Am văzut ieri un bărbat şi o femeie, amândoi cu dizabilităţi de vorbire - posibil căsătoriţi sau prieteni foarte buni - care aveau o divergenţă de opinii foarte vie. Şi-o exprimau gesticulând de zor - mâinile lor ajunseseră la viteze uimitoare, şi se vedea că sunt bine proptiţi în punctul lor de vedere - fiecare în parte - , că ştiu despre ce vorbesc - gesticulează, vreau să spun - şi că vor să-l convingă pe interlocutor de dreptatea lor.

Cearta consta de fapt în gesturi şi priviri. Partea frumoasă era că - gesturile neavând potenţialul ofensiv al cuvintelor - erau doar încinse şi foarte hotărâte, dar nu agresive. În nici o clipă nu vedeam cum gesturile vreunuia dintre ei ar căpăta o tendinţă violentă asupra celuilalt. Se vede că muţii noştri sunt mai buni la capitolul comunicare decât noi.

Ideea e că, la un moment dat, bărbatul a simţit privirea mea. Atunci, a realizat şi potenţialul comic al situaţiei: doi oameni stau pe stradă şi gesticulează frenetic unul faţă de altul. A început să zâmbească - şi cred că a cedat. Femeia, care stătea cu spatele spre mine, s-a întors să vadă ce se întâmplă, şi a început şi ea să zâmbească.

Concluzia: ar fi mişto ca toată populaţia României să amuţească pentru un an. Presupun că, paradoxal, s-ar îmbunătăţi simţitor comunicarea :lol:

Recent, TVR a difuzat - şi astfel am apucat şi eu să văd - ceea ce cred că va rămâne cea mai memorabilă creaţie din cariera Charlizei Theron - spune toată lumea - şi a Christinei Ricci - adaug eu. Un produs cât se poate de atipic al industriei de film americane, cu eroi absolut anti-glamour, un film care porneşte de la un caz real - ce-i drept, unul extrem - pentru a construi o parabolă a binelui şi a răului.

Nu cred că acest film are vreo intenţie de a se raporta la realitate. Foloseşte câteva amănunte, ca punct de plecare - apoi se avântă voios să îşi creeze o lume a premiselor, valorilor şi priorităţilor proprii. Deci, comparaţia cu realitatea e o cărare ce nu duce nicăieri. Nu în acest caz.

La începutul filmului, personajul principal - Lee, îşi spune ea - se pregăteşte să se sinucidă. Nu are absolut nici un motiv pentru a trăi. Nu are idealuri, nu are aspiraţii, nu are familie, nu are decât hainele de pe ea, şi cinci dolari de la ultimul client căruia i-a făcut o felaţie. Şi - după cum menţionează ea cu cinism dureros - "dacă m-aş sinucide fără să cheltui cei cinci dolari, ar însemna că i-am supt-o pe gratis."

De fapt, blow-jobul pare a fi principala monedă de schimb cu care acest personaj abrutizat achită toate facturile vieţii. Nu şi-a plătit chiria - propune cu seninătate un blow job. Şi ne imaginăm că şi-a plătit prânzul de ieri tot cu un blow job, berea de alaltăieri idem. Depravarea a deformat-o până dincolo de limitele umanului. Da, spunem noi, un monstru.

Dar, acest monstru pregătit să se sinucidă după o ultimă bere cunoaşte o fată într-un bar. O mignonă drăgălaşă, lesbiană refulată, aparent cam timidă, nesigură de sine, dar care pare să aibă de oferit ceea ce nimeni nu i-a dăruit până atunci. O, da! Dragoste.

Şi dintr-o dată, printr-un sărut, broasca râioasă sinucigaşă se transformă în… În ce credeţi, dragi copii? Ia să aud. În… Nu, n-aţi ghicit. Într-o broască râioasă care se minte singură că e un prinţ.

Şi descoperim că filmul de fapt nu are nimic realist, că jonglează cu valori mari, cu Binele şi Răul, mai ceva decât o tragedie greacă - unde autoiluzionarea asta atât de modernă se numea “hybris”, îi scotea pe eroi din minţile lor limitate, de muritori, îi făcea să omoare juma’ de cetate şi îi prăbuşea glorios în Hades. Dacă nu se furişa vreun deus ex machina să salveze eroul şi să bucure spectatorii.

Aşa, după cum spuneam… Lee ajunge brusc la concluzia (sau iluzia) că şi ea poate fi iubită. Entuziasmul cu care percepe acest adevăr, şi febra cu care îl încasează te fac să înţelegi că excesul de sex din viaţa ei se suprapune peste un imens deficit de dragoste. O nevoie ignorată din cea mai fragedă copilărie, şi care acum erupe vulcanic. Şi dintr-odată, parcă nu mai e atât de urâtă - deşi masca e tot aia, dintr-odată, parcă nu mai e atât de dizgraţioasă - deşi surplusul de kilograme e tot ăla, dintr-o dată, un blow job începe să devină ceva degradant. Dintr-odată, Lee redevine un om.

Da, minunat, numai că lumea din jur nu e dispusă să îi acorde atât de uşor o şansă. Nu îşi poate găsi un alt job (decât cel semnalat mai sus), e refuzată, alungată, umilită - iar poliţaiul însuşi, apărătorul legii, e cel care o agresează, pretinzându-i favoruri sexuale. (Bine, asta e o chestie şocantă la ei, acolo. Noi, cu poliţiştii noştri - nu ne-am mirat deloc de această secvenţă, ba chiar ni s-a părut foarte normală. Semn că suntem şi noi pe cale să devenim nişte monştri? )

Dar lucrul care te surprinde cel mai tare pe tine, spectator - este evoluţia relaţiei dintre Lee şi Selby, micuţa cea dulce, lesbiană, frustrată, timidă şi etc. Dacă această iubire devine sensul vieţii “monstrului” - şi implicit, motorul care o duce spre jaf, crimă, furt - observăm că, pe măsură ce relaţia evoluează, drăgălăşenia lui Selby se transformă în narcisism, tot ce primeşte i se cuvine, dacă nu primeşte ceea ce i se cuvine, face scandal după scandal - şi, după ce Lee eşuează în încercările de a găsi un serviciu, o trimite senin să se prostitueze. Apoi, pe măsură ce secretele se dezvăluie, o trimite să fure şi să omoare. Pentru bani. Şi constaţi cu inima cât un purice - că Lee se duce.

Ăsta e unul din principalele merite ale filmului. Faptul că trasează evoluţii umane. Vicioasa mântuită se scufundă treptat în altă mlaştină - a ororilor din ce în ce mai mari, cauzate de nevoia de iubire. Mica prinţesă menită să o salveze - aşa pare la început - devine un Mefisto din ce în ce mai rece, din ce în ce mai arogant, din ce în ce mai pretenţios. Şi te întrebi: cine e de fapt Monstrul în această poveste?

Faptul că, în final, ea e cea care îi ia toţi banii, o trădează în faţa poliţiştilor şi a Curţii - nu mai miră pe nimeni. Aşa sunt tragediile greceşti - cu intrigă simplă şi cutremurătoare.

Sursă foto: IMDB.

"We all live in a yellow submariiiine..."

Întrebarea mea: cât de mare trebuie să fie submarinul care să-i încapă pe toţi?

Pentru că au burtică moale, caldă şi propice sărutărilor, pentru că au ochi mari, miraţi şi verzi ca marea, pentru că au lăbuţe caraghioase ca nişte perniţe, care scapă neîndemânatic toate jucăriile, şi le obligă la o perpetuă joacă.

Pentru că trupuşorul lor catifelat îţi preia parfumul, când îi strângi la piept, şi încep să miroasă a tine.

Pentru că uneori se bagă în maşina de spălat, sau în câte o ladă, dar uită coada afară.

Pentru că îşi găsesc de joacă uneori cu cele mai năstruşnice obiecte, şi în cele mai amuzante feluri.

Pentru că uneori, când dormi, se cuibăresc lângă tine şi-ţi îmbrăţişează gâtul cu lăbuţele, ca nişte copilaşi.

Pentru că alteori au chef de joacă, nu te lasă să dormi şi îţi reamintesc expresii argotice pe care nici nu visai că le ştii.

Pentru că dacă le mângâi bărbia, se abandonează şi încep să toarcă.

Pentru că dorm în poziţii absolut bizare - uneori cu burta în sus, şi cu cele patru lăbuţe indicînd tavanul, pentru că uneori mârâie sau mestecă în somn, şi uneori, tot în somn, se alintă pufos de tine.

Pentru că, de câte ori ieşi din cameră, chiar dacă dormeau buştean, se trezesc şi vin după tine.

Pentru că de câte ori pleci de acasă, se uită la tine cu o privire de "Casablanca".

Pentru că uneori se alintă de tine într-un sărut interminabil cu tot trupul, începând cu boticul şi până la vârful cozii. În general, sărutul nu se referă la tine, ci la felia de muşchi file pe care o ai în mână.

Pentru că sunt angelici, demonici şi telurici.

Pentru că sunt.

Pentru că.

Şi nu în ultimul rând: pentru că ai la cine să te întorci acasă.

Tuta 3 (mama pisoiului): Am adus o sticlă de vin.

Tuta 1: Ce tare!

Tuta 2: Hai s-o desfacem!

Tuta 3: Aveţi un desfăcător?

Tuta 1: Da, imediat...

(Iese veselă, se întoarce bosumflată.)

Tuta 1: Nu cred că avem.

Tuta 2: Când cumpărăm vin, punem băiatu' de jos să ni-l desfacă.

Tuta 3: Cina fără vin e ca nunta fără lăutari. Îl destupăm, chiar dacă stăm în cap. Daţi-mi un cuţit.

Tuta 2: Nu, că te tai...

Tuta 1: Uite, am găsiiiit desfăcător.

Tuta 3: Desfăcător?

Tuta 1: DA!! :)

Tuta 3 (dezamăgită) Ăsta e de conserve... nu ne scoate dopul din sticlă.

Tuta 2: Încearcă şi cu un pix.

Tuta 3: Adică, ce să fac cu pixul?

Tuta 2: Împingi în dop şi îl bagi înăuntru.

Tuta 3 (scărpinându-se în creştet) Ăhă... Daţi-mi totuşi un cuţit.

(Tuta 2 ţine sticla, Tuta 3 împinge. Nimic. Atunci, Tuta 3 se lasă cu toată greutatea pe cuţit, care se înfige parţial în dop.)

Tuta 3: Ar mai trebui un ciocan, poate intră mai bine.

Tuta 1: N-avem!

Tuta 3: Glumeam... Hai să mai împing.

Tuta 2: Nu vrei să încerci şi cu pixul?

Tuta 3: Unde puşca mea să mai bag şi pixul, când am băgat cuţitul??

Tuta 2: Dar nu trebuie să te enervezi...

Tuta 3: Bun, am înfipt-o. Acum tu o ţii şi eu trag!

(Poc!)

Tuta 1: Fată, se ciobeşte buza sticlei.

