Dacă ar fi să ne exprimăm într-un limbaj frust, aşa cum îi place lui Flueraşu Petre în cartea Insomnii (mai aproape de adevăr – inepţii!), Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006, am spune că autorul este un biet violator de… cuvinte! Tânărul doar cochetează cu poezia şi ce e de plâns e că stă prost cu limba română.

Reproducem mai întâi un fragment din Strigăt de peşte, unde întâlnim mai multe inadvertenţe: „În unda luminoasă/ alunecă vibrant/ o siluetă diafană, un sâmbure de apă/ iar aurul său luceşte, lumina soarelui-l-mbie/ creând peste udeala sa/ din fir de mătase luminoase straie/ (…)// însă iat-o poieniţă verde, alge, feerie/ cum îmbie/ se apropie cu jind, să se bucure de boare/ şi priveşte fascinat/ cum luceşte-ntunecat/ acul de argint adie/ pe tărâmul înecat…” (p. 14, 15). Sesizăm, pe lângă un cuvânt nepoetic – „udeala” – şi rima aleatorie, o sintagmă care frizează nonsensul: „acul de argint adie”! Oare acul de argint sau din oricare alt metal ce calităţi/ proprietăţi are pe lângă adiere?

Ce note o fi avut autorul la limba română în şcoala generală, unde se învaţă punctuaţia? Pentru că îşi permite să pună virgulă între subiect şi predicat! : „Camera tăcută , vuia” (Gânduri rupte, p. 20). Cu siguranţă este iubitor al pleonasmului, că scrie cu dezinvoltură: „Amestecare lentă, puroiul purulent” (Mişcări în afara unui tipar, p. 22). Dar şi logica fenomenelor îi scapă, de când crede că tot ceea ce-i trece prin minte şi aşterne pe hârtie, siluind-o, se cheamă poezie: „lumină albă, crepuscul, noapte” (Viermii din praful putrezit, p. 16).

O fi vrut numitul Flueraşu Petre să cocheteze cu postmodernismul, dar un fragment din Piramida falusului lasă de dorit prin imaginea scabroasă: „Văd şerpi încolăcindu-se/ prin părul meu pubian/ cântând o melodie,/ (…) // în câmpia mongolă din patul meu,/ doar un falus erect sub lună!” (p. 26. 27). Asta nu e poezie, ci voma unui ins după o beţie în cine ştie ce closet!

Până să încredinţeze vreunei edituri următorul volum de asemenea inepţii, îi recomandăm lui Flueraşu Petre să-l consulte un veterinar, că la un psihiatru nu mai are nicio şansă! >>>Const. Miu>>>

Temerară, cu aripile-i nevăzute larg deschise, cât să cuprindă, de la zenit la nadir orizontul, ea se substituie unui pilot de încercare, cu propriile forţe pipăind văzduhul, să vadă dacă aerul o ţine şi ne ţine.

Dacă aerul e pe măsură, ne face semne binevoitoare şi, cu lumina de pe chip drept radar şi far, ne îndeamnă s-o urmăm.

O dată aerul netezit, primenit, îmblânzit, nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să plonjăm într-o amplă zburare aidoma ei, care e cocorul din vârful unghiului, cel care arată drumul.

Pe de altă parte însă, Elena Olariu nu poate părăsi de tot ţărâna aspră şi catifelată totodată, atât de dragă, zămislitoare de seminţe şi ia un plisc de pământ să-l ducă pe înălţimile de azur, acolo unde ea accede, aparent cu atâta uşurinţă.

De aici, amestecul de pământesc şi ceresc proprie fiinţelor, în peregrinarea lor scurtă spre patria veşnică.

Se-ntâmplă deseori, însă, ca nu toţi privitorii să se încumete să se avânte. Şi atunci ea, aidoma păsării care-şi învaţă puii să ia primul contact cu tăriile, ne poartă pe aripile sale viguroase şi ferme, să contemplăm adâncul de sus, oglindit în adâncul de jos, până ochii ni se umplu de azur şi de dumnezeire, nările de miresme ameţitoare, urechile de sunetele mirifice ale cântărilor celeste. Fie că vrem, fie că nu, ne transformă în îngeri.

Vestală a iubirii divine, Elena Olariu ne propune o poezie telurică şi celestă în aceeaşi măsură. Operând cu simboluri : piatra, lumina, pământul, cerul – elemente primordiale şi iubirea, speranţa, adevărul, inelul – simbolul statorniciei poeta creează punţi spre înălţarea noastră spirituală

În paradigma viziunii sale lirice, de o importanţă covârşitoare sunt : relaţia cu Înaltul- pe verticală, iar pe orizontală, aşa cum e şi firesc, empatia cu semenii de care se simte atrasă irevocabil, partea sa din acest schimb, fiind o înţelegere sufletească fără egal şi o deschidere fără frontiere a inimii.

O veritabilă osmoză cu natura, mater genitrix, în sânul căreia îşi găsesc culcuş toate făpturile, răzbate limpede precum izvorul străpunge scoarţa pământului în căutarea acelei lumini hrănitoare şi dătătoare de noi forţe, capabile să învingă inerţiile, stihiile, entităţile dezlănţuite.

Poate că este printre puţinii autori ce nu s-au lăsat infestaţi de aşa-zisele „valori cotidiene”, după care se îmbrâncesc suveran, ca-n Arca Bunei Speranţe, dând din coate şi călcându-se în picioare, care să apuce locul din faţă. De fapt, Elena Olariu a rămas eternul aed al naturii, un menestrel al idealurilor sfinte pentru care merită să lupţi chiar cu preţul jertfei. >>>Cezarina Adamescu>>>

Cartea are trei părţi: I.Apariţiile revistei „Zburătorul”, 1990-1997, II.”Zburătorul”, o revistă lovinesciano-optzecistă (plus o antologie de cenaclu), III.Optzecismul în oglinzile optzeciştilor (colaboratori ai revistei).

Infiinţată după revoluţie la Oneşti, împreună cu Liga culturală omonimă,de către profesorul de limba şi literatura română şi scriitorul (optzecist) Gheorghe Izbăşescu, ca o continuatoare a revistei şi cenaclului lovinesciene, publicaţia s-a bucurat de o largă colaborare în ţară. Membrii enumeraţi ai Ligii sunt scriitori din Bucureşti, Bacău, Oneşti, iar printre personalităţile care au salutat apariţia acesteia se numără Marin Sorescu, Constanţa Buzea, Liviu Antonesei, Gheorghe Crăciun, Sorin Antohi, Ion Stratan.

Volumul prezintă şi antologia „La conacul lui Alecu Aslan”, din Biblioteca „Zburătorul”(1996), încununare a unei îndelungate activităţi de îndrumare a tinerilor talentaţi( cenaclu, excursii literare, întâlniri cu scriitorii), pe care Gh.Izbăşescu a desfăşurat-o la Clubul Elevilor din Oneşti.Partea grafică ilustrează şi perioada anterioară anului 1990, adică începând cu anul 1975.

Evoluţia revistei de la nr.1/1990 până la nr.44-46/1997 demonstrează concentrarea realizatorului revistei asupra problemelor literare, păstrând paginile de poezie, proză, drmaturgie, traduceri, unde apar scriitori şi elevi, o iconografie adecvată, pagini de critică, de literatură universală şi arte plastice.In ultimul număr, în afară de rubrica „Generaţia 90”, incluzând nume de elevi creatori de literatură,a par rubricile „Generaţia 80”, Ion Simuţ, Viorel Mureşan, Simona-Grazia Dima), „Generaţia 70”( Vasile Dan, Daniel Turcea) şi „Generaţia 60” (Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Petre Isachi). Revista are numeroşi corespondenţi în ţară şi în străinătate, ceea ce arată că era cunoscută nu numai în oraşul unde a apărut.

