Entitate mitologică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.

În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala : Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.

Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dragobete

În fiecare dimineață, ziua începe în același ritm alert. Acțiuni succedate în mod automat din care nu înțelegi nimic, grabă (din cauza căreia mai las și cheile în ușă uneori) și bătăi de inimă accelerate, semnele sunt clare – întârzii iar la muncă.

Suntem niște indivizi fericiți care trăiesc cu viitorul în fața ochilor. Acest viitor, însă, ne și scapă de cele mai multe ori, păcălindu-ne că avem exact ceea ce ne dorim. Firea omului este construită astfel încât ambiția și dorința de a crește, sau cel puțin de a se menține pe aceeași poziție socială capătă proporții grotești. Iar noi, unii ca niște șoricei (alții ca niște șobolani) în cușcă, ne rotim mereu într-o continuă degringoladă din care, într-un final, ieșim jupuiți dar cel puțin cu mintea deșteptată. Desigur, acest lucru se întâmplă abia la bătrânețe.

Dar, să revenim la mica noastră povestire tragi-comică. Tramvaiul este gol, e stația terminus. Am chiar și un scaun gol în față, când... Bam! Baba. S-a instalat, și-a tras pălăria pe ochi să nu o bată soarele, dar și pentru a părea că spune tuturor: ”Nu mă interesează nimeni și nimic din jurul meu. Sunt eu cea mai tare babă din parcare!” Acum, pentru a fi înțeles corect, există babe, dar există și bătrânele. Acestea din urmă se prezintă foarte umil, aproape că nici nu le observi. Ele se bucură pentru noi, tinerii, când ne văd atât de plini de viață, cu capu-nori și preocupați de visări. Ne bucurăm și noi pentru ele și le oferim locul în transport, le ajutăm să traverseze strada (chiar dacă nu vor... ) și le cărăm gențile dacă ne găsim puțin timp și ne este în drum.

Diminețile sunt oarecum lipsite de acele creațiuni colorate și gălăgioase care ne înveselesc viața. Firește, mă refer la maneliști. Fie că sunt țigani, fie că sunt români, noțiunea de manelist se situează peste orice etnie. Spun acest lucru cu un mare regret și cu un sictir aparte-n suflet. În schimb, sunt nelipsite înjurăturile șoferilor (maneliștii s-au mutat la volan... ). Aceștia înjură din mers, din șezut, cu geamurile jos, cu geamurile sus, cu cineva în mașină, fără cineva în mașină ș.a.m.d. Ei înjură și se mândresc cu asta, iar noi, cei din tramvai, îi ascultăm cu drag și suferim alături de ei.

Odată coborât din tramvai, urmează următoarea parte a drumul, cea în care armata de oameni însetați de muncă demonstrează că nu e neapărat nevoie de culoarea verde pentru a trece strada. Românul nu trece pe verde. El trece în schimb pe roșu, pe roșu și jumătate, pe galben, dar nu și pe verde. Probabil că verdele este destinat fraierilor și bâtrânilor. Ei, înseamnă că eu încă nu am trecut de faza fraierilor care nu vor să fie călcați de mașina care zboară (prea aproape de sol... ) avțnd la bord un alt cetățean prins în goana matinală.

Urmează metroul. Aici aglomerația este mai mică. Puhoaiele de oameni își găsesc lesne loc în imensa hală subterană impregnată cu miros de mucegai și fier ars. Ultimii care intră riscă să nu mai prindă loc, însă dobândesc șanse reale de a intra primii în următorul zmeu alb. În tren e în regulă. Te mai poți sprijini de unul de alta... până se deschid ușile, când trebuie să stai copăcel pentru a nu fi luat pe sus. Scara e una, iar călătorii sunt mulți, ceea ce nu înseamnă că acești bravi fii ai neamului nu încap. Încap, și încă (pauză, virgulă, spațiu, ce vreți(!) să nu iasă cacofonie) cum! Important este ca fiecare dintre noi să-și poziționeze mâinile în fața abdomenului, dar și mai jos, și să mărșăluiască neînfricați peste cel din fața sa. Rețeta este verificată și bună de aplicat. Ah, am uitat. Nu merită!

În sfârșit, aerul de suprafață... Deschidem ochii de cârtiță și  ne îndreptăm triumfător spre birou.

Am câștigat lupta, dar nu și războiul. Mâine este o nouă zi...

[googlevideo=http://video.google.com/videoplay?docid=4490668303820466528&hl=en]

II

[googlevideo=http://video.google.com/videoplay?docid=-6558173317366386020&hl=en]

Fiul: Nu. Îmi voi alege singur mireasa!

Mavropoulos: Dar fata este fiica lui Bill Gates...

Fiul: Ei, în acest caz...sunt de acord.

Urmează discuția lui Mavropoulos cu Bill Gates:

Mavropoulos: Am un soț pentru fiica dv.

Bill Gates: Fiica mea este prea tânără pentru a se căsători!

Mavropoulos: Dar acest tânăr este vice-președintele Băncii Mondiale...

Bill Gates: Bine. În acest caz e în regulă.

În sfârșit,  Mavropoulos merge la președintele Băncii Mondiale:

Mavropoulos: Am să vă propun un tânăr pentru postul de vice-președinte.

Președintele: Dar deja am prea mulți candidați pentru acest post!

Mavropoulos: Dar acest tânăr este ginerele lui Bill Gates...

Președintele: Păi, în acest caz sunt de acord.

Iată cum, dragi prieteni, fac grecii afaceri...

Iată-mă revenit în București, orașul cucerit demult de oamenii care se grăbesc din reflex spre destinații inventate și lipsite de vreun careva sens adevărat.

Mi-am petrecut acasă cele câteva zile de ”odihnă bine-meritată” ale unui cetățean onorabil prins în câmpul muncii. Chișinăul încă mai este ”acasă”. Dacă mă gândesc bine, nici nu aș avea vreun motiv serios să nu-i mai spun așa. De câțiva ani buni am făcut o tradiție din a merge ”la sfințit Pasca”. Este unul dintre puținele lucruri care și-au păstrat valoarea de simbol. În general, mă raportez la simbolurile de acest gen ca la antidoturi împotriva distanței, acele minuni care ne mai țin împreună cu primii oameni dragi.