Tuta 3: Băga-mi-aş laba-n baba! Cred că tot împinsul rămâne soluţia...

Tuta 2: Ţi-am zis eu. :D

Tuta 1: Hai, împinge!

Tuta 2: Nu vrei să încerci şi cu pixul?

Tuta 3: Măi omule, când cuţitul e deja înfipt în dop, ce să fac cu pixul? Să mi-l bag în fund?

Tuta 2: Era doar o idee, nu sări aşa.

Tuta 1: Hai, că a coborât dopul. Împinge!

Tuta 3: Îîîh!

Tuta 1: Aşa. Mai împinge!

Tuta 3: Îîîîîîîîîh!!

Tuta 1: Hai, încă puţin!

Tuta 3: Îîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîhhhh! Aoleeeeeeu! (În urma intrării bruşte a dopului în sticlă, cele trei tute şi pisoiul sunt stropiţi de un jet de vin. Iar dopul - cu cuţit cu tot - se duce la fund.)

Tuta 3. Aoleeeeu, mă striiiic!

(Cele trei tute se uită la sticla cu cuţit central, şi râd de se cocoşează.)

Tuta 3: Rachiu cu pară în mijloc am văzut, dar vin cu cuţit în mijloc... Ha-ha-ha!

Tuta 2: Vei, dacă nu m-ai ascultat, şi n-ai încercat cu pixul?

Tuta 3: Nu eşti sănătoasă. Dacă scăpam pixul în vin? Pasta e toxică...

Tuta 1 (practică) Gata, nu contează detaliile, bine că e desfăcută. (Toarnă vinul în trei pahare.) Hai, Hristos a înviat!

-Aaa, eu am dat comandă la Avon, să-mi iau creion de sprâncene. Am aşa sprâncene urâte şi albe, măcar la groapă să fie frumoase.

A treia stă, cugetă o clipă...

-Io m-am gândit să îmi pun şi io inel în buric ca astea tinere. De ce să nu fiu şi io modernă?

 Toţi cei care vă scrieţi lucrările-articolele-cugetările în Word, ştiţi că Help Assistantul Word e o Agrafă jucăuşă, veselă, care face diverse giumbuşlucuri, se strâmbă în fel şi chip, se dă peste cap, ia diverse forme... într-un cuvânt, îţi alungă singurătatea celebră a tete-a-tete-ul stresant cu foaia albă de hârtie.

Acum, eu voi merge mai departe şi vă voi mărturisi că domnul Agrafă mi-a fost tovarăş de nădejde în timp ce mi-am scris cele în curând trei cărţi. Pentru că, departe de a fi un simplu Help Assistant, Domnul Agrafă are o privire inteligentă. Şi reacţii uneori foarte adecvate la starea ta de spirit. Şi, după un timp, te pomeneşti vorbind cu el. Şi privirea lui inteligentă exprimă înţelegere. Mai-mai să se ofere să-ţi aducă o cafea aburindă şi cornuri calde, drăgălaşul. :)

În general, pisoiul, când îl vede pe Domnul Agrafă, încearcă să-l prindă cu lăbuţa. Spre norocul carierei mele literare, nu reuşeşte niciodată...

Locul nouă e un actor italian care, dacă ar fi avut norocul să se nască în America, ar fi fost "the pretty boy" al tuturor filmelor, multimiliardar şi vânatul de bază al tuturor tabloidelor lacome de senzaţie.

Dar a avut ghinionul de a se naşte în Europa, mai exact la Roma. Drept pentru care a jucat teatru şi film - şi (aproape) numai producţii artistice, independente - a scris scenarii, a regizat filme şi a cântat la trompetă. Numele lui este Kim Rossi Stuart.  

Iată un colaj Kim Rossi Stuart de pe youtube, să vă clătiţi ochii în ceea ce eu numesc the_genuine_visual_pleasure. (ignoraţi muzica, e cîh! mai bine daţi mute şi puneţi-vă voi ceva de colecţie.)

V-a crescut nivelul de adrenalină? Sunt sigură că da.

Bun, acum vă povestesc ce mi-a inspirat mie acest bărbat frumos ca un vis, prima oară când l-am văzut. Fantezia în sine e destul de banală, de-aia e doar locul 9.

Mi-a inspirat o sală imensă de bal, luminată de mii de candelabre. Vals. Eu purtând o rochie de seară cu umerii şi spatele gol. Îi simt palma pe spatele meu gol, blândă şi totodată fermă. Şi am senzaţia că inima mi s-a mutat spre spate, şi îi bate în palmă.

Cu cealaltă mână, o ţine pe a mea şi îi simt degetul arătător lipit de podul palmei. Îmi tremură puţin mâna, trebuie să recunosc; podul palmei mele se apasă oarecum nerăbdător pe degetul lui arătător, dar un eventual privitor din afară nu ar sesiza nimic. E doar un vals, nu?

Nobleţe şi distanţă. Distanţa înseamnă o dulce tortură şi o agonică tensiune.

Apoi, m-ar învârti din ce în ce mai repede, din ce în ce mai hipnotic. Lumina candelabrelor s-ar transforma în mii de punctuleţe fugare, toate contururile precise ale stâlpilor şi arcadelor s-ar topi - şi nu i-aş mai vedea decât ochii. Mari, albaştri, cu pupile atât de intens de negre, prin contrast şi...

S-ar opri brusc. Şi muzica, şi valsul. Ar rămâne doar palma lui lipită de spatele meu gol, mâna mea încleştată în jurul degetului lui arătător şi eu fără aer. Restul fanteziei vă las s-o continuaţi voi, că sunteţi băieţi şi fete mari. :P

 Greşit! De fapt, eu am fost aceea care glumea: să vezi ce postare o să scriu eu odată, la mişto, despre modul tău idolatric de a scrie... Dacă Betty ar fi sărit să protesteze, sigur aş fi scris-o. Dar Betty, dimpotrivă, a fost entuziasmată de idee. Ceea ce mi-a cam stins pofta de mişto.

 Prefer să vă servesc un top 10 al propriilor mele obsesii erotice - din adolescenţa timpurie şi cea mai târzie. :)

 Pe locul zece: Tanita Tikaram.

Femeia asta b(r)ună, exotică, înzestrată cu o senzualitate sobră, gravă, cu accente lemnoase - dacă senzualitatea ar avea accente florale, lemnoase sau fructate, ca parfumurile :) - cu vocea ei atât de adâncă, m-a făcut zob, praf, pudră. De la prima ascultare. Mi-am imaginat-o plutind deasupra nisipurilor aurii ale unui deşert, ca o fata morgana. Nu ştii dacă există, sau e doar un produs al imaginaţiei tale inflamate de caniculă.

Pe măsură ce te apropii, se îndepărtează. Te rătăceşte, te pierde, te aruncă în ghearele morţii. Abia în momentul în care îţi dai sufletul... se apropie, îşi lipeşte buzele de ale tale şi îţi inspiră ultima expiraţie.

Din punctul meu erotic-obsesiv de vedere, Tanita Tikaram e cel mai frumos mod de a muri.

A fost unul din puţinele interviuri pe care nu le-am resimţit ca o invazie a intimităţii. Unul din puţinele interviuri care s-au limitat la carte şi la procedee de creaţie. Am constatat, cu plăcută surprindere, că domnul Nasta îmi citise cartea - adică o citise cu adevărat, nu o frunzărise fugitiv - că punea întrebări extrem de pertinente şi de surprinzătoare, "de acolo", ca să spun aşa. Întrebări de nuanţă. Mici fire ale Ariadnei, pe care tu ca scriitor le strecori în operă, şi nu te aştepţi să le sesizeze cineva vreodată, în acest secol al vitezelor şi al superficialităţii.

Genul ăsta de feedback e cel care te face să te simţi apreciat şi receptat just, din punct de vedere artistic. Te onorează. Chapeau în faţa felului în care înţelege domnul Nasta să îşi facă munca.

Dar avea în listă un preot ortodox cu care purta discuţii lungi şi interesante, şi care avea darul de a-i uşura sufletul. Când i se confesa, el avea darul de a-i aduce lumină în suflet. Lumină online.

Într-o seară, ea era chinuită de angoase, supărare, amărăciune. Şi l-a abordat:

ea: p?
p's status is now "Idle". (17.03.2008 22:42)

p: aici
ea: am o stare f naspa
p: de ce?
ea: acorda si tu o mica duhovniceala pe mess unui enorias vraiste
p: :)
p: s-a facut
ea: am o problema
ea: de fapt mai multe
ea: unu: neterminatu'
p: ce-i cu el?
ea: eu - trebuie sa stii, ca sa intelegi coordonatele problemei
ea: am ajutat-o pe gazda serii respective cu o gramada de chestii

ea: lecturi gratuite
ea: de cate ori a avut nevoie
ea: i-am regizat un moment la propria ei lansare de carte de am rupt auditoriul
ea: deci, imi era indatorata moral pana peste urechi
ea: m-am purtat ca un prieten, nu ca un actor spagar

