Discursurile din prima zi a reuniunii - începând cu cel al lui Ban Ki-moon (secretar general ONU) şi terminând cu cel al odiosului Mugabe (dictatorul din Zimbabwe) semănau cu dialogul dintre orbi şi surzi. Fiecare î-şi pomovează propriile interese de moment (în cel mai bun caz - al ţării pe care o conduce) şi nimeni nu se gândeşte şi nu vorbeşte despre cauzele reale a penuriei alimenare - SUPRAPOPULAŢIA planetei şi devastarea barbară a resurselor ei naturale.

Îmi pare rău s-o spun, dragi pământeni de etnie rromânească, însă cu ăştia departe nu ajungem... Adică, efectiv ne prăbuşim în gol.

"După noi - să vină măcar şi potopul"! - cred că e cel mai bun motto pentru summitul FAO de la Roma, care î-şi va încheia astăzi lucrările.

Ştiiaţi că, dacă utilzăm norma de consum românească la scară mondială, atunci pentru asigurarea normei de consum alimentar a 6,5 miliarde de locuitori ai Terrei ar fi de ajuns 1,8 miliarde hectare de ternuri cu destinaţie agricolă ?

Ştiiaţi că, astăzi omenirea utilizează abuziv şi iraţional 5,5 miliarde ha terenuri cu destinaţie agricolă, adică de trei ori mai mult decât ar avea efectiv nevoie, şi că aceste terenuri ar putea fi din nou restituite Naturei pentru asigurarea unei mai bune regularizări biotice a vieţii pe planetă ?

Prezint în continuare un studiu la acest subiect, pe cât de evident pe atât şi de evitat de către formatorii plătiţi de opinie.

* * *

Scris de Paisie Protopopescu 

Despre echivalentul alimentar al omului şi problema defrişării pădurilor

Într-o publicaţie anterioară, rămasă fără ecou, vorbeam despre conceptul de „pompă forestieră", care transformă fenomenele climaterice de pe glob din abiotice în unele ghidate de învelişul biotic al Terrei. Dincolo de cifre, calcule, scheme, etc., conceptul se reduce la la o afirmaţie foarte simplă:

De asemenea cunoaştem importanţa pădurilor virgine în menţinerea echilibrului biologic şi climateric în cadrul funcţiei supreme a biosferei terestre - reglarea şi menţinerea condiţiilor acceptabile pentru viaţa biologică pe Pământ.

Astăzi, cota ecosistemelor naturale globale distruse şi piternic afectate (şi care nu mai participă la autoreglarea vieţii biologice pe Pământ) a atins catastrofala cifră de 63%. (vezi: Regularizarea biotică şi perspectivele perpetuării vieţii pe Pământ ). Tot acolo aflăm, că „echivalentul geografic" al pragului admis de distrugere şi afectare puternică a ecosistemelor planetare nu trebuie să depăşească 20% din suprafaţa uscatului, pentru ca ecosistemele neafectate să-şi poată continua efectiv funcţia supremă - regularizarea biotică a vieţii pe Pământ.

Desigur, stoparea oricărei activităţi umane pe o suprafaţă de 43 % din uscat şi reâmpădurirea acestor teritorii, astăzi pare o utopie.

Ş-atuci, nu se mai poate face nimic? Oare chiar mişcărilor ecologiste nu le mai rămâne nimic de făcut, decât să rânească deşeurile „civilizaţiei hiperconsumului"?

Eu cred că ceva foarte important, ce ţine de cauze şi nu de efecte, ar mai fi totuşi de făcut.

Dar pentru aceasta ar trebui să schimbăm mai întâi unghiul de abordare al problematicii ecologice.

Haideţi mai întâi să ne dumerim cum se gestionează aceste 63 % procente din ecosistemele distruse şi puternic degradate şi mai ales, şă înţelegem de câte terenuri agricole avem nevoie pentru asigurarea necesităţilor vitale (consumul fiziologic alimentar) al omului astăzi, când am ajuns să fim 6,5 miliarde pe acest pământ. 

• Suprafaţa globului pământesc constituie 510,10 mln. km².
• Suprafaţa bazinului acvatic constituie 361,20 mln. km².
• Suprafaţa uscatului planetei constituie 148,90 mln. km².
• Suprafaţa uscatului măsurată în hectare este de 14,89 miliarde ha

Acum să vedem cum este utilizată suprafaţa Pământului după „repartiţia folosinţelor" (termen perfect birocratic utilizat de Ministerului Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor (MAAP) al României) atât în plan global, cât mai ales la scară naţională şi în primul rând, în cele două habitate mioritice:

Nu o să intrăm în detalii referitor la capitolul „Păduri şi alte terenuri forestiere", menţionând doar în treacăt, că dacă în România suprafaţa acestora se apropie de media mondială (aşa insuficientă cum e), apoi în R. Moldova situaţia la acest capitol e de-a dreptul catastrofală.

Să examinăm mai atent capitolul „Terenuri cu destinaţie agricolă", care a contribuit cel mai mult la distrugerea ecosostemelor naturale. În primul rând sare în ochi decalajul izbitor dintre suprafaţa terenurilor arabile pe scară mondială şi cea din ţările române: de 4 ori mai mare în România şi de aproape 6 ori mai mare în R. Moldova. Suntem noi oare, marii exportatori de producţie agricolă ai lumii? Sau merge vorba despre o agricultură absolut ineficientă, care în plus a redus la minimum stratul forestier al teritoriilor respective, contribuind în mod hotărâtor la accentuarea fenomenelor climaterice destabilizatoare din subcontinentul balcanic.

Să încercăm să stabilim acum cere totuşi ar putea fi limitele geografice ale unei agriculturi moderne, căreia îi revine sarcina de a hrăni o omenire de 6,5 miliarde

Pentru a înţelege eficienţa utilizării terenurilor cu destinaţie agricolă de către civilizaţia umană, este necesar de a introduce în raţionamentele noastre două noţiuni noi: „consumul fiziologic normativ uman" (NCF) al celor mai importante tipuri de produse alimentare şi „suprafaţa agricolă normativă" necesară pentru asigurarea consumului fiziologic pentru fiecare om cu utilizarea procedeelor agrotehnice contemporane.

Iată cum arată coşul consumului fiziologic normativ anual şi al suprafeţelor agricole necesare pentru români:

În continuare vom utiliza NCF la români în calitate de indicator generalizat pentru întreaga populaţie a globului, ca fiind unul mediu între consumul fiziologic în ţările bogate şi cele sărace. În felul acesta vom admite că întreaga planetă este populată de fiinţe umane statistice denumite - „români convenţionali".

Acum să vedem care este norma de terenuri agricole necesare pentru asigurarea NCF pe plan global şi naţional, raportată la numărul populaţiei.

Datele obţinute sunt foarte instructive.

Astfel, la nivel global pentru asigurarea NCF-ului a 6,5 miliarde de „români convenţionali" sunt necesare 1,8 miliarde ha de terenuri cu destinaţie agricolă, în timp ce omenirea a defrişat şi utilizează în acest scop de 3 ori mai mult - 5,5 miliarde ha de terenuri în care ecosistemele naturale sunt distruse complet.

La nivelul ţărilor româneşti situaţia e ceva mai bună:

• România - un necesar de 6,2 mln. ha faţă de 14,8 mln. utilizate astăzi (de 2,4 ori mai mult)
• R. Moldova - necesarul de 1,1 mln ha faţă de 2,5 mln. ha utilizaţe (de 2,3 ori mai mult)

Ce vor să ne spună aceste cifre?

În primul rând, că suntem foarte proşti gospodari pe pământurile care le-am smuls cu forţa de la Natură;

În al doilea rând, ocupăm pe nedrept de la două până la trei ori mai multe terenuri arabile decât avem nevoie pentru asigurarea consumului fiziologic;

În al treilea rând, chiar şi astăzi, în condiţiile suprapopulaţiei evidente, putem începe la scară naţională şi mondială campania de reîntoarcere în natură a celei mai mari părţi a terenurilor cu destinaţie agricolă prin înpădurirea lor urgentă.

În felul acesta în R.Moldova am putea întoarce Naturei 1,4 milioane hectare pentru restabilirea treptată a ecosistemelor distruse; în România - 8,6 milioane hectare, iar la scară mondială s-ar putea exclude din circuitul economic uman 3,7 miliarde hectare!

Aceasta înseamnă că omenirea, dacă ar fi raţională, cum se pretinde a fi, ar putea fără prea mari eforturi începe restituirea a 37.282.968 km² de pământ pentru restabilirea ecosistemelor naturale.

E mult sau e puţin?

Este exact siprafaţa Africii şi Australiei (fără insulele din jurul lor)!!!

Eu zic că impresionant de mult. Adică, impresionantă această barbarie şi eco-colonialism uman, care a defrişat şi distrus atâtea ecosisteme naturale, practic fără a avea nevoie de aceste terenuri! 

Desigur, "resituţia ecologică"   nu va fi un lucru uşor de efectuat. Dar haideţi să punem la treabă armata de politicieni, birocraţi şi aşa-zişi „experţi" locali şi internaţionali!

Au reuşit doar să pună la punct cacealmaua aia abstractă cu emisiile mai mult sau mai puţin virtuale de carbon? Uitaţi-vă ce bişniţă şi ce foială în jurul cotelor naţionale de carbon!

Pe când aici e totul cu mult mai simplu şi mai transparent.

• Taxe usturătoare aplicate tuturor ţărilor fără excepţii pentru fiecare hectar de terenuri cu destinaţie agricolă utilizat peste limita necesară pentru asigurarea NCF;

Iar din aceste taxe se vor plăti:

• Compensaţii pentru fiecare hectar scos din circuitul agricol;
• Bonusuri pentru fiecare hectar împădurit şi inclus în aria teritoriilor protejate, în care este interzisă orice activitate umană.

Poate că odată cu implementarea acestui program global, omenirea va conştientiza, însfârşit, necesitatea renunţării la indicatorii activităţii umane de genul Produsul Intern Brut şi înlocuirii lui cu alţii, raportaţi la Natură, care ar calcula, bunăoară, valoarea energetică a fotosintezei efectuate de ecosistemele uneia sau altei ţări, în funcţie de care se va stabili şi consumul energetic maxim admis pentru economia teritoriului (ţării) respective.

Dacă omenirea nu înţelege alt argument decât cel al banului, trebiue să-i prezentăm nota de plată pentru „serviciile" ecosistemelor planetare: aer, apă, ploi, climă temperată, energia solară fotosintezată de plante, etc, etc.

Cred, la etapa actuală a mentalităţii noastre ecologice, contabilizarea terenurilor agricole utilizate abuziv şi ineficient, în paralel cu împădurirea şi retrocedarea lor înapoi către Natură - iată o cauză cu adevărat majoră şi nobilă, pentru care ar trebu să lupte întreaga suflare ecologică mondială şi naţională. Şi desigur, să nu uite să facă donaţii de prezervative către ţările lumii a treia, pentru a stopa suprapopulaţia.

Iată un articol la temă, publicat in EcoMagaizn 27 Mai 2008  

Cat costa supravietuirea planetei

Omenirea trebuie sa plateasca in jur de 400 de miliarde de euro pentru salvarea naturii. Specialisti din 191 de tari s-au reunit la Bonn pentru a planifica o revolutie ecologica

Noile afaceri profitabile vor fi cele care vor opri distrugerea Terrei.

Peste 6.000 de cercetatori discuta in aceste zile, in cadrul unor intalniri organizate sub egida ONU, despre modalitatile prin care s-ar putea obtine cele aproape 400 miliarde de euro necesare pentru a salva Pamantul. Problema nu e deloc minora intrucat, conform ultimelor estimari, daca nu asiguram sanatatea naturii, oamenii vor disparea impreuna cu ea.