Din oricare unghi ai privi, acest loc înverzit și încărcat de semnificații, Chișinăul, încă-și păstrează specificul blând și moale. Aici timpul nu trece, ci alunecă. Lucrurile, oamenii, culorile, mirosurile – toate levitează la următorul nivel. Realitatea de aici e una diferită, cel puțin față de cea de la București. Noi, cei care ne ducem veacul în capitala României, privim viața într-un mod diferit, iar aspectele celelalte derivă de aici cu toate. Bucureștenii se agită, aleargă, își fac griji pentru ziua de poimâine, pe când chișinăuienii trăiesc viața încet, se grăbesc la fel de încet, doar că ziua de...mâine conține obligatoriu și o urmă de îndoială. Nu afirm că aici unde sunt eu acum totul este sigur și viața e perfectă, dar cel puțin am certitudinea că nu voi fi dat afară de la servici sau de la facultate fără a mi se argumenta de ce, nu mi se vor încălca drepturile elementare și oricând voi avea o a doua șansă. În RM însă, totul pare atât de fragil încât încrederea scade, iar suspiciunea și îndoiala cresc mult prea simplu. Mi-amintesc de o vorbă pe care ne-o spuneam mereu în liceu, nu fără a râde necontrolat cu unul dintre colegii mei, fără a realiza de fapt sensul acesteia. Probabil că se întâmpla din cauza modului în care suna aceasta. Vedeți și voi: ”viațî, viațî...legatî cu un șir di ațî!..” Acum îmi pare la fel de ilară, dar și profundă în același timp. Reflectă perfect ”veșnicia de minut” a orașului meu natal.

Aici cu toții știu că știu suficient pentru a avea exact modul de viață pe care și-l doresc. ”Fii liniștit, atâta timp cât tu nu vrei nimic...”, spunea un vers dintr-o melodie. Și totuși, dincolo de liniștea aparentă care mă îmbăta și mă împingea spre o stare de somnolență ușoară, simțeam neliniștea. Probabil că aceasta erupea din starea de ”hibernare”.

Remarcăm multe spirite și cugete care au vrut și au reușit să se ridice deasupra mediocrității, care însă, sunt prea slab motivate sau instruite pentru a persevera. Tendința de a te diferenția este rapid înlocuită de opusul acestui fenomen - conformarea. Nu este vorba de obediența față de o anumită persoană sau cerință, ci doar de nevoia de a te asocia, de a nu te izola, or propria renegare ar intra în conflict cu ”socialitatea”, o trăsătură înnăscută, conform unor teorii, care presupune în mod obligatoriu existența celuilalt.

Chișinăul este verde, chiar ”cea mai verde capitală europeană”, după cum se fălesc unii dintre locuitorii săi. Cei mai sceptici spun însă, că nu ar trebui să ne mândrim cu faptul că încă nu am ajuns la gradul de ”dezvoltare” astfel încât să transformăm spațile verzi (insuficient îngrijite, într-adevăr) în centre comerciale, fabrici sau vile luxoase (deseori doar rezultat al îngâmfării și auto-suficienței unora). Desigur, fiecare vede progresul, respectiv regresul, în felul său.

Vorbeam zilele trecute cu unul dintre prietenii bucureșteni, care  îmi spunea că s-ar muta oricând în Chișinău dacă și-ar găsi un loc de muncă plătit rezonabil. Nu ar mai băga în seamă dictatura, mancurții sau ignoranța instituționalizată. Și-ar vedea, în schimb, de viața lui, de prieteni, familie și servici. Replica mea – ”Și acum imaginează-ți câți chișinăuieni plâng după ”casa lor cu povești”, fiind nevoiți să-și caute rostul prin țări străine...”. O situație ca aceasta nu se comentează, doar se înjură sau se tace...

Revenind la vacanța mea, trebuie să spun că niciodată nu mi-o planific amănunțit, cu toate că aș reuși mai multe așa. Totuși, îmi place să mă răsfăț și să mă ”setez” că voi face tot ce, când și cu cine îmi va trece prin cap. Acest caz nu a fost o excepție. De la o vreme, însă, timpul liber capătă un caracter din ce în ce mai sedentar. Nu mai batem mingea pe stadion, nu mai furăm cireșe de prin curți străine, nu ne mai jucăm ”de-a prinsălea”, în schimb ieșim la o bere. Diferența la ieșirile astea la o bere o face anturajul și locul, în rest, mintea reacționează la fel mereu. Deja cunoaște ”programul artistic” al zilei și este pregătită pentru odihnă (a se citi ”amorțire”). E o plăcere imensă în a te lăsa în voia ta, fără a te mai gândi la altceva decât la subiectele discutate, rând pe rând. La bere se analizează, se judecă și se dau sentințe. Avem drumul liber să fim cine vrem. Tocmai de asta cele mai multe dintre beri se termină cu ”chelner, încă o bere, te rog!”. Și e frumos, și e bine și...pe nimeni nu ar trebui să intereseze.

Mi-am revăzut și vecinii de la bloc, cei cu care mi-am petrecut o mare parte din copilărie și care acum au revenit și ei acasă de printre străini. Asta e, venim ”din Paște-n Paște”, dacă nu găsim ce ne trebuie în propria țară...

Închei optimist – următoarele sărbători de Paște tot acasa mă vor găsi! Mi-am promis-o.

3) Ramsin Yuseb (teroristul care a amenintat distrugerea celor 2 edificii in 1993)are 11 litere.  

4) George W Bush are 11 litere. Asta poate fii o coincidenta dar acum lucrurile devin mult mai interesante.

1) New York este statul numarul 11.

9 +2 = 11

5) Tragedia a avut loc in data 11 Septembrie, mai bine zis: 9/11.
9+1+1=11

6) Ziua si luna tragediei sunt identice cu numarul de telefon al poliziei in America 911. 9+1+1=11.
Simpla coincidenta??? Continua sa citesti...

1) Numarul total de victime in toate avioanele implicate a fost de 254.

2+5+4= 11

3) Exploziile din Madrid s-au intamplat in data de 3/11/2004. 3+1+1+2+4= 11.

4) Tragedia din Madrid s-a intamplat dupa 911 zile de la cea din America 9+1+1=11....

Acum este momentul in care lucrurile devin si mai misterioase.

Unul dintre simbolurile cele mai cunoscute ale Americii, dupa linii si stele, este Acvila.  

Aceasta strofa este strofa numarul 9.11 din Coran. 

Inca nu esti ferm convins....?! 

Fa asta si dupa aia imi spui:

Deschide Microsoft Word si:

1. Scrie cu litere mari Q33 NY . Asta este numarul zborului al primului avion care s-a abatut asupra celor 2 edificii.

2. Schimba dimensiunea caracterului cu cea de 48.

4. Schimba caracterul literelor in cel WINGDINGS.  

ACUM CE MAI ZICI?!?!!?