p: asa
ea: ei, la spectacolashul neterminat
ea: din bar
ea: n-am avertizat lumea ca e mom de teatru
ea: n-au facut liniste
ea: si barul fiind mare, nu s-a auzit cum trebuie
ea: dar, dincolo de asta
ea: era un moment dinamic, regizat coerent, variat - desi pe alocuri lung - neterminat, de!
ea: cine era interesat, s-a uitat tzinta pana la capat
ea: ei bine, individa a avut tupeul sa scrie pe blog - adica sa declare public -
ea: faptul ca momentul a fost slab datorita faptului ca nu s-a auzit si versurile erau f slabe
ea: chestia m-a ofticat in asa masura
ea: 1. stiu cat am muncit pentru momentul ala, cum l-am construit
ea: 2. stiu ce versuri scriu
ea: 3. stiu cat imi datoreaza individa
ea: de atunci, nu am pic de inspiratie - doar o mare amaraciune
p: pai e aproape firesc, te-ai consumat nervos din cauza javrei
p: si ai ramas fara resurse in partea cealalta
ea: cam asa ceva
ea: si acum am o furie pe lipsa mea de resurse
p: un fel de perpetuum imobile
ea: ce ar trebui sa fac?
p: eu cred ca ar trebui sa ai putina rabdare, sa te calmezi si sa citesti o carte buna
p: un marquez, ceva
ea: culmea e ca nu m rabdare nici de asta
p: ca sa-ti pornesti motorul
ea: am un blocaj major :(
p: ar trebui atunci sa iesi cu o prietena/ un prieten bun si sa o injuri pe aia pana ramai fara aer
ea: asta e un sfat crestinesc?
p:  :D
p: nu dau decat sfaturi crestinesti
ea: sau intorc obrazul: public si eu discutia pe blog
p: foarte bine :)
ea: ma primesti de enorias?
p: ok, esti prima enoriasa oficiala din parohia mea virtuala
p: in marea gradina a lui D. e loc si pentru virtual
ea: parca mi s-a usurat sufletul
ea: de problema asta
ea: si mai am una
ea: am scris o piesa de teatru - nu glumele de pe blog, una adevarata
ea: aveam nevoie de finantare pt productie
ea: exact atunci fondul cultural national si-a anuntat finantarile - si "sprijin pentru artisti tineri".
ea: am aplicat
ea: am trecut de faza I eliminatorie
ea: faza Ii era sa justifici bugetul pana la ultimul leu
ea: sa ceri oferta de pret pana si de la producatorul de cuie
ea: am umblat doua saptamani cu o amica la cersit de-astea
ea: am justificat bugetul
ea: si m-au picat la faza doi
ea: apoi a dat institutul cultural oferte de finantare
ea: dar alea erau strict pt parteneriate cu persoane juridice
ea: am gasit o fundatie culturala
ea: am facut documentatia
ea: mai trebuia sa semneze fundatia ca nu are datorii
ea: ups! exact in acel moment mi-au spus ca ei sunt in schimbare de sediu
ea: deci momentan au datorii
p: of, mama
ea: si... nici macar nu pot depune cererea de finantare
ea: simt ca innebunesc
ea: atatea betze in roate si absurditati
ea: si jur ca banii nu imi trebuie decat pt a produce piesa, nu sa ma imbogatesc
p: eu cred ca in lupta asta cu institutiile statului roman nici D. nu te poate ajuta, sincer :)
ea: parca ar fi un roman de kafka
p: finantare privata nu exista?
ea: trebuie sa gasesc
ea: de privati m-am ferit din motive lesne de inteles. nu vreau sa par o tinta facila in fata ofertelor de alta natura.
p: vodafone sunt deschisi la actiuni culturale
ea: dar ei le au deja pe ale lor
ea: da, cred ca asta e solutia
ea: mapa la purtator si umblat de colo-colo
ea: dar am o oroare sinistra de chestia asta
p: te inteleg perfect
ea: de-aia preferam sa aplic pt chestii oferite de stat
ea: ca nu ai senzatia aia penibila ca te duci la cersit
p: da, dar nici nu capeti nimic
p: poate doar un inceput de psoriazis pe fond de stres
ea: si acum, da-mi un sfat crestinesc
ea: ti-am facut confesiunea deplina
ea: altele nu mai am
p: un sfat crestinesc zici?
ea: aha
p: ia-te (pe tine insati) putin peste picior, serveste-ti o mica zeflemea, spune-ti ceva de dulce
ea: asa...
ea: asta fac mereu
p: si, in rest, ce sa zic, nu stiu cum stai cu credinta
ea: pai daca nu credeam in dumnezeu, nu ma confesam unui preot
p: ca sa-ti pot spune sa lasi si pe seama Lui ceva din grijile astea
p: credinta are si ea mai multe grade ale intensitatii
ea: daca nu credeam in dumnezeu, scriam "bai dumnezeule"?
ea: eu cred f tare, f pagan si f ireverentios in dumnezeu
p: :) pai atunci lasa-i si Lui o parte din griji
p: dar asa, cu toata inima
p: din cate am observat eu, pe pielea mea, toata agitatia (tulburarea) dinauntru se transfera cumva in exterior si face treburile praf
ea: asa e
p: cand te bagi in chestii de-astea mai nenorocite, tre sa ai in tine o oarecare liniste
p: iar linistea asta nu o capeti cu exercitii de respiratie sau stand in pozitia lotus sau luand pastile sau pacalindu-te in vreun fel
ea: asta mi-a amintit de altceva: stii ca toti oamenii pe care i-am iubit cu adevarat m-au respins?
p: pai e ceva in neregula cu ei
ea: tocmai datorita acestei nelinisti care ii alunga
p: nelinistea nu ar trebui sa alunge pe nimeni
ea: ei, uite ca a mea alunga
p: eu vad asa lucrurile
p: credinta asta e ca marea
p: e profunda si linistita dedesubt
p: si tocmai din cauza asta isi permitea deasupra valuri si libertati
ea: ce frumos spus
p: eu cand vorbesc de liniste nu vorbesc de calm
p: mie nu-mi plac oamenii calmi, de ex
p: dar imi plac aia la care simt linistea aia adevarata
ea: bine, si ei pot fi aparent calmi, si tulburi pe dedesubt
p: da, de obicei asa este
p: e, eu cand vorbesc de liniste, nu zic de starea de calm
p: zic de seninatatea aia interioara care nu se schimba orice-ar fi
ea: eu nu am chestia asta
p: eh, credinta cultivata formeaza starea aia intr-un om
ea: da, dar cultivata cum?
p: pai, cum sa-ti spun eu
ea: nu-ti ascund ca ritualul bisericesc ortodox ma innebuneste
p: sunt chestii simple
ea: ca urasc slujbele clasice
p: :)
p: te inteleg, si eu
ea: si predicile tipic ortodoxe cu limbajul lor de lemn
ea: cu "intaistatator" si "prinoase ale curatiei"
p: o sa te iau la mine la biserica odata
p: eu zic de altceva
p: ei, eu nu-s credincios pen' ca-s preot
ea: stiu
ea: tu esti preot pen' ca esti credincios :)
p: faptul ca-s preot e ceva care ma depaseste
ea: chestie de vocatie
p: habar n-am daca am vocatie pentru asta
p: incerc doar sa fac treaba asta la modul cel mai onest

Acest videoclip este, să spun aşa, uvertura unor observaţii personale - pe marginea unei seri de explorat suflete marca Răzvan "Eu-nu-violez-că-adorm-în-timp-ce" Ţupa.

 Mă invitase Textieru' Florin Dumitrescu - mai precis mă şantajase emoţional "vezi-că-io-am-venit-să-te-ascult-you-owe-me-a-big-one" (semnal pentru eventuale neînţelegeri: "glumăăăăă") şi mă mituise cu un CD al "Sărmăluţelor" de mai sus (asta deja e realitate - acum ascult chiar şpriţ de vară şi beau vin sec de toamnă târzie, în timp ce scriu această postare. Eventuale incoerenţe - tot din cauza şpriţului. Ba nu, a vinului sec. :) )

Bun. Data trecută, trebuie să admit că mă tulburase felul oarecum penetrant, să zic aşa, în care Răzvan-cel-nonviolent mă radiografiase. Adică... să recunoaştem, e răscolitor să fii luat cu duhul blândeţii, dar cu fermitate, decojit ca o portocală, şi cercetat cu atâta "insight"... (Scuze de romgleză, dar nu găsesc un termen românesc pentru "insight"). Aproape că mi se păruse că e ceva personal...

Ei bine, nu e. Tot aşa l-a penetrat şi pe Textier, în seara asta, şi presupun că la fel îi penetrează pe toţi - căutând să le afle cele mai intime resorturi ale scriiturii.

Şi acum, să scriu despre nişte chestii pe care le-am descoperit în seara asta despre Florin Dumitrescu.

1) Ştiţi definiţia din şcoala primară a lichidului? "Lichiiiiidul-ia-fooooooorma-vaaaaaasului-în-care-este-puuuuuus". Florin Dumitrescu e lichid. E uluitor de adaptabil. E poet unde e cazul să fie poet, umorist unde e cazul, vocea-facilă-a-consumismului, unde e cazul, şi se adaptează uluitor pe stilurile personale f. puternice ale unor artişti f. diferiţi unii de alţii. Bravo, tată!

2) Florin Dumitrescu e întemeietorul fanclubului Foarţă. De câte ori citeşte Foarţă, strigă "Maaaaaicăăăăăl", îşi rupe tricoul, apoi leşină.

3) Florin Dumitrescu are acasă 4 lăzi pline de cuvinte săltăreţe, şugubeţe, creţe şi pădureţe. Când n-are ce face, le deşartă - cum îşi deşartă copiii cuburile - şi începe să construiască palate.

4) Florin Dumitrescu are umor, cât să compenseze deficitul a patru ţări aflate sub varii regimuri totalitariste.

5) Florin Dumitrescu nu are cronici naşpa. Dacă nu mă credeţi, daţi "sărci" pe google - omul chiar NU are nici un pizmaş. Uau!

6) Dacă lui Florin Dumitrescu îi sună telefonul în timp ce vorbeşte unui public, va răspunde, va explica politicos că are n perechi de ochi şi de ochelari care îl urmăresc, va saluta respectuos, va zâmbi celor n perechi de ochi şi de ochelari, şi-şi va continua netulburat fraza.

7) Florin Dumitrescu a scris o poezie de o melancolie sprinţară, numită "Oximoropolis", pe care amintiţi-mi să nu uit să i-o cer pe mail.

Blogul omului: aici.

(foto de Dinu Lazăr, actor: Bogdan Talaşman)

 A fost o seară cum şi-ar dori-o orice scârţa-scârţa pe hârtie.

Cu un public format din oameni calzi, prietenoşi, sinceri, care după ce au fost puţin îmboldiţi, au dat cep la butoiul de întrebări, şi s-a creat seara aia interactivă, vie, pe care o doreşte în secret orice scriitor când spune: "Puneţi-mi întrebări." (Bine, poate alţii nu şi le doresc cu adevărat, dar pe mine întrebările mă ajută mai mult decât verdictele, fie verdictele şi laudative).

Bogdan Talaşman a citit frumos şi onest, dar cu umorul caracteristic, stârnind hohotele de râs ale ascultătorilor.

Michael Haulică - care îmi e... cum să spun, ca senseiul la karate, sau antrenorul la polo pe apă, ceva în genu ăsta - a vorbit iniţial foarte profi despre carte, punându-i în lumină calităţile. Desigur, Răzvan era chitit să nu dea voie nimănui să fie profi, şi a început să bage fitilaşe subtile dar eficiente, cu vocea lui de felină, până când ne-a făcut pe toţi să ne dăm arama pe faţă. Ceea ce a fost primul pas spre comunicarea perfectă şi extrem de onestă care a caracterizat seara.

Răzvan Ţupa - îmi pare rău, Răzvan, că nu am o poză cu tine din timpul evenimentului de ieri - poate apare vreuna, şi o embeduiesc - mi-e foarte drag, într-un fel aparte. La prima vedere, ai spune că e un adolescent candid. Dar ce zace în el... hm!

Au venit şi Florin Dumitrescu (textier cel funny, jongleur cu replici spirituale, care mă anunţase cu regret că nu vine, ca să mă facă să-i apreciez şi mai mult prezenţa, în final ;) - deh, tehnică de advertising!), Artanu', care e un om cald, luminos şi amuzant - exact ce bănuiam eu despre el), Dinu Lazăr & Friends (ocazia schimbului de replici: "Dar să ştiţi că Bătăuşu' e cu cuvinte de-alea." "Draga mea, sunt ungur." :) ), Miruna Vlada - o sufletistă, frumoasă şi plină de personalitate, dom' profesor "ăl mai bun profesor de limba română" (am auzit eu de la un fost elev al domniei sale) Octavian Soviany, care mi-a scris o cronică atât de frumoasă în "Tribuna" - last but not at all least- toţi, sau aproape toţi prietenii care mă citesc cu regularitate on-line, de care m-am apropiat teribil de mult virtualiceşte, şi pe care a trebuit să-i părăsesc pentru "Hyde Park", volumul de poezii care mă aştepta cu nerăbdare.

