n-am sters paienjenii de teama plasei lor.

mi-am lasat ruinele in ruină

la gandul că voi întalni brusc o aşchie, sărită chiar atunci din buştean,

am lăsat pădurea în pace, am înrudit securea-n rugină,

iar zilele le-am transformat în an…

la gandul că se va toci fierul, n-am rupt eticheta din şnur;

citisem candva povestea puterii-ndoite

şi m-am oprit făr’ a afla că nu puterea-ndoită-i soluţia

o  ascuţire scurtă-i ajungea …

____________________________________________________________________________________________________________

eu: ar fi fost ce este o imbinare a capitolului precedent cu cel de acum
ganduri si ganduri

ea: Domnule Callator, unde se duc toate gandurile atunci cand nu mai au loc in minte?

eu: foarte interesanta intrebarea ta. unde se duc cand nu mai au loc? poi probabil ca sunt mai multe raspunsuri. ori asteapta sa le impartasim cu cineva, sa dam si altora din ele, sau sa le notam undeva, doar asa ca sa nu ne chinuim sa le tinem Minte, sau poate ca zambesc stiind ca una din binecuvantarile vietii e uitarea…macar de dragul locului in minte, in noi, in suflet (cateodata)

 ea: Dar gandurile se supara vreodata ca le alungam sau ca s-au inventat cuvintele ca sa le tinem ascunse? 

eu: banuiesc ca nu. au si ele o modalitate de a se face auzite, vazute, strigate, gesticulate… nu stiu de fapt, asta/i adevarul

ea: dar cand trimitem ganduri si nu ajung la destinatie?

eu: inseamna ca se pierd pe drum, se ratacesc cum ar veni…

ea: Dar cu gandurile care ne urmaresc toata viata ce facem?

eu: deci tu pui intrebari si eu imi dau cu parerea

pe alea poate ca ar fi bine sa le bagam in seama, ca daca se tin asa de noi, scai cum se zice, se tin ele dintr/o pricina oarecare, nu?

ea: dar gandurile secrete, raman secrete toata viata?

eu: nu, desigur ca nu. in primul rand pentru ca pentru noi nu mai sunt secrete, noi le cunoastem doar ca nu le dam glas, nu le dam pasta (de pix) si le tinem acolo pe rafturile sufletului, alea la care nu are acces oricine.
apoi le mai cunoaste si “prietenul nostru cosmic” - indiferent cat de ascunse in suflet sunt rafturile alea, si apoi spunem noi cateceva din cele pe care nu vrem sa le spunem, da spunem asa prin privire, prin gest, prin zambet sau strambet.

asa ca ele sunt secrete (gandurile) da nu fata de toti si toate si nu tot timpul si nu in aceeasi masura - zic eu apoi daca zic bine sau rau…te las pe tine si pe altii sa judecati

ea: dar gandurile pot sa raneasca, atunci cand nu prind viata prin cuvinte?

eu: tind sa cred ca da. pentru ca daca nu le glasuieste nimeni, ranesc acele ganduri ce se nasc in celalalt, asa nascute din tacere, din neglasuire

intrebare: dupa ce terminam sirul de intrebari si pareri (monumentul intrebarilor ce se varsa aici pic cu pic), pot sa adun totul intr/un post?

ea: pai…cum sa iti spun domnule ruben calator…nu stiu cand se termina. dar, da, poti sa te aduni intr/un post, caci pe mine nu ai cum ma strage de pe aici…Postul asta chiar m-ar bucura. Am si eu o amprenta pe undeva…cred…Auzi? Dar cand gandurile se indragostesc de gandurile altcuiva, cum fac sa-si vorbeasca? pleaca in delegatie prin vise?

eu: amprentele se pot folosi si ca dovezi nu? (eliberatoare sau incriminante )
2 intrebari deci. hmm, nevoie de lamuriri!
cum fac sa/si vorbeasca gandurile sau persoanele ce poseda (nasc) acele ganduri? - vezi folosesc cea mai faina si mai usora metoda de a raspunde la o intrebare, raspund cu alta intrebare

banuiesc ca si de data asta sunt mai multe variante. ce face cineva indragostit? fie tace si asteapta un semn de la celalalt, sau ca celalalt sa vorbeasca primul, fie se duce si spune ce are pe suflet, ce simt ce gandeste, nu?