TRIMITE ACEST MESAJ LA 20 DE PERSOANE SAU TI SE VA INTAMPLA CEVA...AI 11 MINUTE LA DISPOZITIE!
Impresionant, nu-i asa??? Te sfatuiesc sa intri in Microsoft Word si sa verifici ceea ce se intampla... Impresionant...

Iată și o posibilă explicație...

În mod normal (asta dacă nu are loc vreun Summit NATO sau alte calamități ale naturii omenești), acestea se împart în câteva categorii de bază: politică, societate, cultură, sport și bineînțeles, nelipsitele show-biz și sex/relații.

De cele mai multe ori le ignor sau le amân până când îmi apar altele, astel încât ajung să citesc doar acele știri pentru care îmi fac timp în momentul respectiv.

Fără a avea pretenția că re-inventez roata cu acest post, vă propun să citiți una dintre acele informații ”ușoare”. Poate că unii/unele dintre voi se vor regăsi în situațiile de mai jos. În plus, poate chiar veți zâmbi...

22. Ies in club cu fetele. (Sunt disperata si ies la agatat)
21. Esti al doilea din viata mea. (Daca numeri din 10 in 10)
20. Bineinteles ca e mare. (Poate altadata micutule)
19. Lasa lumina stinsa, e mai romantic asa. (Mi se vede celulita)
18. Am migrene. (Nu vom face sex, pentru ca nu vreau eu)
17. Te sun maine / mai tarziu. (Te sun cand imi aduc aminte... iar "maine" / "mai tarziu" este exclus)
16. Sunt extenuata. (M-am plictisit)

15. Ai un gust delicios. (Depinde de ce mananci...)

14. Nu-mi place sa mi se faca sex oral. (Imi place sa fac sex oral)

13. A fost cea mai buna partida de sex din viata mea. (Daca nu as fi cunoscut pe nimeni altcineva inaintea ta)
12. Nu voi face niciodata asta. (Cu tine...)
11. Mai repede, mai tare. (Termina odata!)
10. Nu, nu pot accepta sa platesti. (Ar fi cazul sa platesti)
9. Nu iti dau numarul de telefon, soarta va hotari daca ne mai intalnim. (Nu vreau sa te mai vad niciodata)
8. N-am facut niciodata sex, ci dragoste. ("Iubeste-ma" de vreo 2, 3 ori!)
7. Sunt intr-o sedinta, te sun eu! (O sedinta noua secretara sexy)
6. Plec intr-o calatorie de afaceri. (2 zile, in Berceni)
5. Raman la un prieten diseara. (Ies in club, ma imbat si agat)
4. De ce gafai? Pai am alergat sa iti raspund cat mai repede.
3. M-am lovit de coltul mesei. (M-a muscat in timp ce o faceam)
2. Nu vreau decat sa dorm cu tine in brate. (Daca ma atingi, urlu!)
1. Nu cred ca va incapea toata! (dar cu siguranta mai ramane loc)

Probabil că știți deja cu toții despre norocul chior al României pentru europenele din Austria și Elveția. Am nimerit în grupă cu 3 dintre cele mai tari selecționate din lume. Este vorba, desigur, despre Franța, Italia și Olanda.

Pentru a vă ”ridica dispoziția”, am hotărât să postez pentru dragii mei cititori un link ce duce spre niște filmulețe reprezentând ”killer-ii” străini.

Sigur vă va crește optimismul!

Inca din momentul in care am aflat de pe blogul lui Dumitru Ciorici ca Unimedia va trimite pe cineva sa monitorizeze activitatea Summit-ului NATO desfasurat la Bucuresti, mi-am aratat dorinta de a-i cunoaste pe cei care au revolutionat mass-media de la Chisinau. Nu degeaba se cheama New Media Group.

Am luat legatura pentru prima oara cu Tudor Darie postand un comentariu pe blogul sau. Mi-a raspuns in scurt timp, dupa care ne-a gasit si Nadina (careia ii atrag atentia ca inca nu are blog si spre care nu pot plasa un link) prin ciberspatiu. Vitalie Cojocari (de la ProTv) era deja pe ”lista de bere”. Vlad Durnea, reprezentantul OSBB, s-a descurcat singur in a-l ”vana” pe Tudor, astfel incat mi-a sunat deja la Bucuresti anuntandu-ma ca vine si el. Inainte cu o zi, adica joi, Tudor imi spuse ca ramane sa ne vedem sambata, astfel incat m-a cam surprins schimbarea de planuri (din cauza nu spun cui, poate recunoaste chiar el cu ocazia asta...). A fost in regula, nu aveam nimic planificat pentru vineri seara, poate doar odihna. Dar, avand in vedere ca odihna e ceva care inca imi permit sa o aman, nu am stat prea mult pe ganduri in a accepta intalnirea, pe care sigur nu mi-as fi putut permite sa o ratez.

Am ajuns la fix in Piata Universitatii. Ploua marunt, ceea ce nu le-a incurcat baietilor sa se plimbe cu mainile in buzunare si fara umbrele prin fata Teatrului National Bucuresti. Tudor parea chiar interesat de ceea ce ii arata si povestea Vlad, lucru demn de admirat dupa trei zile de munca. Nu am mai zabovit. In 10 minute am ajuns La Conac, un local vechi din centrul Bucurestiului, probabil fosta resedinta boieresca. Acesta a devenit destinatia mea preferata de ceva vreme intrucat toate localurile colorate, afumate si galagioase a la McDonald’s, Spring Time sau aproape oricare altul, imi stateau deja in gat. Avand in vedere ca eram cu totii dupa o zi de munca, am hotarat sa stam tocmai in acest local linistit si ”ca la bunica” (dupa cum a remarcat si Nadina la un moment dat). Pe drum ne-am intalnit cu George si Andrei, doi dintre cei cativa tineri care au organizat protestul din iunie 2006, pentru cei 4 elevi de la liceul Gh. Asachi, dar si initiatorii campaniei Basarabia, Pamant Romanesc. Era vineri seara totusi, cand nu se prea sta in casa. Mai tarziu l-am intalnit si pe Dave, un alt prieten vechi care ne-a ajutat mult de cand am ajuns in Romania.

Odata ajunsi, ne-am pus pe treaba. Ma refer la discutiile aprinse despre evenimentul care tocmai se incheiase, nicidecum la bere, mici sau alte bucurii gastronomice ”sanatoase”.

Atmosfera era neasteptat de familiara, sau cel putin asa am simtit-o eu. Discutiile, care in scurt timp au devenit dezbateri, s-au axat in primul rand pe Summit-ul NATO, motivul pentru care a ajuns Tudor in capitala romanilor, dar si pe situatia politica din RM din prezent. Am incercat sa facem o legatura intre ceea ce se intampla in lume la cel mai inalt nivel si ceea ce se intampla in statul romanesc din care provenim. Concluzia a ramas cam aceeasi ca si pana acum: totul se va schimba in timpul apropiat, va fi construita o noua generatie care va reforma clasa politica si care va veni cu un discurs modern, european, bazat pe realitatile cunoscute si nu pe false ideologii.