 Mulţumesc, Andrei, Simona, Alex, Andrei bis, Roxana, Isa, Cristina etc. Mă simt onorată de faptul că sunt citită de oameni mişto ca voi.

Închei cu un răzvanism de care am râs de când am ieşit în Club A, şi până în Club B  :) : "Eu nu sunt adeptul violului. Nu de alta, dar m-aş plictisi teribil în timpul  lui."

Şi încă un răzvanism:

 A (27.02.2008 21:37:42): băi
A (27.02.2008 21:37:48): vineri primesc pozele de la munte
A (27.02.2008 21:37:52): că e aparatu la R.
lorena lupu (27.02.2008 21:37:55): bună
A (27.02.2008 21:38:01): a fost halucinant de frumos
A (27.02.2008 21:38:05): şi bună
A (27.02.2008 21:38:10): şi psps lu pulică
lorena lupu (27.02.2008 21:38:41): lol
lorena lupu (27.02.2008 21:44:28): gata?
lorena lupu (27.02.2008 21:44:36): s-a golit robinetul?
A (27.02.2008 21:44:55): păi aşteptam feedback să fiu sigur că i'm not intruding
A (27.02.2008 21:45:01): :)
A (27.02.2008 21:45:33): am mers cu naşu până la sinaia
A (27.02.2008 21:45:40): de fapt am vrut să mergem cu naşu
lorena lupu (27.02.2008 21:45:45): şi?
A (27.02.2008 21:45:48): dar a uitat să se întoarcă şi să ne ia bani
lorena lupu (27.02.2008 21:45:52): lol
A (27.02.2008 21:45:54): 'aşa că am mers gratis
A (27.02.2008 21:46:12): de acolo am luat telecabina pînă la 1400
A (27.02.2008 21:46:18): şi de acolo am luat-o pe jos
A (27.02.2008 21:46:30): era gheaţă şi ne-am legat cârpe de bocanci
A (27.02.2008 21:46:45): şi R uitase orice formă de fular pe acasă
A (27.02.2008 21:46:57): aşa că am tăiat o pătură de polar
A (27.02.2008 21:47:16): cu cuţitu ca the early explorers
A (27.02.2008 21:47:20): a fost tare
lorena lupu (27.02.2008 21:47:22): :)
A (27.02.2008 21:47:37): ne-am pus hainele groase şi okelarii şi ne-am astupat feţele
A (27.02.2008 21:47:44): adică eu doar barba
A (27.02.2008 21:47:57): şi am urcat până la 2000 pe Carp
A (27.02.2008 21:48:00): pista de ski
A (27.02.2008 21:48:07): a fost greu
A (27.02.2008 21:48:10): a durat 2 ore
A (27.02.2008 21:48:33): bătea un vânt mortal şi sus era numai gheaţă da scosesem cârpele ca să prindă bocancii pe zăpadă
A (27.02.2008 21:48:38): măcar nu era ceaţă
A (27.02.2008 21:48:50): am ajuns în sfârşit la mioriţa la 2000
A (27.02.2008 21:49:01): e genial când intri pe uşa cabanei după aşa un drum
A (27.02.2008 21:49:20): şi când te întreabă alea "ai venit pe jos?!"
A (27.02.2008 21:49:45): se oprea cabina încontinuu de la vânt şi zâmbeam la oamenii ăia de sus
A (27.02.2008 21:50:07): care se uitau mereu la noi aşa mici pe coasta aia de munte îngheţat
A (27.02.2008 21:50:18): ne-am întâlnit cu unu care venea tocmai de la omu
A (27.02.2008 21:50:39): avea coltari şi okelari de ski şi mască pe faţă
lorena lupu (27.02.2008 21:51:04): voi doi nu sunteţi normali
A (27.02.2008 21:51:10): de la 2000 ne-am orientat cu busola şi am tăiat-o drept pe munte să dăm în traseul de bolboci fără să ocolim
lorena lupu (27.02.2008 21:51:20): v-o căutaţi cu lumânărica :)
A (27.02.2008 21:51:24): a fost genial când am văzut reperele şi eram pe traseu
A (27.02.2008 21:51:43): când nu bătea vântu ăla tăios era un soare mortal
A (27.02.2008 21:51:49): noroc cu okelarii
A (27.02.2008 21:51:55): mie mi s-a şi cojit faţa deja
A (27.02.2008 21:52:01): R era dată cu cremă
A (27.02.2008 21:52:28): băi şi am mers zeci de kilometri prin zăpadă
A (27.02.2008 21:52:40): pe urmele din faţa noastră pe traseu
A (27.02.2008 21:52:49): când e zăpadă trebe să calci în urme
lorena lupu (27.02.2008 21:52:57): NU SUNTEŢI SĂNĂTOŞI CU CREIERII
A (27.02.2008 21:53:00): că altfel scoţi limba la fiecare sută de metri
A (27.02.2008 21:53:04): era aşa frumos
A (27.02.2008 21:53:09): am TRĂIT lorena
A (27.02.2008 21:53:24): a fost super uŞor drumu până la bolboci
A (27.02.2008 21:53:39): în apropierea lacului traseul intră într-o pădure super deasă
A (27.02.2008 21:53:42): şi întunecoasă
A (27.02.2008 21:53:46): e spooky
lorena lupu (27.02.2008 21:54:02): mă faci să vreau să vin şi eu
A (27.02.2008 21:54:02): şi am tot coborât până la lac
A (27.02.2008 21:54:07): am ajuns la baraj
lorena lupu (27.02.2008 21:54:23): dar n-am cui să îl las pe pulică dacă dau coltzu' pe acolo
A (27.02.2008 21:54:38): pentru că nu ştiam că mai e o parte a traseului care merge pe lac
A (27.02.2008 21:54:44): ee nu dai colţu
A (27.02.2008 21:54:55): şi de la baraj nu am ştiut bine unde-i cabana
A (27.02.2008 21:55:01): şi am ajuns la zănoage
A (27.02.2008 21:55:10): erau urme de urşi peste tot
A (27.02.2008 21:55:20): stăteam cu cuţitu în mână şi morcovu în cur de un metru
lorena lupu (27.02.2008 21:55:33): veeeezi
A (27.02.2008 21:55:36): dar cică ies doar seara
A (27.02.2008 21:55:41): şi era abia fo 5
lorena lupu (27.02.2008 21:55:45): dacă eram cu voi sigur ieşeau
A (27.02.2008 21:55:53): se înserează după
A (27.02.2008 21:55:55): 6
A (27.02.2008 21:56:04): am găsit în final traseul
A (27.02.2008 21:56:14): şi erau maşini care urcau
A (27.02.2008 21:56:21): trecuseră pe lângă mai devreme
A (27.02.2008 21:56:29): unu rămăsese înţepenit acum
A (27.02.2008 21:56:43): ne-am kinuit ceva cu un tip să-l scoatem
A (27.02.2008 21:56:56): dar a trebuit să lase maşina jos
A (27.02.2008 21:56:59): hahhahahhahahahahhahhhaha
A (27.02.2008 21:57:06): *râde demonic*
A (27.02.2008 21:57:11): nu-mi plac maşinile
A (27.02.2008 21:57:21): era aşa frumos la cabană
A (27.02.2008 21:57:30): camera de 2 pers cu 80 de lei
A (27.02.2008 21:57:32): duş pe hol
A (27.02.2008 21:57:37): la vreo 4 camere
A (27.02.2008 21:57:39): sau 3
A (27.02.2008 21:57:44): oricum nu am stat după nimeni
A (27.02.2008 21:57:49): apă fierbinte
A (27.02.2008 21:57:56): vin fiert şi ciorbă
A (27.02.2008 21:58:13): ne-am futut ca dracii şi ne-am băgat la somn
A (27.02.2008 21:58:26): si dup' aia s-a făcut un frig mareeee
A (27.02.2008 21:58:35): ziceai că se rupe cabana de la vânt
A (27.02.2008 21:58:45): am dormit cu 4 pături şi cu polaru pe noi
lorena lupu (27.02.2008 21:59:10): :) aţi mai avut energie de futut după drumul ăla de jdemii de km?
A (27.02.2008 21:59:14): hahha
A (27.02.2008 21:59:19): i always do
A (27.02.2008 21:59:23): şi R la fel
A (27.02.2008 21:59:27): trebuie
A (27.02.2008 21:59:49): a doua zi pe la 12 am plecat înapoi
A (27.02.2008 21:59:53): era soare mortal
A (27.02.2008 22:00:01): nici nu am luat geaca pe noi
A (27.02.2008 22:00:04): doar polaru
lorena lupu (27.02.2008 22:00:10): uauu
A (27.02.2008 22:00:28): dar totuşi aveam bocanci groşi izmene pantaloni de fâş şi parazăpezi
A (27.02.2008 22:00:38): ce am mai transpirat
A (27.02.2008 22:00:45): dar ştiam că la 2000 o să fie cancer
A (27.02.2008 22:00:59): băi şi am luat-o pe traseul din jurul lacului
A (27.02.2008 22:01:10): cu un câine mare prietenos şi f pufos după noi
A (27.02.2008 22:01:23): săracu era numa' oase sub toată blana aia
A (27.02.2008 22:01:27): i-am dat ce mai aveam
A (27.02.2008 22:01:35): să vezi cu ce poftă mânca pâine
A (27.02.2008 22:01:40): şi biscuiţi
A (27.02.2008 22:01:48): măgura a înghiţit-o direct
A (27.02.2008 22:01:50): săracu
lorena lupu (27.02.2008 22:01:51): carbohidraţi :(
A (27.02.2008 22:02:00): a venit cu noi până la ieşirea din pădure
A (27.02.2008 22:02:13): era atâta zăpadă!
A (27.02.2008 22:02:34): la un mom dat ăi care merseseră în faţa noastră rătăciseră traseul şi urmele lor se învârteau în cer
A (27.02.2008 22:02:35): c
lorena lupu (27.02.2008 22:02:45): şi?
A (27.02.2008 22:02:48): şi am luat-o pe direct să găsesc marcajele
A (27.02.2008 22:02:50): era simplu
A (27.02.2008 22:02:53): le vedeam mereu
A (27.02.2008 22:03:02): dar cădeam în zăpadă mereu până la brâu
A (27.02.2008 22:03:16): R a fost mai deşteaptă şi a venit printre copaci
A (27.02.2008 22:03:32): da io mă săturasem de crengi în cap şi să mi se agaţe rucsacu
A (27.02.2008 22:03:40): mi-am băgat pula în ea de pădure
A (27.02.2008 22:03:42): :)
A (27.02.2008 22:04:06): am mers iar fo doojd de kilometri
A (27.02.2008 22:04:14): sau 30 cât era
A (27.02.2008 22:04:20): prin soare şi vai şi zăpadă
A (27.02.2008 22:04:38): băi se vedea şi făgăraşu
A (27.02.2008 22:04:42): era genial
A (27.02.2008 22:05:10): am ajuns după vreo 3 ore la vârfu cu dor
A (27.02.2008 22:05:17): care de fapt e o vale :)
A (27.02.2008 22:05:21): sau valea cu dor
A (27.02.2008 22:05:38): la 18:20
A (27.02.2008 22:05:55): şi ne-am decis că dacă urcam la 2000 cu telescaunu e o înfrângere totală
A (27.02.2008 22:06:08): aşa că am pornit pe o pârtie de ski pe care nu se dădea nimeni
A (27.02.2008 22:06:14): avea capătul de sus inkis
A (27.02.2008 22:06:19): cred că nu e terminată sau ceva
A (27.02.2008 22:06:25): băi era aşa abrupt
A (27.02.2008 22:06:28): abia am ajuns
lorena lupu (27.02.2008 22:06:41): nu sunteţi întregi la devlă :)
A (27.02.2008 22:06:45): şi am ajuns la 4 şi 20 la cabana mioriţa alt 2000!
A (27.02.2008 22:06:55): de fapt 4 şi 10
lorena lupu (27.02.2008 22:06:59): uau
A (27.02.2008 22:07:11): zice aia că ultima telecabină în jos de la 2000 e la 4:45
A (27.02.2008 22:07:17): am halit o ciorbă în 5 min
A (27.02.2008 22:07:29): şi am luat-o tot pe jos pe carp
lorena lupu (27.02.2008 22:07:51): what?????
A (27.02.2008 22:07:52): dar până să ajungem la carp trebuia să trecem prin faţa cabanei
A (27.02.2008 22:07:59): băi era o gheaţă
A (27.02.2008 22:08:09): la un mom dat am alunecat amândoi
A (27.02.2008 22:08:13): şi am căzut pe spate
A (27.02.2008 22:08:18): şi mergeam aşa pe cur
A (27.02.2008 22:08:23): că era puţin de mers
A (27.02.2008 22:08:27): doar vreo 10 metri
A (27.02.2008 22:08:33): dar eu am alunecat şi aşa
A (27.02.2008 22:08:42): abia m-am prins cu mana de o scobitura
A (27.02.2008 22:08:48): de acolo totu a mers ca uns
A (27.02.2008 22:08:57): am intrat dup' aia pe carp
A (27.02.2008 22:09:03): şi ne-am dat cu punga întâi
A (27.02.2008 22:09:08): să vezi viteză
A (27.02.2008 22:09:13): dup' aia pe cur direct
A (27.02.2008 22:09:25): am făcut carpul în 20 min
lorena lupu (27.02.2008 22:09:28): bună şi punga la ceva
A (27.02.2008 22:09:30): era aşa distractiv
A (27.02.2008 22:09:54): şi la 1400 am ajuns la 5 fără 10
A (27.02.2008 22:10:05): da' tot aştepta ultima telecabină să urce toţi
A (27.02.2008 22:10:22): :) am luat-o pe jos
A (27.02.2008 22:10:39): am stat pe drumu de maşini până când s-a putut coborî prin pădure
A (27.02.2008 22:10:50): şi am luat-o aşa din copac în copac
A (27.02.2008 22:10:59): era super abrupt şi cădeam mereu
A (27.02.2008 22:11:06): nu era nici zăpadă peste tot
A (27.02.2008 22:11:10): erau mai mult frunze
A (27.02.2008 22:11:13): şi nămol
A (27.02.2008 22:11:15): hahahhaha
A (27.02.2008 22:11:32): am ajuns repede jos oricum
lorena lupu (27.02.2008 22:11:36): vaaaaaai
A (27.02.2008 22:11:42): eram numai nămol pe cur şi picioare
A (27.02.2008 22:12:11): am căzut la un mom dat şi m-am agăţat de o ţeavă subţire cred că de apă şi am tot alunecat pe ea vreo 5 m că era alunecoasă
A (27.02.2008 22:12:19): R credea că mă dau pe ea
A (27.02.2008 22:12:23): :)
A (27.02.2008 22:12:28): şi eu muream
A (27.02.2008 22:12:39): băi dar am reuşit să ajungem jos
A (27.02.2008 22:12:53): ne-am întâlnit cu nişte străini cu snowboarduri
A (27.02.2008 22:13:11): şi stăteau toţi pe marginea drumului şi se uitau la noi
A (27.02.2008 22:13:20): i-am întrebat dacă aşteaptă pe cineva
lorena lupu (27.02.2008 22:13:27): băi ce nesănătoşi da' pe asta cred că am mai zis-o 
A (27.02.2008 22:13:35): şi au zis că au văzut că venim repede şi ne făceau loc
A (27.02.2008 22:13:45): i-am întrebat dacă coboară şi au zis că mai stau
lorena lupu (27.02.2008 22:13:49):
A (27.02.2008 22:13:59): le-am zis că e mai bine să mergem toţi because of the bears
A (27.02.2008 22:14:08): ;) să vezi ce au venit toţi
A (27.02.2008 22:14:19): i-am lăsat în urmă jos după nişte case
A (27.02.2008 22:14:33): am luat ceva pateuri şi floricele din sinaia şi hai la gară
A (27.02.2008 22:14:37): şi ghici ce lorena
lorena lupu (27.02.2008 22:14:54): aţi zis :)
A (27.02.2008 22:15:02): cum am intrat pe peron să vedem oraru trenurilor era în faţa noastră un tren pe care scria bucureşti nord
lorena lupu (27.02.2008 22:15:02): ia hai pe jos până la buc
A (27.02.2008 22:15:08): ne-am urcat
A (27.02.2008 22:15:14): era full
A (27.02.2008 22:15:38): şi am nimerit pe coridor lângă un grup de alpinişti care veneau de la ucea nord din făgăraş
A (27.02.2008 22:15:52): a trecut naşu şi a întrebat dacă s-au văzut biletele
A (27.02.2008 22:15:55): ăia aveau
A (27.02.2008 22:16:04): noi ne uitam pe geam
A (27.02.2008 22:16:11): şi a plecat fraieru
A (27.02.2008 22:16:30): şi la ploieşti a urcat supracontrolu
lorena lupu (27.02.2008 22:16:31): v-a văzut noroioşi până la gât şi i s-a făcut milă
A (27.02.2008 22:16:41): şi zis şi ăla biletele la control
A (27.02.2008 22:16:44): ăia le-au scos
A (27.02.2008 22:16:55): dar nu a mai controlat pe nimeni
A (27.02.2008 22:16:59): şi am mers iar gratis
A (27.02.2008 22:17:01): :P
A (27.02.2008 22:17:15): io zic totuşi ca data viitoare să ne luăm bilete