Lacomia omului, a sasea catastrofa

Programul Natiunilor Unite pentru mediu (UNEP) va anunta miercuri, in prima zi a Conferintei Biodiversitatii de la Bonn, ca a sasea mare distrugere a naturii a inceput deja. Discursul directorului executiv al UNEP, Achim Steiner, a fost dezvaluit in avans de cotidianul german „Der Spiegel".

Rapoartele intocmite de oameni de stiinta din 24 de tari arata ca, pana acum, biodiversitatea planetei a fost grav avariata de cinci catastrofe majore: o ciocnire cu un meteorit, doua eruptii vulcanice si doua epoci glaciare. Acum, motivul disparitiei speciilor este lacomia omului. Cei 6,6 miliarde de pamanteni devoreaza natura intr-un ritm fara precedent.

Cel putin patru milioane de vase pentru pescuit ies, zi de zi, in larg si prind tot ce misca. Oceanele au devenit niste veritabile deserturi acoperite de ape. Padurile tropicale sunt defrisate si in locul lor sunt plantate cereale pentru a umple frigiderele cu mancare sau rezervoarele masinilor cu biocombustibili.

Oamenii polueaza apele, solul si aerul cu substante toxice. In plus, ei muta speciile dintr-o zona in alta, provocand veritabile catastrofe in cadrul ecosistemelor naturale.

Subventiile ar putea fi o solutie

Pentru a opri dezastrele provocate de oameni trebuie sa fie create alternative. De pilda, solutia gasita pentru padurea tropicala din Guyana poate fi o varianta. Un consortiu finaciar londonez s-a oferit sa plateasca localnicilor o suma anuala fixa pentru asa-numitele „servicii ecologice". Indigenii au datoria sa nu mai taie niciun copac si, in plus, sa apere padurea de asaltul investitorilor. Banii primiti din Marea Britanie vor fi un fel de salariu pentru protejarea naturii.

O alta metoda a fost cea propusa Braziliei de cancelarul Germaniei. Angela Merkel a semnat recent un contract cu guvernul brazilian prin care Germania s-a anagajat sa cumpere etanolul produs din trestia de zahar braziliana, numai daca padurea tropicala nu va mai fi defrisata si se respecta o serie de alte masuri pentru protejarea mediului.

Credite verzi pentru rezervatii

O alta metoda de a atrage bani pentru protejarea si extinderea zonelor naturale ar fi obligarea celor care polueaza sa plateasca un soi de taxa.

Acest proiect presupune ca fiecare hectar de padure sa primeasca, an de an, un numar de certificate „verzi", zonele desemnate pentru impadurire, de asemenea, iar marii poluatori sa fie obligati prin lege sa le cumpere.
Cine profita, intretine

Companiile care vand extracte de plante pe post de medicamente sau suplimente alimentare sunt vizate direct de programul preconizat de ONU.

Acestea trebuie sa ofere o parte din banii castigati drept ajutor pentru intretinerea mediului in zonele unde plantele respective cresc.

Conform estimarilor, profituri de cel putin 43 miliarde de euro se obtin numai in Uniunea Europeana din vanzarea unor plante uscate si maruntite, ambalate in capsule. „Cel putin 5% din aceste sume trebuie sa fie date celor care aduna ierburile din junglele Africii, Asiei sau Americii de Sud. In acest fel, indigenii le vor cunoaste adevarata valoare si le vor pretui, ajutandu-le sa se inmulteasca", spune Achim Steiner in raportul sau.

Cine cumpara si protejeaza

Situatia din Patagonia este deja binecunoscuta. Aici, zone intinse au intrat in proprietatea unor miliardari precum Douglas si Kris Tompkins, George Soros, Luciano si Carlo Benetton sau Ted Turner. Chiar si actori celebri, precum Sharon Stone sau Christopher Lambert si-au investit banii cumparand sute de hectare de teren in sudul Americii de Sud. Toti acestia au pus bariere la intrarea pe terenurile lor si nicio activitate industriala nu este permisa pe distante de sute de kilometri.

Dar, pentru ca nu toti pamantenii sunt miliardari, o alta metoda de a participa la cheta pentru salvarea planetei ar fi impunerea unei taxe „pe frumusetea mediului natural" in toate statiunile turistice (ceva gen taxa de statiune de la noi), care ar ajuta la alcatuirea fondului necesar.

391 miliarde de euro

Natiunile Unite estimeaza ca ar fi nevoie de 33 miliarde de euro pe an, timp de sapte ani consecutiv, pentru protejarea rezervatiilor existente pe uscat

Oceanografii spun ca 20 miliarde de euro pe an, timp de trei ani, ar fi suficiente pentru salvarea speciilor marine

Pentru replantarea padurilor defrisate ne-ar fi necesare inca zece miliarde de euro anual, timp de cel putin 10 de ani

Certificatele de carbon valoreaza doar 25 miliarde de euro pe an, ceea ce inseamna ca lipsesc 38 miliarde de euro pe an

Sursa: Universul Padurii

Teoria regularizării biotice  ne spune că ar mai exista o „a treia cale".
Nici nu mai e o cale, ci aşa, o cărăruşă îngustă şi spinoasă pe care urmează să ne târâm pe brânci, ruşinaţi îndărăt, în sânul Naturii-Mumă. Dar culmea e că nici în cazul acesta nu vom reuşi să ne întoarcem toţi - pe această cărăruşă vor putea trece doar a zecea parte din populaţia actuală a planetei, restul urmând să rămână aici, la margine prăpastiei şi să-şi ispăşească pedeapsa pentru simplul fapt că au fost membri ai celor două VIP-cluburi odioase create pe o planetă cu resurse finite - „civilizaţia consumului" şi „civilizaţia cămătarilor".
Desigur, eradicarea suprapopulaţiei planetei ne-ar da prea multe bătăi de cap, iar pe de asupra ne-ar modifica radical comportamentul şi mentalitatea. Ce politician sau lider de opinie, întreg la minte, va lansa o asemenea iniţiativă?

Aşa că, pe loc repaos - distracţia continuă!
Până la miezul nopţii au mai rămas clipe numărate!
Să le folosim la maximum! Să luăm de la Viaţă şi de la Natură tot ce-a mai rămas neatins şi nepângărit!

Prof. Victor G. Gorshkov  &  Dr. Anastassia M. Makarieva

Regularizarea biotică a mediului  este o concepţie ştiinţifică interdisciplinară. Pe parcursul elaborării ei au fost obţinute un şir de rezultate importante. Acestea sunt, de exemplu, demonstrarea instabilităţii fizice a climei Pământului, care în lipsa controlului biotic stabilizator, ar trece spontan în una din cele două stări stabile - evaporarea sau îngheţarea oceanelor ; sau cercetările ecologice care demonstrează dreptul programat genetic al omului la un teritoriu individual în mărime de aproximativ 5 km².

Dar se pare, că aceste rezultate sunt percepute de opinia publică sau ca fiind prea globale şi generalizante pentru a-l provoca pe om să întreprindă careva acţiuni concrete în vederea protejării exosistemelor biotice naturale, sau nu sunt îndeajuns de bine înţelese pentru aprecierea importanţei acestor rezultate.

Dar iată că la confluenţa blocurilor ecologic şi climatologic al concepţiei au fost obţinute nişte rezultate unicale d.p.d.v. al elocvenţei acestora pentru publicul neavizat. 

Principala concluzie a acestor cercetări e simplă şi pe înţelesul tuturor:

Dacă vom tăia pădurile, vânturile nu vor mai sufla dinspre ocean

şi pe uscat nu vor mai fi nici ploi şi nici râuri

Aceste rezultate ale cercetărilor noastre necesită o dezbatere largă în mediul ştiinţific şi în cadrul societăţii, deoarece apa este o necesitate vitală cotidiană a fiecărui om, din care cauză ar trebui să suscite o reacţie a majorităţii populaţiei planetei şi să conducă la acţiuni reale de protejare şi regenerare a pădurilor. 

Datorită indicelui său foliar înalt, pădurile naturale (neafectate antropogen) menţin un grad foarte ridicat de evaporare (săgeata groasă albastră din dreapta), care depăşeşte cantitafiv fluxul evaporărilor de asupra oceanelor (săgeata albastră subţire din stânga). Umiditatea evaporată se condensează în nori, dispărând astfel din starea gazoasă, fapt care duce la rarefierea aerului în coloana atmosferică de asupra pădurilor. Concomitent se formează curenţi ascendenţi de aer de asupra pădurilor, fapt care conduce la aspiraţia aerului umed dinspre ocean (săgeata albastru-deschis), care apoi se reîntoarce în ocean prin straturile înalte ale atmosferei (săgeată punctată) după depunerea precipitaţiilor pe uscat. 

Până în prezent la examinarea circulaţiei apei pe uscat se presupunea că fluxul umidităţii atmosferice venite pe uscat dinspre ocean este un parametru geofizic, adică un factor abiotic care determină funcţionarea ecosistemelor uscatului. Noi însă am arătat că în realitate acest flux al umidităţii este determinat în totalitate de calităţile învelişului vegetal al uscatului, în special de mărimea fluxului de evaporare a umidităţii de pe suprafaţa vegetală. Cu cât e mai mare fluxul evapărării, cu atât mai puternice sunt vânturile care transportă umiditatea din ocean pe uscat. Deoarece fluxul evaporărilor atinge cote maximale sub cupola pădurilor naturale, regiunile mari continentale acoperite cu păduri sunt caracterizate prin fluxuri maxime de umiditate atmosferică venite dinspre ocean. Pe măsură distrugerii pădurilor aceste fluxuri slăbesc treptat, ca să dispară complet în pustiuri unde învelişul forestier lipseşte cu desăvârşire.

Faimoasa dilemă a oului şi găinei - pădurile cresc acolo unde e umed sau e umed acolo unde cresc pădurile - este soluţionată univoc în favoarea priorităţii pădurilor. 

Abordarea fizică propusă demonstrează nu doar rolul decisiv al învelişului forestier al Pământului în circulaţia apei pe uscat, dar mai conţine şi o viziune nouă asupra altor probleme, cum ar fi apariţia uraganelor şi natura circulaţiei atmosferice. 

Noi continuăm cercetările şi sunten întotdeauna deschişi pentru colaborare. Pentru comentarii utilizaţi modulul nostru de feedback

Traducere Paisie Protopopescu

Pe larg despre POMPA FORESTIERĂ citiţ aici:

• Biotic Regulation: Biotic Pump

• Биотическая Регуляция: Лесной насос

Dar vă las în continuare să vă faceţi propria părere despre articolele cercetătoarei Andreea Vass.

Tsunami alimentar (I) 

     Nordul se confrunta cu o aspra criza financiara si imobiliara. Sudul este violent lovit de criza preturilor la alimente. Cu totii resimtim efectele incalzirii globale. Cad prim-ministri. Alarmele suna. Parlamentul European dezbate de doua zile in sedinta plenara din Strasbourg masurile pentru temperarea cresterii preturilor internationale la alimente. Cresc stocurile europene de interventie. Cresc ajutoarele umanitare pentru tarile terte. Tratam insa cu precadere simptomele si prea putin cauzele reale ale problemelor. Cu o agricultura in deriva, Romania este puternic expusa la aceste crize. Se impune cuplarea noastra rapida la dialogul european.  

    Limitele globale par a fi atinse. Cert este ca actualele obiective ale dezvoltarii isi epuizeaza resursele. Raportul logic intre ele este subrezit. Partial, tintele asumate se exclud reciproc si tulbura perspectivele progresului. Putem suporta un pret al petrolului de 118 dolari barilul, dar nu putem trai fara hrana suficienta. Lumea intreaga discuta despre caile de innoire a modelelor de dezvoltare durabila.            