In scurt timp am primit un sunet de la Vitalie. Nu il mai vazusem de foarte mult timp. Era prima oara cand il vedeam imediat dupa munca (era deja ora 20:08). Arata (si sper ca nu se si simtea) a om chinuit si exploatat, dar care inca mai are multe de facut si de spus. Asa se intampla cand lucrezi intr-o televiziune care are pretentia de a avea cea mai mare audienta din tara.

Incepuse sa fie si mai interesant. Eram deja patru. Va dati seama ca odata cu venirea unui reporter de la o televiziune importanta, discutiile capatau o noua dimensiune – cea creata de omul care judeca evenimentele vazute prin ochii eroilor din stiri in paralel cu ce vede cu ochii proprii. Am mai ras de prostiile lui Jiji si tabloul cu...acelasi Jiji! Numai ca de data asta gol - un adevarat Ulise al modernitatii, ce sa mai vorbim...

Dupa 20 de minute i-am auzit si vocea Nadinei in receptor. Inca un cetatean onorabil al statului care venea la ora 20:29 de la munca. Muncim, muncim si pana la urma ne reculegem fortele tot la un pahar de vorba. Nu mai bine ne-am reculege direct?..

Cand am ajuns la TNB, PR-ista noastra inca rezista bine si nu m-a injurat pentru ca m-a asteptat in ploita, cu toate ca incepea deja sa se faca frig. Bucurestiul e foarte frumos noaptea. E mult mai liniste, mai luminos, iar oamenii sunt mult mai relaxati. Asa eram si noi.

Venirea unui PR-ist printre noi, dar si a unei reprezentante a sexului frumos, in acelasi timp, care trebuia sa faca fata debitului extraordinar de idei geniale care zburau de colo-colo, a fost un lucru cat se poate de bun, intrucat anume concepte precum ”manipularea”, ”imaginea produsului”, ”joc al puterii”, ”influenta” sau ”asteptarile publicului” pot trimite la perspective noi de abordare a subiectelor legate de politica si societate. Apropo de concepte, am incins o discutie aprinsa cu Vitalie despre demagogie si cine dintre politicienii nostri poate purta cu mandrie titlul de ”demagog”. Castigatorul desemnat unanim a fost actualul presedinte al RM, Vladimir Voronin. Felicitari domniei sale si speram sa isi revina intr-un final din transa anti-romaneasca provocata de elementul sovietico-rus.

Ne-am pornit cu greu. Parca am mai fi stat la vorba. Pacat ca inca nu rezolvaseram cele mai grave probleme ale omenirii. Au ramas plutind acolo pana data viitoare, insa nu si pana la urmatorul Summit.

A urmat plimbarea pana in Piata Unirii (”a taxiurilor” cum i-a zis Tudor), plimbare mai mult decat benefica intrucat aerul era foarte proaspat, iar lumina aurie care se reflecta in stropii de ploaie de pe asfaltul intunecat ne facea sa uitam ca eram in acel Bucuresti nebun de care am auzit cu totii. De aici ne-am imbarcat si am dat startul turului orasului. Din Unirii in Vitan, din Vitan in Baneasa, iar din Baneasa in Pantelimon. Dupa spusele taximetristului, i-am indeplinit jumatate din planul pe acea noapte datorita distantei parcurse. Asta e, norocul lui, ca doar nu dai in fiecare noapte peste 4 basarabeni bine-dispusi...

Am ramas cu cele mai placute impresii dupa aceasta intalnire.

Chiar daca la prima vedere pare un lucru banal, iesirile cu oamenii care iti inteleg ”of”-urile, care au trait o buna bucata de vreme in acelasi mediu si care au aproximativ aceleasi preocupari sunt ca o gura de aer proaspat care te poate incarca cu energie pentru inca multa, multa vreme...

LA SERVICIU:

CUM NE IMBRACAM

Este recomandat sa veniti imbracati la serviciu conform salariului primit.
Daca purtati pantofi Prada de $350 sau o geanta Gucci de $600 vom presupune ca o duceti bine din punct de vedere financiar, deci nu aveti nevoie de o marire de salariu.
Daca va imbracati saracacios, va trebui sa invatati sa va administrati banii mai bine pentru a va cumpara haine mai frumoase, prin urmare nu aveti nevoie de o marire de salariu.
Daca va imbracati potrivit, sunteti exact acolo unde trebuie si in consecinta nu aveti nevoie de o marire de salariu.

CONCEDIUL MEDICAL

Din acest moment nu mai acceptam adeverinta medicala a unui doctor prin care se adevereste ca sunteti bolnav. Daca puteti merge la doctor, inseamna ca puteti veni si la serviciu.

OPERATII CHIRURGICALE

Operatiile chirurgicale sunt interzise. Atata vreme cat sunteti angajat la noi, veti avea nevoie de toate organele. Nu veti elimina nimic. Noi v-am angajat intact. In cazul in care eliminati un organ, vom considera acest lucru indisciplina la locul de munca.

ZILE IN FOLOS PERSONAL

Fiecare angajat va primi 104 zile personale pe an. Ele se numesc sambata si duminica.

ZILE DE CONCEDIU

ZILE LIBERE PENTRU INMORMANTARI

Aceasta nu e o scuza sa lipsiti de la serviciuu. Oricum nu mai puteti face nimic pentru prietenii, rudele sau colegii morti. In cazurile rare in care un angajat va fi nevoit sa participe la inmormantari, acestea se vor programa seara tarziu. Suntem bucurosi sa va permitem sa lucrati in pauza de pranz pentru a putea pleca mai devreme, cu conditia sa va terminati insarcinarile pe ziua respectiva.

ABSENTA CAUZATA DE PROPRIUL DECES

Acest incident poate fi acceptat ca scuza. In orice caz, este necesar un preaviz de 2 saptamani precum si pregatirea unui inlocuitor care sa va preia atributiile.