Dar, trecând peste răul meu de moment, vă fac trataţie de Dragobete.

Pentru început, fragmentul meu preferat din "Aşteptând-o pe Sara" de Mike Haulică:

"Aha! Eşti într-o cameră de hotel. Cred că eşti tu, nu îţi văd faţa clar. Te zvârcoleşti în pat cu un individ. Nici faţa lui nu e clară. De ce dracu' nu-ţi scoţi chiloţii? Ce bucurie o fi şi asta pe voi? A, uite-l că mâna lui ajunge şi acolo... Nu-l laşi.

-Nu pune mâna. Te murdăreşti... Adu un prosop.

În timp ce individul se duce la baie, tu... (îţi zic "tu", deşi...) îţi scoţi chiloţii, atentă ca aripioarele să rămână lipite de ei. E clar! O faceţi pe roşu!? Aveţi şedinţă de partid adică. Măi, măi!

Apare şi băiatul cu prosopul, îl pune pe pat, te aşezi încet, şi-ţi propteşti funduleţul exact pe prosop, să nu pătezi cearşafurile hotelului. Te întinzi, te desfaci. El vine, te îmbrăţişează, intră. Intră uşor, lubricaţie naturală. (...) O dată pe lună. Începeţi. Continuaţi. Continuaţi. El iese. Te pupă. Pe gât, pe piept, îţi mozoleşte sânii:

-Ho, mai încet, că mai am nevoie de ei, vrei să-mi atârne în doi ani până la brâu?

(...) Te întoarce pe-o parte şi pe cealaltă, te pupă îndelung, peste tot, pe burtă, coboară, nu-l laşi mai jos, el parcă ar vrea, ar vrea? ce, -i dement? (...)

Se prăvăleşte peste tine, tu îl dai la o parte, eşti năclăită toată, pe pulpe, pe burtă, sânge, spermă, after shave-ul de care îţi spusese cândva, sau îţi scrisese, sau doar avea intenţia, transpiraţie, bucurie, el îşi admiră sângele de pe burtă, de pe pulpe, de pe sex, aşa ar arăta un bărbat pe ciclu? (...)

Ce să fac eu cu amintirea asta a ta? Să ţi-o las? Să-ţi scot doar sângele din ea? Dar ce-ar mai rămâne? Nu tocmai sângele o face de neuitat?"

-------------------

Completez acest fragment - unul din pasajele mele erotice preferate din literatura română - cu un strop din muzica mea preferată - să-i zicem tot română, deşi e cam coproducţie:

Fotografiile... aparent simple. Oameni îmbrăcaţi decent, fotografiaţi în locuri care denotă bunăstare şi eleganţă: o casă frumoasă, o piscină, un fotoliu confortabil, malul mării... E drept, citeşti în privirea lor o anume nelinişte... o disperare tăcută, dar ţi se pare că ţi s-a părut. Tinzi să treci peste, cu superficialitatea "mileniului vitezei".

Apoi observi în dreapta fiecărei fotografii paradisiace o cutiuţă albă. Dacă arunci o privire în cutiuţă, vezi adevărata fotografie (în alb-negru, mărită de o lupă). Afli unde au fost imortalizaţi emigranţii respectivi. În parcuri, în cămine sărăcăcioase. Descoperi lipsa de şanse, lipsa de siguranţă, şi le înţelegi disperarea din priviri. Impactul se conturează cu atât mai puternic, prin contrapunct.

În fond, e o idee simplă şi ingenioasă. Dar sugestivă şi cutremurătoare.

Pe mine m-a impresionat cel mai mult fotografia unui băieţel bălan şi pistruiat, care se dădea - în varianta optimizată - pe o balustradă mare, în ceea ce se dorea a fi o casă frumoasă de familie. În varianta reală, călărea un piedestal gol într-un parc... singur, ridicând spre fotograf o privire de o tristeţe total incompatibilă cu vârsta lui. Un băieţel cu o expresie de om mare.

Folosind pretextul dat de musicalul Sweeney Todd, Tim Burton a luat o decizie strajnică: "Ia să fac io băşcălie de toate filmele horror cu "răzbunători-ai-ambiţului-de-familist", de la origini şi până la era computerizată a efectelor speciale de azi!"

