calugarie « WordPress.com Tag Feed

Cei ce se roagă împreună rămân împreună

admin — Mon, 24 Mar 2008 09:32:10 +0000

MONAHISMUL: MODEL PENTRU FAMILIE?
Reflecţii pe marginea unor scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur
Leonard Tony FarauanuDeseori, când vine vremea să se decidă asupra stării lor de viaţă, mulţi tineri aleg căsătoria deoarece viaţa monastică li se pare cu mult mai grea, imposibil de trăit, mai ales datorită exigenţelor ei cu privire la sfinţenie. "Cum să renunţ eu la atâtea lucruri," îşi spun ei, şi "să-mi pun ţolu-n cap" (ca să redau ad litteram o expresie des folosită de aceştia)? "Nu, eu vreau să mă bucur de viaţă, Dumnezeu nu poate să ceară o asemenea desăvârşire tuturor, şi cu atât mai puţin mie" gândesc ei. "Eu vreau să mă căsătoresc şi să duc o viaţă normală, ca toţi ceilalţi." Pentru aceştia, căsătoria reprezintă o cale mediocră, cu pretenţii mediocre. Se vede că atitudinea aceasta nu e nouă, deoarece Sf. Ioan Gură de Aur, marele părinte al Bisericii, a considerat necesar să scrie încă de pe atunci (sec. IV d.Hr.) contemporanilor săi: "Vă înşelaţi foarte gândind că există lucruri cerute laicilor şi altele cerute monahilor: toţi avem de dat aceeaşi socoteală", deoarece "cei care trăiesc în lume, deşi căsătoriţi trebuie ca în toate celelalte să semene cu monahii". (1)Mai mult, în Apologia Vieţii Monahale, acelaşi părinte scrie:

Prin urmare, când [Pavel] ne porunceşte să imităm chiar pe Hristos, şi nu numai pe ucenicii Lui, [adică] pe monahi, când spune că mare osândă îi aşteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poţi susţine că monahii sunt datori să aibă o vieţuire creştină superioară laicilor? Toţi oamenii trebuie să se urce la această vieţuire creştină superioară. Decăderea morală a societăţii omeneşti îşi are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o vieţuire creştină deosebită, pe când toţi ceilalţi au îngăduinţa să trăiască în trândăvie, dispreţuind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi şi laici, ni se cere aceeaşi vieţuire creştină desăvârşită. Susţin asta cu toată tăria, dar, mai bine spus, n-o susţin eu, ci Hristos care va judeca faptele noastre. (2)

Iată cât de gravă considera Sfântul Ioan Gură de Aur această eroare, de a crede că laicilor li se cere mai puţin decât călugărilor, încât vede în ea "pricina decăderii morale a societăţii omeneşti"! Şi acest lucru nu e greu de înţeles: să ne imaginăm numai că toţi laicii ar trăi precum călugării. Nu ar fi creştinii cu adevărat "lumina lumii" şi "sarea pământului" (Mat. 5: 13-14)? Nu ar deveni pământul un colţ de rai? Nu s-ar minuna necredincioşii văzând pe creştini, aşa cum se minunau odinioară, în vremea persecuţiilor, exclamând: "Iată cât de mult se iubesc!"?

"Bine," vor zice unii, "şi celor căsătoriţi li se cere să fie în toate celelalte asemenea călugărilor. Dar cum poate fi asta? În ce fel poate un laic să fie asemenea călugărului? Cum poate mireanul (laicul) să imite pe monah?"

Ca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să clarificăm mai întâi care sunt elementele specifice vieţii monahale. Mai întâi, monahul face trei voturi: de castitate, de sărăcie şi de ascultare. Acestea sunt răspunsul lui la sfaturile evanghelice, şi urmarea acestor sfaturi reprezintă nu o perfecţiune mai mare, ci o cale mai uşoară către perfecţiune (Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, IIa IIae, q. 184).

Cei căsătoriţi "vor trebui ca, din pricina greutăţilor legate de căsătorie, să-şi dea mai multă osteneală dacă vor să se mântuiască", deoarece "cel dezlegat aleargă mai iute decât cel cu picioarele legate" (3).

Totuşi, deşi pentru cei căsătoriţi drumul spre perfecţiune este mai dificil, el nu este imposibil, iar "dacă unii găsesc în căsătorie o poticnire, să afle că nu căsătoria este o piedică, ci mai curând libertatea lor de opţiune pe care o folosesc rău în căsnicie" (4).