FOLOSIREA TOALETELOR

Mult prea mult timp se petrece la toaleta. In viitor se va merge la toaleta in ordine alfabetica. Spre exemplu angajatii al caror nume incepe cu "A" se vor duce de la 8:00 la 8:20, cei cu "B" de la 8:20 la 8:40, si asa mai departe. Daca nu va puteti depalsa in timpul alocat, veti fi nevoiti sa asteptati pana adoua zi cand sunteti programati. In situatii de maxima urgenta, angajatii pot face shimb de locuri intre ei. Superviserii ambilor angajati implicati in schimb trebuie sa aprobe aceasta schimbare in scris.
In plus, acum exista o restrictie de 3 minute de stationare in toalete. La sfarsitul celor 3 minute se va declansa o alarma, hartia igienica se va retrage automat, usa de la toaleta se va deschide si contravenientul va fi fotografiat. La a doua abatere, fotografia va fi publicata in ziarul intern al companiei la rubrica "Acte de indisciplina" .

PAUZA DE MASA

Persoanele slabe vor primi 30 de minute pauza de masa, deoarece trebuie sa manace mai mult pentru a arata sanatoase. Persoanele cu greutate normala vor primi 15 minute pauza de masa, pentru a-si pastra silueta. Persoanele supraponderale vor
primi 5 minute pauza de masa deoarece este suficient pentru a lua o pastila de slabit.

Va multumim pentru loialitatea aratata fata de companie. Suntem aici pentru a asigura o experienta pozitiva angajatilor. Orice intrebari, comentarii, nelamuriri, plangeri, reclamatii, frustrari, iritari, suparari, insinuari, acuzatii, vor fi adresate in alta parte.

Va dorim o saptamana placuta.

Conducerea :-)

Un om de afaceri american statea langa chei, intr-un mic sat mexican
de coasta, cand un pescar isi trage barca la mal. In barca erau cativa
pesti frumosi. Americanul il felicita pentru pestele prins si il
intreaba cat timp i-a luat sa-l pescuiasca.

- Foarte putin, a raspuns mexicanul.

- De ce nu stai mai mult pe mare sa prinzi mai mult peste ? a intrebat
atunci americanul.

- Mi-ajunge sa-mi intretin familia, i-a raspuns pescarul.

- Si ce faci in restul timpului ? a vrut sa stie omul de afaceri.

- Dorm pana tarziu, pescuiesc putin, ma joc cu copiii,  imi fac siesta
impreuna cu nevasta-mea, in fiecare seara ma plimb prin sat, beau un
pahar de vin si cant la chitara cu prietenii.

- Domnule, am o viata plina si sunt foarte ocupat, a incheiat pescarul.

- Uite, il ia peste picior americanul. Am studiat Economia la Harvard
si te pot ajuta. Ar trebui sa pescuiesti mai mult si cu banii pe
care-i castigi in plus sa-ti cumperi o barca mai mare. Cu ceea ce
castigi de pe urma barcii mai mari iti poti cumpara cateva barci si
mai tarziu chiar o flota de pescuit. In loc sa vinzi pestele prin
intermediari, il poti vinde direct la o fabrica, iar mai tarziu iti
poti cumpara propria fabrica de prelucrare a pestelui. Ai putea astfel
controla produsul, procesarea si distributia. Va trebui sa pleci din
sat, sa te muti in Mexico City, apoi la Los Angeles si, mai tarziu, la
New York, de unde iti vei conduce afacerea tot mai infloritoare.

- Si cat va dura sa fac toate astea , senor ? intreaba pescarul.

- Vreo 15-20 ani, raspunde americanul.

- Si apoi ?

- Apoi vine partea cea mai buna, rase americanul. Iti vinzi afacerea
si devii foarte bogat , ai lua cateva milioane.

- Milioane, senor ? se mira pescarul. Si dupa asta ?

- Dupa asta te retragi din afaceri, te muti intr-un satuc de pescari
pe malul oceanului si te scoli tarziu, pescuiesti putin, te joci cu
copiii, iti faci siesta impreuna cu sotia, te plimbi seara prin sat,
bei un pahar de vin cu prietenii, cantati la chitara....

 „Lasă, bei, uşile să se-nchidă, lasă, bei, uşile!!”, acesta era mesajul la microfon al conductorului unui metrou acum câteva zile când mă întorceam de la serviciu. Un astfel de mesaj comic îţi înveseleşte ziua? Sau te întristează impoliteţea şi barbarismul? Nu se ştie. România este ţara tuturor posibilităţilor...Să mergi în Bucureşti în fiecare dimineaţă şi seară pe rând cu autobuzul sau troleul, apoi cu tramvaiul, continuând cu metroul, pentru a termina pe jos este o experienţă de viaţă dintre cele mai serioase. De multe ori însă experienţa aceasta serioasă trăită în profunzimea ei se manifestă grotesc de contrastant. Aproape că devine normal să te enervezi, să zbieri, să împingi cu coatele, să plângi, să leşini de căldură, după caz, dar şi să zâmbeşti sau chiar să râzi isteric de omul care se împiedică şi cade sau de faptul că te simţi aşa cum poate că s-ar simţi dacă ar puţi o felie de şuncă presată între celelalte felii însumând un kilogram de mezel ţinut la temperatura unei camere bine încălzite. Pornind deci de la nivelul zero, de la omul simplu, din Capitală, aşa se vede cam cum stau treburile în România.
De când am început să lucrez şi să locuiesc (în Bucureşti, de circa un an şi jumătate, departe de locul unde m-am născut) – şi deci să fac ochi în lumea acestei ţări, am descoperit că există şi apropieri şi deosebiri umane cu conotaţii îngrijorătoare. Mai întâi, am ajuns să cred că există la noi două tipuri opuse de oameni: un tip, majoritar numeric, al celui care „se descurcă”, al adaptatului care suferă un proces de înrăire conform cu mediul de valori răsturnate în care trăieşte. Există apoi un tip minoritar al permanentului inadaptat, al celui care îşi păstrează valorile şi verticalitatea, dar cu preţul unei erodări psihice zilnice sau, în limbajul cotidian, cu preţul unui stres mult mai mare.
Dintr-un unghi mai cosmopolit, am observat că se insinuează treptat, dar sigur în România, şi în Bucureşti mai ales, o tendinţă a epocii postmoderne, globale, în care ne aflăm, pericolul pierderii în mulţime, al dispariţiei individualităţii proprii, al vieţii despiritualizate, robotice. Parcă am fi piese dintr-o maşinărie bine unsă cu propria noastra unicitate. Simţim că maşinăria merge, ne pune în mişcare şi o punem în mişcare, totuşi acest continuum înfioară printr-o presimţire: piesele se uzează inevitabil, valoarea lor individuală se micşorează şi dispare, maşinăria are nevoie de piese de schimb noi, strălucitoare.
Am reperat şi nişte ciudate forţe de atracţie şi respingere între semeni: printr-o mişcare paradoxală, cu cât individul se străduieşte să îşi împingă propria fiinţă printre şi peste ceilalţi, cu atât mai mult individualitatea pare să-i fie mai dizolvată în mulţime. Astfel, cei mai mulţi se aseamănă prin egoismul lor. Este o asemănare aproape solidară – solidaritate inconştientă şi negativă.
Cu toate acestea, comparând cu alte ţări, cum ar fi Anglia, pe care o cunosc mai bine, nu pot să nu remarc sub toate aceste umbre lumina tainică a unui fel de apropiere afectivă între români chiar la un nivel care teoretic ar trebui să îi despartă. Critici, te plângi fără rost, dar în mod esenţial, până la urmă, îl înţelegi pe doctorul care îţi ia bani ca să te trateze, pentru că salariul de la stat este prea mic. Îi înţelegi într-un anumit grad până la urmă – chiar dacă nu fără împotrivire, atunci când te fură pe tine – până şi pe hoţii din buzunare, că doar viaţa este grea cu un salariu mic şi cu copii acasă de crescut. Chiar dacă poate înjuri, te cerţi sau te baţi cu alţii, totuşi există o înţelegere subliminală a celor din jurul tău, deşi nu eşti în principiu de acord cu felul lor de a fi sau de a se comporta. Şi de fapt, am sta probabil mult mai prost (am fi la stadiul de războaie civile) dacă nu ar exista acest fel de solidaritate. Bineînţeles, empatia negativă, înţelegerea în „rele”, nu poate fi constructivă în sine pentru progresul moral şi economic al unei ţări. Dar ceea ce cred este că mai întâi trebuie să existe o solidaritate, chiar de orice factură ar fi ea, un sentiment colectiv, o formă de „patriotism”. Aceas­tă solidaritate inconştientă, inci­pientă şi de multe ori negativă ne poate trage în jos, dar ne poate şi sal­va, în sensul că ar putea fi folosită ca punct de plecare către ceva superior, către o solidaritate interumană mai exigentă, mai îndreptată către ceea ce e bine, către ceea ce e moral, atât la nivel individual, cât şi de grup..