cateodata indragostitii nu au nevoie de cuvinte pentru asi vorbi, le ajunge o strangere de mana, o privire, un zambet, sau simpla prezenta a celuilalt. gandurile au si ele un rol aci, chiar daca nu se inteleg totdeauna bine, sau nu se inteleg deloc cu sentimentele

delegatie prin vise? vise cu ochii deschisi, vise cu ochii inchisi? li se plateste diurna?… hai ca deja o iau pe aratura cum s/ar zice. nu stiu cum e cu delegatia, chiar nu stiu. nici macar cu parerea nu/mi pot da…

tu ce gandesti despre ganduri?

ce ai intreba si ce ai raspunde?

peştera ca un pantec neprimitor găzduia singurătatea muntelui ce mă găzduia. credeam că împotriva aglomerării de jos, împotriva prafului străzilor şi a mainilor ce-mi cercetează buzunarele, cărăruia îngustă de munte şi chilioara peşterii ajunge...

vroiam să fug de tunetul lumii spre a auzi mai bine tunetele Tale fără remix, urcand caţiva centimetrii mai sus, crezand ca-i important, că ajută...

ploaia sarcinilor ce nu conteneşte îmi murează viaţa şi-o acreşte fără sinchisirea împrospătării. nu pare a fi ploaie de primăvară, şi m-am aşezat ciuci la uşa peşterii aşteptand binecuvantata Ta ploaie.

primul strop ce mi-a cazut pe obraz am crezut că-i începutul, cand de fapt era prelungirea unei lacrimi...

Te-am căutat afară pe munte şi-n vale, în stropii de ploaie şi-n tunet, în tumult şi-n solitudine rămanand doar cu amintirea ecoului gălăgios al zgomotului.

in deja-vu-ul paginilor cu relief de Ilie am lăsat susurul să mă coboare în mine doar spre a rescrie istoria cu propria mana, în susurul bland şi subţire...

ca sa te-aud pe Tine, tac...

nu ştiu exact cine a zis-o pentru prima dată (apropo de lipsa de exactitate, tot constat că sunt multe pe care nu ştiu cine le-a zis, însă "indicatorul" scris sau zis (de cineva) nu face decat să îngreuneze "traficul") - pe "harta" mea trebuie să subliniez sau să tai "indicatorul" asta, să hotărăsc repede de face parte dintre drumurile bune sau cele infundate, din desaga prietenilor sau a duşmanilor (false friends), a celor adevarate sau false.

Singurul adevăr absolut e că nu există adevăr absolut! - iar dacă totul e relativ... şi de aici începe o lungă şi nesfarşită dezbatere, un şir nesfarşit de cauze şi efecte. iar dacă adevărul absolut e altul decat ăsta scris mai devreme, şirul nesfarşit de cauze şi efecte îşi schimbă direcţia!

Cea mai bună metodă de a face faţă ispitei este ceadandu-i! -  parafrazare Oscar Wilde. oare nu are şi el dreptatea lui? nu mai stă ispita la uşă, nu mai aud "bătaia" ei enervant de atrăgătoare, doar i-am deschis uşa şi am invitat-o înăuntru. şi pe urmă? că barca e în apă e ok! că apa e în barcă, nu mai e ok!

...

asta ar fi o mică verificare a "indicatoarelor", a hărţilor pe care mi le pot însuşi de oriunde şi după care AR TREBUI (după mulţi) să îmi continui şi astăzi călătoria

dacă refuz şi îmi iau alte indicatoare în viaţă "destinaţia" ar trebui să fie alta, nu? chiar dacă tovarăşii de drum sunt mai puţini (oare ce contează mai mult tovarăşii de călătorie, hărţile sau destinaţia?)

