşi timp. Toate lucrurile sunt cuprinse în El, dar lucrează în fiecare dintre noi. Vocaţ ia pascală a poporului român este o vocaţie ontologică, nu e o vocaţie de suprafaţă, nu e o vocaţie evenimenţială. Orişice om participă la Înviere, de aceea mă bucur aşa de mult că la slujbă vine şi ăla care poate n-a călcat niciodată în Biserică în timpul anului, vine şi ăla care a stat toată ziua în Biserică, vine şi ăla care a parcurs tot Postul Paştelui, vine şi cel care a mâncat carne cu câteva ore înainte şi a băut şi… vine şi acela! Vine toate lumea… Adevărat a grăit Ioan Gură de Aur când a vorbit şi „de cei care aţi postit, şi cei care n-aţi postit. (…) Bucuraţi-vă!”. E o bucurie care a fost descrisă excepţional: „Hristos a Înviat, bucuria mea!”.

Lumea modernă obligă Biserica la tot felul de compromisuri?
Vorbim despre o lume modernă, dar de fapt ne referim la aspectul exterior al lumii. Dar lumea fără individ, fără persoană, n-are nicio valoare, este o lume anonimă, o noţiune abstractă.

Occidentul nu este astăzi, oarecum, desacralizat?
Eu nu am aceeaşi impresie. Pentru mine nu există sacru şi profan, există doar sacru. Omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu poate să fie profan. Nu există spaţiu dincolo de care Dumnezeu să nu existe!

De Crăciun, copiii văd la televizor un Moş Crăciun, un individ gras şi cu barbă albă. De Paşte vine iepuraşul. E scos Hristos din ecuaţ ie, se transformă sărbătorile în ceva păgân, consumist?

Aş vrea să mă reîntorc cu câteva secole în urmă. Biserica, atunci când a apărut într-un spaţiu grecoroman, a întâmpinat foarte multe tradiţii. Şi atâta inteligenţă a avut Biserica, şi atâta spirit de convergenţă şi sinteză, încât nimeni nu s-a simţit în afara Bisericii. Noi trebuie să avem această capacitate de a explica şi pe Moş Crăciun, de a explica şi pe Sfântul Valentin, de a explica toate lucrurile acestea. Trebuie să nu lăsăm omul de astăzi, pe fratele nostru, să confunde exteriorul cu interiorul. Lipseşte comunicarea, noi lipsim din comunicare. În familie nu mai există comunicarea dintre soţ şi soţie, în spitale nu mai există comunicare, în şcoală nu mai există comunicare, în Biserică nu mai există comunicare.

E un monolog?
Nu mai există nici monolog. E un dialog al surzilor şi al muţilor. Preotul vorbeşte, credinciosul nu înţelege. Credinciosul vorbeşte, preotul nu înţelege! Trebuie neapărat să legăm forma dialogică dintre om şi om, şi această formă se petrece numai în spirit.

Trebuie să ajungi la inima omului.
Ca să ajungi la inima lui, trebuie să depui inimă. Dacă nu te jerfeşti, dacă nu vrei să dai nicio picătură de sudoare când vorbeşti, nu poţi să faci nimic.

Mai au creştinii de azi spiritul acesta al sacrificiului?

În primul rând, să ştiţi că e ca în lucrarea lui Tarkovski. Pentru mine, „Călăuza” a fost o revelaţie, „Călăuza” în care societatea era prezentată ca un handicapat, dar oamenii aveau o forţă a spiritului extraordinară. Toată lumea voia să ajungă la „camera fericiţilor”. Toată lumea vrea fericire. Ei bine, această fericire nu ţi-o dă materia. În clipa în care noi dăm în Creaţie, şi o lovim din toate părţile, se va produce un efect de bumerang şi… „pac, în cap!”. Şi în viaţa noastră dacă nu iubim societatea… Eu sunt adeptul voluntariatului. „Măi, copii, voi faceţi asistenţă socială, vreau să văd şi eu un program”, leam zis studenţilor mei. „Dacă mi-l aduceţi aici, eu vă dau banii, eu vă sponsorizez programul”. Şi au venit copiii, a doua săptămână - extraordinari au fost -, şi mi-au prezentat: „Uite, vrem să mergem la spitalul din Craiova şi să îngrijim de copiii bolnavi de SIDA”. „Cât vă trebuie buget?” „Păi, ne trebuie 120 de milioane”. „Poftim aici 120 de milioane.”

Le-am făcut rost, de la fiii mei duhovniceşti.

Aşa uşor?

Eu nu merg pe relaţia aceasta: mă duc la cineva să cer bani. Îi întreb: „Matale eşti prieten cu Mântuitorul Iisus Hristos? Matale te spovedeşti?”. „Nu prea”, zic ei. „N-are nimic. Şi începutul are început”, le spun eu. Şi sunt directori mari, de întreprinderi… De ce preotul azi n-are curaj, de ce un episcop n-are curaj să-i spună preşedintelui Consiliului Judeţean: „Tu ce vrei să faci cu viaţa ta? Bolnav eşti, soţia te-a părăsit, copilul nu te ascultă. De ce nu te spovedeşti, măi, copile?”. Şi atunci stai de vorbă cu el şi îi explici cum trebuie făcut: „Vezi bine, omule, că doctorii îţi spun că nu mai trăieşti. Eu, uite, îţi spun că trăieşti, pentru că spovedania are harul acesta regenerator. Dacă vrei să te faci bine, roagă-L pe acela care te poate face bine. Degeaba te duci la doctori, că şi aceia vin şi se roagă tot lui Iisus.”