Diana Iliescu

http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=2524

 

   Andre Tannenberger, alias ATB, este unul dintre cei mai prolifici DJ din lume la momentul actual. Primul sau hit international a fost 9PM (Till I come). In curand au urmat si alte lucrari precum Marrakesh, Fields of love, Extasy, Let you go, Hold you si mai noile Renegade si Believe in me. Astfel, tanarul muzician din Freiburg s-a afirmat in lumea muzicala cu piese usoare, cu o linie melodica deosebita si cu elemente originale din natura, dar si cu sunete specifice de chitara. Genurile muzicale in care s-ar putea incadra sunt trance, techno si chill. Cu toate ca cea mai mare parte a fanilor sai, sau a celor care ii asculta muzica sunt tineri sub 30 de ani, DJ-ul neamt a reusit sa atraga si foarte multe persoane mai in varsta, dat fiind varietatea stilurilor abordate.

   Pentru cei care au crescut cu ATB, ma refer la generatia nascuta in anii 80, care au dansat si s-au bucurat pe ritmurile germanului, venirea sa la Bucuresti a fost evenimentul vietii lor, pana acum cel putin. Am auzit expresii precum “acum pot sa mor linistit”, sau “astept asta de cand ma stiu”... Desigur, nu le putem lua ca atare, dar cu siguranta i-a afectat foarte mult pe cunoscatori. Eu nu ma numar printre acestia, dar trebuie sa recunosc ca m-a impresionat profesionalismul artistului, nemaivorbind de creatia sa.   

   Concertul a fost gazduit de Crystal Glam Club, unul dintre cluburile care s-au cam specializat in trance, dupa cum arata evenimentele programate. Interiorul arata foarte bine, mai putin podeaua care are o culoare sumbra si o textura neclara. Poate ar fi trebuit sa o faca din sticla sau alt material mai deschis si mai “trendy”.   

   Inca de la intrare am fost intampinat de aceeasi bodyguarzy posaci si „binevoitori“ care m-au pus sa le arat ce am in geanta (stiu, asa-i munca...). Bine ca nu m-au perchezitionat mai indeaproape. Oricum, nu aveam nimic interzis, ca doar sunt baiat cuminte... Si in genere, am venit strict pentru muzica si nu pentru high-life-ul la care aspirau ciudateii din jurul meu, care mai de care mai chititi si mai pregatiti, de parca non-conformismul ar fi regula de baza la concerte (si nu muzica). Problema e ca acest “non”-conformism a devenit cel mai comun lucru posibil in acel anturaj, astfel incat cei cu aspect mai putin extravagant, pareau cazuti din tavan. Oricum, spre deosebire de cluburile din RM, unde se venea mai mult pentru aventuri decat pentru artist, in Romania se observa clar ca publicul este educat in acest sens. Asta s-a vazut cand DJ-ul oprea fragmentar muzica, lasandu-ne sa cantam cuvintele, ceea ce ma facea sa imi amintesc de concertele rock cu care sunt mai obisnuit. Apropo, au fost momente in care chitara prelua cam toate efectele, creand o atmosfera electrizanta. Una dintre trasaturile specifice ale acestei muzici este ca poate oscila de la ritmuri lente pana la unele alerte si “saritoare”, provocand un amalgam de emotii, toate placute.   

   Show-ul a inceput abia la 1:30, cu toate ca initial era anuntata ora 23:00. Desigur, trebuia sa ne oblige cumva sa venim sa ii ascultam pe DJ-utii care aveau sarcina de a ne “incalzi”. Sala era arhiplina, ceea ce a inceput sa se simta din ce in ce mai tmult pe masura ce trecea timpul – fugea aerul de noi. Nu ne gandeam insa la asta atunci. Andre era la pupitru apasand si rasucind butoanele de ieseau scantei (din noi), luminile se jucau in ochii nostri cazand mai mereu pe acelasi “perpetuum mobile”. Asa ca l-am vazut pe DJ multicolor, ca pe un cameleon. Comparatia cu un cameleon nu e potrivita, insa, daca e sa ma refer la modul in care interactiona acesta cu publicul. Andre sare – noi sarim, Andre canta – imediat ii urmam si noi, Andre aplauda – ne auzim si noi. El e vedeta, iar noi am dat bani pentru a-l vedea pe acesta cum ne distreaza. A sta posac si a nu reactiona la instigarile celui pentru care ai venit, poate fi unul dintre acele lucruri care ti-ar putea strica foarte usor seara. Nu conteaza ca nu reusesti sa gasesti vreo explicatie logica la ce se intampla in jurul tau, iar comportamentul oamenilor nu seamana deloc cu cel de afara. E la fel de putin de important si faptul ca maine ai o zi plina de evenimente mai putin placute si ca vei parea o leguma. In schimb stii ca vei asculta muzica de azi toata ziua de maine, or asta inca iti va rasuna in minte ceva vreme.   