Partea a doua a lucrării enunţă şi argumentează sincronismul, lovinescianismul revistei, între altele prin evadarea din provincialism, ca şi optzecismul (Gh. Izbăşescu a activat ca optzecist şi ca membru al ASPRO) prin poza exteriorităţii, circumscrierea interiorităţii în expansiune, intertextualitate, demitizare, viziunea eşuată în ordinea istorică, nou regim estetic, sfidarea elitismului, complexul marginalizării şi vocaţia polemică, subminarea deliberată a discursului receptării (p.147). >>>Corneliu Vasile>>>

„Ritualul bestiei”, romanul politic al lui Cornel Nistea, este un strigăt înapoi înspre beciurile Securităţii, incursiune dureroasă într-o lume a absurdului care a existat ca o reflectare hadesiană, rădăcină a abominabilului. Comunismul Estului, acea jumătate ascunsă a Lun(m)ii, a fost ca o umbră uriaşă asupra libertăţii, înfăptuite şi izbândind prin dezinteresul şi pasivitatea Vestului.

Romanul renaşte o lume alegorică, pe care, ca pe un coşmar, nu ai dori-o să revină. Printr-o satiră fină, ca o reflectare în oglindă a unei lame ascuţite ce a tăiat în carne vie şi de pe care se prelinge sângele, prin personajul Pompiliu Dascălu, Cornel Nistea rememorează împreună cu fiecare din noi momentele instalării barbariei, „ciuma nenorocită” şi ale manifestării ei animalice: „Lumea s-a reîntors la primitivism, iar dimensiunea ei cea mai evidentă era bestialitatea.” După instalarea bolşevismului se creează Partidul Unic prin care „Marii Dascăli ai Omenirii” înscăunează teroarea şi prostia, anihilează personalitatea umană, îndobitocind-o: ”Numai stârnindu-i pe proşti, creându-le iluzia fericirii îi poţi domina, (...) scursurile societăţii avură deodată acces la putere. (...) Se formă în curând o adevărată încrengătură de oameni ticăloşi ce deveni în scurt timp forţa de monolit a partidului.” Maltratarea individului s-a făcut prin cultivarea şi inocularea fricii, a nesiguranţei, prin constrângere şi intimidare: „Frica ni se induce în fiecare clipă de noua ideologie şi are ca scop distrugerea fermentului mobilizator, al fermentului dăruirii şi angajării, căci frica anihilează puterea şi energiile civilizatoare care nu pot acţiona decât în condiţii de libertate.” Pentru că omul este „condamnat la libertate”, aşa cum spune Mircea Eliade. Dar din străfundurile unei lumi cufundate în mizerie morală nu puteau să nu răzbată strigătele de libertate din adâncul fiinţei, sub forma unor întrebări retorice ale autorului: „Ce se întâmplă cu oamenii ăştia de îşi pierd atât de uşor condiţia morală de altădată, ce a ucis în ei candoarea?” Cornel Nistea nu dă verdicte, admite iertarea creştină. În alt loc se întreabă: ”De ce au oamenii seducţia frumosului?” Şi aici încearcă şi un răspuns posibil: „ s-ar putea să fie un privilegiu divin.” Personajul lui principal, Pompiliu, om de ştiinţă care se sacrifică pentru omenire cercetând spre a găsi un sistem imunologic care să servească umanităţii, întreţine în această lume decăzută cultul lucrului bine făcut, perseverenţa şi dăruirea: „N-am de ce să mă tem de moarte de vreme ce dezideratul meu este viaţa,” care „nu ne este deocamdată interzisă, ea trebuie trăită.” Teroarea îngenunchează omul, dar nu îl poate învinge, cum susţine şi Hamingway, cu toate că se încearcă din răsputeri acest lucru: „noul sistem vrea cu tot dinadinsul să pătrundă în fiinţa omului, până în intimităţile lui cele mai tainice. Şi dispune de metode s-o facă (tortura). Nu pot pătrunde însă în tăcere. N-au găsit metoda să afle ce e dincolo de ea.” >>>Lorinczi Francisc-Mihai>>>

Descinzând din Pârscovul Buzăului, autorul este un harnic dascăl de româneşte şi un neobosit organizator de manifestări culturale judeţene şi naţionale închinate marelui său consătean şi înaintaş – Vasile Voiculescu. A cochetat şi a debutat în tinereţe cu poezie, a publicat în 2006 romanul „Vâsla de sare” şi în 2007 „14 povestiri”, parcurgând deci un drum literar atipic, căci – de obicei – se ajunge la poezie după proză, iar la roman după ce ţi-ai „făcut mâna” cu nuvele şi povestiri. Modestia, sensibilitatea şi înzestrarea artistică aparte l-au făcut pe autor să sară şi să inverseze etape pe care alţii le parcurg într-o întreagă viaţă literară.

Tema romanului „Tânărul Veronel” este inadaptarea şi supravieţuirea sub comunism. Avem o poveste tristă spusă la persoana I de către protagonist – matematicianul Valentin Balotă, un fel de alter ego al autorului. Un destin nefericit s-a abătut ca un vânt tragic peste acest neam de oameni din Bădila Pârscovului. Morbul inadaptării sociale conduce la ratare sau la dispariţie tragică pe bărbaţii acestui clan, mai toţi înzestraţi peste media obişnuită. Atavismele spiţei acumulate şi potenţate în contemporani îi mână ca într-un marş al rataţilor spre trecut: „Pe Valentin Balotă îl cheamă Ion Badiu, pe Ion Badiu – Dumitru Burlacu”. După ani de tribulaţii dezamăgitoare, întors şi stabilit în Bădila natală ca profesor de matematică, personajul principal constată din nou că „seamănă tot mai mult cu bărbaţii din familia sa. Putea deveni ce fuseseră aceştia: Dumitru Burlacu, străbunic, împuşcat în ziua de 20 octombrie 1900 în apropierea primăriei din Bădila, Vasile Badiu, bunic, mort la Prut în războiul anticomunist, Petre Balotă, unchi, rănit mortal pe Tisa în războiul antifascist, Ion Badiu, frate de mamă, decedat în condiţii suspecte în satul Poeni, în apropierea unei cunoscute puşcării (unde se stabilise ca profesor de istorie cu domiciliu forţat, n. n.), bunicul Anton, arestat şi torturat în 1963, Nicolae Balotă, tată bun, deţinut politic, mort un an mai târziu la Mândreşti…” >>>Ilie Mândicel>>>

Volumul sugestiv numit Atins de aripã de înger (Ed. Performantica, Iaşi, 2008) este reprezentativ pentru autorul sãu, om de radio şi scriitor deopotrivã. Noua carte valorificã disponibilitãţile – sau tentaţiile - creatoare ale lui Aurel Brumã, în genuri şi specii diverse, într-o manierã suficient de concentratã şi de concludentã, în ciuda scepticismului pe care îl poate produce în ochii unora o asemenea amalgamare de aptitudini concentrate între douã coperte. Cartea se deschide cu un prolog şi se încheie cu o postfaţã, între care autorul plaseazã, în mod cumpãnit, trei segmente distincte, corespunzând înclinaţiilor / preocupãrilor sale predilecte: unul liric (Cartea de poezie), altul epic (Cartea dublelor ipostaze), iar al treilea jurnalistie (Starea de graţie).