Şi de ce credeţi că suntem în încrâncenarea asta fără seamăn? Din cauza comunismului?
Nu.

A lenei noastre?
Nici atâta. Suntem într-o perioadă de reprecizare a ideilor.

Ce părere aveţi despre politicienii aceştia care se folosesc de Dumnezeu în campanie electorală, pozează în mari creştini doar când e şi presa de faţă…

Sunt şi ei ca toţi oamenii. Nu cred eu că politicienii sunt nişte indivizi care sunt paraleli cu societatea noastră, sunt tot produsul societăţii noastre. „Sunt tot de-ai noştri, mânca-i-ar Raiul!”, vorba părintelui Cleopa. Biserica ar trebui să fie singura instituţie dezinteresată, Biserica trebuie să formeze şi politicienii, nu neapărat într-un spirit evanghelic, dar măcar într-un spirit al omului. Să fie om! Când ai spus de cineva „ăla e om” înseamnă că n-are apucături animalice…

„BUNA VESTIRE”

Colegiu de orfane

De la începutul noului mileniu, PS Irineu s-a dedicat unui vis mai vechi: să ajute orfanii. În ciuda opoziţiei cu care s-a confruntat chiar în sânul Bisericii, opoziţie venită din partea unor părinţi mai puţin deschişi la ideile „revolu- ţionare” ale lui Irineu, Prea Sfinţia Sa n-a renunţat. Şi astăzi, în comuna oltenească Grădinari stă ascunsă o mică minune. „Aşeză mântul Buna Vestire”, fundaţia condusă de Irineu, a ridicat, de la zero, Colegiul Naţional „Buna Vestire”, dedicat fetelor orfane. La îngrijirea şi educarea celor 160 de fete din centrele de plasament îşi vor da sprijinul mai multe măicuţe, dar şi profesori care, promite Irineu, vor primi lefuri mari - „duble faţă de stat”.

„Vom fi ca şi părinţii lor”

Aici, într-o şcoală care îmbină arhitectura britanică şi cea franţuzească, şcoală care va fi gata, cel mai probabil, anul viitor, elevele (de gimnaziu şi liceu) vor avea parte de tot confortul. „Totul, cu utilaje, cu serele pe care le avem, ne-a costat peste patru milioane de euro”, mărturiseşte PS Irineu. N-a ţinut cont de preţuri. „Am pus întâi pe hârtie ce vrem să facem, doar lucruri de calitate, apoi ne-a preocupat cum strângem banii. Ne-au ajutat mulţi oameni cu avere. De fapt, nu ne-au ajutat pe noi, ci nişte copii orfani, care au valori inestimabile şi ar fi păcat să se piardă. Aici fetele vor avea tot: dispensare, bucătării, săli de mese, vor fi ca o mare familie”, spune arhiereul.

„Nu e mult, e o picătură de apă într-un ocean, dar fetele acestea, pe care noi le vom ajuta şi să se căsătorească, vom fi ca şi părinţii lor, vor duce mai departe fundaţia”, speră Irineu. „De aici vor ieşi cu o diplomă recunoscută în ţară, vor învăţa limbi străine, vor învăţa şi o meserie. Vrem să redăm unor copii orfani demnitatea de a fi oameni. Colegiul va scoate specialiste în matematică şi arhitectură”, încheie Prea Sfinţitul. El avertizează că vor rămâne în colegiul-pension doar fetele care vor avea rezultate bune la învăţătură şi purtare aleasă. Irineu nu exclude posibilitatea ca şi fete sărace, dar nu orfane să studieze la „Buna Vestire”. Nici pe aceea ca oameni cu mulţi bani să plătească pentru a le oferi odraslelor o educaţie strictă şi serioasă la Grădinari.

sursa> http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/801430/PS-Irineu-Slatineanu-Invierea-

a-stat-la-baza-formarii-poporului-roman/

Prealuare de la> Razboi intru cuvant *(Intre Lumina Invierii su spectrul foamei)

File de Pateric

Despre Incercarea Sfintilor

Un frate l-a intrebat pe unul dintre parinti:

- Cum aduce diavolul incercarea asupra sfintilor?

- Era unul din parinti, pe nume Nicon, care locuia in muntele Sinai*. Si iata ca a intrat unul in cortul unui faranit**, si, gasind-o pe fiica lui singura, s-a culcat cu ea, apoi i-a zis: spune “sihastrul, avva*** Nicon, mi-a facut asa”.