Pe de altă parte, esenţa celor trei voturi monahale se regăseşte şi în căsătorie: există o castitate specifică vieţii de cuplu (care cere curăţia inimii exprimată prin fidelitate, înfrânare periodică, deschiderea spre procreaţie, etc.); există o sărăcie cerută şi celor căsătoriţi, care trebuie "să se folosească de lumea aceasta ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea", "ca şi cum n-ar stăpâni" (I Cor. 7: 30-31), adică trebuie să-şi păstreze inima dezlipită de cele trecătoare; şi există o ascultare specifică familie, întrucât soţilor li se cere să se supună unul altuia (Ef. 5: 21), şi în mod deosebit soţiilor li se cere să se supună bărbaţilor întru totul (Ef. 5: 24).

În toate acestea monahii pot fi aşadar un model pentru cei căsătoriţi, o icoană permanentă a spiritului evanghelic, o amintire neîncetată a faptului că suntem în lume, dar nu suntem din lume (In. 17: 11; 14), deoarece am murit lumii şi viaţa noastră este Hristos (Col. 3: 3-4).Alte elemente esenţiale vieţii monastice sunt rugăciunea asiduă (personală şi comunitară), lectura cărţilor religioase (Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile sfinţilor, etc.) asceza, pocăinţa, tăcerea şi eventual misiunea. Evident, şi aceste elemente se regăsesc în viaţa de familie. Rugăciunea, fiind "respiraţia sufletului", este vitală oricărui creştin, şi ea nu trebuie să se limiteze la câteva momente pe zi, ci trebuie să fie neîncetată. După cum spuneau Părinţii, "cine se roagă numai atunci când se roagă nicidecum nu se roagă". De aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul, încercând să stabilească pentru laici un echivalent al contemplaţiei monastice, vorbeşte despre trăirea "sentimentului neîncetat al nevăzutei apropieri" (5), sau, ca să folosim cuvintele Sfântului Laurenţiu al Învierii, "practica neîncetată a prezenţei lui Dumnezeu".

De asemenea, familia trebuie să se roage şi împreună, asemenea comunităţilor monastice. "Cei ce se roagă împreună rămân împreună", şi această unire nu poate fi nicicum mai deplină decât atunci când membrii familiei se împărtăşesc cu Hristos din Sfânta Euharistie.Nu voi continua să vorbesc despre regăsirea celorlalte aspecte ale vieţii monastice (lectura religioasă, asceza, pocăinţa, tăcerea şi misiunea) în viaţa celor căsătoriţi, deoarece nu cred că acest lucru prezintă dificultăţi pentru cititor. Aş dori mai degrabă să ating alte puncte pe care le consider foarte importante, şi care ţin de ţinuta morală a călugărului ca model pentru ţinuta morală a familistului. Voi reveni la învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, care scrie:Pavel, adresându-se în epistolele sale bărbaţilor căsătoriţi şi cu copii, le cere să trăiască tot atât de virtuos ca şi monahii. După ce le porunceşte să înlăture din viaţa lor orice lux în îmbrăcăminte, să înlăture mâncărurile bogate şi alese, scrie aceste cuvinte: "Femeile să se împodobească cu îmbrăcăminte cuviincioasă, cu demnitate şi înţelepciune, nu cu împletituri de păr, cu aur, cu mărgăritare sau veşminte scumpe" (I Tim. 2: 9), iar mai jos spune: "Văduva care trăieşte în desfătare a murit de vie" (I Tim. 5: 6) şi, în sfârşit, mai departe: "Având însă hrană şi îmbrăcăminte, vom fi îndestulaţi cu acestea" (I Tim. 6: 8). Se poate cere de la monahi altceva mai mult decât îndeplinirea acestor porunci? (6)Călugării (şi călugăriţele, bineînţeles), în lepădarea lor de cele lumeşti şi în purtarea lor modestă, nu fac aşadar decât să respecte cuvintele Sfântului Pavel adresate celor căsătoriţi; de aceea ei sunt pentru aceştia din urmă modele de simplitate şi modestie. Sunt călugării îmbrăcaţi cu haine alese? Sunt călugăriţele împodobite cu împletituri, aur, mărgăritare şi veşminte scumpe? Sunt ele "la modă", cu rochii decoltate, fuste de-o palmă, bluze transparente şi alte soiuri de haine care mai degrabă au ca scop să scoată în evidenţă goliciunea trupului, decât să-l acopere? Nu, cu siguranţă nu. De ce nu imităm atunci cuminţenia hainelor monastice? Ne e teamă mai mult de gura lumii decât de vătămarea sufletului nostru şi a sufletelor altora? Sfântul Ioan Gură de Aur merge chiar mai departe şi spune:

Dacă soţia ta este frumoasă, nu o lăuda pentru asta. Lauda, ura, şi chiar iubirea bazată pe frumuseţea din afară vine din suflete necurate. Caută frumuseţea sufletului şi imită pe Mirele Bisericii. Frumuseţea din afară este plină de vanitate şi frivolitate; îi face pe bărbaţi geloşi şi-i umple de gânduri de poftă. Dar provoacă ea vreo plăcere? Poate pentru o lună sau două, sau cel mult un an, dar nu mai mult; familiaritatea face ca admiraţia să dispară. În acelaşi timp, relele care izvorăsc din frumuseţea cea din afară rămân: mândria, nebunia, dispreţul altora. (...) Caută afecţiunea, delicateţea şi umilinţa într-o soţie; acestea sunt semne ale frumuseţii. (7)

De asemenea, spune Sfântul Ioan, soţul ar trebui el însuşi să-şi sfătuiască soţia "să nu se împodobească cu cercei de aur, lănţişoare pentru gât sau alte bijuterii, sau să-şi adune haine scumpe" (8). Iar soţia va putea fi de ajutor bărbatului nu atunci când umblă după distracţii şi desfătări, nu atunci când cere bărbatului bani şi iar bani, nu atunci când caută luxul, nu atunci când cheltuieşte fără sfârşit şi fără socoteală, şi atunci va fi de ajutor bărbatului, când este mai presus de toate lucrurile de pe pământ, când îşi întipăreşte în sufletul său o vieţuire apostolică, atunci când arată în purtările ei multă blândeţe, multă modestie, mult dispreţ faţă de bani şi faţă de avere, multă resemnare. Da, atunci va putea să mântuie pe bărbatul ei. Va fi de ajutor bărbatului ei când va spune: "Dacă avem ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, avem de toate" (I Tim. 6: 8); când va nutri astfel de gânduri chiar prin faptele sale, când va râde şi nu-i va păsa de moartea trupului, când va spune că viaţa aceasta pământească nu preţuieşte nici două parale, când va socoti, ca şi profetul, toată slava lumii acesteia ca floarea ierbii (Is. 40: 6). (9)

Dar nu este această descriere a soţiei asemenea descrierii unei călugăriţe? Nu poate aşadar o femeie căsătorită să ia o călugăriţă ca model, în ce priveşte modestia şi lepădarea de spiritul lumesc? Sigur că da, şi nu numai că poate, ci chiar trebuie, dacă vrea să urmeze pe Hristos.

Un alt aspect important este participarea la distracţiile lumeşti. Şi aici modelul monastic este de mare ajutor: s-ar duce un călugăr la cutare petrecere?

Ar asculta un călugăr o asemenea muzică?

Ar dansa un călugăr un astfel de dans (asta dacă dansează vreodată)? De ce nu ar face-o?

Oare are un călugăr mai mare nevoie de pacea inimii decât am eu?

Oare are un călugăr mai mare nevoie de tăcere şi rugăciune decât am eu?

Oare trebuie un călugăr să se ferească mai mult de păcat decât mă feresc eu?

Oare am eu mai puţină nevoie de pocăinţă decât are el?

Oare inima mea trebuie să fie mai puţin curată decât a lui? Şi totuşi, vor gândi unii, este exagerat să ceri aşa ceva unui laic. Iată însă ce scria Sfântul Ioan Gură de Aur contemporanilor săi, de parcă ar fi scris pentru noi, cei de acum: Fie ca ei [tinerii căsătoriţi] să evite muzica imodestă şi dansatul care sunt acum aşa de mult la modă. Sunt conştient că mulţi oameni gândesc că sunt ridicol pentru că dau un asemenea sfat; însă dacă mă ascultaţi, veţi înţelege cu atât mai mult cu cât timpul trece avantajele unui stil sobru de viaţă. Atunci nu veţi mai râde de mine, ci veţi râde mai degrabă de felul în care oamenii trăiesc acum, ca şi nişte copii prostuţi sau oameni beţi. Care aşadar este datoria voastră? Îndepărtaţi din vieţile voastre această muzică ruşinoasă, imodestă şi satanică, şi nu vă asociaţi cu oamenii cărora le place această distracţie dezmăţată. (10)De asemenea, vorbind despre aceleaşi petreceri prilejuite de nunţi, acelaşi sfânt spune:Cămilele şi catârii se comportă într-un mod mai decent decât unii oameni la petrecerile de nuntă. Este căsătoria o comedie? Este o taină, o imagine a ceva cu mult mai măreţ. (...) Când soseşte beţia, curăţia pleacă. Unde este vorbire murdară, diavolul este întotdeauna doritor să-şi aducă propriile lui contribuţii. Sau voi celebraţi taina lui Hristos cu o distracţie ca aceasta, invitând pe diavol? Sunt sigur acum că v-am ofensat. Râdeţi de mine când vă mustru şi spuneţi că sunt prea auster. Aceasta este doar o altă dovadă a modului vostru pervers de vieţuire.