Dominantã pare a fi vocaţia liricã, prezentã în toate manifestãrile autorului, fie cã este vorba de emisiuni radio, de eseuri, parabole ori prozã umoristicã. Aurel Brumã se pricepe sã scrie versuri frumos rotunjite, drept expresie a unei sensibilitãţi autentice, pãşind mai departe pe fãgaşul literaturii cu specific românesc şi colorit pitoresc, cultivate în secolul trecut de poeţi cu nume respectabile, precum Voiculescu, Arghezi, Pillat şi alţii. O stare de graţie doreşte sã acrediteze autorul în poezii care contureazã imagini familiare ale spaţiului moldovenesc, de la ţarã sau de la oraş, peste care şi-au lãsat amprenta anii care au trecut şi care au modelat subtil atât sufletele, cât şi mediul ambiant, fãcându-le de neconfundat în lumea româneascã. Poetul sesizeazã şi redã atmosfera caracteristicã Iaşului şi consacrã versuri unor locuri care, nefiind plasate în centrul istoric al oraşului, nu sunt mai puţin emblematice, precum crâşma de la Bolta Rece, unde ecoul paşilor lui Eminescu şi Creangã, din epoca de aur a Junimii, mai stãruie încã în memoria afectivã a celor nostalgici şi sensibili: “La Bolta rece / mi s-au arvunit cu nemurirea / hoţi şi pãtimaşi / o laie de artişti şi de poeţi / den Sus / den Jos / şi de la Iaşi”… (Bolta). >>>Daniel Dragomirescu>>>

]]> http://ocartepezi.wordpress.com/?p=1323 Thu, 02 Oct 2008 07:34:14 +0000 ARP http://o-carte-pe-zi.com/2008/10/02/02-octombrie-2008-zoe-dumitrescu-busulenga-%e2%80%9econtemporanii-mei-portrete%e2%80%9c-bucuresti-editura-niculescu-aug-2008-elisabeta-iosif/ “Percep destinul meu ca pe un dar divin, fiindcă mi-a dat Dumnezeu puterea comunicării”.

Acest volum “Contemporanii mei” ne dezvăluie o personalitate fascinantă, care nu a avut doar darul comunicării, ci şi pe acela de “stăpân al cuvântului scris”, de cărturarul dublat de criticul riguros, cu o severă vocaţie a scrisului, pe care a conştientizat-o mai târziu, mai ales în talentul de portretist. Pentru că, portretele realizate de cercetătorul Zoe Dumitrescu – Buşulenga, modelul de scriitor, sunt de fapt, ceea ce nu a încetat să ne ofere: modelul de intelectual, preţuit şi trecut în universalitate.

M o d e l u l ,ca valoare universală, are în volumul “Contemporanii mei” o semnificaţie aparte.

Opera sa nu a avut o evaluare exhaustivă. Portretele din “Contemporanii mei” sunt înmănuncheate în volum ,fiind rodul unei investigaţii competente, minuţioase realizată de editoarea cărţii, doamna Elena Docsănescu, “pentru păstrarea memoriei şi editarea operei celei ce a fost Zoe Dumitrescu-Buşulenga, preocupare foarte veche, un proiect al doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga”, în care şi-a dorit realizarea unei culegeri de “Portrete”(2002), consacrate unor personalităţi pe care le-a cunoscut şi preţuit, carte care putea constitui “modele” pentru noile generaţii….gândindu-se la un volum, care să completeze seria de modele vrednice de luare aminte pe scara valorilor etice”. Dar arhiva sa a oferit şi ”un material inedit de mare semnificaţie, care s-a inclus, în parte, în acest volum de aproape 50 de modele, din care 10, portrete inedite”, cum afirma doamna Elena Docsănescu în investigaţiile sale, studiind arhiva în ultimul timp, descoperind scrisori, manuscrise, de o valoare inestimabilă.

“Nu voiam să vă scriu, voiam să vă văd….Cred profund în misiunea dumneavoastră românească şi universală, în măsura în care ţara noastră are o chemare (vocaţie) spirituală, spre universalitate, depăşind limitele istoriei şi ale vicisitudinilor ei. Sunteţi pentru mine şi pentru noi, domnule profesor, o chezăşie nouă a ceea ce putem da lumii şi pe planul gândirii, nu numai pe acela al creaţiei artistice. Şi tinerele noastre generaţii trebuie să înveţe să vă cunoască, treptat, pentru înţelegerea permanenţelor româneşti” …Acest fragment de scrisoare neexpediată, adresată lui Mircea Eliade ce apare în volum, scrisoare reprodusă după manuscrisul aflat în arhiva Zoe Dumitrescu-Buşulenga este rodul unei minuţioase cercetări din partea editoarei volumului, doamna Elena Docsănescu, fiind una dintre descoperirile din arhivă, volumul dăruindu-ne şi alte note inedite, în premieră. >>>Elisabeta Iosif>>>

De remarcat că evocarea şi rememorarea sunt adecvate acestei tonalităţi, prin care autorul prezintă cititorului o lume ce aparţine unui timp trecut, purtând amprenta subiectivităţii.

Bunăoară, lumea cotidianului, cu bucuriile ei, are accente minulesciene, în Flaşnetarii: „Îmi amintesc înţesat de lume Oborul/ Unde oacheşi cu pălărie mari/ Te îndemnau să-ţi afli viitorul/ În varianta lor de flaşnetari:// Bilete de soartă prezicătoare/ Alese la îndemn, de pasărea verzuie/ Citite cu emoţie şi haz de domnişoare/ Nu doreşte nimeni să mai scrie”. Încercarea de recuperare a trecutului este zadarnică: „În pieţe şi în bâlciuri am întrebat/ Dar n-am găsit unul să fi rămas/ Sătui de lume poate c-au plecat/ Rotind caterinca în ritm de vals.” (p. 16).

În poezia Lăutarul, avem de-a face cu evocatul evocator. Poetul evocă figura unui lăutar „de nuntă veche” şi care „Cântă frumos, cântă visând/ Nuntaşilor lângă ureche.” La rândul său, lăutarul este evocator al unor vremuri glorioase, când se putea considera un adevărat artist: „El retrăieşte-n tinereţe/ Când era de primă mână/ Pe la nunţi, multe ospeţe.” (p. 36). De aici şi nostalgia după acele vremuri. Dar nu numai lăutarul este nostalgic, chiar şi puţinii trecători, care „Privesc nostalgici bătrânul lăutar”. Un alt „trubadur” este cerşetorul, protagonistul poeziei cu acelaşi nume. Şi el atrage atenţia trecătorilor, şi el are povestea lui: „Se spune că ar fi fost artist cândva/ Dar sufletul i-a fost ucis de o iubire/ Iar melopeea lui e strigăt către ea.” (p. 95).

