"MARELE INVATATOR" cuprinde studii, eseuri, evocari despre Mitropolitul Antonie Plamadeala scrise de Zoe Dumitrescu-Busulenga, Nicolae Dabija, Episcopul Calinic Argatu, Viorel Roman, Adrian Botez, Titus Filipas, Dan Brudascu, Alexandru Stanciulescu-Barda, Pr. Gheorghe Naghi, Pr. Prof. Dumitru Abrudan, Antonia Iliescu, Pr. Eugen Goia, Virgiliu Radulian, Florentin Smarandache, Pr. Ioan Irina, Elena Solunca, Elisabeta Bogatan, Elena Baciu Calugaru si Artur Silvestri; de asemenea, cateva "ganduri" si insemnari de Melania Cuc, Antonia Iliescu, Arhim. Veniamin Micle, Ion Sandu, Dan Culcer, Corneliu Florea, Nicolae Nicoara -Horia, Laurentiu Dumitru, Z. Carlugea, Jean Dumitrascu.

Volumul a fost initiat, conceput si oranduit de Artur Silvestri .

CARTEA SE ORANDUIESTE IN JURULACESTOR CUVINTE IMPRESIONANTE ALE VLADICII ANTONIE : Ne aflăm la Mănăstirea Sâmbăta; i se zice Sâmbăta, pentru că este lângă localitatea Sâmbăta de Sus, dar numele ei adevărat e de Mănăstirea Brâncoveanu. De ce? Pentru că a fost zidită aici, peste şi sub munţii Făgăraşului, de domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu. În lunga lui domnie, s-au zidit multe biserici şi mănăstiri şi s-au tipărit foarte multe cărţi. Aici, în Transilvania, domnitorul s-a gândit să întemeieze de asemenea o mănăstire, pentru a menţine şi credinţa şi sentimentul că aceste ţinuturi, care pe vremea aceea erau înstrăinate de stăpânirea românească, sunt şi ele ţinuturi româneşti. Cu atât mai mult cu cât şi strămoşii noştri, dacii, aici şi-au avut capitala lor, la Sarmisegetusa; tot aici a fost şi leagănul de formare a poporului român. De aceea Constantin Brâncoveanu este nu numai Domnul Culturii şi Ţării Româneşti, dar şi Domnitorul unei vieţi religioase cu totul deosebite. Multele sale ctitorii o dovedesc. A fost cu adevărat unul dintre cei mai străluciţi domnitori ai noştri. Această mănăstire pe care o vedem astăzi, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a fost refăcută de noi, începând din anul 1985, asemenea celei de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. Ea a fost sfinţită de 2 Patriarhi, de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I şi Patriarhul Ortodox al României, Teoctist, împreună cu un mare număr de Ierarhi români şi străini. Aşa ceva, cinstirea unei astfel de ctitorii, nu s-a mai întâmplat decât cu ocazia sfinţirii Mănăstirii Curtea de Argeş. Sperăm să ducem peste veacuri amintirea şi cinstirea jertfei Brâncovenilor, cât şi măreaţa ctitorie a mănăstirii sale de la Sâmbăta!

ANTONIE PLAMADEALA , 15 August 1996

_______________________________________________________________________________

FRAGMENT DIN VOLUM

ERVINO CURTIS - ” MITROPOLITUL PLAMADEALA “

Profesorul Silvestri m-a emotionat prin scrisoarea lui “inlacrimata” la pierderea Mitropolitului Antonie Plamadeala,prin sensibilitatea demonstrata fata de un Magistru,un Povatuitor,un Om al Credintei care a stiut sa dea mult si culturii. Un Roman care a fost ambasador al culturii si al spiritualitatii romanesti atat in strainatate cat si in Romania. Un Om care a reusit sa transmita altor oameni sensibilitatea si cunostintele sale.
Un Om pe care ceilalti oameni il vor privi ca pe un far a carui lumina nu s-a stins prin disparitia fiintei omenesti si care reuseste sa transmita inca mesaje de ne-uitare. Asteptam ca noi,cei care ii supravietuim in parcursul nostru terestru ulterior , vom sti sa pretuim astfel de oameni care sunt capabili sa-i intareasca pe altii,sa le duca inainte ideile ,exemplul ,amintirea.
Fiindca,intr-adevar,in masura in care vom fi capabili sa ne amintim cu respect pe Invatatorii nostri vom putea sa facem sa se pastreze si sa inainteze cultura ,idealurile,Istoria noastra si a popoarelor noastre intr-o lume care are nevoie nu de globalizarea finantelor,a produselor si a comertului dar unde,cu egala demnitate si mandrie, trebuie sa -si gaseasca “spatiul lor” toate activitatile culturale,spirituale si religioase ce au dret scop bunastarea omului,convietuirea pasnica si libertatea de gandire. Aceste caracteristici trebuie sa fie proprii tuturor oamenilor care sunt purtatorii idealurilor universale de cultura si credinta. Cunoasterea reciproca unita cu viziunea importantei omului atat ca fiinta sociala cat si ca fiinta spirituala duce intr-o maniera naturala la constructia unui drum comun al tuturor oamenilor in existenta lor terestra.
Iata de ce cred ca o carte care sa contina momente de reflectie largite poate sa fie cel mai indreptatit omagiu fata de un Om ca Mitropolitul Plamadeala care a iubit atat de mult cartile,le-a cercetat ,le-a ingrijit si le-a facut sa circule si sa prinda viata.