      Societatea moderna vasleste cu spatele spre viitor 

      De pilda, polemica europeana este centrata pe asumarea rolului de prim rang in protectia mondiala a mediului. UE incurajeaza utilizarea biocombustibililor ca solutie a viitorului la prefigurata criza a resurselor energetice. Doar ca incurajarea productiei lor sacrifica terenuri altadata cultivate cu cereale. Astfel, presiunile pe oferta produselor agricole cresc pe piata mondiala. Timp de patru decenii, aceeasi oferta alimentara a fost supusa unui protectionism agricol excesiv. Instrumentele comunitare bazate pe cote, contingente, subventii la export si prelevari la import au incurajat mai nou lasarea terenurilor nefolosite. Seceta si inundatiile au diminuat la randul lor productia agricola pe majoritatea pietelor exportatoare ale lumii.

     Pe de alta parte, consumul mondial de carne, lapte, paine, oua sau orez creste. Indienii si chinezii isi diversifica alimentatia. Spre pilda, consumul anual de carne in China a crescut de la 20kg pe locuitor in 1980, la 50 kg in 2007[i]. Totusi, 850 milioane de oameni sufera in continuare de foamete cumplita. Noi presiuni asupra cererii de produse agro-alimentare sunt induse de cresterea populatiei globale pana la 9,2 miliarde pana in 2050[ii].

     Efectul? O crestere fara precedent a preturilor mondiale la produsele alimentare. Porumbul e mai scump cu 31% in martie 2008 fata de martie 2007, orezul cu 74%, soia cu 87%, iar graul cu 130%. Se prefigureaza un adevarat tsunami al preturilor. Comparatiile anuale sunt distorsionate semnificativ de bunavointa sau reauavointa a vremii. De aceea se justifica raportarea la mediile preturilor din ultimii trei ani. Concluziile devin mult mai dure. Preturile mondiale la grau, orez, lapte si carne s-au dublat, iar la porumb s-au triplat in ultimul an. Intr-o serie de tari, precum Haiti, Egipt, Filipine sau Indonezia, lipsurile de alimente la preturi accesibile au accentuat instabilitatea politica. Turbulentele au dus chiar la debarcarea recenta a primului ministru haitian.

     Obsedati de problemele legate de mediu, europenii au neglijat problemele legate de alimentatie. Preturile nationale, chiar daca inca diferite chiar si pe piata comunitara, urmeaza mai devreme sau mai tarziu trendurile internationale. Ba mai mult se stie ca dispersia preturilor intra-nationale (de pilda intre mediul urban si rural) este mai ridicata decat la nivel international. Cu a sa dependenta de 6,3% din importurile mondiale de alimente, Uniunea Europeana este direct expusa fenomenului.  Totusi, unele state membre devin castigatoare, iar altele perdante, pornind de la statutul natiunilor de exportator sau importator net. Banca Mondiala a lansat si primele prognoze din acest punct de vedere:

• Franta, Cehia, Ungaria sau Bulgaria vor beneficia de o imbunatatire a balantei comerciale cu pana la 1% din PIB-ul anului 2005.
• In schimb, Romania, Polonia, Italia, Germania sau Tarile de Jos sunt potentiali perdanti, cu o accentuare a deficitului comercial cu sub 1% din acelasi nivel de raportare la PIB-ul din anul 2005.  

 Agricultura romana in deriva 

     Buzunarele ne sunt subtiate brutal. Pornim de la premisa generala a unui buget de familie in care ponderea alimentelor necesare traiului decent detine 75%. Preturile medii mai mari cu 40% la bunurile agro-alimentare absorb in acest caz tot bugetul familiei ajustat cu indicele anual al inflatiei. Orice crestere suplimentara a preturilor arunca membrii respectivei familii in foamete.

     Nu mai constituie pentru nimeni o surpriza ca nu reusim sa satisfacem din productie proprie nevoile noastre de consum. Intrebarea totusi persista: de ce o tara cu un potential agrar semnificativ, unul dintre cele mai mari din Europa, importa alimente? Pentru ca siguranta alimentara nu a constituit niciodata o prioritate publica nationala.

     Intr-o astfel de infrastructura mentala, inertia reactiilor fata de reducerea productiei agricole in 2007 cu aproape 17% fata de anul precedent nu deranjeaza pe nimeni. Ea  a fost indusa de o scadere mult mai accentuata a productiei vegetale (-25%) decat a celei animale (-4%), in pofida cresterii comertului si a consumului romanilor de produse agro-alimentare cu aproape o treime in acelasi an[iii]. Suprafata agricola de 62% din teritoriul Romaniei este net superioara mediei europene de 41%. Marele nostru avantaj ramane necapitalizat.

    Pansamente europene

    Noi probleme, noi ajutoare. Solutiile europene se rezuma pana in prezent la constituirea de stocuri de interventie pentru principalele produse agroalimentare. Ele sunt finantate din bugetul comunitar, atat pentru statele membre, cat si pentru tarile terte. Stocurile de interventie europene au un dublu scop:

• In primul rand, Comisia Europeana isi propune sa controleze pe cat posibil volatilitatea preturilor la alimente.
• In al doilea rand, Comisia Europeana sprijina persoanele defavorizate, stiut fiind ca actualele cresteri ale preturilor lovesc cel mai puternic in bugetele persoanelor sarace, in care produsele alimentare au o pondere cvasi-majoritara.

a. In cazul statelor membre, stocurile europene sunt gestionate de catre agentiile nationale de interventie si folosite pe baza unor regulamente clare in favoarea persoanelor defavorizate. Mecanismul lor de functionare am sa-l explic in detaliu in partea a II-a. De pilda, din totalul alocarilor financiare europene de 305,1 milioane euro pentru anul 2008, Romania beneficiaza de 24,2 milioane euro. In acest cuantum noi putem retrage produsele agroalimentare din stocurile europene de interventie sau le putem achizitiona de pe piata comunitara in situatia in care stocurile sunt limitate sau temporar indisponibile[iv].

b. Ajutoare umanitare similare sunt destinate persoanelor vulnerabile din tarile terte. Dezastrul umanitar generat de cresterea preturilor la bunurile agroalimentare in cele mai sarace tari ale lumii a fost dezbatuta ieri in plenul Parlamentului European din Strasbourg (22 aprilie 2008). Comisarul european pentru Dezvoltare si Ajutor Umanitar, Louis Michel, a anuntat suplimentarea alocarilor cu inca 117,25 millioane euro pentru anul curent. Banii mobilizati prin bugetul comunitar in acest scop ating, asadar, suma totala de 283,25 milioane euro in 2008.

     Astazi, 23 aprilie 2008, deputaţii europeni discuta despre deschiderea si eficienta comertului global cu produse agroalimentare. Una din masurile propuse de deputata europeana italiana Cristiana Muscardini este crearea unei adunari parlamentare pentru relatia cu Organizatia Mondiala a Comertului. Raportul sau mai cere si actualizarea termenilor de tari „dezvoltate" si „in curs de dezvoltare"^[v].

     Pasi mici care nu raspund la intrebari fundamentale. 

      Anarhia maximelor globale

      Cresterea preturilor la resursele agricole primare este de durata? Resursele naturale limitate constituie sau nu un obstacol al cresterii economice in viitor? 

     In elucidarea acestor capcane pornim de la identificarea cauzelor care dinamiteaza preturile. In caz contrar, gestionarea eficienta a crizelor globale actuale pisca in derizoriu.

       Trei perceptii diferite ale realitatii intra in competitie[vi].

• Majoritatea politicienilor si a specialistilor crede ca dinamica preturilor la alimente este justificata de fundamentele economice. Cererea mai mare a pietei mondiale pare a fi factorul major de presiune. Doar ca, in acest caz, o oferta mai mare ar trebui sa duca la re-echilibrarea preturilor la nivelurile precedente. Cresterea preturilor este, asadar reala, dar temporara, similare crizelor din anii ´70.
• Unii cred ca preturile produselor alimentare cresc brusc din cauza speculatiilor. Justificarile lor tin de ratele mici ale dobanzilor actuale si alternativele reduse de profit pe pietele financiare internationale. De pilda, George Soros este partizanul acestei viziuni si crede ca faza ascensiunii nu este inca incheiata. Doar ca balonul preturilor artificial umflate de catre speculatii presupune ca, la un moment dat, el se va sparge, iar preturile isi vor reveni.
• Altii considera ca era resurselor naturale ieftine s-a incheiat. Reputatul economist Paul Krugman impartaseste mai degraba aceasta viziune. Rezervele de petrol sunt in curs de epuizare. Resursele de pamant arabil la fel. Metalele de baza aidoma.

     Retrospectiva economica ne ofera si ea un raspuns. Sa ne amintim, de pilda, ca acum noua ani specialistii revistei The Economist isi faceau publice temerile cu privire la volatilitatea pretului petrolului, situat pe atunci la 10 dolari barilul. Ei avertizau ca perspectivele de crestere a preturilor sunt limitate si discutau pe atunci despre posibilitatea diminuarii sale la 5 dolari barilul. In prezent, barilul se vinde pe pietele lumii la 118 dolari. Comentariile sunt de prisos.

     Concluzionam. Tsunamiul alimentar este de nestavilit. Nu putem propune inca noi resurse pe modelul petrolier al descoperirilor din Golful Mexic sau al Marii Nordului, care au domolit crizele celui de-al optulea deceniu. Planeta este finita, iar alimentele modificate genetic nu doar ca sunt costisitoare pentru tarile sarace care nu dispun de tehnologiile aferente, dar sunt si extrem de controversate. Sanatatea devine la randul sau din ce in ce mai "scumpa". Nici potolirea ritmurilor de crestere ale Chinei si Indiei nu sunt plauzibile, pe modelul traseului european si japonez din ultimele trei decenii. Schimbarile climatice nu mai sunt temporare. Maximele globale par a se contura.

    Nu mai incape nici o indoiala ca puterea de cumparare va fi afectata in tarile dezvoltate, iar cresterea bunastarii limitata. Nici ca tarile sarace vor duce o periculoasa politica de subzistenta. Vremurile bune apun. Sperantele noastre sunt alimentate acum de investitiile in cercetare si inovare, de managementul eficient al crizelor globale.

 [i] Bloomberg si FAO, aprilie 2008, http://news.bbc.co.uk/2/hi/in_depth/7284196.stm

 [ii] Previziunile ONU, 2008

 [iii] Institutul National de Statistica, martie 2008

 [iv] http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:056:0013:0015:RO:PDF

 [v] http://www.europarl.europa.eu/news/public/story_page/026-27009-112-04-17-903-20080418STO27008-2008-21-04-2008/default_ro.htm

 [vi] International Herald Tribune: Running out of Planet, 22 aprilie 2008

CELELALTE ARTICOLE:

Tsunami alimentar (II)

Cum vor europenii sa stopeze creșterea prețurilor la alimente?

Adriane, ai intuit perfect starea de spirit care mă copleşeşte atunci când vorbesc despre problemele ecologice - resemnarea.

De unde atâta pesimism, în timp ce toară lumea din jur inclusiv forurile decizionale mondiale şi naţionale au conştientizat pericolele ecologice, ba mai mult chiar, au şi început să întreprindă paşi concreţi în direcţia cea bună - Protocolul de la Kyoto, dezvoltarea durabilă, etc, etc...
Într-un moment de grea cumpănă, omenirea din nou s-a solidarizat şi a pornit în direcţia cea bună. Posibil...