Se vede aşadar că sfântul era conştient de şocul pe care cuvintele lui îl vor produce asupra auditoriului de atunci, iar eu, la rândul meu, sunt conştient de şocul pe care îl vor produce asupra cititorilor de astăzi. Dar această conştientizare nu face decât să mă convingă şi mai mult de necesitatea repetării acestui adevăr. Viaţa monahului reprezintă astfel un punct de orientare vital pentru viaţa zbuciumată a laicului, o icoană a vieţii lui Hristos care ne-a lăsat pildă, ca să păşim pe urmele Lui (I Petr. 2: 21).

Atât monahul, cât şi cel căsătorit, sunt chemaţi la o dăruire completă de sine lui Dumnezeu, dăruire care nu trebuie aşadar să difere în intensitate, ci doar în modul în care se face. Monahul se dăruieşte în mod direct lui Hristos, într-un "maximalism eshatologic" (11), pe când cel căsătorit se dăruieşte lui Hristos prin celălalt, care este "semn al prezenţei Sale" (12). Dăruirea aceasta mediată, specifică vieţii celor căsătoriţi, nu ştirbeşte cu nimic intensitatea dăruirii soţilor faţă de Dumnezeu: "ei sunt tocmai ca Isus Hristos care, unit cu Mireasa Lui, Biserica, nu este mai puţin unit cu Tatăl Său" (13). Atât pentru monahi, cât şi pentru cei căsătoriţi, Hristos rămâne Mirele sufletului (Mat. 25: 6), iar în veacul viitor oamenii "nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu" (Mat. 22: 30), ori altfel spus, ca monahii. De aceea, în perspectiva eternităţii, orice om este un monah în devenire.

Note

1. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la Epistola către Evrei, 7, 4. Cf. Omilie la Epistola către Efeseni, 20.
2. Idem, Apologia Vieţii Monahale, 14, 11.
3. Ibidem, 15, 3.
4. Ibidem, 3, 14.
5. Vezi Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Edit. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 91.
6. Ibidem, 14, 4.
7. Idem, Omilie la Epistola către Efeseni, 5: 22-33.
8. Ibidem.
9. Idem, Despre Feciorie, 47, 1.
10. Idem, Omilie la Epistola către Efeseni, 5: 22-33.
11. O formulare folosită de Paul Evdokimov în mai multe din cărţile sale.
12. Din rugăciunea de binecuvântare a mirilor în ritul Roman.
13. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie despre căsătorie, 3, citat în Paul Evdokimov, op. cit., p. 73.

Monahism şi căsătorie

admin — Sun, 09 Dec 2007 13:09:44 +0000

din “Bioetica si taina persoanei - perspective ortodoxe”
Editura BIZANTINA

Anumiţi Părinţi ai Bisericii au interpretat epistolele Sfântului Pavel ca afirmarea implicită a superiorităţii monahismului faţă de căsătorie (1 Cor. 7, 8-9). Dar „dacă se cinsteşte fecioria nu înseamnă că viaţa conjugală este dezonorată" (Sfântul Grigorie Teologul).

Iar Sfântul Macarie Egipteanul exclamă: „Cu adevărat, nu este nici persoană feciorelnică, nici căsătorit, nici monah, nici laic; ci Dumnezeu dă tuturor Duhul Sfânt, potrivit intenţiilor fiecăruia!". Versiunea siriacă a aceluiaşi text spune: „Cu adevărat, fecioria nu înseamnă nimic în sine, nici căsătoria, după cum nici viaţa monahală sau viaţa în lume nu înseamnă nimic în sine ..."