Cand a venit tatal ei si a aflat, a luat sabia, mergand asupra batranului. Cand a batut, batranul i-a deschis, dar cand a intins sabia sa-l ucida, i s-a uscat mana. Atunci faranitul s-a dus si le-a zis preotilor, care au trimis dupa el. Batranul s-a dus; dupa ce l-au batut mult, au vrut sa-l alunge. El insa i-a rugat: lasati-ma aici, pentru Dumnezeu, sa ma pocaiesc. Si l-au despartit de biserica pentru trei ani, poruncind ca nimeni sa nu vina la el. Vreme de trei ani, in fiecare Duminica venea la biserica sa se pocaiasca, si se ruga de toti: rugati-va pentru mine. Mai tarziu, s-a indracit cel care facuse pacatul, si adusese ispita asupra sihastrului. El a adeverit la biserica: eu am facut pacatul si am spus sa fie parat robul lui Dumnezeu.

Atunci s-a dus tot poporul sa se pocaiasca fata de batran, zicand:

- Iarta-ne, parinte, si ramai cu noi.

- De iertat, fie-va iertat, de ramas, nu mai raman aici cu voi, fiindca nu s-a gasit nici unul cu discernamant caruia sa-i fie mila de mine.

Si asa s-a dus de acolo. Iar batranul a spus: vezi cum aduce diavolul incercarile asupra sfintilor?

*Munte aflat intre Egipt si Israel, in Peninsula cu acelasi nume; are o clima de desert, la poalele muntelui se afla Manastirea ortodoxa Sfanta Ecaterina din sec. V

** locuitor al pustiului Faran de langa Sinai

*** abbas =parinte

[Fragment extras din Patericul sau apoftegmele parintilor nostri din pustia Egiptului, Editura Invierea a Arhiepiscopiei Timisoarei,Timisoara, 2002, p.192]

foto> http://campus.belmont.edu/honors/SinaiIcons/SinaiIcons.html

File de pateric

~rautatea diavolului~

Mai zicea [Avva Macarie egipteanul], dorind sa-i mangaie pre frati: a venit aici un copil indracit cu mama lui si i-a spus mamei:

- Scoala-te, maicuta, hai de aici.

- Nu pot sa umblu.

- Te car eu.

Si m-am minunat de rautatea diavolului, cum voia sa-i izgoneasca de acolo.

Extras din “Patericul sau apoftegmele parintilor nostril din pustia Egiptului” , Editura Invierea – Arhiepiscopia Timisoarei, Timisoara, 2002, p. 158

foto> http://www.michaelmcclellan.com/portmonk.htm

Despre "parerea de sine"

~cuvant din Pateric pentru ca sa nu nadajduiasca omul in sine~

    A venit, oarecand, un batran la alt parinte si, vorbind ei unul cu altul , a zis unul: "Eu am murit pentru lume". Si i-a raspuns lui celalalt batran: "Sa nu-ti pui nadejdea intru tine, pana ce vei iesi din trupul tau, ca daca tu zici - am murit - apoi satana n-a murit, ci inca in toate ceasurile sa ne pazim pre noi insine cu dinadinsul. Ca precum un ostas sau un vanator, cand merg la lucrul lor, nu se inspaimanta, ci se nevoiesc, macar ca nu stiu daca vor fi raniti sau daca vor scapa si se vor mantui, asa se cade si monahului a se lupta cu dracii, dar sa nu-si puna nadejdea intru sine, ci la Dumnezeu sa-si puna toata nadejdea "

Cuvant extras din Prologul pe luna Ianuarie, ziua 26 , Editura Mitropolia Olteniei, Craiova

foto> Statuile de la "Memorialul Durerii"- Sighetul Marmatiei

http://www.eborsa.ro/galerie/

si alti Parinti duhovnicesti greci

Sunt niste inregistrari audio si video cu diferiti parinti duhovnicesti contemporani greci. Am preluat de pe blogul "Ganduri" (Adria74) in limba greaca 3 inregistrari cu Cuviosul Paisie Aghioritul, restul am urmat un fir de pe Youtube care m-a condus sa-i descoper si pe ceilalti parinti. Inregistrarile cu parintele Paisie cat si cateva din celalalte cu ceilalti parinti sunt printre putinele care s-au mai pastrat.

Practic e ocazia de a auzi timbrul vocal al unuia dintre parintii contemporani care e recunoscut de multi ca si Sfantul Paisie Aghioritul. Eu am fost in Grecia si am vazut pur si simplu intr-un bazar din orasul Metamorfosis o icoana cu Cuviosul Paisie, fara aureola si fara a-i spune "Sfantul Paisie" ci "O Gherontas" adica "Staretul". Insa faptul ca am gasit o astfel de icoana spune multe despre constiinta grecilor fata de Cuvios. In fine si eu astept cu nadejde ca aceste clipuri sa fie traduse cat de curand in romana. Probabil ca daca as fi stiut mai bine greaca as fi incercat cate ceva, insa ... deocamdata ascultam vocea celui ce a povatuit atat de bine atat de multi oameni, a celui ce a experiat atatea locuri de asceza din intreaga Ortodoxie> Athos, Sinai, manastiri din Grecia etc.