Buuuun. Şi s-a apucat. Cer gri şi înnorat de Londră. Trotuare sumbre şi dezolante. Decoruri şi mai sumbre, şi mai dezolante. Costume extraordinar de sumbre şi de dezolante. Iar Johnny Depp şi Helena Bonham-Carter, cu machiajul lor negru-pe-alb, gros de două degete, îţi apasă pe loc butonaşul-reminder de Raul Julia şi Anjelica Houston din "Familia Addams".

Era să uit ceva. Da! Valurile de sânge vâscos. Păi cum!? Încă de la genericul iniţial, când sângele se scurge pe mecanismul supercomplicat al crimei - atât de complicat, încât îţi aminteşte de supermecanismele inventate de Tom ca să îl prindă pe Jerry - îţi dai seama că nu vei vedea povestea reală şi cutremurătoare a unui criminal în serie, ci o băşcălie la adresa filmelor referitoare la poveşti-reale-şi-cutremurătoare... :)

Nici nu ai cum altfel, la un scenariu ca ăsta. Sweeney Todd vine acasă cu traista de sechele din trecut/Sweeney Todd îşi vede casa din tinereţe ruinată şi află de destinul tragic al familiei sale/Sweeney Todd se răzbună pe lume.

Ce mi se pare mişto: parodia pereţilor scorojiţi-oglinzilor sparte-răilor şi proştilor e spartă de sobrietatea interpretării lui Johnny Depp. După ce l-am văzut în Piraţii 1, 2, 3... mă aşteptam la un alt one-man-circ (r) Johnny Depp. Dar nu: în această "noir parody", bărbierul demonic e de o sobrietate aproape înduioşătoare. La un moment dat, inclusiv această sobrietate începe să se parodizeze pe sine şi dă în posomorală făţişă. Apogeul comic al acestei stări ne este prezentat spre hlizire cu hohote, prin intermediul viselor de vacanţă ale personajului feminin... şi-i vedem în ridicole costume de baie britanice, până la gât, şi pe el, cu aceeaşi posomorală întipărită pe figură. Ba chiar şi la imaginara lor nuntă... personajul se însoară purtând aceeaşi mască de beton, cu aceeaşi morgă de erou "noir" neaoş.

De-asta e Johnny Depp unic: ştie să îţi transmită drama a 15 ani de deportare, ca în momentul imediat următor să te tăvălească de râs cu o poantă neaşteptată. Ştie să fie dramatic, şi totodată, să îşi auto-ironizeze dramatismul. În filmul ăsta, Johnny Depp e"The Crow", cu aromă de "The Phantom of the Opera" şi sos de "Jack Spintecătorul", combinate cu un stil studiat de "gentleman" britanic al filmelor englezeşti clasice - care, totuşi, nu îţi inspiră nici o clipă senzaţia de fals - şi cântă bestial.

2) imaginea: cred că, dacă iei DVD-ul cu filmul, poţi da "stop" oriunde vrei, şi rezultatul va fi un tablou gotic. Parodie, parodie; dar cu desăvârşit respect pentru model.

3) Alan Rickman: interpretul ăluia-rău. Un actor de o subtilitate şi o fineţe rară. De fapt, exceptându-l pe Sacha Baron Cohen, interpretarea actoricească din "Sweeney Todd" e de o discreţie care înnobilează parodia. Ne dovedeşte negru pe alb (la propriu, acest negru pe alb), că umorul, ca şi medicamentele, îşi face efectul optim dacă e perfect dozat. Nu trebuie să te scălâmbăi ca un dement ca să "fii comic".

4) satira socială: la fel de subtilă ca şi umorul.

Ce m-a frecat la icre:

1) Cine a pus-o pe Helena Bonham-Carter să cânte? Femeia e o actriţă minunată. Adorabila relaxare cu care ia punguţa de bani a primei victime, şi şi-o bagă în decolteu... accentele de Cruellă combinate cu gesturi de nevastă grijulie şi de hangiţă harnică... într-un cuvânt, e perfectă. Până deschide gura cu scopul de a cânta.

Era aşa de greu s-o dublaţi?

Iubim bărbaţii (PE UNII DINTRE EI) pentru că se fofilează mult mai puţin decât noi. Pentru că au momente dezarmante şi înduioşătoare de sinceritate stângace, pentru că lipsa lor de proximitate e extrem de drăgălaşă, pentru că spun tâmpenii şi te fac să râzi, pentru că ştiu să fie generoşi în cele mai neaşteptate feluri, pentru că dacă le povesteşti o problemă sar imediat să o rezolve şi nu stau să bocească pe lângă tine, pentru că le pasă.

Iubim bărbaţii pentru că uneori ştiu să fie adorabil de cavaleri, pentru că au o anume discreţie a emoţiilor, o anume discreţie a gesturilor de afecţiune, o anume discreţie a sentimentelor. Şi îi iubim pentru că au cu adevărat nevoie să fie iubiţi şi pentru că ŞTIU SĂ OFERE RECIPROCITATE.

Bun. Acest mic cărtărism - care include o anume categorie minunată de bărbaţi - mi-a fost inspirat de o seară lipsită de inspiraţie. Nu aveam chef de scris, deşi ar trebui... şi am intrat în vorbă cu Doomy din lista de mess. Care îmi povesteşte de o fostă mare iubire "cam hookerish". Nu mă pot abţine să nu remarc. "Numai de astea vă îndrăgostiţi."

Şi omu' îmi spune o chestie care mă sparge. O chestie de o sinceritate năucitoare. " pur şi simplu, am nevoie să nu fiu singur. şi marele meu obiectiv e să ajung cu mulţi bani, să arăt bine şi să fiu deştept. şi să găsesc una suficient de ruptă, care să depindă de mine şi să nu mă părăsească niciodată"

Mie îmi îngheaţă mâna pe mouse. Uaau! And I thought I was the vulnerable one!

Ca să nu mă emoţionez, îi propun în glumă:

"bine, mă, până o să ai tu bani mulţi o să fiu eu suficient de expirată să corespund condiţiilor tale."

La care omul îmi răspunde:

"îţi dau timp până în iulie să expiri".

Îi răspund în glumă: "dar ce sunt eu, nuga cu alune?"

Dincolo de glumă, e genul ăsta de atitudine frumoasă, fermă şi masculină, care îi face pe unii bărbaţi irezistibili. Şi cavaleri, şi nebuni, şi bufoni, şi minunaţi. (Şi cu asta Doomy intră cu fală şi glorie la noi în "blogroll")

OK, discuţia a fost o glumă. Dar m-am simţit câteva clipe ca prinţesa din Turnul de Cristal, curtată de Făt Frumos? M-am. :)

Şi de-asta iubim bărbaţii. PE UNII.

În seara asta, am fost o oră şi ceva, poate două, în New Orleans. New Orleans reînsufleţit pe scena Odeonului, de cea mai impresionantă formaţie de jazz: Benko Dixieland Band.

Menţionez, nu sunt fanul lor. Mai bine zis, nu eram. Dar am citit un articol, cum că atât Ronald Reagan (mai demult), cât şi Dubya Bush i-au felicitat în persoană, şi românul cârcotaş din mine a zis: "Ce vrăjeaaaaală!" Apoi s-a întrebat: "Ce motive ar avea 2 (doi) preşedinţi americani să felicite o trupă ungurească de jazz?" Şi m-am dus să aflu răspunsul. Mi-aş fi dorit să vii şi tu...

Bun. Prima impresie e f. plăcută. Opt interpreţi (vocal şi instrumentişti) toţi purtând costume roşii, cămaşă albă şi un cochet papion negru, apar pe scenă cu o înduioşătoare solemnitate ludică (prilej să remarc că unii oameni, ca şi vinurile, devin mai speciali şi mai ameţitori, pe măsură ce înaintează în vârstă) şi intră în nişte acorduri vesele, nostalgice, uşor recognoscibile, care te transpun în New Orleans. Îţi creionează o lume. O lume a stilului, o lume în care artistul îşi respectă/adoră/divinizează menirea de artist, şi e recunoscător publicului că a venit să îl vadă, şi conştient că e o onoare pentru el că x indivizi şi-au lăsat teveul-purcelul-căţelul şi au ales să traverseze viscolul, pentru a fi acolo... O lume a atât de cunoscutelor şi jovialelor acorduri de altădată...

Bun. Asta e doar începutul. Pentru că, dacă solistul unui ansamblu e virtuozul cel mai virtuos (sau virtuosul cel mai virtuoz, adică ăl mai instrumentist din toţi) poţi afirma cu încredere că Benko Dixieland e o trupă de 8 solişti. Conducătorul trupei şi naşul ei, clarinetistul Benko Sandor, e un geniu al clarinetului. Dar trombonistul e un geniu al trombonului, pianistul e un geniu al pianului, trompetistul e un geniu al trompetei ş. a. m. d. Pe melodiile de jazz f. familiare (optzeci la sută prelucrări, hituri, şlagăre pe care şi tu, şi eu, şi ei şi ele le ştim şi le fluierăm în duş: When You're Smiling, What a Wonderful World, Just a Gigolo, Nobody Knows The Trouble I've Seen, Alexander's Ragtime Band, It's A Long Way to Tipperary, etc. încheiate apoteotic cu un When The Saints Go Marching In cum n-am auzit în viaţa mea) - băieţii ăştia (trecuţi simţitori de a doua tinereţe, dar mânuindu-şi instrumentele cu o pasiune adolescentină) realizează nişte improvizaţii instrumentale-vocale de te lasă fără aer. Îmbinând vijelia cu zefirul. Un acord pasional apoi, pe neaşteptate, unul cutremurător de tandru. Şi apoi un gest cabotin - să pareze patetismul. Instrumentele prind viaţă în mâinile lor. Încep să râdă, să plângă, să sufere, să alinte, să iubească.

Asta e! În ceea ce fac Benko & Co e enooooorm de mult suflet. Combinat cu multă precizie, şi multă imaginaţie. Şi talentul de a interpreta cu o prospeţime uluitoare. Viu şi plin de energie. Şi talentul de a reconstitui inima, spiritul şi sângele unei Americi pe care nici americanii nu o mai au. De-aia le-au trimis doi preşedinţi americani scrisori de felicitare... Şi doi sunt mult prea puţin.

Iată un sample (cu menţiunea că nu conservă nici 10 la sută din forţa de captivare pe care o are trupa live, şi energia cu care te fac să te pomeneşti că ţi-ai exfoliat nu doar sufletul ci şi palmele, şi plămânii - până şi pe mine, care sunt o doamnă, şi nu urlu la concerte :) ):

To: lor...

Subject: Poze

Apoi, când pierdusem orice speranţă, am auzit-o la un radio pe net. dă-i cu sărciul pe gin gin, djinn djinn şi toate combinaţiile posibile... E de fapt djin djin, şi e cântat de o superbă beniniancă (sau benineză) pe nume Angelique Kidjo.