Deşi sunt mai puţine creaţiile care abordează erosul, totuşi ele au la bază evocarea/ rememorarea, pe acelaşi ton nostalgic. În Fotografia, hazardul face ca o fotografie să fie obiect de contemplaţie, iar cea imortalizată pe celuloid să fie „obiect” de adoraţie: „Întâmplător, am regăsit o fotografie/ Cu noi doi, pe când ne iubeam profund/ E mult de-atunci… Cuprins de nostalgie/ Deasupra inimii, pe gânduri o ascund.” (p. 88). Gestul din finalul poeziei relevă faptul că eul poetic e sincer în sentimente faţă de trecut. Prin acest gest, timpul erosului este comprimat şi esenţializat. În următoarea strofă, se emit judecăţi din perspectiva prezentului, justeţea lor făcând ca despărţirea să fie acceptată pur şi simplu şi nu dramatizată în van: „Se spune că nu a fost să fie/ Chiar dacă ne-am iubit la superlativ./ Vorbind cu tine, cea din fotografie,/ Mă mint că nu te-am pierdut definitiv”. „Scenariul” poeziei Nostalgii finale este asemănător celui din Fotografia. >>>Const. Miu>>>

]]> http://ocartepezi.wordpress.com/?p=1317 Tue, 30 Sep 2008 16:48:48 +0000 ARP http://o-carte-pe-zi.com/2008/09/30/30-septembrie-2008-constantin-padure-%e2%80%9esilvanii%e2%80%9c-ed-memorial-chisinau-2008-mariana-gurza/ Am primit un dar, un dar de pret, o carte 'SILVANII"-Memorial, Chisinau, 2008, purtand semnatura Domnului Constantin Padure (Bândiu Constantin). Un bucovinean ce a cunoscut amarul instrainarii.Ciudeiul, mereu prezent in visul sau, locul sfintit unde a vazut prima lumina. Pentru Domnia sa, Bucovina "nu este un teritoriu oarecare, situat undeva departe, in nord, la margine de tara, in bataia vanturilor si a capriciilor istoriei.Este un loc sfant, un sactuar care adaposteste osemintele celui mai mare voevod al tarii, credintele, idealurile, bucuriile, tristetile si durerile noastre, axa a lumii care uneste Nordul cu Sudul, Estul cu Vestul, Cerul cu Pamantul, comoara de frumuseti si casa a inimii, in afara careia sufletul nostru plange si se simte instrainat."

Acelasi simtamant il au majoritatea celor dezradacinati.Am dorit insa sa mentionez spusele autorului, fiind ca o mangaiere in ceas de noapte, prin amintiri ce dor.

« Nu degeaba strainii au ravnit aceasta Frumusete intre frumuseti, au rapit-o, au supus-o, au mutilat-o si acum, dupa marea tradare din iunie 1997, se cred stapanii absoluti ai acesteia, socotindu-ne pe noi, pamantenii, tolerati la noi acasa, Uita, « din pacate » un fapt elementar : apele vin si trec, pietrele raman.

Istoria care se repeta, ne arata ca dupa vremuri vin vremuri, ce-a fost odata va mai fi si nimic nu ramane definitiv in marea devenire a spiritului uman.

Sa speram ca va veni timpul cand Voevodul de la Putna nu va mai fi nemangaiat si trist, ci se va bucura vazandu-si mosia din nou intregita". >>>Mariana Gurza>>>

Autorul are un spirit original şi scăpărător,cu un dublu registru(unul livresc,ironic şi unul grav afectiv),condiţia poetului ca trăitor al evenimentelor ce-l frisonează şi,deopotrivă,a poemului ca discurs ce oglindeşte experienţa eului:Pentru ca să fac avere/mi-am deschis,cu puţină durere,/o firmă:/”Conştiinţa de sine cu răspundere limitată”.(S.R.L.).

Atitudinea generală(ne aminteşte de poetul,din tinereţe,Petru Romoşan)e de provocare histrionică.Sub forma gestului burlesc şi naiv,autorul induce,în fapt,o stare de complicitate,sugerând la tot pasul subânţelesuri adânci,insinuând mereu o altă faţă a adevărului:Trăiesc în prezentul interior./Nu cred în teoria conspiraţiei./Mi-am declarat sângele şi ultimul fior.(Nu cred).Replierea în faţa propriei experienţe e un mod de a persifla vanităţile prin exaltarea poemului.Descrierea fiind,deopotrivă,o formă de posedare şi de înălţare în cuvânt a obiectului,al fenomenului,tot astfel poezia,poate fi o formă de magie şi de obnubilare a realului:A fost găsit vinovat,/ars pe rug în Piaţa Gurilor Căscate,/colţ cu televiziunea prin cablu.//Amprentele privirii lui/au fost găsite pe stelele furate/de ochii adolescenţilor.(Complicitate).

Nicolae Teohari consumă şi consună experienţa în registru ironic,aducând poemul la înălţarea unui personaj al discursului liric:Pe bune,/nu-mi pasă că-mi pierd chipul./În timpul liber,când nici nisipul/nu mă mai ţine minte,/mă aventurez pe câmpia din minte./Pe bune,rămân.//Cerul este acolo şi n-are stăpân.(Repatriere).

Caracterul ambivalent,de premoniţie şi spectacol,de împăcare cu sine şi luciditate,de lirism şi neîmpăcare,dă versurilor o notă puternică de avertizare faţă cu realul.Toate temele abordate în poezie au rădăcina în amestecul infailibil de sarcasm,lirism şi ideal. >>>Al. Florin Ţene>>>

Chiar dacă se întind pe spaţii restrânse ca număr de pagini, prozele Elenei Călugăru Baciu, din prezentul volum, câştigă în profunzime.

În Culegătorul de plante, analiza şi studierea fizionomiei partenerului sunt integrate descrierii peisajului, spre a reliefa schimbarea radicală. Fragmentul e succint, dar elocvent: „Macii, lavandele cu florile lor mici, albăstrii-violet mă fac să-l trag pe bărbat în mijlocul lor şi să-i sărut obrazul. Mâinile lui puternice nu mai aveau căldura de altădată. O minciună de mai schimbase anotimpul, ningând şi ningând neîncetat.” (p. 55).

Memoria viului alternează indicativul prezent al naraţiunii faptice (naraţiunea este la persoana întâi) cu imperfectul evocării, care şi el include un prezent în trecut (cum bine sesiza Florian Bratu în cartea sa Identitate şi diferenţă – De la nostos la revelaţie aletheică (Editura Universitatea XXI, Iaşi, 2006), adică ceea ce reţine memoria afectivă: „Iau din portbagaj săculeţul cu cenuşă. Păşesc pe malul Dâmboviţei (…) Trebuie să fiu numai cu dorinţa lui Ion şi cu datoria mea (…) Digul este înalt, n-aş vrea să-l rănesc pe Ion. Doamne, îi şi văd fruntea sângerândă.” (p. 14). Introducerea indicativului prezent ca timp verbal în rememorare ţine de tehnica cinematografică a filmării cu încetinitorul, cameramanul putând astfel să schimbe unghiul aparatului de luat vederi: „Mă urmărea sufletul privirii lui. Era decembrie. Aveam sentimentul că ochii aceia negri topeau zăpada ce-mi scânteia sub paşi (…) Mă aflu la Athénée cu Camelia. Privirea mă duce spre stânga, unde-l zăresc pe Ion.” (s.n., p. 14). >>>Const. Miu>>>

Referinţele critice la romanele domniei sale sunt multe şi toate nu doar favorabile, ci profund admirative: Eugen Evu(“Miza autoarei este pe stilistică, sparge tiparele textului alcătuind un amalgam poematico-prozaic terifiant”), Matei Vişniec, Radu Ciobanu (“O scriitoare pe cât de matură, pe atât de discretă, cu egale disponibilităţi pentru romanul istoric tradiţional, cât şi pentru cel de subtilă investigaţie psihologică”) , Victor Sterom, Al. Florin Ţene (“Prozatoarea este o proustiană întârziată, cu voluptăţi şirete şi pline de miez”), Maria Misir-Băloiu, Mircea Sântimbreanu(“Prozatoare înnăscută, cu o tenacitate robace a scris mii, zeci de mii de pagini, dar a tipărit întâmplător şi mai degrabă nenorocos, în zodii adverse…Proze îmbibate de feminitate şi de o duioşie drastic sfâşiate de cele mai brutale interogaţii(…) Cu sau fără forme statutare, domnia sa onorează breasla noastră de peste două decenii…”), Cornelia Popoiu (“Numele Raisei Boiangiu este o onoare pentru locuitorii Hunedoarei. Bibliotecile noastre se vor îmbogăţi cu o proză feministă plină de candoare, rafinată, punctată de o avalanşă de interogaţii”…) etc. etc.