O carte despre Cuviosul Paisie pe care o puteti citi on-line, foarte interesanta de altfel, intitulata "Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie" o puteti citi de AICI

Inregistrarile cu Parintele Paisie sunt facute in anul 1982

link Youtube > http://www.youtube.com/watch?v=oeSiZaEIT0o

link Youtube> http://www.youtube.com/watch?v=doOvTkrHOf0&feature=related

link Youtube> http://www.youtube.com/watch?v=PnlrWB_-3TU&feature=related

Video cu batranul Porfirie, cateva carti de-ale sfintiei sale au fost traduse si in romana

link Youtube > http://www.youtube.com/watch?v=NWzSgdkbmcc&feature=related

Alt batran grec tradus in romana, Efrem Katunakiotul

la o revedere cu un alt parinte

link > Youtube http://www.youtube.com/watch?v=PG20GrQzUuc&feature=related

Alt batran, Iakov Tsalikis

prima parte Slujind la Biserica, Cuvantand acatistul Maicii Domnului

link Youtube> http://www.youtube.com/watch?v=uLVeW23KEos&feature=related

partea a doua la o Agapa

link Youtube> http://www.youtube.com/watch?v=Xk90LeF_-Nk&feature=related

batranul Gherasim (nu e tradus in romana, nici prea bine cunoscut de romani)

link Youtube> http://www.youtube.com/watch?v=2JDj_a9YaoY&NR=1

un batran Anonim

(e interesant daca ar putea cineva sa-i traduca cuvantul sau duhovnicesc inregistrat sa vedem ce povete da)

link Youtube> http://www.youtube.com/watch?v=16EgO4fNztg&NR=1

Cuviosul Anthim, cunoscut isihast

cuvant duhovnicesc langa sfintele moaste

link Youtube > http://www.youtube.com/watch?v=wiVQ9Ik16qI&feature=related

Teoklit Dionisiatul, cateva carti de-ale sfintiei sale au fost traduse

link Youtube> http://www.youtube.com/watch?v=7Vcip2T2gsM&feature=related

Cuviosul Evnemie

link Youtube> http://www.youtube.com/watch?v=vTQS-dxosjg

Sfantul Nektarie de la Eghina

link Youtube> http://www.youtube.com/watch?v=ptg3RVtoeYA

un clip cu Isihasti contemporani din toata lumea (isihie- linistire)

link Youtube> http://www.youtube.com/watch?v=Gy5ZPaNbNLc&NR=1

Matei cel Sărac

Matta EL Meskeen (Matthew the Poor)

Adevărata viaţă călugărească cere un călugăr authentic care să poată păstra până la moarte toată dedicarea şi asta este ceea ce bătrânul Părinte Matei a încercat să spună nu doar prin cuvinte ci şi prin comportament, fapte şi acţiuni de-a lungul vieţii. Nu a fost un savant al cărui scop era cunoaşterea, el mai degrabă a folosit cunoaşterea şi căutarea ca unelte care să ajute călugării să stăruie până la moarte în războiul lor. Dacă ar fi fost doar o persoană informată (versată) şi un cercetător strălucit ar fii părăsit viaţa călugărească atunci când a fost confruntat cu obstacole în viaţa-i timpurie.

Ar fi putut  să studieze teologia în cele mai prestigioase universităţi pentru a devein un teolog respectat. Ar fi putut de asemenea să rămână virgin (în gândire) ca mulţi şcolari şi teologi ai celorlalte Biserici. Cu toate acestea, el a preferat viaţa călugărească unde a favorizat viaţa umilă, fiind ultimul dar niciodată cel mai mic. Aşa că cunoaşterea şi cercetarea devin inţelesuri ale supra-înălţării întru ceruri, cucerind ţinuturile inamicului. În acelaşi timp când lumea avea nevoie de Atanasie şi Vasile şi Ioan Gură de Aur la patriarhie, avea nevoie de Antonie, Macarie, Grigorie de Nazians în pustiurile lor cele mai adânci

Nici unul din ei este mai mare decăt celălalt, este Dumnezeu care distribuie rolurile pentru fiecare din noi potrivit nevoilor obştii (comunităţii). Cu toate acestea, sinceritatea şi simplismul inimii Părintelui Matei a făcut  pe Sfântul Duh să Se toarne peste el, dându-i cunoaşterea şi perceprea (simţul) duhovnicească. Teologul nu este nici un om de ştiinţă sau un cercetător. Mai mult, din voia liberă el este o persoană duhovnicească care este foarte sinceră cu sine însuşi până la punctul acela că este încredinţat spre cele mai adânci secrete.

Extras din bazele spirituale fondate de Părintele Matei şi mărturisite (dovedite) în viaţa lui - 2 fiice duhovniceşti ale părintelui.   sursa

Viaţa lui pe scurt:

Yousef Iskandar- născut în Banha, oraş la 45 km Nord de Cairo în 1919.

A absolvit cu licenţa în farmacie în 1943. A lucrat ca farmacist până în 1948. A deţinut o farmacie în Damanhur.

Ascultând cuvântul Domnului, a vândut tot ce-i aparţinea, şi, exceptând preţul unui bilet-dus către mănăstire, şi-a împărţit bogăţia printre săraci.

Pe 10 august 1948 el devine călugăr de mănăstire la dorinţa sa, la cea mai săracă dintre toate, Mănăstirea Sf. Samuel în Egiptul de Sus.

Îşi petrecea nopţile citind Sfânta Scriptură cu mare atenţie până la rugăciunile de dimineaţă. La Mănăstirea Sf. Samuel a început a scrie prima lui carte: Viaţa de Rugăciune Ortodoxă.