   Au rasunat putine dintre piesele vechi si cunoscute, ATB alegand sa-si promoveze cel mai nou album. Astfel, pe parcursul celor 2 ore cat a tinut prestatia neamtului, cam jumatate dintre melodiile auzite nu imi erau cunoscute aprope deloc (v-am zis eu ca nu eram mare fan). Cu toate acestea, concertul a fost extraordinar, iar prestanta lui ATB – demna de admiratie. Ne-a onorat si cu o piesa dupa “ultima” declarata. Aceasta a fost tocmai Believe in me, astfel incat sa ramanem cu impresia ca ATB este un om sincer care vrea si poate sa ne tina “in transa”.    A demonstrat-o.

 

Ziua de 8 martie, motiv de bucurie pentru doamne si domnisoare. Se daruiesc flori, se fac cadouri, se venereaza femeia. Putini stiu ca ziua internationala a femeii marcheaza, de fapt, o comemorare. In urma cu 100 de ani, intr-un incediu dintr-o fabrica din New York, si-au pierdut viata numeroase muncitoare. Angajatele fabricii americane de textile au declansat un protest fata de conditiile de munca, iar initiativa lor a fost punctul de plecare pentru fixarea datei de 8 martie ca fiind "Ziua Internatinala a Femeii".In anul 1910, la Internationala Socialista din Copenhaga, s-a hotarat ca o zi pe an sa fie consacrata sarbatoririi pe plan international a femeii muncitoare, iar in anul 1977, Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite a decis ca aceasta zi sa fie 8 martie.

In tarile Europei Occidentale, aceasta zi este asociata cu lupta femeii moderne pentru emancipare, transmit agentiile internationale de presa. In Italia, de exemplu, de 8 martie sunt organizate reuniuni - nu lipsite de teme si polemici politice, cu accent pe afirmarea drepturilor femeilor, a sigurantei acestora la locul de munca, a sanatatii, transmite agentia ANSA.

In tarile baltice, pe 8 martie se pune mai mult accent pe Ziua Mamei. Copii daruiesc mici cadouri si flori mamelor. Tot in aceasta zi, barbatii ofera flori femeilor care le sunt aproape, in semn de multumire, respect si iubire.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-2533230-povestea-zilei-8-martie.htm

Sources:

“General Information.” 

Information About the Moldavian Republic http://www.loveme.com/foreign-affair/country/mold.htm 15 Mar 2001“Republic of Moldova.” 

My World Atlas (07 Mar 2001) http://zhenghe.tripod.com/moderninfo/moldova.html 15 Mar 2001“Moldavia.” 

Moldavia http://risc.ici.ro/docs/moldavia.html 15 Mar 2001

Written by: Jesse Schuld

http://www.mnsu.edu/emuseum/cultural/oldworld/europe/moldavia.html

 Adevăratul Eminescu

Postat în 15 Ianuarie 2007     

   “El s-ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertate si lumina”, scria Mihai Eminescu despre Balcescu in “Timpul”, pe 24 noiembrie 1877. Dar el? El ce ar fi trebuit sa faca vazand “parlamente de papusi neroade”, fiind si el “sarac si parasit”? Incercand sa raspunda la aceasta intrebare tot mai multi cercetatori vorbesc de sacrificiul lui Eminescu, nu de moartea lui. Dar cine l-a sacrificat? Invidiosii? Cei care nu mai puteau accepta ca publicistul Eminescu sa formeze cu geniul sau opinia publica din România? Theodor Codreanu spune: Eminescu a fost sacrificat anume de acestea. Nicolae Georgescu spune: Noi ni l-am sacrificat pe Eminescu. În lumina noilor date se poate da si alta ipoteza: Eminescu s-a sacrificat pe sine insusi.   

   Acum, la trecerea atitor ani devine tot mai evident ca pasiunea pentru poezie s-a consumat in cazul Eminescu pe la 27 de ani. Incet-incet se afirma Eminescu publicistul ?i la 33 de ani (1883) el era cu siguranta unul din cei mai mari publicisti ai lumii (sic!). Tocmai atunci tirajul gazetelor crestea rapid, iar publicistii deveneau in intreaga lume nu numai oamenii care informau, ci si acei care formau opinia publica si influentau nemijlocit rezultatul alegerilor multipartide, adica, in fond, imparteau fotoliile din varfurile piramidelorpolitice, sociale, economice. La 1883 creste vertiginos si in Romania atat tirajul ziarelor, cat si influenta lor asupa electoratului. Nu e locul aici sa aratam ce, cit, cum si cu ce scop a scris Eminescu in presa vremii. Dar, cu siguranta, de la un timp el incepuse sa incurce in modul cel mai serios celor care trageau pe atunci sforile politicii nu numai la Bucuresti, dar si in citeva capitale importante ale Europei, cum ar fi Sanct-Petersburgul, Viena, Berlinul, Parisul. Interesul geo-politic sau geo-economic al acelor capitale, promovat si de politicieni, si de serviciile secrete, si de oamenii de afaceri erau atacate cu subtilitate, cu batae lunga in sufletul omenesc, si de catre romanul Mihai Eminescu (”Mizeria vietii noastre publice” este chiar mai actuala azi ca la data scrierii). Personalitatea lui urieseasca nu putea fi influentata, scrisul lui de geniu nu putea fi redactat sau cenzurat. Eminescu nu putea scrie, ca multi alti contemporani, la comanda. Fraza lui nu continea numai informatie la zi sau atac la partid si persoana, ci mai era construita in mod adanc, filosofico-poetic (”vezi macar in “Icoane vechi si icoane noua” formidabilul inceput la partea a III-a ? “Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea in miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoelnic, si pe roata acestei lumi nu suie si coboara numai sortile omenesti, ci si ideile”) . Ea rezona cu zona subtila a sufletului si provoca schimbari in structura mentalului colectiv pe care nu le putea provoca nici un politician al vremii. Si nici un alt ziarist sau scriitor roman de atunci. Fiind in unda cu problemele de moment ale oamenilor scrisul publicistic al lui Eminescu modela tocmai de aceea starile cele mai profunde ale oamenilor. Si ramane, dupa opinia noastra, cel mai important manual al ziaristului roman.    