Dar de ce oare, nu mă părăseşte senzaţia, că în tot ce facem astăzi suntem extrem de duplicitari (făţarnici, conform „dicţionarului moldo-român" ;) ) , ba chiar ridicoli?!
De ce cred aşa? Fiincă umblăm doar la efecte nu şi la cauze.

Iar cauzele degradării vertiginoase a biosferei Pământului sunt doar două şi ambele de origine antropogenă: SUPRAPOPULAŢIA şi CONSUMUL ENERGETIC EXCESIV.

Reducem până în 2020 emisiile de carbon cu 20%? Însă vom consuma şi mai multă energie pentru a crea aceste tehnologii noi, mai ecologice. Şi ne vom pomeni în 2020 că în loc de 13 TerraWatt (consumul energetic global actual) vom consuma 20 TW! Asta în timp ce „norma de consum" planetar al speciei umane nu poate depăşi 1,5-2,0 TW pentru a păstra ecilibrul energetic (şi viaţa biologică) în biosfera Pământului.
Am elaborat cu mare tam-tam „conceptul dezvoltării durabile", în care pentru prima oară în istoria omenirii am întrodus indicatorii calităţii vieţii şi ai mediului. OK! Dar de ce nu am exclus indicatorii economici care ne-au adis în pragul catastrofei? Produsul intern brut, cifra de afaceri, profitul - aceşti monştri ai economiei de piaţă - care ne impun să extragem (dinamităm, tăiem, distrugem), să procesăm, să producem şi să vindem tot mai mult şi mai mult!
Pentru ce toate astea? Cum adică? Ca să fim în topul ţărilor celor mai dezvoltate (d.p.d.v. militar şi tehnologic), în topul companiilor transnaţionale şi naţionale, în topul miliardarilor, formatorilor de opinie, etc.
Economia de piaţă cu filosofia sa de creştere economică continuă din contul resurselor naturale este incompatibilă cu perpetuarea vieţii biologice pe o planetă cu resurse finite.

Am făcut, poate o descoperire senzaţională? Pe naiba!
Toţi economiştii şi politicienii înţeleg asta, însă... Însă se hrănesc din treuca capitalului internaţional, care nici chiar în ceasul al doisprezecelea nu va renunţa la PROFITUL SĂU CU ORICE PREŢ, care îi aduce putere şi control asupra tuturor structurilor politice şi economice din această lume!!!
Acest capital e în stare chiar şi orice pornire nobilă să o reducă la profit. Uitaţivă în ce profanare s-a transformat Protocolul de la Kyoto cu bursa sa oribilă a cotelor de carbon.
Aşa că, la moment nu există nici un acord internaţional sau act naţional care ş-ar propune reducerea de 10 ori a consumurilor energetice sau ar umbla la mecanismele care generează acest consum excesiv - actualii indicatori extensivi ai economiei de piaţă.
Iar aceasta înseamnă că nimeni în lume nu vrea să umble la CONSUMUL ENERGETIC EXCESIV - cauza majoră a tuturor relelor.

Atunci, poate, forurile internaţionale şi naţionale sunt preocupate de rezolvarea celei de a doua cauze majore a problemelor de pe Pământ - SUPRAPOPULAŢIA?
Să fim serioşi! Astăzi despre reducerea populaţiei umane se poate vorbi doar în şoaptă. Căci nu este „political correctnes", doamne iartă!

În privinţa problemei suprapopulaţiei traba e şi mai „îmbârligată" (complicată - din acelaşi „dicţionar").
Doarece, dacă nu se iau măsuri drastice de reducere de 10 a consumurilor energetice, singura alternativă de a salva planeta de la rostogolirea în hăul abiotic, rămâne reducerea de 10 ori a numărului populaţiei (vezi Teoria regularizării biotice), adică pe Pământ ar putea să locuiască în perfectă armonie cu Natura doar 650 milioane de oameni.
Vă imaginaţi ce înseamnă aceasta? Eu unul, nu prea îmi imaginez cum s-ar putea impune fiecărui cuplu de pe planetă pe parcursul a două generaţii să aibă doar câte un copil, cu trecerea ulterioară la formula permanentă „Un cuplu - doi copii".

Pe de o parte, cel mai înrăit adversar ai ideii va fi aceiaşi lume a capitalului, pentru care reducerea populaţiei înseamnă în primul rând reducerea de 10 ori a consumatorilor producţiei economice, diminuarea drastică a cotei vânzărilor globale şi implicit a profiturilor nete personale.
Iar pe de altă parte, tradiţiile, credinţele şi mentalităţile popoarelor lumii, care nu sunt pregătite să accepte imixtiunea statelor în aşternuturile sale.
E necesară o lungă campanie de informare şi sensibilizare a oamenilor, însă capitalul deocamdată nu acceptă să cheltuie bani pe aşa ceva şi nici să permită guvernelor să facă aceste cheltuieli din banii publici strânşi tot de la aceşti magnaţi financiari.

Iată de unde vine resemnarea mea, Adriane.
Să continuăm cuminţi să facem aziluri pentru câini, să eliminăm gunoiştile neautorizate, să colectăm pentru reciclare deşeurile civilizaţiei consumului, să plantăm fiecare câte un pom?
Sunt nişte acţiuni nobile, desigur, dar care tratează doar efectele „bolii".

Eu însă vreau mai mult - să începem însfârşit se eradicăm CAUZELE.
Dar cum? Are cineva vre-o idee?

În calitatea mea de adept al Teoriei regularizării biotice, cel mai reprezentativ curent doctrinar şi ideologic agreat mi se pare ECOLOGIA DE PROFUNZIME (deep ecology). Însă dacă veţi încerca să căutaţi în internetul românesc referinţe la vre-o carte publicată despre această doctrină - degeaba vă osteniţi.

Şi atunci pe ce fundamentaţii doctrinare îşi desfăşoară activitatea ecologiştii români şi basarabeni? Pe antropocentrismul tradiţional religios sau umanist, în care contează doar omul? Sau pe ecologia de suprafaţă (shallow ecology), care abia de se apropie de problema „revoluţionară" a emancipării animalelor (cu absurdele sale „abatoare umaniste")?

Ca să nu te considere alţii un ridicol, trebuie, cel puţin să nu fii ridicol!

Ce este ECOLOGIA DE PROFUNZIME?
E o doctrină care „vizează o metafizica, o epistemologie si o cosmologie noua, precum si o noua etica a mediului, care sa trateze intr-un mod total aparte raporturile om-planeta. Din punct de vedere filosofic, este vorba, in primul rand, de o deconstructie a intregii traditii umaniste care pune pe primul loc fiinta umana in ceea ce priveste toate aspectele esentiale (ontologic, etic, juridic s.a.m.d.), iar in al doilea rand, de o critica la adresa variantelor reformiste de ecologie, considerate a fi prea slabe si naive".

Arne Naes si George Sessions, doi reprezentanti importanti ai acestui curent, au incercat sa grupeze termenii si propozitiile cheie ce stau la baza ecologiei de profunzime:

1. Bunastarea si inflorirea vietii umane si non umane pe pamant sunt valori in sine. Aceste valori sunt independente de utilitatea pe care lumea non umana ar avea-o pentru scopurile omului.
2. Bogatia si diversitatea formelor viului contribuie la realizarea acestor valori si sunt, prin urmare, de asemenea valori in sine.
3. Oamenii nu au dreptul sa reduca aceasta bogatie si aceasta diversitate decat pentru satisfacerea nevoilor vitale.
4. Inflorirea vietii si a culturii omenesti sunt compatibile cu o diminuare substantiala a populatiei umane. Inflorirea vietii non umane necesita aceasta diminuare.
5. Interventia umana in lumea non umana este astazi excesiva, iar situatia se degradeaza rapid.
6. Trebuie, deci, sa ne schimbam foarte serios orientarile politice pe planul structurilor economice, tehnologice si ideologice. Rezultatul operatiunii va fi cu totul diferit de starea actuala de lucruri.
7. Schimbarea ideologica consta in principal in faptul de a valoriza calitatea vietii, mai degraba decat a viza, fara incetare, un nivel de viata mai ridicat. Va trebui sa aiba loc o constientizare serioasa a diferentei intre mare (big) si maret (great).
8. Cei care subscriu la punctele pe care le-am enuntat au o obligatie, directa sau indirecta, de a lucra in sensul acestor schimbari necesare

Ultima remarca face legatura intre aspectele teoretice ale programului si vointa practica de a fonda un nou militantism.
Prin urmare, programul ecologiei de profunzime este de a lua in serios natura, considerand-o ca dotata cu o valoare intrinseca ce ne obliga sa o respectam. Aceasta extensie a limitelor domeniului consideratiei morale presupuna o adevarata deconstructie a „sovinismului uman" in care isi are originea prejudecata antropocentrista prin excelenta, aceea care ne face sa vedem universul ca pe un teatru al actiunilor noastre, simpla periferie a unui centru instaurat ca subiect unic al valorii si dreptului.

(Mai mult despre Ecologia de Profunzime aici: "DEEP ECOLOGY - ECOLOGIA REVOLUŢIONARĂ"

(Textul integral al lucrării "ETICA MEDIULUI" de Andreea Tincu, aici)

Oricum, e un mare pas înainte în începutul unei dezbateri internaţionale "la rece" a spinoaselor decizii care urmează a fi luate în vederea stopării suprapopulaţiei.

Dacă, desigur, ne mai intereseză să locuim pe această planetă.

„Numărul copiilor dăunează planetei"

Publicat in EcoMagaizn 13.Mai.2008

Prinţul Philip al Marii Britanii, el însuşi tată de patru ori, recomandă europenilor mai puţini copii 
Prinţul consort al reginei Elisabeta a II-a spune că familiile ar trebui să fie mai puţin numeroase. El susţine că suprapopularea este un dezastru ecologic.
Ecologistul cel mai înfocat al familiei regale din Marea Britanie, prinţul Philip, declară că suprapopularea planetei este principalul factor care a generat încălzirea globală. El spune că actuala criză alimentară nu ar exista dacă am fi mai puţini, notează cotidianul britanic „The Times".

Cererea este prea mare
Ducele consideră că limitarea numărului membrilor fiecărei familii reprezintă cea mai bună soluţie pentru combaterea crizei alimentare şi a încălzirii. În acest fel, susţine reprezentantul Casei Regale, preţurile la produsele alimentare de bază, cum sunt pâinea sau orezul, ar intra pe o pantă descendentă.
„Preţurile la alimente au cunoscut o creştere fără precedent. Toată lumea pune această situaţie pe seama faptului că resursele alimentare nu sunt suficiente, dar nimeni nu se gândeşte că, de fapt, cererea a devenit mai mare decât oferta, adică sunt prea mulţi oameni. Este o problemă delicată, a cărei rezolvare este greu de găsit, pentru că nimeni nu îşi doreşte ca guvernul să intervină în problemele care ţin de familie", spune Ducele de Edinburgh, într-un interviu acordat unei televiziuni britanice, citat de „The Times".
Cu toate acestea, prinţul Philip, care are patru copii şi opt nepoţi, nu a mers până la a se declara susţinătorul unei politici asemănătoare celei din China, unde nicio familie nu trebuie să aibă mai mult de un copil.

Credincioşii sunt ecologişti
În acelaşi interviu, prinţul Philip vorbeşte despre trecutul său „verde" şi despre iniţiativele sale de a convinge liderii religioşi ai lumii să se implice în susţinerea cauzelor ecologice. „Din câte am înţeles eu, majoritatea religiilor susţin că lumea este creată de o forţă specială şi atunci am spus: «Ei, bine, dacă voi credeţi într-adevăr că Dumnezeu a făcut lumea, nu credeţi şi că ar trebui să contribuiţi la menţinerea şi bunăstarea acestei creaţii?»", continuă Prinţul Philip.
Soţul reginei Marii Britanii este notoriu pentru glumele-gafe pe care le face din când în când.

