Eşti tânăr, eşti conştient de forţele tale, vrei să reuşeşti, eşti conştient că dacă vrei ceva, trebuie să munceşti, trebuie să îţi pui mintea la contribuţie, să-ţi faci un plan pe termen lung şi să nu te abaţi de la idealurile tale.

Adesea, asemenea fraze sună prea frumos pentru a fi adevărate, dacă e să comparăm ambiţia, elanul şi forţa de muncă pe care le emană foarte mulţi tineri români cu ceea ce li se oferă, efectiv, pe piaţa muncii din România, cu piedicile care li se pun când vor să pună bazele unei afaceri sau când, pur şi simplu, caută să îşi pună în valoare abilităţile şi forţa creatoare.

Mulţi tineri ies de pe băncile şcolilor poate mult mai bine pregătiţi de pe băncile şcolilor decât colegii lor din ţările dezvoltate ale Europei, şi asta nu neapărat datorită profesorilor şi sistemului educaţional; sunt atâtea cazuri de olimpici care ajung să îşi întreacă profesorii în înţelegerea unui anumit subiect de studiu, şi asta de cele mai multe ori din pură pasiune.

Lor ce li se oferă? Un salariu de 480 lei în mână după o lună întreagă de muncă? Un comportament josnic din partea unor şefi incapabili? Blocaje din toate părţile la cea mai mică iniţiativă care nu se înscrie în regulile fosilizate ale unei adunături în care pupincureala primează?

În ce constă şansa care ni se oferă nouă, tinerilor români de astăzi? Care e elementul de impact menit să ne ţină în ţară, să ne facă să nu luăm drumul Occidentului, la fel ca şi cei de dinaintea noastră? Unde e acel sprijin din partea autorităţilor pentru a ne putea întemeia o familie, pentru a avea o carieră demnă de cei "n" ani petrecuţi prin şcoli? Cum suntem noi sprijniţi pentru a schimba ceva în jurul nostru, în România?

Ce-mi rămâne mie de făcut? Să rămân şi să fiu un alt exponent al unei alte generaţii de sacrificiu?

Ultimele zile mi-au provocat unele dintre cele mai neplăcute experienţe legate de medici, spitale, policlinici, servicii medicale, în general. Şi asta nu pentru că aş fi avut vreo afecţiune sau aş fi avut nevoie de vreun consult de specialitate într-o anumită problemă. Trebuia doar să completez un dosar cu analizele de rigoare, analize care, aveam să văd pe parcurs, nu înseamnă altceva decât o lungă aşteptare pe la uşi, în aşteptarea unei parafe şi a unui număr de înregistrare.

Tocmai aşteptările acestea pe la uşi, plimbările de la medicul de familie la policlinica X, apoi la ambulatorul Y, iar de aici prin fiecare cabinet la care ai treabă, după ce mai plăteşti o taxă care, practic, nu se justifică, pentru că nimeni nu te întreabă de sănătate, te fac să te îngrozeşti şi să te rogi să nu te îmbolnăveşti prea curând, pentru că tratamentul de care vei avea parte, mai ales în instituţiile spitaliceşti de stat, va fi unul care numai pe picioare nu te va pune.

Vrei să completezi o fişă de analize. Eşti conştient că e o formalitate, vrei să treacă totul repede. Mergi la informaţii, ţi se spune că analizele costă 70 lei. Plăteşti. După care, pe marginea fişei, ţi se trec etajele şi cabinetele de la care trebuie să cerşeşti parafă. Mergi mai întâi la ORL, că nu aşteaptă nimeni. Baţi la uşă: "Nu intraţi nechemat. Vă chemăm noi!". Te cheamă peste vreo cinci minute. Intri, saluţi, dai fişa. Vrea să vadă dacă auzi. Te întreabă în şoaptă câţi ani ai. Auzi şi răspunzi corect. Primeşti parafa. Mergi la Interne. O asistentă sadică îţi pune un garou, îţi înfige sadic o seringă în braţ, îţi trage sânge, îl goleşte într-o epubretă. E bine. Fişa primeşte parafa. De ce-a mai extras sânge? Pentru ca să-ţi lase braţul vânăt, probabil. Mergi la Neurologie, medicul îl învaţă pe un stagiar cum că e mult mai bine să plece în America, neurologii fiind la mare căutare acolo. Fişa e parafată, poţi fi şi epileptic; nimeni nu te întreabă de asta. Şi când tocmai credeai că trece totul repede, dai de cabinetul de Psihiatrie, unde se aşteaptă şi se aşteaptă serios. O aşteptare ce îi face până şi pe cei care vin cu probleme serioase de psihiatrie să devină nervoşi, să se certe între ei, să îl înjure pe medic pentru cele patru sau cinci ore de aşteptare în care au fost trataţi precum cârpele, fără să li se ofere nici măcar o explicaţie pentru prelungirea nejustificată. Primeşti parafa într-un final şi realizezi că ai stat ca un milog la uşă de la 11.30 la 15.30 pentru o fircăleală indescifrabilă.

Intenţia mea nu e să condamn pe cineva; e dificil să lucrezi cu omul bolnav, medicii sunt şi ei oameni şi câteodată nu mai fac faţă la atâta presiune. Însă nesimţirea e mare, e crasă, e peste tot în policlinici şi în spitale. Eşti privit de sus, eşti luat la băşcălie, eşti trimis dintr-o parte în alta până ameţeşti, eşti lăsat să aştepţi, să te milogeşti, să te baţi cu ceilalţi pentru a-ţi păstra rândul. Serviciile medicale sunt mecanice. Consultaţiile se fac aşa, numai de formă, dacă se mai fac. Respectul faţă de pacient e aproape nul, nu tu "Bună ziua!", nu tu "Cu plăcere!"; oricât ai fi de calm, de politicos, de amabil, nimeni nu te ia în seamă, tot o jigodie rămâi.

Mă fericesc pentru faptul că nu am mers pe la policlinici cu reale probleme de sănătate, pentru că aş fi trăit o experienţă mult mai dramatică, experienţă pe care cei bolnavi, care aşteptau în rând cu mine, o acceptaseră deja ca pe un lucru firesc.

Sistemul sanitar, insensibilitatea, salariile mici, pacienţii insistenţi... nu ştiu care sunt motivele. Cert e că soluţia cea mai bună e să nu ai de-a face cu doctorii!

Iată câteva exemple de cugetare adâncă:

Ce să faci! VDC!

Aşa cum bănuiam, pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti! Un fost coleg de la Alba Iulia, eternul Anahoret sau, pe cel de-al doilea nickname, Lactanţiu, care pretinde că mă cunoaşte nu numai pe mine, ci tot ce înseamnă viaţă, artişti, caractere, situaţii ş. a. m. d., profitând de libertatea dată la comentarii, a postat în ultimele zile câteva comentarii total aiurea, în care îi atacă fie pe cei descrişi în articole, fie ne-a oferit ("ne-a oferit", pentru că tâmpeniile i-au fost şterse) mici porţii din nesfârşita-i înţelepciune.