Sănătatea lui s-a deteriorat din cauza sărăciei severe de la Mănăstirea Sf. Samuel.

În 1951 a fost forţat să se mute la Mănăstirea El-Surian în deşertul Al-Natroun. Acolo a fost hirotonit preot împotriva propie-i dorinţe.

A trăit viaţă pustnicească la o distanţă apreciabilă de mănăstire. După doi ani, Părintele Matei a fost rugat să fie duhovnicul călugărilor mănăstirii, în mod special pentru cei tineri dintre ei.

A devenit cam la acea dată fondatorul reînnoirii vieţii monastice Copte. A readus monahismul la glorioasele-i zile, reînviind duhul marilor părinţi ai deşertului, devenind exemplu viu de cel mai înalt nivel, arătând mare destoinicie în materie de duhovnicie şi controlul-lucrurilor (discernământ) care au lipsit de la zilele părinţilor secolului IV încoace. Asta a atras mulţi tineri creştini educaţi în jurul lui ca să le dăruiască dreapta povăţuire într-o comunitate monastică modernă.

Acolo, la El-Surian, a terminat prima lui carte, Viaţa de Rugăciune Ortodoxă,  prima ediţie fiind publicată în 1952 şi apoi în 1968 cu corectură şi adăugiri. Viaţa de Rugăciune Ortodoxă a fost mai apoi tradusă în franceză (1977), iatliană (1998) şi în engleză (2002).

În 1954 Papa Anba Yousab II, Patriarhul Alexandriei (n.t.- nu este vorba de grecii ortodocşi, ci de copţii monofiziţi) l-a numit exarh al Eparhiei Alexandriei după ce i-a ridicat rangul clerical întru egumen. Părintele Matei a stat în acest post pentru doi ani. La plecare a lăsat în urmă o adâncă impresie spiritual printre mulţi dintre clericii regiunii şi ai comunităţii creştine pe care mulţi o resimt până în ziua de azi.

 La începutul lui 1955 a ales să se retragă la viaţa de linişte din deşert, reîntorcându-se la Mănăstirea El-Surian.

La mijlocul lui 1956, el a părăsit Mănăstirea El-Surian şi s-a reintors la Mănăstirea Sf. Samuel căutând o mai mare singurătate. Noii săi ucenici dintre călugări l-au însoţit. Acolo a stat pentru trei ani. În jurul acestei date a fost înaintat ca şi candidat pentru funcţia de Papă al bisericii Copte pentru prima dată.

În 1959 el s-a reîntors la El-Surian după ce a primit ascultare de la noul patriarh, Papa Chiril al VI-lea (n.t.- acest Papă a fost canonizat ca sfânt de către biserica Coptă), dar curând după această a preferat o viaţă dincolo de zidurile mănăstirii, menţinând monahismul în cea mai pură formă a lui.

Împreună cu ucenicii lui, 11 în total, s-a mutat adânc în deşertul Al-Rayan (1960-1969), la o distanţă de 50 km de cel mai apropiat oraş din regiunea Fayoum din Egiptul de Sus.

Acolo au trăit în peşteri, naturale sau săpate cu însăşi mâinile lor, stil de viaţă tipic cu acela al primilor mari părinţi ai deşertului egiptean: Sf. Antonie cel Mare, Sf. Pahomie- Părintele Începător de obşte (viaţă chinovitică) şi Sf- Macarie cel Mare. Pentru 10 ani Părintele Matei dimpreună cu ucenicii ce-l urmau au stat acolo îndurând asprimea elementelor şi trăind în nevoinţe.

În ciuda izolării de lume ei au crescut în număr.

În 1969, Papa Chiril l-a chemat pe Părintele Matei dimpreună cu ucenicii lui să se mute la Mănăstirea Sfântului Macarie (cel Mare), situată la jumătatea drumului dintre Cairo şi Alexandria în deşertul El-Natroun. La sosire, călugării au găsit Mănăstirea de secol IV în ruină. Fusese ocupată doar de cinci călugări bătrâni şi bolnavi, iar structurile din mănăstire erau pe punctul de a se prăbuşi.

Din acea dată, o mare reînviere dinlăuntrul mănăstirii s-a petrecut, atât în duh cât şi în construcţie. Azi, în 2006, sunt 130 călugări iar perimetrul mănăstirii este de şase ori mai mare decât mărimea iniţială. Sf. Macarie este loc de pelerinaj pentru mulţi din toată lumea.

Călugării de sub povăţuirea Părintelui Matei au învăţat să lucreze pentru nevoile lor, decât să ducă o viaţă idilică.

La Maănăstirea Sf. Macarie Părintele a scris multe cărţi care încă mai sunt folosite de către creştinii din Egipt şi din Asia Mică şi se folosesc mult din ele.

În 1988, a început a scrie o serie de interpretări academic la anumite cărţi ale Sfintei Scripturi. Aceste cărţi au fiecare 500-800 pagini. Ca adăugare la asta, el a scris volume groase despre Viaţa şi Timpul Sf. Atansie (800 pagini), Monahismul în timpul Sf. Macarie (800 pagini), Euharistia (700 pagini) şi despre Viaţa Sf. Pavel. Unele dintre aceste cărţi au fost traduse în engleză, franceză, germană, italiană, rusă, greacă, spaniolă, olandeză şi poloneză.