Ecodestin regal 
- Încă din 1970 a montat panouri solare la reşedinţa din Sandringham
- Este preşedintele emerit al organizaţiei internaţionale World Wide Fund for Nature
- Printre preocupările „verzi" cele mai importante pentru prinţul Philip se numără conservarea speciilor
- Pentru plimbările în jurul Londrei foloseşte o maşină de talie mică, ce foloseşte gaz petrol lichefiat

Sursa: Adevarul

Aşadar, vorba lui Victor Nichituş, - Domnilor, unde sunt îngrijorările? 
Dacă problema există, de ce mass-media şi ştiinţa nu bat clopotele? De ce politicienii nu organizează summit-uri internaţionale şi dezbateri la ONU sau în parlamentele naţionale?

Sunt sigur, cancelariile conducătorilor multor state şi al principalelor organizaţii internaţionale nu duc lipsă de note, memorandumuri şi scrisori analitice cu conţinut foarte alarmant vis-a-vis de impactul dezastruos al suprapopulaţiei necontrolate asupra calităţii vieţii umane, dar mai ales asupra calităţilor regenerative ale naturii. Dar părerea mea, ca nespecialist, este că atât savanţii, cât şi politicienii lumii nu sunt pregătiţi/nu au curajul să discute cu popoarele lumii subiectul suprapopulaţiei şi al implicaţiilor sale, deoarece rezolvarea acestei probleme necesită revizuirea radicală nu doar a modului de viaţă, dar în primul rând a majorităţii valorilor civilizaţionale contemporane.

Iată doar câteva dintre problemele şi implicaţiile care stau, ca să zic, la suprafaţă.

Implicaţiile de ordin filosofic-doctrinar.
Va trebui să renunţăm la viziunea antropocentistă asupra lumii şi să însuşim de urgenţă biocentrismul cu „Natura-Mumă" în capul lucrurilor.
Acesta va însemna ca evoluţioniştii să renunţe la conceptul tupeist „omul cununa evoluţiei şi rege al naturii".
Iar creaţioniştii s-o mai tempereze cu „fiinţa aleasă, creată după chip şi asemănare" şi să înceteze să inducă credincioşilor ideea că pentru ei Pământul reprezintă o gară de tranzit oarecare în drumul lor spre „impărăţia cerească", din care cauză ne putem permite să facem aici mizerie.
Cu siguranţă că instalarea doctrinei biocentriste va genera revenirea, dar la alt nivel a vechilor culturi păgâne şi a zeilor soarelui, fertilităţii, etc, etc, toţi supuşi ai zeităţii centrale - Maica Natură.

Implicaţii de ordin politic
Va trebui revăzută cea mai mare realizare civilizaţională a sec. XX - proclamarea vieţii umane (şi a drepturilor omului) în calitate de valoari supreme universale. Dacă omenirea doreşte să mai trăiască pe această planetă, atunci trebuie să se înghesuie pe piedestalul său al valorilor supreme şi să accepte biodiversitatea planetară în general şi fiecare specie în parte, în calitate de confraţi de ecosistem cu drepturi absolut egale pe Pământ. Şi să conştientizeze că naşterea fiecărui om peste nişte limite perfect calculabile, duce la pieirea reprezentanţilor altor specii de floră şi faună, participanţi la fel de importanţi ai procesului de autoreglare a vieţii biologice pe Pământ. Umanitatea urmează să accepte şi în final să proclame în calitate de valoare şi scop uman suprem - perpetuarea vieţii biologice pe Pământ, obiectiv realizabil doar în condiţiile în care omul î-şi respectă strict locul în ecosistem şi „norma de consum" a resurselor planetare. Peste tot în lume vor înflori şi vor veni la guvernare partidele „verzi", va începe „discriminarea pozitivă" a animalelor şi plantelor în raport cu omul şi se vor produce o sumedenie de abuzuri, de care este în stare doar „politikia" umană.

Implicaţii de ordin economic
Desigur miliardarii din toate ţările şi corporaţiile lor transnaţionale se vor opune cu toată puterea influenţei şi banilor săi contra ecologiştilor din lumea întreagă. Deoarece politica de reducere dirijată dar radicală a numărului populaţiei de pe glob promovată de verzi, va lovi în primul rând piaţa de consum şi profiturile corporaţiilor. Producţia mondială se va reduce continuu, resursele naturale rămase vor fi naţionalizate şi protejate cu străşnicie, comerţul internaţional se va reduce drastic din cauza preţului inacceptabil al combustibilului, iar lanţul producţie-consum va căpăta un pronunţat caracter local, cu elemente de gospodărire naturală. Din ştiinţa economică vor fi izgonite cu huiduieli aşa indicatori ca Produsul intern brut şi Rata profitului, iar monedele naţionale se vor transforma din nou din marfă în ceia ce trebuie să fie de fapt - etalon (instrument de măsură) al valorii bunurilor şi serviciilor.

Implicaţii de ordin etic şi social
Dacă omenirea va accepta reducerea populaţiei conform recomandărilor Teoriei regularizării biotice, până la nivelul de 1,6 miliarde de locuitori, cu reducerea concomitentă de zece ori a consumurilor energetice, aceasta ar însemna revenirea la nivelul energetic şi tehnologic al anului 1900. Lumină - unde şi unde, tot transportul doar cu tracţiune animală, renunţarea la tot ce înseamnă producţie petrochimică şi electrotehnică - fertilizanţi, pesticide, mase plastice, fibre sintetice, detergenţi, cosmetice, tehnică de menaj, televizoare, calculatoare, autoturisme personale... Revenirea la natură şi la tehnologiile naturale va deveni un coşmar fizic şi moral pentru cei care au dovedit să guste din „fructele blestemate" ale civilizaţiei hiperconsumului şi al confortului fizic.
De câştigar vor avea poate doar scriitorii şi vânzătorii de cărţi, dacă desigur guvernele „verzi" vor permite să se mai producă hârtie din pădurile rămase pentru restabilirea echilibrului biosferei Pământului.
Ce vor simţi oare aceşti oameni, vor dori ei oare să trăiască într-o asemenea societate, de dragul generaţiilor viitoare de plante şi animale printre care proprii săi urmaşi nu vor mai avea nici un privilegiu? Vor accepta oare sacrificiul, sau se vor înverşuna într-atât, că vor porni un război global de gherilă contra „verzilor" sub lozinca „După noi - să vină potopul!"

Fantezii aberante ale unei imaginaţii bolnave? Dă Doamne să fie aşa.
Dar dacă totuşi se întâmplă să am dreptate măcar în mică parte?

Dar dacă scenarii similare sunt descrise şi în scrisorile analitice ale experţilor către guvernanţi şi politicieni? Poate că din această cauză numeni dintre potentaţii lumii nu vrea să sufle un cuvânt despre suprapopulaţie ca despre cauza primordială a foametei, penuriei de alimente şi a epuizării rapide a carburanţilor ieftini, care toate împreună sunt un fleac în comparaţie cu cataclismele naturale care ne aşteaptă pe o planetă cu un ecosistem destabilizat complet de activităţile antropogene.
Nu ştiu cum să aleagă între două rele? Sau totul e mult mai simplu în capul politicienilor - nu contează ce va fi cu planeta şi cu omenirea poimâine, important e ca eu să fiu reales mâine!

Vede cineva vre-o luminiţă la capătul acestui tunel blestemat în formă de cerc vicios?

Probabil, anume această atitudine a stîrnit printre cititori interesul deosebit pentru noua monografie a lui Jared Diamond, profesor la University of California din Los Angeles. Această carte se numeşte „Colapsul civilizaţiilor. Cum aleg societăţile să reuşească sau să piară". Este o analiză detaliată a catastrofelor îndepărtate şi a celor recente. care s-au prăbuşit asupra oamenilor. Aceştia au exploatat iraţional resursele naturale şi nu au putut sau pur şi simplu nu au vrut să ia în seamă semnalele alarmante. Asproximativ trei luni „Colapsul civilizaţiilor" s-a situat în topul celor mai citite cărţi în ciuda faptului că acest tratat de peste 600 de pagini nu este nici pe departe o distracţie.

Jared Diamond este reprezentantul enciclopediştilor care sînt pe cale de dispariţie. Acum el lucrează la hotarul dintre geografia fizică, biogeografie, istorie, arheologie, economie şi ecologie. Anterior a studiat biochimia, fiziologia, ornitologia. În afară de „Colapsul civilizaţiilor" el a publicat alte trei cărţi de popularizare a ştiinţei care au avut un succes enorm. Una este „Arme, germeni şi oţel" ( 1998 ) pentru care a primit cel mai prestigios premiu american - Pullitzer.

În monografia sa Diamond descrie colapsul populaţiilor care se ocupau cu distrugerea mediului ambiant. Cauzele colapsului pot fi diverse: schimbările nefavorabile ale naturii (de exemplu, înrăutăţirea climei), apariţia duşmanilor externi, modificarea stucturii înrădăcinate a comerţului. Toţi aceşti factori pot apasă butonul de declanşare a colapsului. Cu toate acestea, cel mai important factor, după părerea lui Diamond, este reacţia societăţii la schimbările ecologice.

De obicei teoria este seacă, din această cauză să examinăm cîteva exemple concrete. Cartea lui Diamond conţine multe exemple, dar mă voi opri doar la trei.

Insula statuilor răsturnate.

Aceasta desigur este Rapa Nui, adică Insula Paştelui, cea mai estică insulă a Polineziei. Olandezul Jacob Roggeveen care a descoperit această insulă în anul 1722 de ziua Paştelui a descris în jurnalul său de călătorie statuile enorme de piatră, întoarse cu spatele spre ocean, originea cărora nu poate fi explicată în nici un fel. Cum au putut puţinii locuitori de pe această insulă minusculă să cioplească din tuful vulcanic sute de idoli cu urechile mari, înalţi cît o clădire de două-trei etaje apoi să-i transporte în diferite puncte ale litoralului şi să-i instaleze pe platforme masive de piatră - ahu fără animale de tracţiune? Din ce materiale îşi construiau instrumentele insularii, doar la momentul sosirii lui Roggeveen pe insulă creşteau doar arbuşti şi copaci mici şi lipseau cu desărvîrşire copacii cu trunchiuri înalte fără de care este imposibilă fabricarea manivelelor, a tăvălugilor şi a odgonurilor? Aşa a apărut faimosul „mister al statuilor de pe Inslua Paştelui". Pentru a explica acest mister s-a apelat chiar şi la ipoteza unei vizite a extratereştilor.  

La momentul actual învăţaţii au stabilit că în trecut pe insulă creşteau păduri bogate. În aceste păduri se întîlneau cei mai înalţi palmieri şi creşteau arborii sofora care se deosebeau printr-un lemn foarte rezistent. Creştea şi Triumfetta semitrilobă din scoarţa căreia polinezienii făceau funii foarte rezistente. Pe insulă trăiau peste cincisprezece mii de locuitori care constituiau o forţă de muncă putrnică. Statuile erau cioplite în carierele de piatră şi erau transportate pe tălpici de lemn sub care se puneau traverse de lemn, iar apoi erau ridicate cu ajutorul manivelelor de lemn. Această tehologie era accesibilă polinezienilor aşa că nu era nevoie de ajutorul hoinarilor interstelari pentru a instala statuile. Dar încotro au dispărut oamenii şi pădurile?