Anahoretule-Lactanţiu: E dreptul tău să comentezi, ai dreptul la opinie, însă în limita bunului simţ! Dacă nu îţi convine de o anumită persoană şi foloseşti cuvinte lipsite de demnitate ("Mister Dignity" îţi spune ceva?), comentariile tale vor fi şterse. Nu spun că trebuie să îmi dai dreptate! Critică-mă acolo unde greşesc, unde scriu aiurea sau sunt superficial. Însă într-un limbaj decent, de oameni maturi. Blogul acesta, în definitiv, e blogul meu şi eu îl administrez, iar regulile pe care mi le-am impus şi pe care toţi bloggerii le pun în practică spun că dacă foloseşti un limbaj de maidan la adresa unor oameni despre care nu ştii nimic şi ale căror realizări nu le cunoşti, nu vei fi tolerat: fie îţi vor fi şterse comentariile, fie îţi va fi blocat IP-ul şi nu vei mai putea comenta în continuare.

Te respect, ţi-am apreciat întotdeauna părerile pertinente, dar acum ai cam luat-o pe ulei. Cred că acest blog poate fi un spaţiu al dialogului şi aş vrea să rămână aşa. Nu poţi transforma un comentariu într-un fel de remarcă tâmpită pe care o pui pe HI5, la adresa cuiva. Blogul e altceva, e o chestie mult mai matură, mai ordonată, mai culturală, dacă vrei să-i spui. Eşti binevenit aici, însă păstrează-ţi bunul simţ! (Şi încă un detaliu: Cristina pe care o tot caracterizai în fel şi chip nu e Cristina de care ştii tu, e cu totul altă persoană; ţi-ai bătut joc de altcineva, fără să ai habar ce prostie faci!)

Sursa imaginilor: aici.

Cu toţii ne-am obişnuit cu angajaţii firmelor de pază care, în funcţie de locaţie şi situaţia dată, stau şi pur şi simplu admiră peisajul, în cea mai mare parte a timpului: dacă lucrează într-o bancă, stau liniştiţi la masa lor, mai completează o integramă, mai direcţionează un individ, mai ceartă pe cineva care nu a respectat "limita de confidenţialitate"; dacă sunt "de pază" în vreun mall, se plimbă de colo-colo, fără să fie nevoiţi să îşi bată capul cu prea multe incidente. Jobul de paznic nu e greu, mulţi l-ar considera inutil, însă asta nu înseamnă că nu există şi paznici cu atitudine.

Eram deunăzi în Arad, într-o bancă şi aşteptam să pun nişte bani. Nu pot merge direct la ghişeu, pentru că paznicul, profitând de culoarul îngust de la intrarea în bancă, care mă înghesuia direct în el, mă ia la întrebări: "Ce doriţi?". "La casierie", răspund. Îmi spune să mai aştept două minute, pentru că maşina de numărat era stricată. Aştept liniştit. Singura funcţionară de la singurul ghişeu deschis făcea ceva pe sub masă, număra de zor, semna, mă rog, nu-i mergea maşina de numărat banii.

Între timp apare un tip, liniştit, calm, politicos. Nici nu se uită la paznic, merge direct în faţa casierei. Cere să depună nişte bani. Funcţionara, scoasă din ritmul ei, începe să proceseze cererea, dar ca şi când nu ar fi vrut să finalizeze cu adevărat ceea ce făcea. O tot lungeşte, face ce face, până ce apare, plină de disperare, o "doamnă" care, vezi-Doamne, trebuia să depună "7.000 de euro" (după cum avea să ne informeze ulterior) şi pe care casiera o aşteptase să revină cu buletinul. Fericită, funcţionara îşi lasă laoparte clientul pe care începuse să îl servească, îşi cere scuze rapid, iese de la ghişeu şi pleacă cu "doamna" la unul din birourile băncii, unde numai ele ştiu ce au făcut.

Moment frustrant, în care tipul care tocmai fusese lăsat cu ochii în soare, s-a revoltat, pe drept cuvânt. La care paznicul, nici cu una, nici cu două, îi luă nervos apărarea "colegei" casiere, făcând destul de clar faptul că 7.000 de euro sunt mult mai importanţi decât suma pe care vroia el să o depună. Se întoarce casiera, îl serveşte până la urmă pe tip, acesta iese, după care mă cheamă şi pe mine, spunându-mi că-mi va număra banii manual (deci se putea de la început!).

În acest timp, apare directorul băncii (cf. insigna din piept), faţă de care, slugarnic, paznicul se arată foarte afectat: "Un papagal a început să facă gură pentru că Angelica i-a încasat doamnei 7.000 de euro...". La care directorul, fără să zică nimic, a făcut stânga-mprejur.

Un papagal? Nu mi-a venit să cred. Clienţii băncii care, pe bună dreptate, îşi apară drepturile, sunt papagali? Sunt convins că nu ar fi îndrăznit să-i spună asta în faţă celui în cauză. În schimb, puterea conferită de atât de importanta funcţie de paznic permite orice, comentarii ciudate, aroganţă şi situaţii de genul: "Paznicul le ştie pe toate. Dacă nu reuşeşti să treci de paznic, n-ai făcut nimic!"

Politeţe? Respect? Încredere? Sunt foarte rari oamenii care îţi mai pot oferi aşa ceva, se pare că oamenii cu adevărat buni sunt o specie pe cale de dispariţie. Rămâi cu crezurile tale, vei fi la fel de moral sau preocupat de idei înalte, însă când cineva se leagă de viitorul tău, când cineva se va strădui să îţi blocheze proiectele, când vei fi trădat şi aşa-numiţii prieteni te vor lua drept prieten pentru a profita, atunci e momentul să te trezeşti. Nu neapărat să plăteşti cu o monedă similară, însă să faci în aşa fel încât să araţi că nu eşti prost, că ştii ce vrei de la viaţă şi că te respecţi şi că principala lupta pe care o dai e cea în care tu trebuie să ieşi învingător.

"BBC România, care în prezent transmite aproape 4 ore pe zi şi realizează o pagină de internet proprie, îşi va înceta emisia la 1 august 2008, după 68 de ani de activitate neîntreruptă"

Astfel a fost anunţată pe situl BBC.ro închiderea redacţiei în limba română a BBC World Service. O decizie pe care conducerea britanică o consideră necesară pentru redirecţionarea sumei de 1, 3 milioane de lire sterline care va fi astfel economisită şi direcţionată înspre noi zone în care este mai mare nevoie, cum ar fi Orientul Mijlociu.

O decizie seacă, rece şi tranşantă din partea conducerii, dureroasă şi marcată de amărăciune pentru angajaţii BBC România (inclusiv redacţia BBC în limba română de la Chişinău) şi pentru toţi cei care au privit ştirile oferite de BBC drept un reper de obiectivitate şi profesionalism în media românească sau care s-au delectat cu emisiuni precum "Arena", "Discuţia săptămânii", "Reportajul săptămânii" sau "Puterea credinţei". Rubrica "Forum" de pe inteligentul site BBC România e plină de semnale de simpatie pentru angajaţii redacţiei BBC în română, mulţi exprimându-şi nemulţumirea pentru decizia de a închide o secţie care deţinea poate cea mai bine pregătită echipă de jurnalişti radio din România şi realiza o pagină de internet extrem de intuitivă şi plină de informaţii utile şi extrem de obiective.