Chiar şi pe patu-i de moarte, Părintele Matei cel Sărac, la vârsta de 87 ani, scria. Ultima dintre lucrări este o serie de broşuri intitulată “În Hristos”. Acestea sunt lucrări de cugetare asupra pericopelor evanghelice, şi vor apărea curând în arabă şi în engleză.

sursa

Aici

puteti vedea 2 filmuleţe cu îngroparea Părintelui Matei cel Sărac. (jos)

 Părintele Matei a fost odată Părintele duhovnic cât şi Povăţuitor al Papei Shenouda III (anii 1950). Părintele Matei a fost de asemenea părintele duhovnicesc al preotului Alexandrin, Părintele Paisie (Bishoy) Kamel, un sfânt contemporan copt, şi al istoricului Iris Habib Elmasry.

Cât timp Părintele Matei cel Sărac este considerat de mulţi ca o figură proeminentă coptă, el a fost, după cum se pretinde, suspendat de două ori din poziţia [pe care o deţinea] în biserica Coptă, prima dată de Papa Yusab II în 1955, şi apoi din nou de Papa Chiril VI pentru nouă ani din 1960 până în 1969 pentru chestii administrative-politice (n.a-cartea sa despre “Biserica şi Statul” în care el militează pentru totala separare a celor două) decât pentru oarecare scăpări cu adevărat teologice sau cu miez dogmatic.

Cu mulţi ani înainte de plecarea Părintelui Matei au fost mai multe veşti legate de contradicţia dintre el şi Papa Shenouda III.

Papa Shenouda îşi recunoaşte datoria sa către învăţătorul său, Părintele Matei, pe care-l numeşte “părintele meu călugăr” în introducerea cărţii sale Inteleag Al-Rouh (Eliberarea Duhului).

Dar acolo se pare că sunt nişte diferenţe majore între amândoi liderii şi următorii lor (mai recent în relaţie cu conceptul de theosis, cât şi textul de la Marcu 16 ultimele versete)

sursa

 Fotografii ale locului unde a sihastrit Parintele Matei cel Sarac

in desertul Al Rayan.

Referrer>

Site dedicat parintelui Matei

Articole in engleza ale parintelui Matei 

Alte articole in engleza ale parintelui Matei 

Site-ul Manastirii Sf. Macarie

Wikipedia Parintele Matei cel Sarac 

traducerea din engleza> dan.camen.

Minunate apoftegme despre Patriarhul Pavle al Serbiei.

Patriarhul Pavle
- Omul Cerului şi al pământului -

Patriarhul Bisericii Ortodoxe sârbe este eroul multor povestioare şi anecdote. Ele întăresc legenda că ar fi un om popular şi cu viaţă sfântă. Anul trecut, Sfinţia Sa Patriarhul sârb Pavle a împlinit nouă decenii de viaţa pe pământ. Cu aceasta ocazie, la propunerea preşedintelui Guvernului Serbiei Vojislav Kostunica, preşedintele Serbiei şi Muntenegrului Svetozar Marovic l-a distins cu Ordinul "Nemanja" clasa I. Cu aceeaşi ocazie "NIN" [prescurtare de la "Nedeljne informativne novine" -Ziar săptămânal de informaţie] reproduce câteva istorioare interesante din viata Sfinţiei Sale. Prin felul său de viaţă Patriarhul Pavle este apropiat oamenilor. Pe dânsul, sârbii îl simt ca pe un semen apropiat lor, şi nu ne referim numai la credincioşii practicanţi.

Wartburg. Pe când vlădica Pavle era episcop de Raska şi Prizren, Episcopia respectivă avea doar un automobil, un Wartburg. El era folosit în general pentru transporturi în interesul bisericii. Episcopul Pavle se urca rar, căci umbla mai mult pe jos. Odată, când a venit la dânsul în vizită un apropiat al său de pe vremea seminarului teologic, Ştefan, episcopul Zicej, cu un Peugeot după ce au pornit să viziteze câteva localităţi din episcopie, vlădica Pavle a zis:
- Frate Ştefane, chiar ca e bun Wartburgul ăsta al tău!

Mercedes. Patriarhul Pavle, după cum este cunoscut, a continuat să trăiască la fel şi după ce s-a mutat la Belgrad. Belgrădenii îl întâlnesc adesea pe stradă, în tramvai, în autobuz... Astfel, odată, pe când mergea singur, suind trotuarul străzii Regele Petru I, în care se afla sediul Patriarhiei, îl ajunse, cu un Mercedes ultimul răcnet, unul din preoţii cunoscuţi ai unei parohii arhicunoscute din Belgrad. A oprit automobilul şi a ieşit:
- Sfinţia Voastră, permiteţi-mi să vă conduc! Spuneţi numai încotro... Patriarhul a intrat în automobil, şi îndată ce s-au pus în mişcare, a întrebat:
- Spuneţi, părinte, al cui este automobilul acesta?
- Al meu, Sfinţia Voastră!
- Opriţi! - porunci Patriarhul, a ieşit, şi-a făcut semnul Crucii şi a zis preotului:
- Dumnezeu să vă aibă în pază!