Insula Paştelui a fost populată relativ recent, în secolul al IX-lea d. Hr. de către urmaşii locuitorilor Arhipelagului Bismarck situat la nord de Noua Guinee. Rapa-Nui este atît de îndepărtată de celelalte insule ale Polineziei, încît populaţia sa era în izolare totală, inclusiv pînă la vizitele europenilor. O duzină de clanuri deţineau teritorii pe ţărmul oceanului unde erau instalate pînă la cinci platforme ritualice - ahu. Greutatea acestora atingea cîteva mii de tone (în total existau 25 de platforme). Erau şi cîteva zeci de platforme mai mici şi mojlocii la poalele cărora locutorii îngropau cenuşa celor morţi. Specialiştii consideră că ahu au început să fie construite şi instalate acum o mie de ani. Cel mai mare avînt în instalarea statuilor a revenit anilor 1200-1500 şi a luat sfîrşit prin anul 1600. Aproximativ atunci, sau puţin mai tîrziu, numărul locuitorilor insulei a inceput să scadă vertiginos şi la sosirea escadrei lui Roggeveen nu atingea mai mult de două mii. Depopularea era însoţită de distugerea principiilor sociale cristalizate, de războiele dintre clanuri şi apariţia canibalismului. Cauzele sînt clare. Locuitorii insulei au cheltuit nemilos lemnul pentru transportarea statuilor, pentru constucţia templelor şi a canoe-lor, pentru încălzirea locuinţelor şi pentru incinerarea morţilor. Astfel au fost lichidate pădurile bogate. Primii locuitori ai Rapa Nui se alimentau cu moluşte, peşte, broaşte ţestoase. Pentru a le dobîndi locuitorii insulei trebuiau să iasă în larg, dar pentru aceasta era nevoie de bărci mari, şi, evident, de lemn calitativ. De aici rezultă că defrişarea ducea la micşorarea numărului de canoe, iar aceasta la rîndul ei reducea dobîndirea produselor oceanice bogate în proteine. Treptat au dispărut şi sursele de vitamine - nucile şi fructele. Pe insulă trăiau o mulţime de păsări, dar şi acestea au dispărut, fiind mîncate de oameni şi de şobolanii care s-au înmulţit spectaculos. Aborigenii ştiau să cultive batata, trestia de zahăr, bananele. Pe pămîntul defrişat s-a produs eroziunea solului, iar vîntul şi ploaia au gonit şi au spălat stratul fertil. Nu se ajungea apă potabilă, iar înlocuitorul acesteia - sucul dulce de trestie a provocat cariile şi diabetul. Pe Insula Paştelui nopţile de iarnă sînt friguroase, iar pentru încălzirea locuinţelor rămăsese doar iarba şi resturile de trestie. Epidemiile de viroze respiratorii îi secerau mai ales pe bătrîni şi copii. Populaţia a fost nevoită să se mute din case în bordeie, deoarece acestea puteau fi încălzite mai uşor. În consecinţă s-a produs degenerarea fizică. În anul 1774 James Cook i-a găsit pe locuitorii insulei „mici, uscaţi, timizi şi nefericiţi". Oamenii au pierdut încrederea în preoţii păgîni şi în conducătorii săi iar apoi clanurile au declanşat războie care erau alimentate de concurenţa pentru pămînt şi alimente.

Un colaps ecologic tipic.

Pe Insula Paştelui nu puteau fi nici războiae, nici crize ale comerţului extern: oamenii izolaţi nu aveau cu cine lupta şi face comerţ. Probabil nu au existat nici schimbări climaterice bruşte. Rămîn deci doi factori: cel ecologic condiţionat de dispariţia, în primul rînd, a pădurilor şi nimicirea păsărilor şi incapacitatea conducătorilor de a renunţa la instalarea ahu şi a statuilor. Ba mai mult, clanurile insulare continuau să concureze în instalarea statuilor uriaşe.

Mai tîrziu, după ce au căzut vechile principii sociale, clanurile rivale au început să decapiteze şi să răstoarne nemilos idolii străini. După 60 de ani de la vizita lui Cook, pe insulă nu a rămas nici un idol în picioare. Statuile mîndre care sînt demonstrate astăzi turiştilor au fost instalate din nou abia în secolul al XX-lea.

Piramidele din junglă

Înainte vreme pe teritoriul Mexicului, Belizului, Hondurasului şi al Guatemalei a înflorit, apoi a pierit civilizaţia maya. Cultura maya şi-a atins culmea progresului în secolul al VIII-lea, la sfîrşitul aşa-numitei perioade clasice. În acele timpuri în Yucatan şi în apropierea lui trăiau nu mai puţin de cinci milioane de oameni, posibil chiar de trei-patru ori mai mulţi. La sosirea spaniolilor aici rămăseseră mai puţin de cinci sute de mii de oameni. 

Diamond consideră că prăbuşirea civilizaţiei maya a fost condiţionată de patru factori ai colapsului. La fel ca şi locuitorii de pe Rapa Nui maiaşii au nimicit pădurile şi au sărăcit solul. Ei nu au avut noroc nici de climă, pe peninsulă se instala foarte des seceta. În afară de aceasta între conducătorii triburilor maiaşe izbucneau permanent lupte aprige. În cele din urmă în preajma catastrofei iminente indienii maya, la fel ca şi insularii de pe Rapa Nui, nu au fost în stare să-şi modifice strategia comortamentală. În schimb, maya nu se confruntau cu criza comerţului extern. Unicul produs de care aveau nevoie maiaşii era obsidianul - sticlă vulcanică din care se confecţionau instrumente şi arme, dar acesta era livrat fără întrerupere.

Maiaşii aveau cunoştinţe vaste despre mişcarea aştrilor pe cer şi au creat un calendar unic, au construit oraşe şi temple maiestoase, înfrumuseţate cu fresce minunate. Dar agricultura lor în comparaţie cu alte civilizaţii mari ale Mesoamericii şi ale Americii de Sud era destul de primitivă. Ei nu aveau animale de tracţiune, nici de carne. Dintre animalele de casă existau doar cîini, curci, răţi şi albini. Populaţia care era alcătuită în totalitate din ţărani se alimenta în general cu porumb, dar acesta era o sursă destul de săracă în substanţe nutritive. Creşterea populaţiei ducea la extinderea terenurilor agricole. Pentru aceasta erau amenajate terase pe versanţii munţilor şi erau defrişate noi teritorii. Solurile deveneau sterile şi se uscau, iar roada era săracă, provocînd criza alimentară. În perioada dintre anii 810 şi 910 s-au înregistrat 20 de perioade secetoase, inclusiv seceta catastrofală din anul 900 cînd maya au rămas fără rezervele de apă. Credinţa în puterea nelimitată a regilor-sacerdoţi a fost clintită. Armate de regi şi prinţi încercau tot mai des să se pricopsească pe contul vecinilor şi se încingeau tot mai multe conflicte. În acelaşi timp ei se încumetau să construiască noi temple şi palate, sperînd să cîştige bunăvoinţa zeilor şi să evite tragedia apropiată. Finalul este cunoscut: un adevărat colaps ecologic. 

Putea fi evitat acest final trist? În principiu da, există chiar şi un exemplu. Aproximativ şase sute de ani în urmă conducătorii imperiului incaşilor au putut evita pericolul legat de dispariţia pădurilor. La ordinul lor indienii au limitat defrişarea Anzilor şi au început consolidarea versanţilor, plantînd păduri tinere. Acest fapt a încetinit eroziunea solului, a oprit scăderea productivităţii gospodăriilor ţărăneşti şi a amînat criza alimentară. Chiar dacă la mijlocul sec. al XVI-lea imperiul incaşilor şi-a încetat existenţa aceasta nu s-a întîmplat din cauza unui colaps ecologic. Cea mai dezvoltată şi numeroasă civilizaţe de indieni a pierit din cauza conflictelor interne şi din cauza conchistadorilor spanioli, în faţa cărora armatele numeroase de indieni erau practic dezarmate.

Din ce cauză indienii maya nu s-au îngrijit la vreme să-şi salveze natura? În comparaţie cu imperiul incaşilor care era un stat centralizat şi se supunea puterii monarhului absolut, pămînturile mayaşilor erau împărţite între oraşele-state care luptau permanent între ele. În aceste condiţii, folosind limbajul contemporan, era imposibilă o politică unică de protecţie a naturii. Astfel că civilizaţia maya s-a autonimicit cu mult înaintea apariţiei primilor colonizatori europeni.

Interviul lui Jared Diamond, profesor de geografie de la University of California din Los Angeles, autorul cărţii „Colapsul civilizaţiilor", oferit ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung

- Cartea dvs. a trezit un interes deosebit în SUA. Din ce cauză americanii se interesează de declinul civilizaţiilor şi din ce cauză sînt îngrijoraţi de soarta propriei societăţi?

Diamond: În primul rînd, un anumit imbold l-a dat atacul asupra World Trade Center. Totuşi, problema nu rezidă doar în terorişti. Pe noi ne interesează la momentul actual schimbările de climă şi ne îngrijorează faptul că preşedintele american şi cel al Australiei nu vor să înţeleagă ce pericol ne paşte.

- Cartea dvs. este scrisă în stilul istoriografiei clasice. În ea sînt adunate o colecţie de exemple despre reuşite şi nereuşite. Din toate exemplele, la care v-aţi opri, dacă ar trebui să alegeţi?

Diamond: Publicul preferă exemplul Insulei Paştelui, deoarece este foarte convingător şi metaforic. Locuitorii insulei nu au avut unde se salva de catastrofa iminentă. Noi ne aflăm pe o corabie cosmică care se numeşte planeta „Pămînt" şi nu avem în rezervă o planetă pe care am putea să ne ascundem. Alt exemplu elocvent îl reprezintă cel al vikingilor din Groenlanda. Nu este vorba de nişte polinizieni, adică de nişte „barbari primitivi cu pielea smadă" care trăiau la marginea lumii. Într-un fel, vikingii făceau aproximativ acelaşi lucru pe care-l facem şi noi în prezent: ei dezvoltau vităritul - creşteau oi şi capre, construiau o enormă catedrală, cumpărau obiecte de lux.

- Puteţi să numiţi un exemplu pozitiv?

Diamond: Islanda. Această ţară şi-a rezolvat atît de strălucit problemele catastorfale, încît a devenit cea mai bogată ţară din Europa după Luxemburg şi Olanda.

- Dar cum au procedat ei?

Diamond: Islandezii au înţeles ce daună aduc mediului înconjurător prin tăierea pădurilor, fapt care provoca eroziunea solului. În Islanda solul are provinienţă vulcanică şi conţine fosfor care este mînat de vînturi. Dacă ar fi fost tăiate pădurile, vîntul ar fi suflat tot stratul superior al solului. După prima sută de ani de populare a Islandei de către norvegieni, vîntul şi ploile au spălat şi au mînat aproximativ o jumătate din solul ţării. Islandezii au început să rezolve această problemă încă în Evul Mediu. Mai cu seamă, ei au micşorat numărul oilor care nimiceau păşunile.

- Unii specialişti susţin că schimbările de climă nu sînt cauzate de emisiile în atmosferă a gazelor de seră. Ce puteţi răspunde acestor oameni?

Diamond: Aş spune două lucruri. În prezent clima se schimbă mult mai rapid ca odinioară. Totuşi noi ne-am învăţat să înlăturăm catastrofile. Desigur nu putem să prevedem spre exemplu un cutremur, dar sîntem în stare să reparăm ceea ce am făcut cu mîinile proprii -să oprim încălzirea atmosferei.

Sînt convins că doar oamenii care nu au copii sau cei iresponsabili pot să rămînă indiferenţi la aceste probleme.