Pusă pe seama progreselor pe care România le-a făcut din 2007 încoace şi luând ca premisă faptul că misiunea BBC România s-a încheiat, întrucât România începe să se apropie din ce în ce mai mult de idealul democratic, dispariţia BBC în limba română e, în mod evident, o decizie managerială, iar golul lăsat de dispariţia BBC România nu va putea fi umplut prea uşor de vreun alt post de radio, cu atât mai mult cu cât tot ce punea în undă studioul românesc al BBC exprima un înalt nivel de profesionalism şi competenţă, rar egalat de vreun alt post de radio autohton.

Ca unul care am avut privilegiul de a face legătura cu studioul BBC România de la Bucureşti de la pupitrul radioului local la care lucrez, nu pot decât să mă consider onorat pentru acest privilegiu şi să le mulţumesc tuturor celor care, prin profesionalismul şi dăruirea lor, au făcut BBC România un vector de onestitate şi adevăr.

Adio, BBC România!

O retrospectivă a ceea ce a însemnat BBC România de-a lungul timpului, poate fi ascultată în ultima emisiune "Arena", aici.

Anunţul oficial al închiderii redacţiei române a BBC, aici.

Declaraţia Ambasadorului Regatului Unit al Marii Britanii la Bucureşti la închiderea BBC România, aici.

În primul concediu din viaţa mea (care pe jumătate a fost ocupat de examene şi festivităţi) am ales să fac puţin voluntariat la un centru pentru vârstnici din Arad, nu atât pentru a constata anumite lucruri, cât pentru a înfăptui ceva cu adevărat folositor, în opinia mea. Deşi la început mi-a fost dat să iau contact cu bidineaua şi schelele de construcţii, întrucât centrul era într-un modest proces de renovare şi era nevoie de voluntariatul meu acolo, în final am avut prilejul de a sta alături de bătrâni şi să înţeleg anumite lucruri legate de viaţă şi alegerile pe care le facem.

În primul rând, să îmi reîntăresc convingerea că bătrâneţea e groaznic de urâtă atunci când eşti singur, când te simţi total inutil şi când nimeni nu se mai îndură să te viziteze sau măcar să îţi dea un telefon. Apoi, mi-am dat seama că şi dacă eşti mult prea atent, mult prea prietenos cu cei în vârstă, rişti să devii o marionetă menită să execute nişte mofturi absurde, fără să îi ajuţi cu adevărat. Astfel, bătrâna care a fost o viaţă întreagă directoare de magazin şi avea în subordine 20 de angajaţi servili, se va comporta la fel cu tine, pentru că, deşi nu mai are funcţia de odinioară şi niciun cadru medical nu îi mai permite, totuşi, ar vrea să se simtă din nou importantă, luată în seamă, să reexperimenteze acel fior al puterii de odinioară.

Pentru mulţi, bătrânii, de altfel proprii lor părinţi sau bunici, au devenit o povară, o piedică marcată de boli, miros greu şi mentalitate învechită care n-are nimic de-a face cu vitalitatea, energia şi maximul de sănătate, un ghem de piele zbârcită pe care l-ar vrea să-l facă să dispară cât mai repede, dacă nu dispare de la sine, prin moarte.

Ce m-a durut cel mai mult în toate aceste zile a fost răspunsul unei bătrâne, care la întrebarea "Ce mai faceţi?", mi-a răspuns, firesc pentru ea: "Aştept să mor!".

Lăsaţi să moară în singurătatea în care i-am aruncat pentru că nu ne mai sunt de folos, bătrânii noştri nu mai aşteaptă să le oferim absolut nimic...

A trecut mai mult de o săptămână de la decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care "a dezaprobat gesturile necanonice ale celor doi ierarhi (împărtăşirea ÎPS Nicolae la o Liturghie greco-catolică şi concelebrarea PS Sofronie cu episcopul greco-catolic al Oradiei la slujba de sfintire a Aghiazmei Mari, n. m.), care au produs tulburare in Biserica. Apoi, Sfantul Sinod a luat act de regretul si pocainta acestora, pe care le-a primit ca prim semn de indreptare".

Timp în care toţi cei care au urmărit cu interes acest subiect au manifestat comportamente diferite. Vizibil nemulţumită de hotărârea Sinodului Bisericii, latura radicală a Bisericii a recurs, într-o primă fază, la îndemnuri, cerându-le celor doi ierarhi să facă un gest de onoare şi să se retragă din scaun, întrucât, prin gesturile lor, au trădat învăţătura de credinţă a Bisericii şi nu mai sunt vrednici de slujirea încredinţată. După care, în loc să accepte, în ascultare, decizia conducerii Bisericii, a început a doua repriză a luptei împotriva mitropolitului Corneanu şi a episcopului Drincec, ceea ce reprezintă, aşa cum am mai spus, un mare paravan care să permită aducerea la lumină a adevăratelor (re)sentimente pe care unii dintre ortodocşi le au faţă de comunităţile catolice din ţară, în mare măsură fiind alimentaţi şi de durerile trecutului. Am impresia că se doreşte, în mod artificial, crearea unei stări de tensiune menită să distrugă relaţiile paşnice, şi aşa firave, pe care am început să le avem cu catolicii după Revoluţie şi după vizita papei Ioan Paul al II-lea în România. Tensiune menită să scoată la iveală un fundamentalism stupid, care acuză persoane şi preia drept argumente gesturi sau replici pentru a dovedi un mare nimic.

De ce nu putem avea pace? De ce unii încă mai caută să îi decapiteze pe cei doi vlădici "apostaţi"? De ce nu putem înţelege că greco-catolicii sau romano-catolicii, cu toate erorile sau ororile trecutului, sunt parte integrantă din peisajul confesional al României şi că putem avea un viitor împreună, în înţelegere, iertare şi fraternitate? De ce nu vrem să acceptăm că greco-catolicul are şi el dreptul de a se închina în biserica lui, că prin înţelegere şi respect şi nu prin pumni şi flegme vom putea să ne descoperim unii pe ceilalţi şi să vedem ce putem face împreună? De ce dăm cu pumnul în catolic în loc să îi întindem mâna spre o colaborare din care să beneficieze sărmanii comunităţii noastre sau cei apăsaţi de greutatea unui trai mizer? Pentru că ne place scandalul, e mai interesant să stăm dezbinaţi, lipsiţi de viziune, închişi în cercul nostru de agitatori, în loc să căutăm soluţii, să luăm în considerare şi opinia celuilalt şi să îi purtăm un viu respect, în timp ce încercăm să legăm un dialog constructiv. Nu ştiu cum cineva se poate teme că ne vom catoliciza sau că greco-catolicii ne vor fura credincioşii atâta timp cât profesăm un comportament civilizat, înţelegând că deşi avem puncte care ne separă, nu trebuie să facem din asta o piedică în calea iubirii şi respectului reciproc.

Intoleranţa, limbajul murdar, cuvintele grele şi răutatea nestăvilită a celor care aruncă acum în ierarhia BOR, considerând că a fost prea moale în cazul Corneanu-Drincec, par rupte din epoca Securităţii, în care totul era învăluit în conspiraţii, planuri de la Vatican şi terorişti care caută să distrugă Biserica Ortodoxă. Un comportament autoproclamat "tradiţionalist" nu e altceva decât expresia unei dorinţe nestăvilite de a răvăşi relaţiile ortodocşilor cu catolicii şi de a "curăţa" Sinodul de două "elemente" infectate de duhul străin al papistaşilor.