Curăţia interioară este totdeauna posibilă, independent de circumstanţele exterioare. Sfântul Simeon Noul Teolog este inflexibil asupra acestui punct: „Mulţi consideră calea monahală ca fiind mai binecuvântată. în ce mă priveşte, nu aş dori să aşez vreuna mai presus de celelalte, nici să o laud pe una, dispreţuind-o pe cealaltă, în orice situaţie, viaţa trăită pentru Dumnezeu şi după Dumnezeu este întru totul binecuvântată."

Aşa cum am văzut, într-o relaţie de iubire, cealaltă persoană devine centrul de atracţie. Scopul este întotdeauna o mişcare către exterior şi dincolo de sine. Perspectiva este întotdeauna împărăţia cerurilor.

Monahii şi monahiile au înţeles acest adevăr în aceeaşi măsură ca şi cuplurile căsătorite. Astfel, Părinţii asceţi ne învaţă că iubirea nu este ceva care trebuie satisfăcut; iubirea nu poate fi decât desăvârşită.

Iubirea nu este un act de satisfacere, ci o dăruire totală.

Iubirea sexuală este dată spre slava lui Dumnezeu, nu spre satisfacerea egoistă a omului.

Iubirea adevărată nu poate atinge desăvârşirea fără castitate. În Scara raiului, Sfântul Ioan Scărarul aşază puritatea (Treapta a 29-a) imediat înainte de iubire (Treapta a 30-a). Monahismul nu se defineşte prin urmare ca abstinenţă de la iubirea sexuală. Este o altă manifestare a acestei iubiri. Monahismul nu poate să fie o suprimare sau o diminuare a răspunsului uman cel mai vital în faţa vieţii.

Există un element de ascetism în căsătorie, o purificare a iubirii, aşa cum există o dimensiune a iubirii în monahism, o pasiune pentru Dumnezeu. În tradiţia monahală, patimile sunt tratate diferit; ele sunt depăşite prin pasiuni mai mari.

O singură experienţă puternică de iubire pasionată ne va face să avansăm mult mai departe în viaţa duhovnicească decât lupta ascetică cea mai anevoioasă.

O singură flacără de iubire curată este suficientă pentru a aprinde un foc cosmic şi de a transforma lumea întreagă. Iubirea nu este o problemă fizică sau materială. Nu este în primul rând o chestiune sexuală. Nu trebuie să ne temem de iubire ca de un tabu, ci să o primim ca pe o taină sacră; nu ar trebui să fie disimulată ca un secret, ci revelată ca o taină.

Monahismul, ca şi căsătoria, este un sacrament al iubirii. Monahismul, ca şi căsătoria, este un sacrament al împărăţiei. Adevărata dimensiune a celor două este eshatologia. Astfel, iubirea este mai mare decât rugăciunea însăşi, iubirea este, de fapt, rugăciune. Pentru că iubirea este ceea ce defineşte firea umană. Călugării şi cuplurile căsătorite au nevoie şi unii, şi alţii să lupte permanent pentru a fi ceea ce sunt chemaţi să fie - să rămână permanent în uimire faţă de flacăra vie a iubirii dumnezeieşti.

Aşa cum am spus mai înainte, iubirea este un dar de sus şi în acelaşi timp ceva către care trebuie să tindem; este în acelaşi timp un punct de plecare şi o ţintă. Alpha şi omega vieţii sunt prima şi ultima literă a cuvântului grecesc care înseamnă „iubesc" (agapao). Ceea ce este valabil pentru un monah sau pentru o monahie este valabil şi pentru un soţ sau o soţie.

din IUBIRE, CĂSĂTORIE ŞI SEXUALITATE
Părintele IOANNIS CHRYSSAVGIS

CĂSĂTORIA CA ASCETISM POZITIV

admin — Tue, 11 Sep 2007 05:16:08 +0000

de Vasile ANDRU

Articol preluat din Convorbiri literare

Gînditorul crestin Vladimir Soloviov, în lucrarea Sensul iubirii, consideră că monahismul este inferior căsătoriei, din punct de vedere al calitătii ascezei. (Prin „asceză”, întelegem: vietuire profund spirituală, bazată pe renuntare la lumesc, adică la lumescul sordid si rudimentar, ascetii putînd trăi în lume, dar netrăind ca ea).

După Soloviov, ascetismul comportă două trepte:

a. Ascetismul negativ, adică cel monahal.

b. Ascetismul pozitiv, în căsătoria veritabilă.