Evoluţia scriitoricească a Raisei Boiangiu se face dinspre romanul istoric clasic (metodă psihologică de a-şi masca terorile care i-au marcat, sfâşietor, până la schizofrenie estetizată, statutul ontologic), către un neo-proustianism, grefat pe un spirit profund realist-introspectiv, prin care omul-Raisa Boiangiu se eliberează, într-o adevărată explozie de auto-interogaţii şi interogaţii patetice, adresate cititorilor şi cosmosului… - de fapt, disimulat, implicit, sunt interogaţii către Dumnezeu – cu privire la existenţa personală şi colectivă, de Neam, a Românilor… >>>Adrian Botez>>>

Cartea are trei secţiuni: Anti-Ficţionaria, Ficţionaria, Mic jurnal anglo-francez. Schiţele urmăresc temperamentul autorului, care e un coleric senzorial. Fiecare debutează cu notaţii exacte, continuă cu transcrieri sentimentale, pentru a sfârşi în monolog şi meditaţie. Uneori logica tinde spre exces, dar epicul se salvează prin contaminarea elementului real cu cel miraculos. Schimbarea planurilor şi povestirea in povestire, flashul sunt alte procedee îndrăgite de autor. Personajul-narator ia parte la situaţii fireşti care primesc alte dimensiuni datorită disponibilităţii lui pentru polivalenţa socială şi psihică. Acest lucru, ca şi celebrarea umanului prin introducerea continuă a unor personaje noi asigură un ritm epic şi o lectură plăcută. Piesele de rezistenţă sunt Pasăre deasupra noastră, realul (I şi II), O convorbire cu proza, Româna care doare. >>>Gheorghe Postelnicu>>>

Şi cu această reeditare Viorel Dinescu întreprinde adânci „Introspecţii” prin „Starea de a fi”. În această ipostază de veghetor la ruinele cetăţii ideale, Poetul şi-a pregătit sufletul cu o recuzită pe măsura investiturii primite din partea unor mesageri din Înalt. În acest sens, el şi-a făcut provizii de spirale, spaţii, depărtări, un drum neştiut, un drum spiral, „un fuior bogat de mătăsoase ere”, „interstiţii prin care flăcări se zbat”, „un fulger muzical”; „un curcubeu ruginit” în care „vântul bate” şi multe asemenea, un inventar al stărilor de spirit, minuţios alcătuit şi dat în custodie cale de-o viaţă şi dincolo.

Viorel Dinescu este ca un arbor falnic crescut întro biserică, deşi această asemănare ar putea părea profanatoare. Ramurile lui ating obraze de sfinţi şi martiri. Rădăcinile sunt la tâmpla altarului, alături de ctitori. Florile-roadele-seminţele înmiresmează apa sfinţită. Sufletul sălăşluieşte, alături de pâine şi vin, în chivot, aşezat pe altar, simbolizând Sacramentul Euharistiei.

Cu mâini curate, cu inima larg deschisă, cu ochii limpeziţi putem accede la azima versului său, care, deşi se vrea profan, e impregnat de adierile Duhului.

Metafora sa, când viguroasă, când aromitoare ca un parfum de mosc, când subtilă precum mireasma de tuberoză, dăinuie multă vreme şi are meritul că se ţine minte. Rămâne impregnată în pori, în creier, în inimă. Dincolo de convulsii şi frământări, aproape fiecare vers, limpezit, decantat, e o axiomă, o boabă de chihlimbar dintr-un imens colier înfăşurând grumazul Timpului.

Poemele s-ar putea numi MEMORABILE. Ori, măcar remarcabile, prin forţa expresivităţii, prin bogăţia de nuanţe şi sugestii, prin frumuseţea şi inefabilul metaforei care străluceşte. Nici un vers, nici o strofă nu sunt superflue, gratuite, pripite, înseilate cu neglijenţă, de dragul de a spune ceva cu orice preţ, ci merg direct la esenţe.

De asemenea, Viorel Dinescu este departe de vulgul cotidian care deversează din „literatura” comercială. Departe de el. Viorel Dinescu are o pudoare înnăscută în a scrie curat şi sfânt, aşa cum frămânţi azima în care ai presărat bănuţii de aur pentru vamă, după ce ţi-ai spălat bine mâinile, ochii şi sufletul. Nimic trivial, nimic banal, nimic comercial, ci doar chintesenţă de spirit, aidoma panseului liric în care nu se poate strecura nimic necurat, abject, derizoriu. Iată câteva din multiplele exemple : „Prin mine mergi la ziua cea de ieri/ Ca printrun estuar de ore arse/ Prin mine treci din Azi spre Nicăieri” (Poesis). Aici este cuprinsă o frumoasă profesiune de credinţă a autorului. >>>Cezarina Adamescu>>>

Protagonistul romanului Paşte, murgule, iarbă verde (Editura ,,Clusium”, Cluj-Napoca, 2006) de Gh. Jurcă, ne apare ca un Don Quijote ,,în căutarea adevărului iluzoriu şi a preafrumoasei Dulcineea”, din dorinţa acută a prozatorului de a ne înfăţişa destinul uman. Desfăşurat pe un singur plan narativ, care vizează cronica vieţii lui Dorian Brad, romanul surprinde condiţia fiinţei ca prizonieră a unui destin dominat de hazard, când pulsul trăirilor pendulează permanent între certitudine şi nesiguranţă. Prin vocea lui Dorian Brad, Gh. Jurcă aduce în faţa noastră adevărate pagini de viaţă, unde sentimentele pulsează dincolo de cuvinte, astfel încât destinul personajului poate fi particularizat sub ochii fiecărui cititor în parte. Aşadar, ca şi Dorian, fiecare om este un căutător de comori – de comori ascunse – care iau sensuri noi: fericire, iubire, cunoaştere şi adevăr, pentru ca in final, toate acestea să culmineze cu împlinirea propriei fiinţe. În acest sens căutarea înseamnă propria viaţă… care ascunde în formele-i labirintice note frenetice ale eului dispuse separat, ce se cer unite, ca într-un joc de puzzle, în vederea re-configurării sinelui scindat.

Căutător de sine într-un cerc vicios al existenţei, Dorian va descrie traseul propriei vieţi mereu ancorat în tainele iubirii ce nu se lasă descifrate. Protagonistul îşi conturează existenţa pe coordonatele unor legături erotice şi sufleteşti, deopotrivă, astfel că, iubirea, indiferent de natura ei, maternă sau pasională, devine un liant între sine şi propria viaţă. Devenită matrice a existenţei, iubirea se va întoarce însă, împotriva celui care o caută şi va rămâne o himeră, o iluzie, asemenea adevărului şi fericirii absolute: ,,fericirea e o noţiune abstractă, un fel de curcubeu” sau ,,un vis, timp furat vieţii.” >>>Andreea Dănilă>>>

Mariana Parapiru este conştientă de faptul că „în fiecare zi, în fiecare ceas al vieţii, putem alege; ceea ce devenim este suma alegerilor noastre, care pot fi generatoare de apetit pentru lucrurile ce ne vor forma un caracter deosebit, sau pot fi iluziile care conduc iminent spre eşec. Avem datoria şi capacitatea să discernem între bine şi rău şi să ne orientăm spre ceea ce ne apropie de viitorul dorit, dacă alegem să ne maturizăm social şi emoţional prin efort conştient”.