Automobilele negre. Fusese şedinţa Sfântului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Sfinţia Sa se îndrepta, precum îi este obiceiul, la slujba de vecernie de la Catedrală. Când ieşi din Palatul Patriarhiei, zări parcate o mulţime de automobile mari, negre. Întrebă:
- Ale cui să fie atâtea automobile luxoase?
- Ale episcopilor noştri, Sfinţia Voastră! Au venit cu ele la şedinţa Sinodului -răspunse preotul care-l însoţea.
- O, vedea-i-ar Dumnezeu, cu ce ar fi mers dacă nu ar fi depus votul sărăciei?!

Dificultăţile diaconului. În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţeşte peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo brdo.
- Cum vom merge? Cu automobilul? - întrebă diaconul.
- Cu autobuzul! - răspunse Patriarhul cu hotărâre.
- E aglomeraţie, e înăbuşitor in autobuz, şi nici nu-i aproape...
- Mergem! - zise din nou scurt Sfinţia Sa.
- Dar... - mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major - Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit...
- Ştiţi, părinte - se întoarse Patriarhul Pavle - fiecare vede ceea ce doreşte!

Două măsline. La masa de prânz în Palatul Patriarhiei mai mulţi episcopi, printre ei si Patriarhul Pavle. Printre altele, ajunse pe masă şi farfuria cu măsline. Toţi ştiu că Patriarhul ţine la ideea că organismului uman îi sunt optim necesare doar şase măsline. Dar vlădica Ştefan a apucat să ia opt măsline.
- Sfinţia Voastră, eu am luat cu două mai mult. Ce să fac?
- Acuma ţine ceea ce ai luat, iar mâine să iei cu două mai puţin - răspunse Patriarhul.

Mesaj către America. Atunci când vlădica Pavle a devenit Patriarh, îşi aminteşte Slobodan Mileusnic, directorul Muzeului BOS, multe delegaţii şi numeroşi reprezentanţi din străinătate şi-au exprimat dorinţa să-l întâlnească pe Sfinţia Sa. A venit atunci şi ambasadorul destul de activ al Americii la Belgrad, Warren Zimmermann. Patriarhul l-a primit în Palatul Patriarhiei. Ambasadorul i-a transmis salutări şi felicitări în numele poporului american, în numele preşedintelui Americii şi în numele său personal. S-a purtat o convorbire oficială, protocolară şi în final ambasadorul a pus întrebarea:
- Cu ce am putea să vă ajutăm?
- Excelenţa Voastră, să nu ne puneţi piedici; cu aceasta ne veţi ajuta.

Reglarea conturilor. Patriarhul ştie să facă multe treburi. Prin mănăstiri a deprins să coasă, să cârpească, să spele, să confecţioneze şi să repare încălţămintea, să lucreze pământul, să altoiască pomi, să lege şi să ferece cărţile, să repare clădiri şi diferite aparate şi anexe... Părintele patriarh din fire este un om harnic. Tot timpul lucrează câte ceva.
- "Şi când vine aici la mine în birou, dacă observă că ceva nu funcţionează cum ar trebui, dacă vede că uşa nu se închide bine, că undeva pătrunde ploaia, că lumina se întrerupe... el însuşi purcede să stabilească unde-i defectul, apoi zice: Haide să reparăm asta!..." - spune secretarul Sinodului BOS şi citeţul Sfinţiei Sale, Gradimir Stanic.
- "Dânsul se comportă peste tot ca un bun gospodar, nu numai aici la Patriarhie, ci şi în oricare mănăstire şi oricare biserică, oriunde s-ar afla...". La mănăstirea "Blagoveştenie" din regiunea Ovcarsko-Kablarska, în care a fost călugărit, şi unde acum, în calitate de patriarh, se duce aproape în fiecare vară pentru câteva zile, pe când venea vremea să se întoarcă la Belgrad, chema pe egumenul Georgije pentru "a se socoti":
- "Părinte Georgije, iată am petrecut cu voi aceste câteva zile. Toate, slavă lui Dumnezeu, au fost bune. Am locuit aici, am mâncat dimineaţa, am mâncat la prânz, iar toate astea costă, nu-i aşa?".
- "Păi, aşa e, Sfinţia Voastră...".
- "Dar şi eu v-am ajutat cu câte-ceva. Nu-i aşa, părinte Georgije?".
- "Aşa e, Sfinţia Voastră, ne-aţi ajutat mult, de parca aţi fi venit aici să lucraţi, nu să vă odihniţi...".
- "Pai să ne socotim: ţi-am reparat jgheabul, fereastra, robinetul, broasca de la uşă, ţi-am curăţat şi am proptit viţa de vie, am pingelit încălţămintea... Când le punem toate la socoteală, părinte Georgije, rezultă că voi trebuie să-mi plătiţi ceva mie!

Salariile. Patriarhul Pavle a refuzat, de altfel, salariul. Dânsul primeşte doar pensia la care are dreptul ca fost episcop de Raska şi Prizren. Nevoile sale sunt modeste de tot, dat fiind că singur îşi coase mantia, singur îşi repară pantofii... Încă îi rămân bani din pensia aceea mică. Ce rămâne împarte săracilor sau donează în alte scopuri pentru binele obştesc.
A rămas de pomină reacţia dânsului din anul 1962, la solicitarea de atunci a unor episcopi să li se mărească salariile:
- "Dar de ce, de vreme ce nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce am avut până acum?!".