Din fericire, demnitatatea şi bunul simţ nu şi-au pierdut semnificaţia, iar părerile exprimate de Teodor Baconsky (aici şi aici) şi Cristian Badiliţă (aici) în contextul "cazului Corneanu-Drincec" au menirea de a păstra o linie înţeleaptă în nebunia mediatică ce a survenit după decizia Sinodului BOR din 9 iulie. O înţelepciune care caută soluţii, iertare şi dialog şi care nu acceptă radicalismul şi defăimarea ca singur sens al raporturilor interconfesionale. Un exemplu menit să ne facă să înţelegem că nu are niciun rost să decapităm vlădici şi să lovim ca turbaţii în stânga şi-n dreapta, pentru că adevărata noastră menire e aceea de a trăi în pace şi înţelegere şi singurul drum pe care putem să îl parcurgem e cel al dialogului.

Rămân în continuare la părerea că dacă vrei să mănânci o pizza adevărată în Alba Iulia, la un preţ mai mult decât rezonabil, pizzeria "Dal Baffo" e locul. Asta pe bune, fără nicio reclamă!

]]> http://mrdignity.wordpress.com/?p=457 Tue, 24 Jun 2008 17:36:23 +0000 Allen http://mrdignity.wordpress.com/?p=457 În centrul Alba Iuliei a apărut un panou frumuşel al Reţelei Naţionale de Monitorizare a Calităţii Aerului, care indică nivelul calităţii aerului. Pe undeva, panoul e util, pentru că indică data şi temperatura  aerului; astfel ai habar în zi eşti şi câte grade sunt trecute peste 30, însă concentraţiile chimice şi cifrele afişate nu cred că spun prea mult pentru omul de rând. Probabil că ar fi binevenit un alt panou, cu explicaţii şi grafice, aşa cum sunt şi pe situl RNMCC...

Catiţa îşi făcea veacul prin piaţă, trăia din puţinii bani câştigaţi pe legăturile de ceapă verde şi leuştean; viaţa ei era bârfa: cine cu cine s-a mai încurcat, cine a murit, ce a mai făcut şefu de post cu vânzătoarea de la bufet, cine va fi noul popă în sat. Ştia de toate, era o sursă vie de ştiri de ultimă oră, despre toate şi despre toţi. Nu avea nici o prietenă, toţi se fereau de gura ei spurcată, copiii o evitau pentru urâţenia ei, iar cerşetorii de lângă poarta bisericii o înjurau când o vedeau trecând cu sacoşele de verdeţuri.

Însă ea nu ştia asta. Credea că Lenuţa, Florica sau Mărioara chiar o respectau pentru că e văduva lu Croitoru, om de vază în sat la vremea lui. De asemenea, nici nu bănuia că Sânziana, fiica ei de la oraş, avea de gând să o interneze în azilul de bătrâni, sătulă să mai suporte încăpăţânarea unei femei îngâmfate, care dă mereu impresia că le ştie pe toate.

Catiţa nu suporta să vadă că oamenii sunt fericiţi, că se înţeleg pur şi simplu; o deranjau voiciunea şi bucuria simplă dintre prieteni. Nu suporta să vadă că cineva din jurul ei se descurcă mai bine sau se înţelege de minune cu ceilalţi. Şi avea grijă să semene cuvinte pline de venin între prieteni, cuvinte atât de pervers scornite încât mulţi ajunseseră la învrăjbire şi ură din cauza ei. Era perfect convinsă că ceea ce face e bine, că era cea mai bună vânzătoare din piaţă, că nimeni nu ar avea ce vină să îi aducă; era convinsă că domină şi că va fi mereu pe val.

Însă în timp ce Catiţa scornea noi şi noi minciuni şi iscodea noi subiecte de bârfă despre cei care o enervau tocmai prin faptul că nu o băgau în seamă, tot mai mulţi conştientizau cine era ea cu adevărat. Toţi se fereau de au, până şi vânzătoarele tinere, până şi noul preot din sat, nimeni nu o mai vizita, i se închideau uşile din toate părţile. Lenuţa nu vroia să o mai vadă, pentru că o bârfise faţă de Florica, spunându-i că ar fi râs de ea împreună cu Mărioara, deşi ea nu ar fi făcut niciodată aşa ceva.

Pe Catiţa ignoranţa oamenilor nu o interesa. Chiar dacă nu era căutată şi nu i se mai vorbea, avea ea grijă să le bârfească pe colegele ei faţă de clienţi sau faţă de noile vânzătoare. Îi mergea bine, avea multă ceapă verde în grădină, leuşteanul era mai frumos ca niciodată. Nimic nu ar fi putut-o doborî.

Până într-o zi, când decizia de desfiinţare a pieţei o lovi în moalele capului. Ce avea să facă de acum? Unde să meargă? Pentru ce să mai trăiască? Viaţa ei ea era acolo, în piaţă, în mulţime, între poveştile interesante ale oamenilor, acolo unde ea le ştia şi le făcea pe toate. Nu putea suporta gândul că toate astea se vor temina. Unde să îşi mai expună bârfele, pe cine să mai vorbească, cine o va mai lua în seamă acum, dacă nu va putea să facă ceea ce ştia să facă cel mai bine.

Nu ştia ce va face. Unde va merge, cine o va primi? Nimeni nu îi vorbea, toţi se fereau de ea sau se scuzau că nu au timp de discuţii când o întâlneau. Se gândea că va vinde totul în sat şi se va muta la oraş, cu Sânziana şi soţul ei. Că va găsi acolo o piaţă în care să îşi reia activitatea. Însă când Sânziana îi spuse că cel mai bine pentru ea ar fi să se mute în căminul de bătrâni, vestea o doborî. Se simţea trădată, singură, lovită din toate părţile. Ea, care fusese o femeie de vază, ea care îi descosea pe toţi şi ştia să profite în fiecare situaţie, se simţea părăsită, era conştientă că suferea cea mai mare înfrângere din viaţa ei.

Lipsită de prieteni, părăsită de propria fiică, fără niciun motiv de a mai trăi, Catiţa ajunsese să conştientizeze pentru prima oară că, deşi avusese impresia că a câştigat toate luptele vieţii, a pierdut, de fapt, bătălia finală. Însingurată, nedorită de nimeni, urâtă de toţi pentru tot răul făcut, Catiţa muri la scurt timp, în ultima zi de funcţionare a pieţei, în timp ce îşi pregătea sacoşele cu ceapă verde şi leuştean. Inima ei încărcată de răutate se opri; de-acum nu mai putea răni pe nimeni.

Deşi pentru toţi cei din jur ea murise cu mult timp înainte.

Tactica "Mc'Donalds" de a miza pe satisfacerea preferinţelor celor mici e binecunoscută la nivel mondial, clasicul "Happy Meal" de 12 lei, care vine neapărat şi cu o jucărie, fiind exemplul concret al politicii de marketing axate pe deschiderea apetitului celor mici faţă de produsele care încep cu prefixul "Mc".