Cav. Uff. dott. ERVINO CURTIS , presedinte Asociatia Italo-Romena ” Decebal ” Trieste-Italia

FRAGMENT DIN VOLUM

ANTONIA ILIESCU - “ ICOANA PE STICLA UNEI FERESTRE ”

Am primit prin e-mail de Sfânta Marie, ca un fel de schimb de icoane, de la Artur Silvestri, 4 fotografii, grupate sub titlul “Fotografii de la Manastirea Varatec, unde locuia Zoe Dumitrescu Busulenga”. Un mic text releva un amănunt: “(…) in chilia plina de carti unde, intr-un raft, printre alte carti sta si volumul “Cuvinte pentru urmasi”.
Am cercetat cu atentie acest grupaj de imagini ale locului unde Maica Benedicta a trait ultimii săi 5 ani. Prima poză o reprezintă pe cea care i-a stat alaturi, pe Maica Eufrosina Jescu, a cărei privire amară spune atât de mult, încât orice comentariu ar fi superfluu.
Peisajul cu turlele argintii ale Manastirii Varatec, stupul de albine si pomii îmbracati în verde crud, casa albă cu trepte de piatră si o imagine emotioanantă a chiliei cu cărti si icoane, toate acestea mi-au recompus în minte locul care a sfintit omul, dar si omul care “a sfintit locul”.
Nu demult a călcat cu pasul acele câteva trepte de piatră, vopsite în alb. A deschis usa de lemn de la intrare si a pătruns în incinta mănăstirii cu ferestre largi, luminoase. A întrat în chilia care îi mai pastrează încă amprenta sufletului: pe cele două rafturi ale bibliotecutei de lemn se văd rânduri de cărti. Deasupra lor, pe etajeră, printre obiecte de cult, fotografii, flori si lumânări, se văd mai multe icoane. Unele sunt din lemn, altele argintate, unele reprezintă Fecioara cu Isus în brate, altele îl zugrăvesc pe Isus, pe Sfântul Gheorghe ucigând balaurul, sau pe Sfântul Mihail. Deasupra lor, pe zid, sunt icoane-tablouri cu rame de lemn: Isus îngenunchiat, în comunicare directă cu Lumina Tatalui, Isus, Fecioara cu Isus…
Nu de mult a atins vaza cu flori, a sters praful de pe icoane, a aprins o lumânare sau a răsfoit unul dintre volumele de pe raft. Două flacoane de sticlă, un caliciu de argint, două candelabre… Două lumânări aprinse… In chilie nu mai sunt decât obiecte. Si totusi…
A dat usor la o parte perdeaua albă de dantelă, ca sa mai privească încă o dată afară. A atins în treacăt o creangă de ficus, cu frunze îndrăznete, ce-si croise drum spre lumină, acea fereastră de unde probabil Măicuta a privit încă o dată lumea noastră, înainte de a o părăsi pentru lumea cealaltă.
Un frison de uimire – sfântă uimire – m-a străbătut atunci când am remarcat un amănunt legat de una dintre fotografii, cea în care se vede casa albă. Una dintre fereastre i-a păstrat amprenta chipului ei din tinerete. Dar nu numai atât. Chipul acela frumos, bine proportionat, este dublat de o umbră mare, albă, luminoasă, de o frumusete indescriptibilă. Era îngerul ei pazitor? Era Fecioara Maria, însasi, care venise cu ea în acea clipă de despărtire, când merii rosii înfloriseră în fereastră si când fotograful a prins pe peliculă o taină pe care, cu sigurantă că nu si-o imagina?
Nu stiu când a fost luată acea poză si nici nu am întrebat. M-am jenat să îmbrac o haină de detectiv, care mi se potriveste atât de putin… Nici măcar nu am putut multumi pentru acele imagini. Am tăcut si mi-am imaginat în tăcere, pret de câteva clipe, atmosfera calmă pe care nu demult ea o mai respira.
As fi păstrat această taină doar pentru mine, dacă o înlăntuire de fapte nu mi-ar fi adus iarăsi degetele pe clapele ordinatorului. Căutam franetic pe cei ce au iubit si au servit limba română, când de-o dată am dat peste data ei de nastere: 20 august 1920. Am abandonat imediat acea căutare si am inceput să scriu cele ce ati citit până acum. Peste 3 zile va fi pomenită de sute, poate mii de oameni, fosti studenti, sau colegi, sau rude. Am înteles că trebuia să scriu despre acele fotografii, care mi-au revelat, ca într-o icoană pe sticla unei ferestre, sufletul Sorei Benedicta ajuns în preajma Fecioarei Maria.
ANTONIA ILIESCU
17. 08.200