Adresându-se principalilor cititori şi eroi ai acestei cărţi - adolescenţii -, autoarea îi asigură că vor găsi în paginile parcurse răspunsuri la problemele care îi frământă sau pe care doar le-au intuit, răspunsuri care „sunt formulate de colegii de generaţie” sau „sunt rupte din realitatea lor sufletească, din zbuciumul şi nedumeririle lor”, în fond caracteristice pentru fiecare adolescent.

Având un suport teoretic foarte solid, pe care-l expune în primele capitole („Anii adolescenţei, precum serpentinele”, „Definirea adolescenţei”, „Rolul educaţiei”, „Complexe de inferioritate; modul de a te elibera de ele”, „Modele de viaţă”), Mariana Parapiru îşi organizează materia epică abordând problemele vârstei investigate în secvenţe precum: „Reuşite şi eşecuri”, „Părinţi şi adolescenţi”, „Abandonarea familiei de către adolescenţi”, „Sfătuitorii de taină”, „Anturajul sau gaşca”, „Violenţa în familie şi în şcoală”, „Ţigările, alcoolul şi drogurile”, „Relaţii sexuale în adolescenţă”, „Despre filmele porno” etc. Toate laturile educaţiei sunt urmărite prin prezentarea unor situaţii şi fapte la care autoarea a fost martor sau le-a selectat din mass-media, din literatură, film, din viaţa unor personalităţi celebre. >>>Corneliu Stoica>>>

Viziunea socio-culturală, presiunea teoreticului, ca să revenim, în istoriografie şi în critica literară, a lui Eugen Negrici se relevă încă de la primele sale scrieri (de literatură veche, dacă nu mă înşel, ca universitar craiovean), apoi, mai subliniat , fiind vădită acum preocuparea autorului de mecanica interioară a actului de creaţie, în memorabilele studii care-l impun fără rest în prima linie a criticii româneşti de azi, Expresivitatea involuntară (1977) şi Figura spiritului creator (1978). Istoria monumentală, o lucrare de sinteză, neîncheiată încă, Literatura română sub comunism, în două volume, Proza (2002), Poezia (2003), dă seamă (cum s-a mai remarcat) despre una din dimensiunile metodei lui Eugen Negrici, urmată de el însuşi în investigaţia istorică: schimbarea unghiului de observaţie, aşezarea observatorului în locul proaspăt şi privilegiat, astfel ca el să poată privi în alt mod, cu un ochi neviciat, jocul şi forma evenimentelor. Va rezulta, din această modificare optică, o analiză insolită, netemperată, adesea răscolitoare, a momentelor de referinţă – unele vii încă pentru mulţi, dureroase – din istoria recentă a spiritualităţii româneşti. Şi va mai rezulta, cu alte cuvinte, lectura esenţială – o vocaţie, aş spune, ce nu-i este orişicui hărăzită. Literatura „agit-prop”-ului – una ce imita la comandă, fără putinţa protestului ori (la începutul colonizării bolşevice) a refugiului (mai târziu unii creatori îşi vor îngădui totuşi esopizarea, sediţia pasivă a culturii paralele etc.), proletcultismul ruso-sovietic - e despachetată de Eugen Negrici cu ustensilul teoreticianului imaginarului – în cazul scriitorimii române în cauză fiind vorba de un „imaginar reductiv” ( cum zice undeva Smaranda Vultur), care, însă, va avea (un paradox pe care nu-l vom înţelege bine nici după ’ 89, n.n.), „un impact emoţional”. O producţie literară ce avea drept scop „să transforme oamenii în mase” (cum observă aceeaşi comentatoare), se răspândeşte, fără însă a se rătăci şi a se pierde, în primele decenii ale comunizării, fiind adoptate – din nou paradoxal, printr-o adaptare, nesupravegheată raţional şi moral; oportunistă, aş spune, dacă nu aş fi aşa la marginea pleonasmului – de mari personalităţi ale spiritualităţii naţionale. Literatura română sub comunism – o parte dintr-un proiect probabil ceva mai amplu, literatura proletcultistă în România – ar fi, după opinia, remarcabilă, a aceleiaşi Smaranda Vultur (la care subscriu), un „exerciţiu de înţelegere a mecanismelor prin care omul poate fi mistificat”. În acelaşi timp, opera aceasta, singulară deocamdată în noua cultură română, a lui Eugen Negrici e şi „un avertisment pentru cei naivi”. Pe lângă mistificatori, interesaţi etc. naivii să mai fie încă?

Iluzile literaturii române, cartea din 2008 a lui Eugen Negrici, putea fi – şi, în graba întâmpinării, a şi fost – considerată o continuare a sintezelor anterioare dedicate deceniilor literare postbelice (Literatura română sub comunism). Sunt, aşa cum s-a enunţat în două-trei ocazii, destule puncte de convergenţă ce ar atesta o procesualitate directă, nefracturată între opera (istoria) de sinteză şi impozantul eseu de astăzi. Diferenţele au fost şi ele remarcate. Aşadar, dacă Iluziile literaturii române nu urmează marilor sinteze istoriografice anterioare, cartea de faţă precedându-le, de fapt, în mai multe privinţe, ea este mai degrabă o explicitare a acelora, desigur, ideatic vorbind, o împlinire. Va fi, bineînţeles, cum observa nu de mult tânărul critic Daniel Cristea-Enache, şi o istorie, ea însăşi: una însă a întreruperilor, a rupturilor – acestea, citându-l acum pe autor, ar „desfunda izvoarele imaginarului”. Imaginarul, aşadar, încă o dată. >>>Aurel I. Brumaru>>>

]]> http://ocartepezi.wordpress.com/?p=1260 Tue, 16 Sep 2008 17:16:30 +0000 ARP http://o-carte-pe-zi.com/2008/09/16/17-septembrie-2008-gheorghe-postelnicu-%e2%80%9etanarul-veronel%e2%80%9c-editura-online-2008-moise-nica/

Pentru a sprijini pe autorii cu mai puţină trecere editorială, ARP a creat de curând Editura online care, prin proiectul „Semănătorul”, va constitui o oportunitate şi pentru cititori şi pentru editorii de cărţi pe hârtie. Gheorghe Postelnicu, un prozator prezent în toate publicaţiile ARP, postează la editura amintită romanul „Tânărul Veronel” , format pdf, 1196 ko, iulie 2008. Dedicaţia exprimă tranşant eşecul în a găsi un finanţator, aşa că o reproducem în întregime: „Autorul regretă că la apariţia acestei cărţi nu poate mulţumi, în afara Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, decât unei singure persoane. El renunţă totodată la dedicaţia „Prietenilor din Dăeni şi foştilor elevi”, ca urmare a reacţiei anemice a acestora, fiind, la vremea închinării ei, sentimental şi nătărău. Aşadar, soţiei mele, minunata Elisabeta, care îmi dă imboldul să lucrez la următoarea carte, romanul „Minunata Adela”. Ca fost elev, subsemnatul înţelege mâhnirea domnului profesor.