Deşi puţini părinţi îşi pun probleme de genul ăsta, proporţia de copii care devin obezi încă de la o vârstă fragedă e un semnal de alarmă ce se propagă din ce în ce mai pronunţat. Nu zic că "Mc'Donalds" e de vină pentru asta, ci doar că favorizează dependenţa copiilor faţă de produsele lor.

Am rămas crucit când am văzut la un nepoţel de 5 ani un joc luat de la "Mac", un fel de "Nu te supăra frate!", în care recompensele se măsoară în burgeri şi cartofi prăjiţi. Copilul ia jocul ca atare şi se obişnuieşte cu ideea că dacă a ajuns la poziţia 7 a jocului, e de la sine înţeles că e momentul să savureze nişte burgeri sau să-şi serbeze ziua de naştere la "Mc'Donalds" dacă a ajuns la poziţia 17, să o invite pe mamă-sa să mănânce o salată dacă e la poziţia 18 sau să ia şi un desert dacă e aproape de final.

Un joc lipsit de onestitate, care le bagă copiilor în cap ideea că, de fapt, a mânca la "Mc'Donalds" e sinonim cu distracţia, e însăşi esenţa copilăriei, că nu e loc în lume în care să te distrezi mai bine ca în "Mc'Donalds".

Iar între timp, de pe seama copiilor vrăjiţi de jucărioarele "made in China" din "Happy Meal" şi a părinţilor disperaţi să le facă pe plac copiilor lor, concernul face miliarde, deschide noi restaurante în Somalia şi Sudan şi ne face pe toţi să credem că adevărata fericire e aceea a lui "I'm lovin' it!".

Aşteptată cu sufletul la gură de doritorii de senzaţional, ignorată de alţii, dezbaterea publică organizată de "Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini" în data de 4 iunie pe tema „Mitropolitul Nicolae şi consecinţele gestului său: forţarea unităţii sau abandonarea identităţii?" a adus mai multă lumină în ceea ce ţine de motivaţia gestului mitropolitului Nicolae Corneanu, care s-a împărtăşit într-o biserică greco-catolică în data de 25 mai a. c.. Demn, liniştit şi fără ocolişuri, mitropolitul Banatului a recunoscut tot ce a făcut, exprimându-şi poziţia faţă de această problemă.

Întrebat dacă s-a împărtăşit cu greco-catolici, mitropolitul nu numai că recunoaşte, dar îşi arată şi motivaţia de moment: "În momentul cand s-a impartasit toata lumea, repet din nou, am fost impresionat, emotionat de modul cum toata asistenta, toti participantii la serviciul religios s-au apropiat de preotii care cuminecau, ca sa primeasca si ei Impartasania. Am simtit un sentiment de..., daca pot spune asa, fratietate fata de obstea de credinciosi care erau nu numai greco-catolici, repet, ci si ortodocsi si printr-un gest spontan, m-am apropiat si eu de cei care se impartaseau si m-am impartasit si eu alaturi de ceilalti. Sigur ca trebuia sa reflectez la consecintele sau comentariile care erau previzibile pe aceasta tema, dar a fost un gest spontan de fratietate pe care in acel moment l-am simtit, sa zic asa, necesar sa il fac si eu, alaturi de toata obstea care se afla atunci la acel serviciul religios. Imi pare rau ca am dat in felul acesta posibilitatea unor comentarii, din cele mai, sa zic asa,.. negative, dar pentru mine, ca si om al lui Hristos si al lui Dumnezeu, a fost un gest de fratietate".

Mai apoi, întrebat dacă îşi asumă gestul făcut, mitropolitul răspunde: "Evident ca da... N-am incotro, l-am facut si nu pot sa-l reneg. E o realitate pe care o recunosc si.. daca va fi sa trag niste consecinte negative, cu voia lui Dumnezeu, le voi trage acele consecinte".

Ascultând cuvintele mitropolitului Corneanu, îmi imaginam că de acum grupările radicale ale Bisericii se vor linişti, vor înţelege în linii mari care a fost motivaţia gestului IPS Nicolae şi vor aştepta decizia finală a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române.

Însă dezbaterea A. Z. E. C. nu a făcut decât să pună paie pe foc şi să înteţească ura faţă de tot ceea ce înseamnă catolic, ecumenist, Corneanu. Articole şi mai acide, comentarii şi mai înveninate, certuri, furie, delir, citate patristice amestecate cu invective, o imagine sumbră a unui asasinat moral la care e condamnat pe mai departe mitropolitul Banatului. Exemplele sunt cu duiumul:

• "Fraţii mireni oarecare" de la situl "Războiul întru Cuvânt" găsesc de cuviinţă că e momentul să facă şi puţină băşcălie şi pun şi un emoticon drăguţ la finalul comentariului: "Seninatatea" si "ingenuitatea" raspunsurilor stupefiante date de IPS Nicolae au fost supuse unor indreptatite critici sfichiuitoare, facandu-se frecvente aluzii chiar la varsta si posibila lipsa de discernamant a acestuia. A fost taxat mai mult decat orice caracterul iresponsabil al unui gest individual cu caracter sentimental, "emotional", desprins de unitatea Bisericii din care face parte. Cum a spus ironic Radu Preda, prin IPS Nicolae, acum "curentul emo" a intrat si in Biserica :-)" - aici;
• Danion Vasile oferă un discurs al ÎPS Nicolae, rostit la o întâlnire a tinerilor catolici la Timişoara, pe care îl foloseşte ca argument suplimentar spre a demonstra crunta rătăcire a mitropolitului. Deşi rupt din context, cuvântul din 2001 al mitropolitului bănăţean e numai bun pentru a mai aţâţa spiritele, în primul rând pentru că fusese rostit în faţa unor tineri catolici - aici;
• Prin editorialul "Dezbinarea Ortodoxiei", publicat în revista "Rost", Claudiu Târziu găseşte de cuviinţă să ia toate probleme Bisericii la grămadă, într-un ghiveci descurajant care, în final, tot spre cazul Corneanu ţinteşte: "Ecumeniştii" se roagă, slujesc, iar unii se împărtăşesc la un loc cu ereticii" - aici;
• Comentariile ce se înşiră kilometric în urma acestor articole sunt dintre cele mai colorate, însă unii au găsit de cuviinţă să blocheze orice comentariu cu tentă catolică. Iată ce politicos li se închide gura: "Facem o precizare credinciosilor sau clericilor greco-catolici care au incercat sa posteze aici: le intelegem disperarea, dar ii rugam sa nu mai faca insistente zadarnice, pentru ca toate mesajele care contin atacuri la adresa ortodoxiei si/sau continut de propaganda ori prozelitism catolic vor fi sterse, oricate amenintari ar profera la adresa noastra. Deja suntem elucidati asupra "metodelor de lucru" uniate. Aici nu isi vor gasi loc. Doamne, ajuta!" - aici;

Poate că aşa trebuie să fie, poate că aşa e firea noastră, poate că nu ştim cum să procedăm. Însă ce e dureros, după tot ceea ce s-a spus şi s-a făcut în jurul cazului Corneanu, e că liniştea de care Biserica are nevoie nu s-a instaurat, ci, dimpotrivă, ceea ce trebuia să fie demnitate şi ascultare faţă de autoritatea Bisericii a devenit un nou prilej de evidenţiere personală a unora care, pe lângă că au avut cu ce să îşi umple coloanele nesfârşite pe bloguri şi în publicaţii, acum se bat în piept cu cărămida apărării valorilor nestrămutate ale Ortodoxiei. Tare mă tem că un astfel de comportmant nu va duce nicăieri şi va produce şi mai multă confuzie între credincioşi. E suficient să parcurgi un articol care loveşte în mitropolitul Corneanu şi în ecumenişti; la secţiunea "Comentarii", cel puţin jumătate din cei care scriu lovesc, dezamăgiţi, în Biserică, în clerici, scot la iveală dezbinarea, ura, intoleranţa, declară că sunt sătui de Biserică şi oamenii ei.