- La momentul actual China influenţează foarte mult ecologia planetei. Ce consecinţe poate avea acest fapt?

Diamond: Aici există aspecte pozitive şi negative. Într-o anumită măsură China duce o politică deşteaptă şi îndrăzneaţă, inclusiv în domeniul ecologiei. În ţară au fost tăiate mult timp pădurile şi asta a dus la eroziunea solului şi la alunecări de teren. În cele din urmă aceasta s-a soldat cu pericolul inundaţiilor pentru un sfert de populaţie a Chinei, adică pentru 250 de milioane de oameni. Astfel, conducerea Chinei a interzis tăierea pădurilor (şi a început să cumpere lemn din Siberia, unde pe teritorii vaste sînt jefuite pădurile. - N. r.). Aceasta nu înseamnă că astăzi China nu are nevoie de lemn şi hîrtie. Ţara îşi rezolvă problema importînd lemn din Africa, America de Sud şi Australia. Dar Australia este foarte săracă în păduri, cu toate acestea exportă lemn în China şi Japonia - ţara care îşi ocroterşte cu multă rîvnă pădurile. Japonia importă lemn din Australia ca şi cum l-ar aduce din propiria colinie.

- Cît de actuale sînt problemele ecologice?

Diamond: Cred că timpul nostru a expirat. Acum poate să dispară nu doar Insula Paştelui, ci toată civilizaţia umană. Ea poate fi distrusă de valurile de refugiaţi. Ne-am obişnuit să credem că ţările din lumea a treia se află undeva departe. Ce poate să se întîmple spre exemplu dacă în Nigeria va izbucni un război civil? Va începe un exod al populaţiei, iar în Nigeria trăiesc 130 de milioane de oameni! Va suporta oare Europa un val atît de enorm de refugiaţi? Ce poate să se întîmple în cazul unei catastrofe similare în Indonezia (aici locuiesc peste 200 de milioane de oameni) sau în Filipine, unde locuiesc 80 de milioane de oameni?

Catastrofa de după Cercul Polar

Istoria colonizării Groenlandei de către norvegieni este cea mai misterioasă şi cea mai tragică. În anul 986 pe insulă au debarcat cîteva sute de vikingi de origine norvegiană, conduşi de Eirikr Raudi. Vikingii au întemeiat pe litoral două colonii - aşezarea de vest şi cea de est. Aceste aşezări au existat aproximativ cinci sute de ani. În sec. al XIII-lea care a fost unul prosper pentru vikingi, acolo erau 250 de gospodării ţărăneşti cu aproximativ cinci mii de locuitori (o mie în aşezarea de vest şi patru mii în cea de est). La mijlocul sec. al XIV-lea colonia de vest a fost complet părăsită, ceva mai tîrziu a rămas pustie şi cea de est. 

După părerea multor specialişti coloniştii norvegieni au dispărut exclusiv din cauza climei nefavorabile. În anii 800-1300 clima în nordul Atlanticului era destul de blîndă: aşa-numita perioadă caldă a Evului Mediu. Apoi, pînă la începutul sec. al XIX-lea a durat Mica perioadă glaciară. Vikingii creşteau vaci, oi şi capre pentru care în anii săraci nu ajungea hrană. Nu era uşor pentru vikingi să vîneze reni şi animale de mare în perioadele cînd fiordurile îngheţau. Totuşi răcirea climei a survenit treptat, iernile aspre alterau cu cele moderate deci coloniştii puteau să se adapteze la noile condiţii.

Una din cele mai importante cauze care au condus la un final atît de tragic este neaşteptată: analiza radiocarbonică a arătat că vikingii groenlandezi, în comparaţiei cu fraţii lor islandezi şi europeni, nu mîncau peşte. Probabil era o veche interdicţie de pe timpurile primilor colonişti care s-au intocsicat cu peşte alterat. Vikingii erau lipsiţi de o sursă foarte bogată, accesibilă şi permanentă de alimente care ar fi putut să-i scape în timpurile grele.

Este doar una din manifestările conservatismului exclusiv al colonizatorilor, reticenţa lor faţă de tot ce era nou şi devotamentul lor pentru principiile patriarhale. Societatea vikingilor groenlandezi se deosebea printre altele printr-o xenofobie puternică. Veneticii străini din Europa refuzau orice contact cu eschimoşii (inuiţi), locuitorii indigeni ai Arcticii care erau nişte vînători maritimi foarte iscusiţi. Vikingii ar fi putut să înveţe multe lucruri de la aceştia, dar niciodată n-au tins spre aceasta, simţindu-se europeni şi superiori.

Ei construiau şi îmbodobeau cu ardoare biserici, iar cei mai de seamă aveau slăbiciune pentru luxul european. Vikingii aveau puţine mărfuri pentru export: puful de raţă polară, osul şi pielea de morsă, colţi de narval, postavuri impermeabile groase, urşi albi (vii şi împăiaţi), precum şi minunaţii şoimi groenlandezi, păsări de vînătoare care costau bani grei în Europa şi în Orientul arab. Vikingii cumpărau podoabe de aur, clopote de biserică, sfeşnice de bronz, vin, mătăsuri. La fel, importau obiecte din fier, lemn pentru construcţii şi pentru nave, grîne, dar în cantităţi mici. Elita groenlandeză a continuat acest obicei distructiv chiar şi la începutul Micii perioade glaciare.

Principala cauză a acestui colaps a fost criza ecologică. Vikingii tăiau pădurile pentru a elibera terenuri pentru păşuni, pentru construcţii şi pentru încălzirea locuinţelor, topeau cu cărbune de lemn fierul spongios  (care este de o calitate inferioară, dar nu era altă alegere). Vegetaţia nordică este foarte fragilă, se restabileşte foarte lent, astfel că mestecenii şi salciile au început să dispară. Apoi au început să dispară şi păşunile. Animalele au mîncat şi au călcat toată iarba. Stratul fertil al solului s-a subţiat şi nisipul dezvelit a fost dus de vînt şi ploi. Cu timpul solul fertil de lîngă aşezări practic a dispărut, dar locuitorii nu au făcit nimic pentru a preîntîmpina această distugere.

Probabil, situaţia ar fi fost mai puţin dramatică dacă vikingii, mîncînd toate animalele domestice ar fi trecut la peşte, dar aşa ceva nu le-a trecut prin cap. Plus la toate, bogătaşii locului aveau venituri bune din exportul lînii şi nu vroiau să piardă această sursă. Coloniştii au folosit pentru combustibil şi construcţii chiar şi turba. În consecinţă s-a produs o eroziune teribilă a solului în combinaţie cu un mare dificit de combustibil şi materiale de construcţie.

Au apărut şi duşmanii externi - inuiţii. Cu opt sute de ani în urmă aceste triburi au pătruns din Canada în Groenlanda de nord-vest şi au început încetul cu încetul să se mute în partea de sud a insulei. În preajma anului 1300 inuiţii au apărut în aşezarea de vest, iar încă peste o sută de ani şi în cea de est. Vikingii îi numeau pe eschimoşi nulităţi. La începutul sec. al XIV-lea vikingii nu mai aveau nici paloşe de oţel, nici armuri pentru autoapărare astfel că eschimoşii îi omorau fără piedici, iar pe copiii şi soţiile acestora îi duceau în robie.

La începutul sec. al XV-lea clima s-a răcit şi ghiaţa a acoperit legăturile maritime cu Norvegia care era unicul partener comercial cu Groenlanda. Ultima corabie norvegiană a vizitat insula în 1406, iar în următorii 107 ani acolo nu a călcat picior de european.

Aşezarea de vest era deja moartă cînd a sosit după o pauză atît de lungă prima corabie, iar cea de est lupta încă pentru viaţă. Resursele aşezării de est se epuizau, locuitorii se îmbolnăveau şi mureau. Nu rămăseseră în viaţă nici un preot şi nu avea cine să-i consoleze şi să-i încurajeze, şi să-i oprească pe oameni de la fapte nechibzuite. Diamond presupune că într-o iarnă deosebit de aspră ţăranii înfometaţi au acaparat cu forţa cele mai bogate moşii din aşezarea de est. Spre primăvară ei au nimicit ultimele vite şi alte rezerve după care au început să piară unul cîte unul de foame şi de frig.

Moartea coloniilor norvegiene a fost condiţionată de acţiunea simultană a celor cinci factori ai colapsului. Rezultatul ar fi putut fi mai puţin fatal, aşa cum a fost în cazul vikingilor islandezi care au supravieţuit în condiţii similare, chiar dacă nu atît de dure.

Ce ne aşteaptă?

Omenirea contemporană continuă să risipească resursele nasturale pe scară globală. De expemplu, dacă nu se vor salva urgent pădurile tropicale umede, atunci junglele vor exista doar în rezervaţiile naturale. Dacă vom avea mare noroc, acestea vor exista şi în bazinul Amazonului şi al fluviului Congo. În secolul acesta se vor micşora catastrofal rezervele de gaze şi petrol, vor dispare o mulţime de animale şi plante terestre şi maritime, mai cu seamă nu va rămîne practic peşte pentru pescuitul industrial.

Jared Diamond totuşi se crede un optimist prudent. „Epoca noastră, scrie el, are un avantaj evident în comparaţie cu cele precedente - noi înţelegem destul de bine problemele noastre şi dispunem de tehnologii care permit în principiu rezolvarea acestora". Totuşi, trebuie să recunoaştem că într-o perspectivă apropiată chiar şi în ţările dezvoltate va fi imposibil să susţinem nivelul actual de viaţă. În aceaste condiţii va avea oare omenirea înţelepciune şi încredere în forţele proprii pentru a preîntîmpina colapsul global? Acest lucru îl va arăta viitorul apropiat.

Alexei Levin

Sursa: "Знание - Сила"

În următorii 10 ani, cererea de produse animaliere va fi tot mai mare, iar dezvoltarea exagerată a zootehniei va mări poluarea atmosferei şi va degrada ecosistemele din zonele cu păşunat intens.

Consumul crescând de carne, la nivelul întregii planete, antrenează consecinţe nefaste asupra mediului înconjurător. Activitatea de creştere a animalelor produce mai multe gaze cu efect de seră decât transporturile. În plus, nevoia de noi păşuni, pentru hrănirea animalelor tot mai numeroase, a condus la defrişări masive.

Această activitate agricolă devine cu atât mai dificilă cu cât tot mai multe ţări îşi propun să cultive terenurile arabile de care dispun cu cereale pentru producerea de biocombustibil. Rezultatul: preţul alimentelor de primă necesitate va creşte exponenţial şi din ce în ce mai mulţi oameni vor suferi de foame.

Într-o lume în care consumul de carne creşte semnificativ, de la an la an, riscurile pentru deteriorarea mediului vor fi din ce în ce mai mari. Experţii cred că presiunea demografică la nivelul întregii planete, dar şi dezvoltarea economică a ţărilor emergente precum Brazilia, China şi India vor duce la o creştere a cererii de carne cu 50 la sută, până în 2020. Ba, mai mult, producţia mondială de carne se va dubla până în 2050, trecând de la 229 de milioane de tone la 465 de milioane de tone.

„Suplimentarea consumului de carne comportă riscuri majore, atât în ceea ce priveşte calitatea ecosistemelor, cât şi sănătatea oamenilor", spune André Pfimlin, responsabil cu cercetarea şi dezvoltarea la Institutul pentru creşterea animalelor din Paris.