Ei, eu când aud melodia asta, mă imaginez întinsă pe o plajă pustie, cu nisip fin şi mătăsos, care îmi alintă pielea. Îmi imaginez că mi-a crescut părul până la pământ, şi de altfel, e singura mea vestimentaţie. Mi te imaginez că îmi aduci cadou un buchet de fluturi, pe care îi risipeşti deasupra mea... fluturi delicaţi, cu aripi translucide şi picioruşe fine a căror atingere e mai delicată decât o părere.

Apoi, îmi strecori între buze o ţigară de foi intens aromată - eu, nefumătoarea, vă garantez că nu există plăcere mai mare decât a fuma ţigări de foi intens aromate - e o senzaţie care te învăluie prin căile respiratorii şi îţi traversează în flux-reflux lent întreaga făptură. Mi-o aprinzi şi mă laşi să absorb fumul dulce-picant. Milioane de muguri ai voluptăţii se deschid într-o clipă în tot trupul meu - mă simt ca o livadă de portocali înflorită aşa, pe neaşteptate.

Eu iau un pumn de nisip şi îl las să curgă încet peste tine  - trasez o hartă efemeră a unor teritorii cucerite, necucerite, zone albe şi domenii ale coroanei. Oricum, trupul tău e o hartă în continuă schimbare, e mai instabil decât America de Sud... continentul stupefiantelor. Sunt stupefiata ta, şi ştii asta. Îmi deschizi până la insuportabil toate organele de simţ. Simt prea intens soarele care arde, simt prea intens sarea brizei - îmi arde buzele, ţipătul unei păsări din depărtare îmi sfâşie auzul. E ca o nouă realitate, o realitate atât de chinuitoare în persistenţa ei, că nu o pot suporta. Eliberează-mă. Djin djin djin...

Începe genul meu preferat de spectacol, un spectacol struţocămilic. Adică: a little bit of this, a little bit of that. 2 prim balerini clasici + un repăr + o actriţă bătrână, cu look dezabuzat de pensionară. Fiecare face ce ştie mai bine, şi din acest amestec de stiluri, asezonat cu fundalul citadin al blocurilorcu multe etaje se desprinde o impresie izbitoare: aceea a furnicarului de singurătăţi. Singurătăţi pe alocuri amăgite de iluzia comuniunii, dar redescoperite cu atât mai dureros, în momentul în care iluzia dispare.

Oamenii se caută. Se caută unul pe altul, se privesc mult şi adevărat. Asta îmi place la Block Bach. (Între noi fie vorba, eu habar nu am de coregrafie, deci spun doar, ca un neavenit şi un pedinafarist, ce am înţeles eu şi cât m-a dus mintea.) Toţi 4 vor să rupă cercul vicios al singurătăţii, vor să "întâlnească". Uneori, "întâlnesc". Dar întâlnirea e adeseori ratată din varii motive: unii nu intră în joc, alţii îl duc prea departe. Aşteptări şi dezamăgiri.

Dar la un moment dat se produce Întâlnirea (aia cu Î maaaare.) El, băiat frumos, ea, fată frumoasă. Întâlnirea e la început întâmplătoare, apoi din ce în ce mai dorită şi căutată. Tatonare, emoţie, fluturi în stomac. Aici, spectacolul e incredibil de puternic.  Simţi cum evoluează relaţia, cum creşte încet, agonic de încet, treaptă cu treaptă. Pas cu pas. În această încetineală a poveştii de dragoste - să-i zicem "slow love", pentru a-l opune conceptului de "fast love" pe care îl ştim cu toţii) , fiecare gest capătă însemnătate, fiecare gest e o expresie a acumulării. Ai spune: "Happily ever after" că altfel nu are cum.

Ţeapă. Când povestea pare mai frumoasă, ea dispare brusc. Şi el, rămas singur, se chirceşte încet, cu o privire din altă lume. Atunci, m-am pomenit plângând. Pentru că furnicarul eternului bloc, furnicarul marii metropole îşi continuă freamătul netulburat, în timp ce un om urlă mut, în singurătate. End of Story.

Îl traduc, deci îl citesc. Îl citesc, deci îl descopăr. Îl descopăr, deci trăiesc unul din acele momente rare, în care o poveste mă fură şi mă poartă într-un vârtej fascinant. Pentru că deţine acel strop de vrajă, care face diferenţa între text corect scris, şi artă. Mă fascinează, deci îi mulţumesc soartei care mă face să fiu traducătoarea lui. Şi mă jur, dacă aş fi atât de stabilă financiar, încât să-mi permit gestul, l-aş traduce gratuit!

Iată-l, prezentat de criticul William Styron:

Edward Bunker e unul din acei câţiva – foarte puţini – scriitori americani care au creat literatură autentică din experienţele lor de infractori şi de prizonieri. Acum în vârstă de cincizeci de ani, Bunker n-a mai fost întemniţat din 1975, dar, înainte de acest an, şi-a petrecut aproape toţi anii din viaţă pe după gratii, exceptându-i pe aceia ai copilăriei foarte timpurii. Altfel spus, până după patruzeci de ani, Bunker a cunoscut mult mai bine încarcerarea, ca formă de viaţă, decât libertatea, chiar pe cea mai limitată. Faptul că o carieră ca a sa – atât de evident lipsită de stimulentele naturale ale educaţiei şi ale realizărilor personale – a putut produce un scris de o asemenea calitate, e extrem de neobişnuit; şi faptul că aceasta a creat nu doar "Mai crud decât o fiară", ci încă alte două romane de o valoare literară incontestabilă (până acum) e surprinzătoare, aşezându-l pe Bunker în grupul restrâns al scriitorilor-captivi, a căror operă se caracterizează prin integritate, măiestrie şi pasiune morală, în aşa măsură încât să solicite în mod serios atenţia noastră. Pentru a înţelege natura realizărilor ieşite din comun ale lui Bunker, e necesar să trecem în revistă câteva din detaliile vieţii lui, o viaţă de lipsuri şi de violenţă, într-adevăr, o viaţă atât de marcată de nihilism – cel puţin, în mintea cititorului burghez – încât să facă aproape complet neverosimilă orice idee de creativitate, sau eventuala înflorire a unei cariere literare.

Bunker s-a născut şi a crescut chiar la Hollywood, în California. Spre deosebire de majoritatea infractorilor americani, el s-a născut alb. Tatăl său a fost maşinist în teatre recunoscute din Los Angeles şi, din când în când, îşi găsea de lucru şi în studiourile de film – a lucrat la un moment dat pentru Hal Roach Organization, în timpul turnării celebrelor comedii "Our Gang". Mama lui a fost dansatoare profesionistă, şi a fost angajată în trupa de balet a filmelor lui Busby Berkeley. Alcoolismul l-a trimis pe tatăl lui Bunker într-un spital de stat, iar cuplul a divorţat atunci când Bunker avea patru ani. Răvăşită de timpurile grele ale Marii Depresiuni Economice, viaţa băiatului a urmat modelul numeroaselor cazuri care sunt generate de alcoolism şi familii destrămate. El a tot intrat şi ieşit în orfelinate şi şcoli militare, din cadrul cărora a început să evadeze cu o hotărâre accentuată de revolta împotriva autorităţii, pe care o nutrea chiar şi la acea vârstă fragedă. La unsprezece ani, a fost internat pentru o scurtă perioadă la Spitalul de Stat Camarillo şi, un an mai târziu, a fost trimis la şcoala de corecţie juvenilă de la Whittier. A fugit de acolo şi, după ce a fost prins, a fost trimis la o şcoală mult mai dură, menită băieţilor nedisciplinaţi cu patru sau cinci ani mai în vârstă. Aici, a petrecut aproximativ un an, şi a fost eliberat condiţionat la paisprezece ani. După douăzeci şi nouă de zile de libertate, a fost prins pe când încerca să jefuiască un magazin de băuturi spirtoase şi a fost împuşcat (şi rănit superficial) de către proprietar. Acest delict i-a adus lui Bunker o sentinţă de un an de închisoare la Lancaster, deşi avea cu mult mai puţin decât vârsta prevăzută legal, de la optsprezece la douăzeci şi cinci de ani. De-a lungul acestei perioade, Bunker a nimerit în permanenţă într-un mediu populat de delincvenţi mai în vârstă. După ce a înjunghiat un gardian la Lancaster, el a fost dus la Închisoarea Districtului Los Angeles, unde, la cincisprezece ani, a fost trimis în sectorul rezervat criminalilor notorii. Printre cei deţinuţi acolo, se aflau numeroşi criminali care aşteptau pedeapsa cu moartea. Datorită vârstei, şi datorită avocatului său, renumitul Al Matthews, care a preluat cazul pro bono şi care a fost capabil să demonstreze că funcţionarii caselor de corecţie au abuzat de Bunker în mai multe cazuri anterioare, judecătorul a decis că acesta era prea tânăr pentru San Quentin, şi l-a condamnat la întemniţare în închisoarea districtului, cu eliberare condiţionată. Aplicarea sentinţei a fost suspendată. A fost eliberat.

În timpul acestei scurte perioade de libertate, Eddie s-a împrietenit cu doamna Hal Wallis, soţia renumitului producător de film ("Casablanca", "Becket" şi multe altele), ea însăşi actriţă de unică ocazie în "Keystone Comedies" a lui Mack Sennett. Louise Fazenda Wallis a făcut eforturi pentru a-l îndruma pe Eddie pe calea onestităţii şi a demnităţii, dar preocuparea ei a rămas fără rezultate. Prietenii lui, exceptând-o pe Louise Wallis, erau absolvenţi ai şcolilor de corecţie şi infractori profesionişti de renume. Bunker, acum în vârstă de şaisprezece ani, a început să vândă marijuana, s-a angajat entuziast în "ciordeli" (furturi profesioniste din magazine) şi a învăţat scurte jocuri de noroc, cum ar fi pariurile, "Spânzurătoarea" şi "Schimbarea Banilor". A fost somat să tragă pe dreapta de doi detectivi în timp ce transporta marijuana. A început o urmărire sălbatică pe străzile Los Angeles-ului; maşina condusă de el a răsturnat alte trei maşini şi a izbit un camion poştal înainte de a fi prins. Judecătorul nu era încă dispus să trimită un copil de 16 ani la San Quentin, şi l-a condamnat la un an în închisoarea districtului, urmat de eliberare condiţionată. El a evadat.

Din acest punct, norocul lui Bunker s-a terminat. Mai exact, calendarul afirma că are şaptesprezece de ani – încă nu are optsprezece, dar e suficient de aproape de această vârstă. Pentru evadare şi pentru atacul aspra gardianului de la Lancaster, i s-au acordat două condamnări succesive cu termene de la şase luni la zece ani, şi a fost trimis la San Quentin.