Soloviov estimează că ascetismul călugărului nu conduce decît la anghelosis (îngerificare), în cel mai bun caz. În căsătoria veritabilă este calea divin umană spre theosis (îndumnezeire, comuniune cu Dumnezeu).

De ce ascetismul monahal ar fi negativ? Cuvîntul „negativ” desemnează aici: contrarierea legii naturale a unirii stabile bărbat-femeie. Negativ implică si abstinenta erotică, în genere fortată. Negativ are în vedere si limitarea rezultatului ascezei.

Căsătoria veritabilă este mai presus de monahism, privind posibilitatea realizării spirituale. Dar este subliniat atributul de veritabil, prin care o unire spirituală se deosebeste de mariajul conventional, opac la taine, căzător. Căsătoria veritabilă ar fi, la ora actuală, un ideal greu de făptuit, dacă nu o utopie. Dar trebuie s-o avem în vedere totusi, ca pe o posibilitate. Asa cum prin botez omul este chemat la desăvîrsire, asa si prin taina cununiei el este chemat la experienta comuniunii divine.

Evident, mariajul nu este în mod spontan cale iluminatorie, sau salvatoare. Ea duce la theosis numai prin initierea în tainele crestine. Cununia este una din cele 7 taine de initiere crestină, este taina a cincia, exprimată în planul concret. Monahismul este si el o „cununare”, dar simbolică, abstractă, figurativă. Este nunta simbolică între mirele Hristos si persoana care alege monahismul. Între monahul asexuat precum îngerii si mirele Hristos.

În căsătoria veritabilă, drumul spre theosis este trasat de o pregătire duhovnicească. Primită în cadrul eclesial. Întretinută prin relatia duhovnic-penitent. Numai în acest cadru, trăirea împreunării sot-sotie, orgasmul, pot prefigura în chip natural realizarea agapică.
Este drept că toate cuvintele care descriu un extaz mistic sînt împrumutate din terminologia extazului sexual. Este drept că există asemănări de intensitate, de climax, de culminatie. Doar că extazul sexual durează putin, este punctiform si exploziv. Or extazul ascetic are o durată extinsă, locuibilă.

Cineva opina, metaforic, că orgasmul poate da paradigma minimală a iluminării, arătînd cum toată trăirea se focalizează într-un tot extatic. După climax, fericitul se întreabă „Unde este corpul meu?” Dar orgasmul este doar schita, doar imaginea fulgurantă a iluminării extatice. După el urmează oboseala, tristetea, torpoarea. Si astfel s-a dus acea theosis care la marii realizati este o achizitie continuă, de durată.

Soloviov, cînd stabileste cele două trepte ale ascezei si cînd statuează superioritatea căsătoriei, are în vedere si o stare de fapt: monahismul, asa cum apare el astăzi, oferă prea putine cazuri de asceză autentică. Nu se întîlneste o asceză monastică de mare calitate; ci există, foarte rar, mari asceti, personalităti harismatice, care au provenit uneori din mediul monahal. Dar monahismul în genere, asa cum se prezintă în istorie, si mai ales astăzi, este un fel de profesionalizare a rugăciunii si a trăirii ritmate după ore liturgice.

Nu a existat o intentie iluminatorie expresă, în monahism, ci una slăvitoare. Dar si aceasta a fost realizată „profesionalist”, cînd nu chiar îndoielnic. Lucrul acesta îl observă, recent, arhim. Efrem, staret pe Athos, într-o vizită făcută în România, în 2001: „La mănăstirile pe care le-am vizitat, fie de maici, fie de monahi, am văzut doar o călugărie superficială, grosieră. Nu există precizie, acrivie, în viata monahală” („Acrivia constiintei” înseamnă precizia constiintei, a explicat staretul Efrem).

În simetrie, reluăm, însă, precizarea: căsătoria functionează ca „ascetism” numai ridicată la puterea tainei cununiei (sacramentum). Ascetism însemnînd: lucrare constientă si îndrumată ducînd la purificare, iluminare, desăvîrsire. Askeis presupune o triplă „pază” spirituală, cu posibile, dacă nu inevitabile intervale iluminatorii.

Putem evalua cele două ascetisme (negativ-monahal si pozitiv-marital) nu atît din perspectiva performant iluminatorie, ci după un criteriu mai pertinent: acela al mîntuirii. Căci ascetismul în sine nu-i un scop, ci o cale. Si nu o cale spre performante suprafiresti, ci spre îmbunătătire si mîntuire.