în urmă cu aproape 2000 de ani, un nazarinean pe nume Isus (pe care naţiunea noastră creştină o să-l sărbătorească peste vre-o cateva zile) a avut curajul să afirme despre El însuşi ( afirmaţie pentru care a fost gata să plătească cu viaţa ) "Eu sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA! Nimeni nu vine la Tatăl (la Dumnezeu Tatăl) decat prin Mine!" - Ioan 14:6

în intersecţia afirmaţiei Lui cu multe alte afirmaţii: ÎNCOTRO?

dacă urmez un drum, înseamnă că mă depărtez de altul! dacă o iau la dreapta, înseamnă că nu aleg stanga! - ăstea sunt "cugetări" a la Băse' "vara nu-i ca iarna!" :)  şi nici nu are cum să fie, tot aşa cum stanga nu-i ca dreapta, adevărul ca minciuna, prietenii ca duşmanii, răul ca binele...

în următoare intersecţie încotro?

 eu în schimb ma uit la lumea în care trăiesc şi acceptand că El a făcut-o şi o conduce, am atatea să critic... că de ce e aia aşa, că de ce e ailaltă altfel...de ce atata mizerie, de ce atata rău şi răutate, de ce  nu intervine, de ce nu vorbeşte să aud, de ce nu îmi explică, de ce, de ce?

dar de aş fi în locul Lui, de aş fi empatic cu El oare cum ar fi? de m-aş pune în locul Lui şi m-aş uita la mine si la lume, oare ce aş simţi, oare ce reacţie s-ar starni în mine, oare ce mi-ar veni să fac, oare si iar oare... ???

arată-i puţină empatie!

uite aici o definiţie: EMPATÍE s.f. (Fil.) Formă de cunoaştere a altuia, în special a eului social sau a ceva, apropiată de intuiţie; interpretare a eului altora după propriul nostru eu. ♦ Transpunerea noastră simpatetică în obiectele exterioare. V. intropatie. [< fr. empathie]. identificare, prin trăire, cu alte persoane, cu eroii cărţilor etc.; interpretare a eului altora după propriul eu.

de ai fi în locul Lui ce ţi-ai spune, ce ai gandi despre tine sau ceilalţi, cum te-ai purta cu tine sau cu ceilalţi???

Sălcilor le-au crescut pletele

Pământul musteşte de iarbă

Luminile răsar în încăperi

Urăsc singurătatea

Degeaba-mi sărută buzele… mi-e scârbă…

Pereţii bisericii au mucegăit

Adolescenţii se sărută, se ceartă

Proporţiile-mi joacă feste, băncile îmi sprijină inima tremurândă

De frică să nu se oprească tremură

A luat foc părul unei puştoaice

Ce pe zi ce trece devine tot mai conştientă de propria frumuseţe

Băncile se golesc,

Mâine florile răsărite azi se scutură

De ce tremur?

De ce învaţă copiii să meargă?

Un deşert de praf se aşterne peste mormintele faraonilor de azi

Ce nu-şi îmbălsămează nici trupul nici mintea

Şi nu-şi sapă forma în piatră

Oare alţii tânjesc după fericirea ce li se pare că o am?

-Hristos a înviat- vor zice oamenii în curând

Şi apoi se vor scurge vorbele ca vopseaua pe ziduri

Copilul se joacă – şi-n jocul lui e fericirea

Oare să tânjesc după copilărie ?

un gand starnit de asocierea verighetei sau a verighetelor cu catuşele. pornită de la vorba că " cea mai mică(,) cătuşă din lume e verigheta!"

are temei comparaţia?

are temei in viaţa tuturor cuplurilor, sau doar a unora din ele?

e cu totul falsă?

o măsurătoare pe termen scurt (centimetrul să zicem) are ca şi concluzie caştigul, însă măsurătoarea pe termen lung (inch-ul) trage o cu totul altă concluzie: micul caştig (ptr. că în orice lucru rău pe care-l facem există un castig mai mare sau mai mic, chiar şi atunci cand acest rău e doar din punctul de vedere al altora nu şi al nostru), micul caştig deci, nu poate echilibra balanţa pierderii.