   Nu era numaidecit sa-si semneze articolele. Era deajuns sa apara articolul pe prima pagina a “Timpului”, sa fie citit si rezultatul actiunii lui era puternic de la sine: toata cititorimea vorbea de ideile propuse de Eminescu fara a sti de Eminescu. Iar prin vorbit ele se raspandeau pana la cei necarturari sau necititori de gazete (asa s-a propagat, de la sine si anonim, “Miorita”). Cum se simteau in acele conditii proprietarii “Timpului”? Nu e greu de apreciat. Era normal, deci, sa-l umileasca cu saracia, sa nu-i dea premiile pe care le merita si loc la Academie. Si, in fine, sa-l scoata de la gazeta si sa-i propuna sa se ocupe numai de poezie (cum a si facut Titu Maiorescu). Era, insa, prea tarziu pentru cel care intelesese ca România de la finele secolului XIX nu poate fi schimbata prin poezie, ci prin schimbarea mentalitatii oamenilor, prin formarea in mintea si sufletul lor a unui cimp decizional bazat si pe problemele curente ale societatii românesti, in special pe cele politice si economie, dar si pe traditia culturala, si pe referinta istorica, ambele de mare vechime pentru România (Eminescu, cum se stie, a pus Dacia, inclusiv Dacia spirituala, in rindul marilor puteri ale lumii), dar si pe cea moral-ortodoxa (vezi “Insula lui Euthanasios”). Cu siguranta un asemenea formator de opinie incurca nu numai partidelor cu care erau conservatorii in competitie, ci si, poate mai mult chiar, virfurilor politice ale conservatorilor.    

   Din alta parte vrem sa amintim aici o delicata chestiune filosofica, cea a nemuririi sufletului. Se stie ca Zalmoxis a indicat o cale paradoxala pentru a deveni nemuritor: cel care vroia sa ajunga pe cimpurile nemuririi trebuia sa fie ales dintre cei mai buni, odata la cinci ani, si sacrificat prin tragere la sorti. Sacrificul, insa, era binevol, cel care era sacrificat practic se autosacrifica pe sine, el trebuia sa nu se teama de moarte. Cel care nu murea dupa aruncarea in suliti era considerat un las si se alegea alt pretendent la nemurire pentru a fi sacrificat, trimis adica la Zalmoxis. Deci o orecare moarte, mai ales cea naturala, nu-i dadea drept la nemurire pretendentului la nemurire. Astea au fost cunoascute la timpul lui si de Socrate, puternic influentat de unul din medicii lui Zalmoxis.     Socrate s-a sacrificat pe sine la 399 BC pentru a realiza ultima cunoastere a acestei lumi ? moartea. El a plecat la Zeul ce l-a indrumat si pentru credinta in care, probabil, a fost initiat la Potidea de catre unul din medicii lui Zalmoxis (a meditat nemiscat intr-o noapte geroasa, apoi s-a inchinat Soarelui care rasarea, a mers descult pe gheata, a aratat un curaj deosebit in lupte, deci, nu i-a fost frica de moarte si, in fine, a refuzat aprecierea militara pentru acest curaj, ordinul pe care il merita a rugat sa i se dea altui luptator).
   Ne-am ocupat la timpul cuvenit (vezi Socrate, or 432 BC) de aceste probleme. Aici am vrut numai sa amintim deosebirea esentiala dintre moartea naturala, intimplatoare sau violenta, si sacrificiul binevol. Doar acesta din urma asigura nemurirea la cei vechi. Toti ceilalti care mor au si ei parte de alte vieti dupa moarte (sustin vechile religii), dar de vieti in cicluri, in zonele unde nasterea si moartea se succed: e vorba, de pilda, de metempsihoza egipteano-indiana prin care sufletul miritorului ajunge in gaze, plante, animale, pesti, sau, in cel mai bun caz, in alti oameni (vezi la Eminescu - “Avatarii faraonului Tla”). Din alta parte, ortodoxia nu accepta sacrificiul binevol sub nici o forma. De unde reeasa ca fapta lui Socrate nu poate fi urmata de un crestin ortodox, asa cum era si Mihai Eminescu. Sacrificiul lui putea lua doar forma acceptarii bolii ca drum sigur spre moarte (”Oda in metru antic” arata remarcabil calea suferintei). Se pare ca tocmai acest drum a fost ales de Eminescu. Lipsit si de posibilitatea de a fi asa cum era el, marginalizat si banalizat de catre societatea de la vremea lui, el s-a exilat intr-o fiintare prin suferinta si boala prin care a si murit binevol, adica s-a sacrificat pe sine insusi. El a ars de viu, chinuit ca Nessus, a baut pina la fund cupa mortii neinduratoare si s-a redat astfel pe sine - sie-si. Si, cum arata trecerea timpului, s-a sacrificat mai ales pentru binele României si al poporului roman. Cei care au vrut sa-l treaca pe Eminescu in umbra vietii publice din România si sa-l recalifice intr-un poet boem sau de salon, cei care poate au si provocat boala lui Eminescu, au gresit din start: Eminescu devine, prin disparitia violenta din 1889 (probabil hotarita in 1883) nu doar “axa literaturii române”, ci principala axa a spiritualitatii românesti, adica axa in jurul careia se construieste devenirea poporului român. Nu e de mirare ca si astazi destui incearca sa minimalizeze importanta lui Eminescu atat in planul spiritualitatii românesti. Ce le incurca un “autor mancat de molii”? Le incurca in primul rand faptul repunerii in modernitate a referintilor spirituale, istorice si morale ale poporului roman. Eminescu a armonizat genial acele referinte cu tot ce suie si coboara pe roata lumii, cu revolutiile tehnologice, religioase si geo-politice. Le incurca fiindca Eminescu devine foarte actual mai ales acum, la intrarea reala a României si pe pietele economice, si pe cele culturale, si pe cele politice ale acestei lumi. Le incurca fiindca “Arta guvernarii” este scrisa si chiar daca nu e pusa in manualul scolar participa nemijlocit la crearea zilei de maine a poporului roman.    

   A existat un complot impotriva lui Eminescu? O cercetare fundamentala, realizata pe un esantion de date cat mai precis, luate zi de zi si, uneori ora de ora, ar putea da un raspuns bun la aceasta intrebare. Dar tot aceasta cercetare ar putea sa ne raspunda si la intrebarea intrebarilor: daca Eminescu a fost ucis sau sacrificat, daca Eminescu a murit natural sau s-a sacrificat pe sine insusi.

Andrei Vartic

http://www.mihai-eminescu.net/?p=66

]]> http://tudorcojocari.wordpress.com/2008/03/03/impresii-de-la-concertul-chicane-mandy-jeff-mills/ Mon, 03 Mar 2008 23:08:48 +0000 tudorcojocari http://tudorcojocari.wordpress.com/2008/03/03/impresii-de-la-concertul-chicane-mandy-jeff-mills/