Cunoscut din „Vâsla de sare” şi „14 povestiri”, Gheorghe Postelnicu arată acum adevărata măsură a meşteşugului său. Noutatea operei constă mai cu seamă în combinarea unor fapte consemnate de istoria mai îndepărtată sau mai apropiată, atitudini şi procedee artistice moderne cu eroi de un fel anume. A rezultat o operă psihologică şi poetică în tradiţia realismului metaforic. Intenţia, susţinută de structura cărţii – patru părţi şi un epilog - , a fost să realizeze un roman al individului şi al grupului social din care face parte. Însemnările profesorului de istorie Ion Badiu despre revolta ţuicarilor din zona colinară a Văii Buzăului, mărturisirile lui Marin Oeru privitoare la colectivizarea forţată a satelor dobrogene şi la consecinţele sale sociale, activitatea lagărelor de muncă, desfiinţarea acestora urmată de exercitarea cultului personalităţii în artă şi educaţie, disidenţa, regimul de detenţie, revoluţia din decembrie 1989 şi urmările ei stau mărturie afirmaţiei anterioare. „Dacă e corect aşa şi se dau certificate de revoluţionar unuia şi altuia, folosindu-se în loc de „domnule” cuvântul „disidentule” nici eu nu am stat degeaba.”, afirmă medicul Popa. „Am lovit regimul comunist în locul cel mai sensibil, demografia. Pe 21/22 eram în Medgidia. Nu, n-am ieşit din casă. Doar nu eram prost să mă amestec cu ţiganii. Sau să mă vadă vreun şef de la partid. Dacă roata nu se mai învârtea? Se înţepenea undeva. Ar fi fost coadă la execuţii. Pe 20 decembrie o dezfutusem pe una mică, gagica tovarăşului care răspundea de spaţiul locativ. Pisicuţa nu se simţea prea bine. Pe 23, când m-am dus s-o văd, nu eram mai liber ca înainte. Tot aşa. Era bine? Era rău? De atunci şi până astăzi, am observat că fiecare vrea să fie creierul mare. Nimeni creierul mic. Fără să ştie că cerebelul are un rol foarte important în organizarea şi coordonarea mişcărilor fine.” Ar fi de amintit câteva portrete memorabile, cum sunt învăţătorul Ilie Manolache, enigmaticul Niculescu, soldatul fruntaş Josef Masli, asistenta medicală Vuţa Dache şi fratele ei Botică, arivistul Voicu Stamate sau nimfomana Nora Rusu. Peste toţi plutesc umbrele indaptabililor Ion Badiu şi Valentin Balotă, simbolizând iluzia păstrării demnităţii. În acelaşi timp, autorul meditează asupra unor noţiuni eterne: viaţa şi moartea, suferinţa şi singurătatea. Pare că scrisul este o îndeletnicire care aduce o mare uşurare propriilor nelinişti. Operă de prozator şi de gânditor, multe capitole sunt adevărate eseuri: traversarea Dunării în timpul furtunii şi relevarea metaforei “vâslei de sare”, ecuaţia datorie – onoare în justiţie, armată, şcoală, convieţuirea în arestul miliţiei judeţene cu deţinuţii de drept comun, implicarea politică a tânărului Veronel Ivan, sfârşitul tragic al acestuia. >>>Moise Nica>>>

Detaliile despre viaţa tumultuoasă a frumoasei cercetătoare le aflăm din misiva trimisă lui Matei, înainte ca ea să fi decis să-şi pună capăt zilelor. Îl cunoaşte la un an după ce şi-a terminat stagiul ca inginer chimist şi dându-şi repede seama că e deosebit faţă de toţi bărbaţii cunoscuţi până atunci, se hotărăşte să facă tot ce depinde numai de ea, spre a-i răscumpăra suferinţa.

Pe frontul din Munţii Tatra, Matei a fost pe punctul de a-şi pierde vederea, din cauza unui obuz explodat în apropiere. După mai multe operaţii îşi recapătă vederea şi reîntors în ţară, la sfârşitul războiului, se înscrie la facultatea de chimie, pe care o termină cu brio, ajungând, prin muncă asiduă o notorietate în activitatea de cercetare în domeniul descoperirii zăcămintelor de petrol. După mulţi ani, întâmplarea face să-şi regăsească fosta iubită din tinereţe, Irina, de care nu mai ştia nimic de când plecase pe front.

Matei se logodeşte cu Mara, care se transferase la institutul unde acesta lucra, spre a-i fi în preajmă, însă acesta, la capătul unor frământări intense, îi va mărturisi: „Mai târziu nu-mi vei accepta obişnuinţele, nu-mi vei tolera ciudăţeniile, la care nu mai pot renunţa (…) Te iubesc prea mult, ca să te dezamăgesc. N-aş vrea să suferi mai târziu (…) Altfel de bărbat îţi trebuie ţie. Tu, draga mea, meriţi mai mult decât pot eu să-ţi ofer.” (p. 132, 133).

Dezamăgită în aşteptările ei, Mara hotărăşte răzbunarea: căsătoria cu scriitorul Adrian Cernat, care o adula: „Simţeam o nevoie diabolică parcă să te văd că suferi să înţelegi că m-ai pierdut. Dar atunci nu ştiam, nu prevedeam, dragul meu, că pedepsindu-te pe tine, mă pierd de fapt pe mine.” (p. 135). Matei o felicită şi se bucură sincer pentru acest pas făcut de Mara. Însă ea se învinovăţeşte pentru acest gest – considerat necugetat şi se decide să se despartă de Adrian. Deşi are un copil cu acesta, femeia nu simte nicio atracţie, iar pentru că el simte acest lucru, consimte divorţul. >>>Const. Miu>>>

Versurile sunt solemne, iar “cuvintele sunt semne de aer / şi forme sunt”, fiindcă Claudian Cosoi estompează sentimentalismul fără a-l expurga definitiv, iar aerul lor misterios şi atemporal conturează “umbra firului de iarbă” când “calcă talpa uitarea, ruşinea / pas vede ce ochiul ascunde (...)”. Imaginea uneori echivocă, pe jumătate reală, pe jumătate în tangenţă cu notaţia filozofică traduce o trăire surprinsă într-un moment de destrămare a certitudinilor: “Paralelogramul o ladă depravată şi / răscoala în lături sfârşeşte, / Calcă talpa uitarea, ruşinea / pas vede ce ochiul ascunde / topeşte foc rece”.

Uneori, poemele lui Claudian Cosoi au nuanţe aforistice din care se desprind parabole de înţelepciune şi reflecţie: “supărată de / sânge / ca o memorie alunecă / în trandafir te ascunzi / şi te inspiri” sau “mireasa se făcea memorie / pe umeri de cămilă / şi fereastră de dor”. Unele poeme sunt adevărate clic-clacuri ale unui aparat foto interior, care surprinde stările eului în metaforă: “ecoul căderii algelor / peste ele prin ele în ele / o singură dată deodată / algele se împart şi petrec / Lumina din ele”. Vibraţiile ce notifică fertilitatea maternă a naturii, ritmurile şi cosmice şi sempiterne, clocotul germinativ de lumină au subînţelesuri profetice: “cade un luminiş peste samba / şi culesul de pe faţă / nu se mai termină” sau “umbra luminii / poartă lumina din simţuri / prin ochiul meu mut / unde un pescăruş / cuib şi-a făcut”.