un alt exemplu care revine în mine de ceva ani, e scena aceea în care Profetul se suie pe un măgăruş pentru a intra în cetatea Ierusalim. în calendarul ortodox (şi nu numai) ziua aceea e întregistrată ca sărbătoarea Floriilor, pentru că oamenii vremii au rupt ramuri (probabil inflorite) şi le-au aşezat pe drum, au făcut din hainele lor un covor. toate ar fi fost bune şi fumoase, atmosfera ar fi fost una de veselie şi bucurie aşa cum reiese din descrierea făcută de doctorul Luca, dacă ar fi lipsit "sărbătoritul". el scrie că toată "mulţimea...plină de bucurie a început să-l laude pe Dumnezeu cu glas tare..."(37) însă izbitorul contrast îl creionează pe "sărbătorit" plangand, pe cel care le era motiv de bucurie şi cantare. "cand s-a apropiat de cetate şi a vazut-o, Isus a plans pentru ea."(41)

C.Ioanid surprinde scena în felul următor:

"...şi totuşi cand în zarea înălţimii vedeai doar zambet, doar extaz nespus

un singur om în mijlocul mulţimii, un singur om plangea, era Isus."

              ei erau veseli şi El era trist

              ei cantau şi El plangea

              ei spuneau vorbe de mulţumire iar vorbele Lui erau de mustrare

              ei vedeau evenimentul în felul lor, iar El în felul lui

concluzia evidentă e că priveau şi trăiau aceaşi zi diametral opus, diferit.

cine o vedea bine şi cine se (auto)înşela?????

din vorbele ce explică prezenţa lacrimilor reiese că ei s-au înselat cu privire la timp şi la alegerile pe care le-au făcut sau pe care trebuia sa le fi făcut în timpul celor 3,1/2 ani în care l-au avut cu ei pe marele Învăţător. au uitat, sau n-au ştiut că:

1. timpul e special (nu oricand a trăit şi a umblat El printre ei, ci doar atunci)

2. timpul e limitat (iar atunci se încheia)

3. timpul e determinant (ce alegi şi faci azi se răsfrange asupra zilei de maine sau poimaine)

BUCURIA LOR ERA (auto)ÎNŞELARE, una ce trebuia plansă.

41 Cînd S'a apropiat de cetate şi a văzut -o, Isus a plîns pentru ea, 42 şi a zis: ,,Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, cari puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sînt ascunse de ochii tăi. 43 Vor veni peste tine zile, cînd vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strînge din toate părţile: 44 te vor face una cu pămîntul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentrucă n'ai cunoscut vremea cînd ai fost cercetată.``

sunt lucruri pe care le cunoaştem şi ştim că le cunoaştem

sunt lucruri pe care nu le cunoaştem şi ştim că nu le cunoaştem

sunt lucuri pe care le cunoaştem şi nu ştim că le cunoaştem

şi sunt lucruri pe care nu le cunoaştem şi nu ştim că nu le cunoaştem

Înmărmurim pietrele
Înfrunzim iarba
Mişcăm mişcările din inima roţilor
Ţiganilor le-au crescut zâmbete
Din mâinile moţilor.
Viitoare vremi leagănă pe braţe primăvara
viitorului ce trece pe acum şi moare.
Înmărmurim marmura treptelor
Însufleţim perechile suflet
Înviorăm arcuşul viorilor
Cântăm cuvinte cântului
Suntem pământului suflet
Şi sare pământului. 
Înmărmurim lumina pe raze
Şi’o ducem în suflet şi-n case 
Prin flori şi prin vaze
Înmărmurim soarele’n raze.

            Ce dacă scaunele stau neaşezate şi vântul bate cu putere obloanele obosite de atâtea zile.Unii îşi caută disperaţi capetele, iar alţii pierdutele idile. Niciodată -mi-am spus- nu voi schimba păsările Indiferent cât de aproape sau departe e gardul, Azi sau mâine. Îmi voi creşte liniştit grâul, Părul meu verde cu boabe din pâine. 

           Aripile şi-au cântat frângerea Zborul şi-a împletecit paşii printre nuanţele de umbră. Clipitele s-au îmbrăţişat cu teamă; Zdrobirea mă strânge din toate părţile: E tributul adus de strugure devenind zeamă. Mă sting! mi-au zdrobit genunchii de ceară, şi-am îngenuncheat în faţa luminii. Unii şi-au regăsit idilele, Alţii şi-au aşezat scaunele. De atâtea zile vântul bate cu putere, Dar obloanele capetelor sunt închise….