Pentru Milos Crnjanski. În acelaşi fel procedează Părintele Patriarh şi cu ceea ce primeşte în dar. Dacă primeşte material pentru mantie, îl păstrează până întâlneşte un călugăr sau preot care nu are posibilitate să cumpere. Atunci îi calculează cât are nevoie pentru a coase o mantie, şi-i dă exact atât, ca să mai rămână şi pentru alţii.
Renumitul istoric al literaturii Zika Stojkovic, care a colaborat cu vlădica Pavle, pe când acesta fusese episcop de Raska şi Prizren, la editarea operei capitale: "Monumentele din Kosovo", i s-a plâns odată în Palatul Patriarhal că are greutăţi în a aduna bani pentru continuarea tipăririi seriei începute de Opere ale unuia din cei mai importanţi scriitori sârbi, Milos Crnjanski. Ascultându-l, Patriarhul se ridică, se duse până la patul său, ridică perna, luă de sub ea portmoneul, apoi scoase din el trei mii de mărci şi le întinse lui Stojkovic:
- "Iată, e contribuţia mea pentru tipărirea cărţilor lui Milos Crnjanski. Să vă fie de ajutor!".

Economii. Gradimir Stanic, care este directorul tipografiei patriarhale, relatează:
- "Dânsul îşi dactilografiază singur cărţile. Foile pe care le scrie aproape că nu au margini, iar distanţa dintre rânduri este cea mai mică posibilă. Evită să piardă timpul cu introducerea deasă a foilor în maşina de scris. Pe lângă aceasta, economiseşte hârtia; aşa s-a deprins, căci înainte vreme hârtia era foarte scumpă. Iar textele sale sunt atât de curate, încât la ele nu este nevoie de intervenţii înaintea tiparului.
Colaboratorii povestesc, de asemenea, că se ţine şi textual de versul din Rugăciunea Domnească: "...pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi...". După ce ia masa, aduna cu atenţie orice fărâmitură, deşi are cine să strângă şi să facă ordine...

La "Semnul de întrebare". Un boem, care adesea petrecea timpul la cafeneaua cu denumirea "?", în apropierea Patriarhiei, de câte ori îl vedea pe Patriarh, traversa în fugă strada, pentru a lua binecuvântare de la Sfinţia Sa. Iar odată îi zise:
- Sfinţia Voastră, noi doi suntem cei mai buni oameni din tot Belgradul acesta! La care Patriarhul replică:
- Suntem, dar după ce golim câteva pahare, nu mai suntem buni de nimic!

"Arătarea" Născătoarei de Dumnezeu. S-a întâmplat ca în cabinetul Patriarhului, pe când acesta discuta cu un funcţionar al Patriarhiei, să dea buzna un om între două vârste, cu ochi mari şi cu privire înflăcărată. A început să explice că a trebuit să vină, deoarece are să comunice ceva important... Patriarhul l-a invitat să ia loc, să se mai liniştească. Iar acela începu atunci să povestească cum că în somn i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu şi ce i-a spus...
Patriarhul l-a ascultat cu atenţie, apoi l-a întrerupt tăios:
- "Ascultaţi-mă, domnule. Eu sunt episcop de aproape cincizeci de ani, călugăr sunt, se înţelege, de şi mai mulţi ani, în fiecare zi slujesc Sfânta Liturghie; mie nici măcar un înger nu mi s-a arătat încă, iar Dumneavoastră vi s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu! Lăsaţi-o baltă, vă rog...".

Ziarele şi anii lumina. Pe vremea grea a războiului, după o întâlnire în cabinetul Patriarhului, pe când se hotăra asupra unor chestiuni în care nu era uşor să fie luate decizii, Sfinţia Sa, spre a glumi pe socoteala Sa, zise celor prezenţi:
- "Voi aţi crezut că o veţi scoate uşor la capăt cu mine. Credeţi că eu sunt slăbănog, de constituţie fragilă... Dar de fapt voi nu mă cunoaşteţi bine...".
Se sculă şi de pe masa de lucru aduse nişte ziare, cu denumire sârbească, în care prin fotomontaj era reprezentat ca un războinic-superman, cu bombe şi muniţii la brâu.
- "Uitaţi-vă cum mă văd alţii, iar voi aţi crezut că sunt slab!". Din întâmplare, tocmai atunci veni să-l fotografieze vestitul foto-reporter Vican Vicanovic. Pentru a realiza fotografia dorită, se adresă Patriarhului:
- Luminăţia Voastră... [în limba sârbă joc de cuvinte: Vasa svelosti - Sfinţia Voastră; Vasa svetlosti - Luminăţia Voastră].
La care Patriarhul replică:
- De vreme ce eu deja sunt lumină, la ce-ţi mai trebuie bliţul!?

(Jovan Janjic, "NIN", preluat de săptămânalul de limbă sârbă "Nasa reč", Timişoara, nr. 772 / 03.12.2004, pp. 24-25)

Articol preluat de pe site-ul domnului Laurentiu Dumitru caruia ii multumim.