Din această perspectivă, soteriologică, vedem că ascetismul căsătoriei duce mai firesc spre împlinire. Iar cel monahicesc este un fel de cale protejată, ferită de intemperii, în răspăr cu datele conditiei umane.

Cît despre îngerificare sau îndumnezeire, acestea sînt notiuni (conventionale) numind stări si trepte pentru care este nevoie de lucrare îndrumată, indiferent în ce categorie te afli: adică si atunci cînd te afli în situatia avantajată soteriologic a căsătoriei veritabile.

Referinte bibliografice:
Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic, Bucuresti, 1981.
Paul Evdokimov, Hristos în gîndirea rusă, Editura Symbol, Bucuresti, 2001.
Arhim. Efrem, Cuvînt din Sfîntul Munte, Editura Reîntregirea, Arhiepiscopia Alba Iulia, 2001.

Casatoria crestina si monahismul

admin — Fri, 22 Jun 2007 05:33:30 +0000

de Pr. Constantin Coman

Sursa

Intre credinciosii Bisericii putem auzi de multe ori discutii in care se compara monahismul cu casatoria, in care se poate vadea ca unii dispretuiesc monahismul, altii casatoria.

Copiii sufera atunci cand parintii nu imbratiseaza cu toata inima casatoria si viata de familie. De aceea, as dori sa accentuez un fapt: casatoria este o cale de mantuire. Asemenea discutii, care compara casatoria cu monahismul, sunt arareori de folos. Fiecare persoana trebuie sa-si gaseasca propria cale de mantuire, cerand lui Dumnezeu sa-i arate drumul cel mai bun pentru el, drum pe care, mergand, sa poata "lucra pentru mantuirea lui" (Filipeni 2, 12) in conditiile in care se gaseste si care ii sunt date de Dumnezeu. Ne compromitem mantuirea nu prin alegerea unei cai de vietuire sau a alteia, ci cazand din voia lui Dumnezeu privitoare la noi personal. Nimeni nu este admis in monahism daca dispretuieste casatoria (cf. canoanele 9 si 10 ale Sinodului de la Gangra), iar casatorindu-se, nu trebuie sa dispretuiasca monahismul.

Cuvintele lui Hristos despre monahism arata ca El il priveste ca un mod de viata care nu este accesibil tuturor (Matei 19, 11). (De ce anume este asa e o taina pentru noi -taina libertatii lui Dumnezeu si a libertatii noastre.) Avem in schimb cuvantul Sau plin de dumnezeiasca autoritate si de binecuvantare in sprijinul vietii de casatorie: "De la inceputul fapturii "barbat si femeie i-a facut" Dumnezeu. De aceea omul va lasa pe tatal si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup; asa ca nu mai sunt doi ci un singur trup" (Marcu 10, 6-9). Hristos a facut prima minune prefacand apa in vin la nunta din Cana Galileei (Ioan 2, 1-11). Din slujba Cununiei intelegem ca acest semn trebuie privit ca binecuvantarea lui Dumnezeu asupra casatoriei. Dumnezeu Insusi a dat umanitatii casatoria ca Sfanta Taina si ca mod de viata. Aceasta inseamna ea este o cale de mantuire, o cale ce duce la viata vesnica. Hristos n-a recomandat monahismul ca regula generala - porunca Lui este sa-L iubim pe Dumnezeu din toata inima, din tot sufletul si cugetul, si din toate puterile noastre, si sa ne iubim unii pe altii ca pe noi insine. Intrebarea care se pune crestinilor casatoriti care au copii nu este cum sa reduca la minimum obligatiile familiale, astfel incat sa fie "liberi" sa duca o viata "mai duhovniceasca", ci mai degraba: "Cum sa cultiv in viata mea de familie iubirea de Dumnezeu si de aproapele?"

Un duhovnic a fost intrebat de un om casatorit: "Cum pot eu, traind in lume, sa fac voia lui Dumnezeu?" Batranul i-a raspuns: "In tot ceea ce faci, lucreaza impreuna cu Dumnezeu". A fi "impreuna lucrator cu Dumnezeu" (1 Corinteni 3, 9) in casatorie si in educarea crestina a copiilor este o indatorire mareata si sfanta. Viata crestina este o viata traita dupa chipul lui Dumnezeu Cel in Treime - o viata impreuna cu altii. Foarte rar se intampla sa ne aflam in completa singuratate sau sa fim chemati de Dumnezeu sa ne petrecem viata in pustie; in acest caz, suntem nevoiti sa traim in izolare. Pentru cei mai multi dintre noi, viata crestina inseamna viata intr-o comunitate de un fel sau altul. Chiar si pustnicii traiesc de obicei mai intai o vreme, uneori decenii intregi, intr-o comunitate monahala, inainte de-a se retrage in pustnicie.