Poetul este detaşat de propriile versuri, aşa cum Dumnezeu a făcut lumea după care retras o priveşte cum se automacină. Viziunile fiind mai degrabă a unui sentimental care-şi calculează cu inteligenţă reacţiile şi scenariul liric: “Pentru ultimul concert la oboi / în care am trăit / durerea frunzei căzută înainte de toamnă” sau “Ah, pentru toate acestea, şi înaltul albastru / voi construi de-a pururi”. >>>Al. Florin Ţene>>>

Călătorie în Halasca are ca protagonist nu pe „bravul” sergent Goleşie şi nici pe fostul său camarad din armată, Rumeguş, ajuns un prosper om de afaceri (care şi el are ciudăţeniile lui: spre a se feri de radiaţiile centralei nucleare sau de viitura inundaţiilor, şi-a construit un „bordei” – un buncăr antiatomic, unde „Bea câte o găleată de vin pe zi, pe lângă că mănâncă cât şapte”), ci lumea sucită a acestei localităţi. O figură interesantă este paznicul, care posedă un sistem de alarmă ingenios: „e sunetul produs de cioburile de sticlă, pe care le port pe timpul serviciului în toate buzunarele. Este un sistem de alarmă propriu…” (p. 23). În discuţia cu sergentul, paznicul face apologia lenei, predecesorul său fiind rudă bună cu omul leneş al lui Creangă. Amănuntele despre comportamentul aceluia – la marginea absurdului – îl apropie de personajul lui Creangă: „…model pentru mine (…) a fost (…) Patrichi, predecesorul meu, pe care nimeni nu l-a văzut să ridice un pai, dar care a bătut suta de ani (…) Era de o modestie… şi de o bunătate… Şi econom… Păi făcea economie până şi la mişcatul pleoapelor, crăpându-le rar şi doar atât cât să vadă de-i zi ori noapte în jurul lui.” (p. 24). Se făleşte că a apucat să vadă ceva ce ar merita a fi consemnat în Cartea recordurilor: „…după aproape patruzeci de ani de activitate am trăit s-o văd şi pe-asta: nu mai e nimic de furat pe întreg câmpul, în afară de persoana mea fizică şi spirituală.” (p. 24). Ridicolul acestui personaj (înrudit cu personajele din teatrul absurd al lui Eugen Ionescu şi pentru că trebuie să păzească nimicul) atinge paroxismul, când îşi face datoria conştiincios, cerându-i lui Goleşie: „Acum ridicaţi piciorul drept… Aşaa… Şi acum pe celălalt. Perfect. N-aveţi cuie în talpă, cu care să ne zgâriaţi drumurile…” (p. 25). Autorul parodiază aici secvenţa când „persoanele străine” sunt somate să ridice mâinile, spre a fi percheziţionate. >>>Const. Miu>>>

În câteva creaţii, se încearcă a se găsi locul şi rostul eu-lui. Bunăoară, în Străluciri de gând, se face o firească legătură cu cei dinainte, prin repetarea adjectivului pronominal de întărire „aceleaşi”/ „aceiaşi”: „Sunt chemarea celor ce-au fost înainte/ cu aceleaşi frunţi,/ cu aceleaşi braţe,/ cu aceleaşi înfloriri ale tâmplelor,/ cu aceiaşi paşi parcurşi/ de distanţe diferite în timp, alt timp” – s.n. (p. 17). În alt loc – Sunt bolnav de înalt – Călin Colhon îşi declară franc maladia: „Sunt bolnav de înalt!/ (…) … vreau mai mult să zbor/ înspre dorinţe,/ să strâng visul de zbor/ eu, în mâinile mele.” (p. 19). De observat că plasarea pronumelui personal eu în poziţie iniţială de vers focalizează atenţia cititorului către acest „bolnav”, care prin apetenţa/ boala sa pentru zbor/ vis se singularizează, căpătând în felul acesta personalitate.

Având o certă notă de ambiguitate (în sensul că nu se precizează cui îi este adresată solicitudinea!), poezia Sunt mai tânăr ca un spin prelucrează în manieră proprie motivul carpe diem, tot în spiritul dezideratului referitor la rostul şi locul eu-lui: „fa-mă linia vieţii/ din palmă/ (…) fă-mă liniştea/ tâmplelor,/ acum,/ când/ încă/ sunt mai tânăr/ ca un spin!” (p. 22).

Creaţiile care conturează acel fantastic interiorizat (de care aminteam la începutul cronicii) aduc în prim plan gândul ca demiurg, cel care zămisleşte asemenea imagini: „Creşteau în mine dimineţi./ Câteodată aveau ramuri,/ şi-n loc de frunze – răsărituri,/ şi-n loc de fructe – gânduri” (p. 37). De remarcat aici că folosirea imperfectului ca registru verbal supradimensionează peisajul interior. Când schimbă timpul verbal (în Gândul răscolitor, registrul verbal e la indicativ prezent, spre a da impresia că totul se petrece la vedere, sub ochii cititorului-spectator), o face ca să evidenţieze frământarea sufletească a celui asaltat de gânduri: „Ca un taur luat de coarne,/ vine gândul înapoi în mine,/ furios că nu-l las să coboare/ în ale fiinţei cărări rătăcitoare./ Legat cu o ancoră de orbite,/ îl părăsesc în locurile dorite,/ se zbate/ răvăşeşte amintiri uscate,/ bucurii, dureri de mine uitate,/ răscoleşte zile, ani şi anotimpuri” (p. 67). >>>Const. Miu>>>

]]> http://ocartepezi.wordpress.com/?p=1099 Mon, 08 Sep 2008 17:55:05 +0000 ARP http://o-carte-pe-zi.com/2008/09/08/09-septembrie-2008-ion-popescu-bradiceni-%e2%80%9ecristalizarea-hazardului%e2%80%9c-editura-napoca-star-2008-al-florin-tene/ Faptul că Ion Popescu-Brădiceni,în Cristalizarea hazardului,Editura Napoca-Star,2008,n-a fost furat în întregime de mirajul metodei,deşi construcţia sa teoretică este temeinică şi clădită pe lecturi serioase,e o probă că instinctul său critic a rămas intact şi nealterat de vanităţi metodologice.Eseurile incluse în acest volum sunt un produs al sintezei dintre concept şi metaforă,dintre idee şi stil,fapt subliniat în prefaţă de Virgil Bulat evidenţiind că autorul este un scriitor prolific,pentru care scriitura înseamnă pasiune,bucurie,minunare în faţa frumuseţii decelate în creaţia altora,satisfacţie în descoperirea unor sensuri inedite de interpretare a acesteia.

Ion Popescu-Brădiceni are opţiunea pentru discursul critic,dar,nu numai conceptual,ci şi metaforic,el este apropiat atât faţă de opera comentată,dar şi scriitorului.A abordat un evantai de cărţi,autori,repere trnsmoderniste,ontoretica literaturii,noua teorie a culturii şi multe alte probleme ale literaturii contemporane ce interesează specialiştii,dar şi cititorii împătimiţi.Acesta fiind un teoretician avizat al noului concept al transmodernismului,componentă a noului curent globmodern(descoperit ,teoretizat şi “botezat” de subsemnatul).

O unitate teoretică există totuşi în această carte,în ciuda faptului că abordează o diversitate de cărţi scrise în diferite stiluri,şi ea vine din practicarea cu supleţe şi parcimonie a poeticii,a subtextualităţii sau supratextualităţii şi hermeneuticii operelor analizate,fie că abordează scriitori clasici contemporani:Marin Sorescu,George Stanca,Gheorghe Grigurcu,Ioana Dinulescu,Horia Gârbea,Valentin Taşcu, Gabriel Chifu,dar şi mai tinerii în ale scrisului ca:Gheorghe Drăghescu,D.M.Drăgan,Horia Muntenuş,Voichiţa Pălăcean-Vereş,Dinu Virgil,etc.

O parabolă a literaturii poate fi considerată această carte de excepţie,în care interpretarea textelor literare e urmată îndeapropape de construcţia teoretică autoreflexivă şi riguroasă.Teoria transmodernismului(ca parte integrantă a globmodernului) trăieşte în această carte forma ei cea mai subtilă,căci conceptul e o dedublare a intuiţiei critice,iar hermeneutica o deghizare a analizei.Scenariul critic ascunde,prin urmare,o schemă teoretică,precum scoica poartă în sine perla. >>>Al. Florin Ţene>>>