Mitropolitul Nicolae Corneanu a spus tot ce avea de spus, nu s-a ferit să vorbească pe şleau despre ce a făcut. Sunt convins că nu a făcut-o din dorinţa de a se îndreptăţi sau de a se disculpa; pur şi simplu s-a comportat cu demnitate. Şi totuşi, asasinatul său moral continuă!

Nimeni nu vă cere să-l iertaţi, să-l înţelegeţi sau să-l aprobaţi pe (încă) mitropolitul Banatului. Însă, de asemenea, nimeni nu vă cere să-l anatematizaţi înainte ca faptele sale să fi fost analizate în Sinod, să-i întoarceţi trecutul, oricât de "roşu" ar fi fost el, pe faţă şi pe dos, nimeni nu vă cere să scormoniţi după noi şi noi picanterii legate de acest subiect. În schimb, Iisus Hristos ne cere tuturor să nu ne pripim, să nu ne mândrim orbeşte cu dreptatea credinţei noastre şi poate cel mai important, să nu facem lucruri care îi pot asasina moral şi pe cei mai mici dintre fraţii noştri.

Filmuleţul compromiţător, realizat de cei de la "Clujeanul", a făcut recorduri de vizionare pe internet, iar comentariile au fost dintre cele mai acide, ca să nu mai vorbim de articolul care descrie în detaliu comportamentului călugărului clujean. Reacţia conducerii arhiepiscopiei a fost la fel de promptă, astfel că, în urma unei anchete fulger, călugărul incriminat şi-a cerut ieşirea din monahism.

Şi în urma acestui caz, s-au ridicat anumite voci care susţineau că gestul presei, de a pune pe tapet o astfel de problemă, e total greşit, distruge imaginea Bisericii şi provoacă tulburare în rândul credincioşilor. Ceea ce e cât se poate de greşit! Faptul că presa a dezvăluit că într-o mănăstire respectabilă s-a cubărit un individ care nu are nimic de-a face cu esenţa celor trei voturi monahale pe care le-a depus e cât se poate de benefic tămăduirii interioare a tuturor mănăstirilor care păstrează relicve de oameni care nu îşi au locul acolo. Nu mă leg de gestul sodomit al fostului călugăr Iosif, e prea mizerabil ca să poată fi comentat; ce trebuie să reţinem e că în jurul unui asemenea caz nu putem nici să jubilăm şi să răscolim toate detaliile mizerabile ale cazului, cum au ajuns să facă la un moment dat cei de la "Clujeanul", dar nici să lăsăm nedemascate astfel de comportamente. Intenţia iniţială a presei, de a demasca un fapt scandalos, şi-a produs efectul scontat: călugărul s-a retras foarte repede din mănăstire, fără să mai păteze şi mai mult imagine Bisericii.

Un caz care nu trebuie nici pe departe să fie luat drept paradigmă, dar care nici nu poate fi îngropat. E greşit să generalizăm şi să ne întoarcem cu spatele la tot ce înseamnă Biserică şi viaţă religioasă, pentru că gestul lui Janos Fechetici e gestul lui Janos Fechetici şi nu reflectă, sub nicio formă, ce înseamnă Biserică, clerici şi viaţă monahală. Dar e greşit şi să se exagereze cu tot felul de detalii mizerabile legate de acest caz; demascarea e de-ajuns şi e bine că a condus la îndreptarea situaţiei.

Ce a făcut Janos Fechetici, de pe poziţia de călugăr, e de-a dreptul cutremurător şi astfel de comportamente nu pot fi tolerate, e necesar ca astfel de personaje să fie demascate şi să li se ceară retragerea din cler, ceea ce s-a făcut şi acum. Şi asta pentru că pe Fechetici conştiinţa nu l-a îndemnat niciodată să renunţe la slujirea monahală dacă ştia că faptele sale sunt într-o totală incompatibilitate cu exigenţele vieţuirii călugăreşti. De aceea, dezvăluirile din presă i-au servit drept apel la conştiinţă.

Relatare specială pentru cotidianul "Informaţia de Alba"

În comunităţile mici, alegerile şi acţiunea de votare în sine constituie un eveniment de maxim interes, lucru dovedit şi prin modul în care s-au derulat alegerile locale ieri, în comuna Vidra din judeţul nostru. Interesul nu a fost atât de mare din perspectiva participării cetăţenilor la vot, ci a vizat mai degrabă ambiţiile puse în joc pentru obţinerea postului de primar al comunei sau al unui loc în consiliul local. O întreagă zi petrecută în circumscripţia electorală nr. 77, secţia de votare nr. 1 din Vidra avea să demonstreze modul în care sunt percepute alegerile la ţară şi felul în care încă se mai practică influenţarea deciziei alegătorilor, în plin proces de votare, precum şi unele carenţe ce ţin de organizarea şi desfăşurarea propriu-zisă a alegerilor.

Toţi oamenii Primarului
Urmând unei campanii electorale tensionate, alegerile locale de la Vidra au fost pregătite cu atenţie de autorităţile locale, o atenţie atât de specială încât unii locuitori ai comunei au considerat-o exagerată, urmând să îl favorizeze pe primarul în funcţie, care a candidat şi el pentru un nou mandat.

În primul rând, cea mai importantă secţie de votare din Vidra, secţia nr. 1, nu a mai fost amplasată, la fel ca şi până în anii trecuţi, în incinta şcolii din localitate, ci taman în incinta primăriei, primărie care, din pură „coincidenţă", e amplasată tocmai în faţa magazinului mixt deţinut de actualul primar, Ioan Resiga, care candidează pentru un nou post de primar, din partea PD-L. Nu ar fi fost nimic în neregulă cu asta dacă nu s-ar cunoaşte faptul că la ţară votul cetăţeanului simplu şi lipsit de prea mari surse de venit poate fi cumpărat foarte uşorIar dacă şirul coincidenţelor nu ar fi fost destul de evident, faptul că preşedinte al comisiei de votare a fost numită tocmai Elena David, angajata primarului de cincisprezece ani, vânzătoarea de la magazinul deţinut de acesta, dovedeşte „atenţia" sporită pentru organizarea acestor alegeri.

Un ajutor mai mult decât generos
Mai mult decât atât, profitând de faptul că unii dintre alegători, în special datorită vârstei, aveau nevoie de ajutor pentru a vota, în faţa secţiei de votare au apărut doi indivizi, despre care surse din comisia de votare au afirmat că sunt rude cu primarul, care, foarte generoşi, se ofereau să-i ajute pe cei care îi solicitau; la un moment dat, unul dintre aceştia ajunsese să intre, consecutiv, cu trei cetăţeni în cabina de votare şi chipurile să îi ajute, fie din cauză că aceştia nu puteau citi sau nu înţelegeau structura buletinelor de vot. Acest comportament a fost sesizat la un moment dat de unul din membrii comisiei, care a întocmit o contestaţie scrisă în acest sens.