Dupa cum spune Sfantul Siluan: "Fratele meu este viata mea". Un om casatorit - si din punct de vedere teologic acesta este singurul mod corect de vietuire - poate spune: "Sotia (sau sotul) si copiii mei sunt viata mea. Sunt continutul vietii mele; si numai traind alaturi de ei va trebui sa invat o iubire asemenea lui Hristos".

Criteriul sanatatii mele spirituale este urmatorul: in ce relatii ma aflu cu cei alaturi de care traiesc? Nu exista criteriu mai inalt. Calitatea vietii de familie este masura prin care se poate aprecia progresul duhovnicesc al celor ce traiesc in lume.

Tot ce inveti despre casatorie, toata osteneala pentru bunul mers al casatoriei este spre mantuirea copiilor tai, si acesta nu e un lucru neinsemnat, ci are literalmente o valoare vesnica.

Nu putem avea calauza mai buna in familie decat Sfanta Scriptura. Va recomand cu caldura sa recititi cat mai des cuvintele Sfintilor Apostoli privitoare, de exemplu, la viata de familie, si sa le primiti cu toata seriozitatea ca insusi cuvantul lui Dumnezeu, vesnic actual in orice vreme. Cand citim Sfanta Scriptura, sa ne rugam lui Dumnezeu si autorului cartii respective sa ne ajute sa intelegem si sa implinim in propria noastra viata cuvantul pe care l-am citit. Crestinii casatoriti se pot inspira mai ales din Prima Epistola a Sfantului Apostol Petru si din Epistolele Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni si catre Efeseni.

"Cinstita sa fie nunta intru toate si patul neintinat" (Evrei 13, 4). Multi oameni privesc azi cu mult prea multa usurinta relatiile sexuale. Pe de o parte, moravurile si standardele etice contemporane incurajeaza tot soiul de perversiuni, placeri si pofte nemasurate. Pe de alta parte, sunt oameni care incearca sa promoveze o atitudine crestina in casatorie mergand pana in aspectele cele mai intime, si, cu toate acestea, sunt gata sa dispretuiasca starea de feciorie. Mai sunt apoi si crestinii casatoriti care refuza partenerilor lor o relatie conjugala deplina in numele unei iluzorii chemari la o viata in curatie, in timp ce Sfantul Apostol Pavel ii indeamna pe cei casatoriti sa se infraneze numai de comun acord si cu scopul de a se inchina cu mai multa concentrare rugaciunii pentru o anumita perioada (1 Corinteni 7 , 5).

Uneori aceasta stare de lucruri care poate crea o multime de probleme apare atunci cand unul din soti se intoarce la credinta sau traieste mai intens viata in Hristos abia dupa casatorie. Sfantul Apostol Pavel ne invata ca o casatorie trebuie sa continue daca partenerul necredincios e dispus sa-si accepte partenerul crestin. Intr-un asemenea caz, partenerului crestin ii revine o mare raspundere in fata lui Dumnezeu in ce priveste comportamentul fata de partenerul sau de casatorie si fata de familie.

O convertire autentica sau un progres duhovnicesc il face pe crestinul casatorit sa-si traiasca viata de familie intr-o mare dragoste fata de cei din jur, cu dorinta de a face viata partenerului de casatorie cat mai placuta. (Nu putem lua drept exemple cazuri exceptionale, cum e cel al Sfantului Alexie, "omul lui Dumnezeu".)

Din nefericire, adeseori se intampla ca un crestin sa inceapa sa predice familiei sale sau sa-si piarda interesul pentru tot ce e "lumesc". Sfantul Apostol Petru spune ca sotia credincioasa poate, prin comportamentul ei si "fara propovaduire" (1 Petru 3, 1), sa-si aduca sotul necredincios la credinta in Domnul. Atunci cand primim de la Dumnezeu un semn, o descoperire, sa ne amintim de Maica Domnului care "pastra cu credinta toate aceste cuvinte in inima sa" (Luca 2, 51). Dar asa cum dupa BunaVestire Maica Domnului a alergat intr-un suflet la vara ei Elisabeta sa caute incredintare despre aceasta minunata intamplare, tot asa si noi sa alergam sa cautam cuvant de incredintare de la duhovnicul nostru.