Brazilienii, chinezii şi indienii au dovedit, în ultima vreme, noi preferinţe alimentare. Cu doar câţiva ani în urmă, populaţiile ţărilor în curs de dezvoltare consumau în medie câte 20 de kilograme de carne pe an, pe cap de locuitor. Astăzi, fiecare cetăţean al acestor ţări consumă, în medie, mai mult de 50 de kilograme, anual. Această creştere a necesităţii de consum are consecinţe directe asupra cererii de cereale furajere. Vor fi astfel sacrificate mai multe păduri pentru crearea de păşuni şi pentru lărgirea suprafeţelor de teren în vederea cultivării de cereale.

Rumegătoarele emit gaze de seră mai rău ca maşinile

Creşterea cererii de carne implică importante probleme de mediu. Activităţile agricole ocupă primul loc în ceea ce priveşte emisiile de metan şi de protoxid de azot. Studiile demonstrează că aproape jumătate din cantitatea de metan şi circa 35 la sută din cea de protoxid de azot degajate în atmosferă, în fiecare an, rezultă din activitatea agricolă de creştere a animalelor.

Consumul de carne dăunează grav mediului înconjurător, spune şi un raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO). "Creşterea animalelor este una dintre principalele probleme de mediu. Această activitate contribuie la încălzirea planetei mai mult decât transporturile", preciza Henning Steinfeld, unul dintre autorii raportului.

Creşterea animalelor pentru carne şi lapte este responsabilă pentru 65 la sută din emisiile de compuşi de azot care provin de la bălegar. Acestea sunt gaze cu efect de seră de zeci de ori mai puternice decât dioxidul de carbon. În plus, creşterea animalelor produce 37 la sută din emisiile de metan provenit din activităţile umane. Metanul rezultat din activitatea digestivă a rumegătoarelor contribuie de 23 de ori mai mult la încălzirea globală decât gazul carbonic.

Pădurile, transformate în păşuni

Păşunile ocupă 30 la sută din suprafeţele ţărilor în curs de dezvoltare, în timp ce 33 la sută din terenurile arabile ale aceloraşi ţări sunt utilizate pentru obţinerea furajelor. Această suprafaţă nu va fi suficientă pentru a hrăni toate animalele necesare satisfacerii nevoilor de carne. De aceea, tot mai multe suprafeţe împădurite sunt defrişate şi transformate în câmpuri pentru păşunat sau în terenuri arabile pentru cultivat cereale furajere.

De exemplu, aproape trei sferturi din zonele amazoniene despădurite sunt utilizate ca păşuni pentru creşterea animalelor, iar o mare parte din cele 30 de procente rămase sunt destinate culturilor furajere. Pe de altă parte şi păşunatul contribuie la deteriorarea ecosistemelor. 20 la sută din terenurile unde pasc vitele se degradează din cauza supraexploatării, prin erodarea solului.

Vitele poluează apa şi aerul

Tot creşterea animalelor este considerată una dintre activităţile „cele mai dăunătoare pentru calitatea resurselor de apă". Dacă dejecţiile animalelor ajung în apă, aceasta este compromisă. În plus, la nivel global, animalele consumă cantităţi imense de apă potabilă, în condiţiile în care există regiuni unde apa de băut este un lux.

Creşterea animalelor produce metan prin două căi: pe de o parte ca rezultat al digestiei, iar pe de altă parte din proasta gestionare a bălegarului provenit de la rumegătoare. Fermentaţia hranei de către animale stă la originea metanului „digestiv".

Cantitatea de gaz emisă depinde, în mod natural, de numărul animalelor, de gabaritul lor, precum şi de performanţa acestora în ceea ce priveşte productivitatea de lapte. În fiecare an, animalele emană în atmosferă în jur de 74 milioane de tone de metan. Numai bovinele sunt responsabile pentru trei sferturi din această cantitate de gaz.

Într-un secol, producţia totală de metan s-a multiplicat mult din cauza creşterii globale a turmelor. În plus, dacă în 1890, o bovină emitea doar 35 de kilograme de metan pe an, în ultimii ani, o bovină mai performantă din punct de vedere productiv eliberează anual în atmosferă cam 43 de kilograme de gaz.

 Lipsa de alimente se va înrăutăţi

Dincolo de problemele de mediu pe care le creează, cererea ascendentă pe piaţa cărnii stă şi la originea unor turbulenţe sociale.

Creşterea economică a ţărilor în curs de dezvoltare sugerează că populaţia globului va avea nevoi tot mai mari de produse din carne, cu atât mai mult cu cât presiunea demografică este foarte mare.

Se presupune că în cea de-a doua jumătate a acestui secol, populaţia mondială va număra nouă miliarde de locuitori. Crizele au început deja, iar unii analişti avertizează chiar că, pentru următorii ani, se profilează, o penurie alimentară majoră. Abia a trecut un an de când mexicanii au coborât în stradă pentru a protesta faţă de creşterea preţului la kilogramul de porumb. În septembrie, anul trecut, acelaşi motiv i-a făcut pe reprezentanţii asociaţiilor de consumatori din Italia să boicoteze, pentru 24 de ore, cumpărarea de paste.

Mişcările de protest au reflectat, de fapt, o criză iminentă: dificultăţile din ce în ce mai mari a milioane de oameni în a-şi procura banala hrană. Motivul este cât se poate de simplu: carnea şi cerealele au devenit inaccesibile atât pentru oamenii săraci de la ţară, cât şi pentru cei de la oraş.

Din acest punct de vedere, Mexicul şi Italia nu sunt nici pe departe cazuri izolate. Asemenea mişcări de protest au avut loc şi în Maroc, Uzbekistan, Guineea, Mauritania sau Senegal. Aceste state au fost teatre de manifestaţii din cauza creşterii preţului la produsele alimentare de primă necesitate. Mai mult decât atât, numeroase ţări intenţionează să îşi limiteze exporturile de cereale prin diverse metode.

După ce Argentina şi Ucraina au urmat deja această cale, Rusia şi China, mari exportatoare de porumb, sunt pe punctul de a adopta politici restrictive similare. Obiectivul lor este clar definit: privilegierea pieţei interne pentru evitarea tensiunilor sociale. Alimentele s-au scumpit foarte mult în 2007, unele dintre cauze fiind creşterea cererii, stagnarea ofertei, dar şi mărirea costurilor pentru transporturile maritime.

Oferta stagnează şi pentru că încălzirea climatică a a produs un deficit major la recoltele de anul trecut. Din cauza rezervelor de grâne foarte scăzute, Europa este pusă în situaţia de a importa 15 milioane de tone de cereale, o cifră-record care se va reflecta şi în preţul cărnii.

Cerealele vor avea trei destinaţii

Anul acesta a început cu o creştere spectaculoasă a preţului la barilul de petrol. Preţurile ridicate ale combustibililor provoacă un dublu efect: mărirea costurilor pentru transporturile maritime şi nevoia de a recurge la surse alternative de combustibil.

Costurile transporturilor se reflectă în preţul cerealelor şi, implicit, în cel al cărnii. În plus, din cauza preţului petrolului, biocarburanţii devin tot mai atractivi. În felul acesta, trestia de zahăr, porumbul, oleaginoasele vor avea finalităţi energetice, şi nu alimentare. În aceste situaţii, culturile vor trebui să aibă trei destinaţii: farfuria oamenilor, hrana animalelor tot mai numeroase şi motoarele mijloacelor de transport.

un articol de Catană Francisca M.

ADEVĂRUL, 12.02.2008

Dar cea mai mare înverşunare a provocat-o sinistra cifră de 600 milioane - limita maximă admisă a populaţiei umane pentru a nu distruge ireversibl ecosistemul planetar şi a păstra viaţa pe Pămînt. ("cine eşti tu să stabileşti câţi oameni pot trăi...")

Pentru a nu repeta de fiecare dată aceleaşi lucruri, am mai lansat o pagină pe blog - COLAPSUL ECOLOGIC, pe care este publicat în traducerea mea rezumatul Teoriei Reglării Biotice, teorie care prin metode empirice demonstrează veridicitatea acestor cifre. (Vorba americanilor - "nimic personal, doar business, adică ştiinţă".

DISTRACŢIA (şi viaţa confortabilă) S-A TERMINAT !

Cu cât mai repede vom înţelege acest lucru, cu atât mai repede vom reuşi (poate) să-i constrângem pe politicienii şi birocraţii naţionali şi internaţionali să termine pălăvrăjeala şi să purceadă la măsuri excepţionale la scară mondială.

Nerezolvarea acestei probleme, însă, va provoca în cel mai apropiat timp destabilizarea ireversibilă şi  colapsul biosferei Pământului, după care specia umană va urma calea dinozaurilor - adică va dispare, trăgând după sine şi celelalte mamifere. Abia atunci flora rămasă împreună cu baceriile, microorganismele şi insectele (căci a lor este Impărăţia Pământului - ;)) vor începe procesul de regenerare a biosferei Pământulu. Ce atmosferă şi regim termic va avea atunci Pământul nu ştie nimeni, ca şi faptul ce forme de viaţă vor supravieţui colapsului.

Simpatică perspectivă?

Atunci cel puţin să ne informăm despre adevăratele provocări ale Milenilui III. În acest scop am deschis o pagină nouă pe acest site - PROBLEMA DEMOGRAFICĂ.

MERGI ŞI INFORMEAZĂ-TE !

Pentru cei care nu cunosc nici engleza şi nici rusa, mai jos, un mic dar esenţial fragment tradus de mine în română.

Care sunt cauzele degradării biosferei Pământului?

Răspunsul autorilor teoriei regularizării biotoce

Anastasia Makarieva şi Victor Gorşkov

Cauza degradării biosferei este una singură. Restul factorilor sunt doar consecinţele acesteia. Această cauză primordială constă în numărul nepermis de mare al populaţiei umane pe globul pământesc.

Omenirea întotdeauna a distrus biosfera. Pustiurile australiene, africane, central-asiatice şi nord- şi sud-americane au apărut în rezultatul distrugerii pădurilor de către om de-a lungul zecilor de mii de ani. Această degradare a biosferă fiind cea mai puternică prin consecinţele sale, s-a produs însă foarte lent, nefiind vizibilă pe parcursul vieţii unei generaţii. Viteza distrugerii actuale a biosferei este catastrofală, iar omenirea se ciocneşte în permanenţă cu diferite elemente ale acestei distrugeri pe parcursul vieţii ultimilor generaţii.

Încetinirea distrugerii biosferei până la un nivel la care ea (distrugerea) cel puţin nu ar mai fi vizibilă pe parcursul vieţii unei generaţii este posibilă doar în cazul reducerii numărului populaţiei umane de zece ori (650 milioane). Iar starea de echilibru al biosferei cu restabilirea lentă a funcţiilor destabilizate ale biosferei este posibilă doar în cazul reducerii de 100 ori (65 milioane!) a populaţiei umane pe Pământ.

Accentuăm, în prezent, cu o populaţie de 6,5 miliarde oameni pe Pământ, stoparea degradării ireversibile a biosferei este imposibilă, indiferent ce tehnologii sau realizări ale progresului tehnic ar fi utilizate.

 Dar chiar şi aşa, stoparea distrugerii biosferei în cazul reducerii de 10 ori a numărului populaţiei şi restabilirea funcţiilor de regenerare a biosferei în cazul reducerii populaţiei de 100 ori, sunt posibile doar în cazul unei interacţiuni corecte, ştiinţific argumentate a speciei umane cu biosfera. Pericolul degradării totale a biosferei va rămâne chiar şi în cazul reducerii de 100 ori a populaţiei, dacă interacţiunea omului cu biosfera va fi incorectă şi în primul rând cu pădurile care înconjoară habitatul uman. Acest lucru îl demonstrează pustiurile de origine antropogenă apărute pe uscat în ultimile zeci de mii de ani.

În continuare vom prezenta o argumentare sumară a afirmaţiilor făcute.