În timpul acestei perioade petrecute la San Quentin – de patru ani şi jumătate – Bunker a descoperit cărţile, şi a început să citească şi să scrie. Louise Wallis i-a trimis o maşină de scris portabilă, respectiv un abonament la ediţia de duminică a "New York Times" şi la "Book Review". În timp ce explora entuziasmat literatura, a devenit un cititor nepotolit, devorând patru sau cinci cărţi pe săptămână, care variau de la o "Istorie Militară a Occidentului", până la colecţii de povestiri scurte editate de "New Yorker", şi până la romane de Thomas Wolfe, Faulkner, Dreiser, Hemingway şi Dostoievski, şi alţii la fel de renumiţi ca şi ei, sau mai puţin renumiţi. El a şi scris un roman, pe care l-a considerat ulterior ca fiind foarte prost, şi multe povestiri scurte, toate rămase nepublicate.

Când a fost eliberat pe cuvânt de onoare, s-a întors în lumea de afară cu intenţii serioase de a se îndrepta, şi a fost luat iar sub aripa Louisei Wallis, care a obţinut o slujbă pentru protejatul ei la o casă de copii din apropiere, a cărei principală susţinătoare era ea; acolo, e a fost angajat ca un amestec de şofer, supraveghetor al bazinului de înot, preceptor al sălii de studiu şi îndrumător. Din păcate, protectoarea lui a început să sufere de o formă gravă de depresie, şi a devenit indisponibilă, iar Bunker şi-a pierdut singura ancoră într-o lume precară. Acum în vârstă de douăzeci şi trei de ani, el a încercat să obţină slujbe cinstite, cum ar fi acelea de analist de scenarii sau de cititor la diverse studiouri de film, dar, datorită cazierului său, a fost respins. Dându-şi seama că lacătul care îl încuiase în închisoare, îl încuia totodată în afara societăţii, a hotărât, după cum a spus, să "se descurce cu propriul cap", ceea ce a însemnat să vândă maşini sportive folosite ca şi faţadă, în timp ce planifica delicte în penumbră. El concepea intrigile unor tâlhării care erau puse în practică de alţii. "Până atunci, tipii ăştia jefuiau magazinele de băuturi spirtoase sub impulsul momentului", îşi aminteşte el. "Eu le-am aranjat lucrurile în aşa fel, încât să poată câştiga nişte bani." El planifica de asemenea să le organizeze pe prostituatele din Hollywood, jecmănindu-i pe peşti şi pe madame, pentru ca aceştia să-i plătească protecţie. El a trăit astfel timp de patru ani. Între timp, se îndepărtase de relaţia lui cu Louise Wallis. În sfârşit, e prins într-un caz de punere în circulaţie a unor cecuri falsificate şi e condamnat să se întoarcă în San Quentin pe o perioadă nedeterminată, care putea varia între şase luni şi paisprezece ani. Aceasta a fost cea mai îndelungată perioadă de detenţie a lui Bunker, una care nu a luat sfârşit decât după ce a stat şapte ani în captivitate. În această perioadă, a continuat să citească enorm de mult şi să scrie cu pasiune şi cu o sârguinţă surprinzătoare, ducând la bun sfârşit patru romane nepublicate şi multe povestiri scurte. Pentru că îi lipseau banii, să le poată trimite prin poştă, îşi vindea adeseori sângele pentru a face rost de sumele necesare, să expedieze revistelor povestirile respective. El îşi aminteşte acest răstimp ca fiind unul apropiat de nebunie – pentru că sentinţa era exagerat de lungă, luând în considerare delictul care o generase – falsificarea fiind considerată de obicei o infracţiune minoră. Partea cea mai îngrozitoare era că sentinţa era redistribuită în fiecare an, astfel că el nu putea şti niciodată dacă va fi eliberat condiţionat în şase luni, sau şase ani, sau în orice interval dintre acestea.

"Mai crud decât o fiară" are ca principală temă furia şi frustrarea pe care o resimte protagonistul romanului, care, ca şi autorul acestuia, e eliberat de închisoare şi nu are de înfruntat decât indiferenţa, în cel mai bun caz – şi în cel mai rău, ura şi ostilitatea lumii de afară. Una din amintirile cele mai incisive pe care le reţine Bunker din acea vreme este faptul că pantofii cei noi de stradă îi provocau pustule grave pe picioare, după acei ani în care a purtat papucii imenşi şi groşi de la închisoare. El a scris peste două sute de scrisori pentru a candida la diverse locuri de muncă legale – dar nu a primit nici măcar un singur răspuns, cazierul său acţionând ca un veritabil blestem. Un adevărat paria al societăţii, Bunker a păşit iar pe calea infracţiunilor. Într-o noapte, după ce a spart şi jefuit seiful de podea al unui bar, el a fost arestat după o urmărire spectaculoasă cu maşina.

În momentul arestului său, el a simulat nebunia, afirmând că s-a născut în 1884 şi că el l-a avertizat pe Roosevelt în privinţa atacului japonez de la Pearl Harbor. În timpul punerii sale sub acuzare, el ii spune judecătorului că Biserica Catolică vrea să-i implanteze un radio în creier. Acţiunea a fost suspendată, solicitându-se un control psihiatric. Psihiatrii care l-au examinat pe Bunker au descoperit că acesta era un "paranoic acut cu schizofrenie cronică, halucinaţii auditive şi mania persecuţiei". Acest şiretlic a avut atât un succes atât de mare, încât a determinat ca el să fie trimis la închisoarea din Vacaville, unde a fost considerat un factor de risc major, o ameninţare pe care Bunker făcea tot posibilul să o exploateze, căutând fiecare oportunitate care i se ivea, să flecărească zgomotos cu pereţii.

În cele din urmă, s-a întors la Los Angeles pentru procesul de spargere a seifului, a achitat cauţiunea şi a rămas liber, timp de un an. De vreme ce se afla pe străzi, el se mişca încolo şi încoace între Los Angeles şi San Francisco, conducând ceea ce el numeşte acum "un imperiu al drogurilor uşoare." În acest moment, pentru a-şi suplimenta veniturile, el a hotărât să jefuiască o bancă mică, dar prosperă, din Beverly Hills. De aici încolo, şirul de coincidenţe care au urmat ar fi avut o tentă comică, dacă deznodământul nu ar fi fost atât de cumplit. Fără ca el să ştie, maşina lui Bunker, în momentul în care acesta a pornit să jefuiască banca, fusese dotată în secret cu un radiotransmiţător de către agenţii Secţiei de narcotice, care se aşteptau ca micul lor instrument să le permită să îl urmărească pe escroc înspre o tranzacţie de droguri. Spre surprinderea lor, Bunker, înarmat şi pregătit să comită un jaf, şi acum urmărit, în maşina lui, nu doar de agenţii pe motociclete dar şi de un elicopter, i-a condus pe poliţişti până la uşa băncii, unde a urmat dezlănţuirea unui infern în toată regula, dat fiind că spărgătorul zădărnicit a fost recunoscut de îndată, urmărit şi, după o lungă vânătoare cu maşina, a fost prins sub ameninţarea puştii şi bătut cu bestialitate. De această dată, perspectivele erau cu adevărat sinistre. El a încercat să se sinucidă. Un triplu ratat, Bunker a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru tâlhăria comisă asupra băncii şi la şase ani pentru planificarea traficului cu droguri, cele două sentinţe urmând a se derula consecutiv.

Aici s-ar fi terminat povestea noastră – aceea a încă unui inadaptat mizerabil, condamnat la moartea vie pe care o reprezintă condamnarea instituţională – dacă nu ar fi existat capacitatea de a mântui a artei. Pentru că, trebuie să ne amintim faptul că, până şi în perioada în care a trăit în păcate, Bunker a muncit din greu pentru a deveni scriitor. Primul lui roman, "Mai crud decât o fiară", a fost acceptat pentru publicare încă din momentul în care îşi aştepta procesul.

El se afla supus sistemului federal de penalizare, datorită jafului comis asupra băncii şi acuzaţiilor legate de narcotice, şi s-a pomenit că este expediat să îşi execute pedeapsa la Penitenciarul Federal McNeil Island, din Puget Sound, Washington. În timp ce se afla acolo, el şi-a arătat încă o dată revolta împotriva autorităţii şi a refuzat să se lase cazat într-o celulă de zece oameni. Pentru această rebeliune, a fost mutat la cea mai înfricoşătoare închisoare din America, o clădire imensă sin Marion, Illinois, care deposedase Alcatraz-ul de titulatura de fortăreaţă menită să găzduiască cei mai siniştri criminali ai naţiunii, un loc unde trei sute de prizonieri sunt supravegheaţi de şase sute de gardieni. Chiar dacă era încarcerat aici, Bunker a continuat să scrie. Cel de-al doilea roman al său, "Fabrica de animale", a fost finalizat aici. (Un al treilea roman, "Băieţelul mic şi albastru", a apărut în 1982.) Între timp s-a întâmplat lucrul cel mai important din punctul de vedere al carierei sale literare şi, totodată, al destinului său ulterior: în anul 1973, a fost publicată cartea sa "Mai crud decât o fiară"; a fost primită cu cronici excelente şi o atenţie considerabilă. Trebuie să menţionăm, totodată, că între timp, Bunker devenise deja o legendă a lumii interlope, şi faima lui se extinsese până în lumea de afară. El scrisese articole furioase pentru "The Nation". Un eseu mistuitor pe care îl scrisese, referindu-se la criza rasială din închisorile americane, fusese publicat în "Harper's Magazine" şi anunţat într-un mod extrem de reliefat pe copertă; teza lui – referitoare la faptul că duşmănia ireconciliabilă dintre albii şi negrii din închisoare va duce, în mod sigur, la o catastrofă – era o avertizare care a generat o îngrijorare generală. Acest articol şi publicarea romanului "Mai crud decât o fiară" au fost cruciale pentru a-i obţine eliberarea condiţionată în 1975. El a rămas cu seninătate în afara gratiilor, în anii care au urmat.

În prezent, Bunker locuieşte împreună cu soţia lui la Los Angeles, unde continuă să scrie literatură, şi unde a obţinut succese considerabile în calitate de scenarist. În 1978, "Mai crud decât o fiară" a fost ecranizat, sub titlul "Straight Time", cu Dustin Hoffmann în rolul principal. Filmul nu a fost un succes comercial şi a fost ignorat de critică, în mod inexplicabil, deşi e o operă plină de tensiune şi incredibil de bine realizată, care explorează temele crimei şi ale pedepsei cu o pătrundere impresionantă. În 1985, Bunker a colaborat la scenariul filmului "Runaway Train (Trenul evadării)", o dramă captivantă despre câţiva infractori care fug dintr-o închisoare din Alaska. Filmul a fost bine primit de critică şi de public, şi a obţinut nominalizări la Oscar pentru vedetele sale, Jon Voight şi Eric Roberts. Bunker s-a adaptat perfect la viaţa în societate, după atâţia ani de violenţă şi disperare. Atitudinea şi comportamentul său trădează liniştea unui om care s-a împăcat cu sine după o viaţă de groază existenţială pe care puţini din cetăţenii obişnuiţi, care se supun legilor, pot să şi-o imagineze.