_____________________________________________________________________________________

FRAGMENT DIN VOLUM

DIMITRIE GRAMA - ” ABIA ATUNCI POTI FI AICI , ACUM , ATUNCI SI PRETUTINDENI ”

Ceea ce Winifried Blach reprezinta ca materie umana si care de fapt ne caracterizeaza pe noi toti, este acel amalgan de insusiri in parte mostenite, in parte acaparate de experienta vietii actuale. Sunt convins ca noi avem si experiente ale existentelor trecute care salasuiesc in noi prin intermediul genelor arhaice, mostenite si, de asemenea avem o memorie a viitorului datorita coexistentei cu acest univers “curbat” in relatia spatiu-timp. Winifried Blach are bine-nteles o buna proportie de vlach in constitutia lui, asa cum si eu am o buna proportie de African si de aceea cind la un moment dat esti confruntat cu posibilitatea unei alte existente si cind “cineva” te ajuta, poti sa incepi sa-ti amintesti, poti sa incepi sa simti altfel decit inainte. Intr-adevar este tulburator sa-ti dai seama ca mult timp ai crezut ca stii exact cine si ce esti, ca la un moment dat acest “adevar” sa se clatine, ba chiar sa cada din picioare. Se stie ca omul foloseste “constient” pentru clarificarea activitatilor normale de zi de zi, aproximativ 20-25% din resursele creierului. Deci cam treisferturi din resursele cerebrale sunt considerate “resurse de rezerva”, archicerebrum-necunoscut, etc. Acolo se ascund toate informatiile si toate amintirle noastre commune ca fiinte biologice, de la facerea lumii si pina la disparitia ei, care intotodeauna este definitiva cind un arbore genetic nu mai are urmasi Fizio-neurologii de astazi m-ar combate foarte vehement, ei considerind ca fiinta umana nu poate avea “amintirile” generatiilor trecute, dar trebuie intelesi in ingustimea lor, deoarece stiinta cercetarilor genetice si cerebrale este doar in fase. Marea majoritate a institutiilor stiintifice au devenit, in fond, institutii “inquizitionale”, care sunt o piedica efectiva in dezvoltarea unei gindiri libere, plina de fantezie si creativa in acelasi timp. Traitul direct, sub impactul social ne dezvolta aclimatizarea la “o anumita” ordine de coexistenta si aceasta “educare” a spiritului uman nu este intotdeauna fara complicatii. Multi sunt aceia care nu se adapteaza propriei societati, nu pentru ca nu vor, ci pentru ca nu pot si, astfel pot usor deveni niste revoltati, niste outsideri
sau fiinte care functioneaza dupa reguli schizoide. Marea majoritate insa se acomodeaza si doar arareori un sentiment de melancolie si de “lipsa” ii cuprinde. Le este dor de ceva nedeslusit si ar vrea sa faca ceva-altceva, ori ar vrea sa plece undeva. Toata experienta noastra de o viata este doar un episod limitat in timp si fantezie, cu toate ca citeodata ni se pare vasta si enorm de variata, dar totusi fara ajutorul unor dascali buni, capabili sa ne deschida lazile memoriilor si sa ne invete sa vedem dincolo de limitele impuse si cu usurinta acceptate, ramanem niste handicapati.Un dascal bun te invata sa vezi, te dezleaga de casnicia inrobitoare cu societatea si iti da avint sa patrunzi in esenta lucrurilor, care este si esenta ta. Abia atunci poti sa devii sarpe, om , ciuperca, curcubeu si cintec de pasare. Abia atunci poti fi acum, atunci, aici si pretutindeni. Totul.

DIMITRIE GRAMA