Probleme cu ştampila de control
De asemenea, la un moment dat, unul din membri comisiei a sesizat preşedintele de comisie că unele dintre buletinele de vot nu aveau aplicată ştampila de control, observaţie ce a produs o oarecare tensiune în sânul comisiei, în perspectiva în care s-ar fi putut ca în urna de votare să mai existe şi alte buletine de vot fără respectiva ştampilă, fapt ce atrage automat nulitatea votului. De aceea, pentru a nu ajunge să anuleze voturi şi pentru a nu fi sancţionaţi pentru neglijenţă, membrii comisiei au hotărât, fără vreun temei legal, că, în cazul în care, la numărarea voturilor, vor identifica unele buletine de vot fără ştampila de control, o vor aplica atunci.

Atmosferă marcată de nesiguranţă
Întreaga procedură de desfăşurare a alegerilor în secţia nr. 1 din Vidra a fost marcată, în primul rând, de lipsa de fermitate din partea preşedintelui de comisie, care la un moment dat a ajuns să aibă un schimb dur de replici cu unul din membri comisiei, situaţie pe care cu greu a putut să o gestioneze. Mai mult decât atât, lipsa unei evidenţe a persoanelor care oferiseră ajutor pentru cei care aveau nevoie de asistenţă în procesul de votare sau greşelile procedurale legate de neaplicarea ştampilei de control pe unele buletine de vot, aveau să demonstreze carenţele procedurale ale comisiei, dar şi faptul că s-au lăsat deschise, mai mult sau mai puţin voit, unele căi de influenţare a deciziei alegătorilor.

Prezenta presei, benefică
Prezenţa presei, pe toată durata desfăşurării alegerilor în secţia de votare nr. 1 din Vidra a avut un aport cât se poate de important la calmarea spiritelor şi în special la o desfăşurare plină de transparenţă a numărării voturilor, astfel încât, înspre finalul alegerilor, nu s-au mai înregistrat nici un fel de incidente şi procesul de votare s-a încheiat în mod paşnic. Din această perspectivă, devine evident faptul că prezenţa observatorilor externi este mai mult decât binevenită în acele comunităţi în care se ştie că există tentative de influenţare a electoratului, cu atât mai mult cu cât fiecare observator, fie el din partea presei sau a partidelor politice implicate, veghează la respectarea legii şi la buna desfăşurare a procesului electoral.

La fel ca în oraşele mari, şi în comunităţile mici ambiţiile politice sunt la fel de puternice, miza fiind una extrem de mare. Nici modul în care s-au desfăşurat alegerile la Vidra nu a ieşit din acest tipar al alegerilor la români, alegeri marcate prin tentative de influenţare a deciziei alegătorilor sau prin incertitudini procedurale din partea comisiei. Încă se mai profită de pe seama nesiguranţei oamenilor şi multe aspecte ale legii electorale nu sunt luate în seamă de comisiile electorale. Din toate acestea transpare o singură necesitate, aceea a corectitudinii şi egalităţii de şanse între candidaţi, condiţia de bază pentru o bună desfăşurare a alegerilor. Numai în acest mod votul liber exprimat este un exerciţiu democratic real, care aduce după sine acea schimbare pe care cu toţii o dorim.

Ca să prevină tocmai acest gen de mediatizare, Patriarhia Română a emis foarte repede un comunicat de presă, în care îşi exprimă poziţia faţă de această chestiune, arătând că i se vor cere explicaţii ulterioare mitropolitului de la Timişoara, întrucât probele sunt insuficiente în momentul de faţă.

Bineînţeles că trepăduşii antiecumenismului nu s-au mulţumit cu ce a spus Patriarhia şi au făcut din nou de capul lor, dând şi mai mult apă la moară întregului scandal. Logica e cât se poate de simplă: dacă mitropolitul Corneanu chiar s-a împărtăşit cu greco-catolicii, comportamentul lor se justifică perfect: criticile aduse până acum la adresa ierarhilor pro-ecumenişti sunt justificate, pentru că exemplul Corneanu e cel mai veridic - ierarhii denaturează adevărul ortodox şi se dau cu duşmanul catolic sau care-o mai fi el.

E clar faptul că mitropolitul Nicolae s-a împărtăşit în cadrul liturghiei oficiate de greco-catolici, imaginile şi mărturiile celor prezenţi confirmă acest fapt. Ce e deranjant e stilul în care furia nebună a fundamentaliştilor ortodocşi găseşte să arunce cu noroi în mitropolitul Banatului şi mai apoi în tot ceea ce înseamnă catolicism şi ecumenism. Şi asta poate şi pentru că de mult timp nu mai existase un subiect atât de fierbinte şi pentru că oricum nu prea aveau ce să dezbată în cercul lor strâmt şi rece, antiecumeniştii au început o adevărată cruciadă împotriva a tot ceea ce înseamnă Nicolae Corneanu şi ecumenism, în general:

• Asociaţia "Rost" învaţă Patriarhia ce să facă, pentru că, vezi-Doamne, ar fi lipsiţi de fermitate sau nu ar şti cum să procedeze, emitând un comunicat;
• Alţii se consideră în măsură să pună cap la cap toate informaţiile şi să descopere noi detalii, pe care nimeni nu le-a observat, într-un articol kilometric;
• Răzvan Codrescu face şi el câteva aluzii "nevinovate" că, deh, e momentul: "Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, decanul de vîrstă al Sfîntului Sinod, după ce toată viaţa s-a împărtăşit (la figurat) cu securiştii, acum se împărtăşeşte (la propriu) cu catolicii!";
• Danion Vasile, marele "teolog" bun la toate, organizează o conferinţă lămuritoare la Sala Dalles din Bucureşti;
• Situl acesta deţine supremaţia în ceea ce ţine de explicarea fenomenului, iar comentariile nu sunt cu nimic mai prejos: scuipaţi, măi, că aveţi pentru ce!

Încă o dată, talibanii ortodocşi nu se dezmint şi se zbat să arate lumii cât sunt de puternici, deşi subiectul îşi va pierde treptat din intensitate, cu atât mai mult cu cât declaraţiile mitropolitului Corneanu sunt contradictorii. Ce nu dă bine din nou e spiritul aceasta de gloată, în care fundamentaliştii văd în jur numai conspiraţii şi pericole de apostazie, ajungând să critice autoritatea Bisericii, să îl defăimeze pe actualul Patriarh şi să dea naştere unor grupuleţe aproape schismatice, chipurile, adevărate păstrătoare ale adevărului.

Ce e de făcut în situaţia dată? În primul rând, comentariile nu îşi mai au rostul. Dacă mitropolitul Banatului s-a cuminecat la greco-catolici, va răspunde în faţa sinodului şi înaintea lui Dumnezeu. A face acum pe deştepţii şi a ne arăta fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă nestrămutată e o exagerare, pentru că nu se cunosc toate datele problemei; poate mitropolitul e bolnav, senil sau inconştient de gestul său. Deşi antiecumeniştii jubilează că îşi mai pot alimenta motorul nesfârşitei lor poliloghii, atitudinea cea mai potrivită trebuie să fie cea de smerenie, de supunere faţă de autoritatea Bisericii, care şi-a spus deja părerea în această problemă şi de renunţare la bârfe şi poveşti pe la colţuri care nu îşi mai au acum niciun rost. În acest sens, atitudinea lui Radu Capan, exprimată aici şi aici, este demnă de toată admiraţia şi arată cum vede un greco-catolic gesturile isterice ale talibanilor ortodocşi.

Dragi antiecumenişti, rugaţi-vă, nu mai daţi cu noroi! Oricum nu puteţi da timpul înapoi şi nu puteţi schimba cursul evenimentelor. Liniştiţi-vă din isterie şi gândiţi problema în ansamblu, opriţi-vă orgoliile nemăsurate şi învăţaţi că e mult mai important să nu exageraţi cu distrugerea morală a unui om, cleric ortodox, ci să vă rugaţi pentru îndreptarea lui. În fond, nu o Evanghelie a unei astfel de iubiri propovăduiţi?

Ieri seară (28 mai a. c.), la Casa de Cultură a Sindicatelor din Alba Iulia a avut loc un ultim miting electoral al echipei PSD, la care invitaţi speciali au fost Ecaterina Andronescu şi Dan Ioan Popescu. Doina Harda, care candidează din partea PSD pentru fotoliul de primar al Alba Iuliei s-a străduit să întreţină atmosfera, din poziţia gazdei, însă şi-a găsit cam greu cuvintele.

Bineînţeles, audienţa a fost compusă din nostalgici ai vremurilor demult apuse, trecuţi cu bine de vârsta a III-a, dar şi de un grup de tineri în tricouri roşii, cu zeci de baloane şi pancarde cu mutrele candidaţilor la Primărie şi respectiv Consiliul Judeţean, care au mai animat atmosfera prin strigăte specifice.

Programul serii a început printr-un joc de lumini pe melodia "We Are The Champions", a continuat prin discursul Doinei Harda şi prezentarea candidaţilor pentru Consiliul Local şi s-a încheiat printr-un spectacol de muzică populară.

Entuziasmul pesedeilor poate fi observat şi în filmuleţul următor:

După ce şi-a terorizat studentele ani la rând, picându-le la "n" examene de Psihiatrie, cursuri pe care le predă la Universitatea din Alba Iulia, "doctoru'", după cum îi spun studenţii, s-a hotărât să candideze pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Alba. N-ar fi nimic rău în asta, e dreptul lui să candideze. Ce te lasă mască e modul în care "doctoru" înţelege să îi abordeze pe cetăţeni, cu fraze de genul: "Dacă preşedinte voi fi votat, acest judeţ va fi binecuvântat!" sau "Sănătatea, drumurile, aurul şi cetăţenii din judeţul Alba sunt priorităţile mele", într-un stil dulce-suav care nu îi este deloc caracteristic. Dovadă sunt studentele terorizate de-a lungul anilor, care datorită "ambiţiei" sale au pierdut fie ani de facultate, fie nu au putut intra în licenţă, doar pentru că nu "prestaseră" cum trebuie pentru examen.

O părere şi mai argumentată legată de domn' doctor găsiţi şi la Michailos, aici.

Din start, voi spune că n-am absolut nimic cu domnul Dan Ciachir, publicistul cotidianului "Ziua"; îl respect profund, ca om, jurnalist şi om de cultură.

Fiecare persoană are dreptul la opinie, avem libertate de exprimare; nimeni nu poate contesta asta.

Totuşi, părerile domnului Dan Ciachir referitoare la starea Bisericii Ortodoxe Române, în general şi a raporturilor dintre ierarhi, în special, exprimate pe coloanele cotidianului "Ziua", mă şochează pe zi ce trece. Prin stilul său agresiv şi prin impresia de neatârnare faţă de nimeni şi nimic, domnului Dan Ciachir îi place să facă senzaţie, să şocheze prin diferite articole, cu titluri pline de subînţeles, în care "se ia" de patriarhul Bisericii sau de ierarhii pe care îi consideră anti-tradiţionalişti.

În viziunea sa, aspecte legate de viaţa şi slujirea Patriarhului Daniel, a IPS Laurenţiu (Sibiu) sau a PS Sofronie (Oradea) sunt demne de un soi băşcălie pe subiecte teologice, pe care citindu-le, credinciosul de rând nu ajunge decât să se smintească.

Articole precum "Actualul patriarh în fosta URSS", "Glezna patriarhului şi nasul Cleopatrei", "Elena Băsescu şi Arhiepiscopul Laurenţiu" sau "Până când vom nesocoti canoanele", deşi fac senzaţie şi îi şochează pe creştinii cucernici, nu sunt altceva decât nişte sforţări menite să arate, vezi-Doamne, unde greşeşte Biserica şi ce ar trebui să se schimbe (sau să nu se schimbe, după caz), sub pretextul că "duhul" modernist al grupării reformatoare din B.O.R., coagulate în jurul patriarhului Daniel, e străin de Ortodoxia tradiţionalistă, pe care, chipurile, domnul Dan Ciachir o reprezintă, din postura mireanului.

Probabil că multora le place stilul de "pitbul al Ortodoxiei româneşti" pe care domnul Dan Ciachir şi-l arogă şi găsesc o anumită satisfacţie din articolele ce iau în băşcău anumiţi episcopi ai Bisericii, însă stilul acesta nu e nici pe departe ceea ce înseamnă reflectarea optimă a adevărului.

E lipsit de politeţe să compari fractura de gleznă a patriarhului, un eveniment nedorit, cu nasul mofturos al Cleopatrei sau să subestimezi calităţile intelectuale ale ÎPS Laurenţiu, spunând că "sta pe scaunul - de fapt: numai pe un sfert din el - al lui Andrei Saguna"; e lipsit de înţelepciune să crezi că în acest mod se rezolvă probleme mai mult sau mai puţin închipuite.

Aceasta cu atât mai mult cu cât e dovedit faptul că o astfel de atitudine nu va apropia pe nimeni de Biserică şi va adânci şi mai mult prăpastia neîncrederii dintre oamenii de rând şi ierarhia Bisericii.

Probabil că sunt unii care sunt nemulţumiţi de faptul că PF Daniel este Patriarhul României sau ÎPS Laurenţiu Mitropolitul a ceea ce a mai rămas din Ardeal Ardealului. Însă dacă toţi aceştia ar avea credinţă în Dumnezeu, aşa cum susţin sus şi tare şi dacă ar da dovadă de ascultare faţă de Biserică, ar înţelege că asta e voia cerească şi în loc să comenteze aiurea, s-ar ruga, în loc să murdărească şi mai mult cu noroi, ar încerca să facă ceva pozitiv.

Oricine poate dezbina. Cuvintele urâte sunt cele care prind cel mai bine, oricând, oriunde şi despre oricine. Aşa că în loc să tot scorniţi "subiecte fierbinţi" pentru senzaţia plăcută de a face senzaţie, de ce nu vă scoateţi ranchiuna din inimă, domnule Ciachir? Învăţaţi-ne să iertăm, nu să scuipăm!