Tu eşti a lor şi ei ai tăi pentru o vreme

Şi vremurile or goni în mersul lor

Înşiruiri de vorbe efemere

Ori fapte renăscând in dor

Te-oi întâlni cu viaţa la răscruce

Indiferent dacă vei ştii sau nu 

Ale simţirii valuri mari, năluce

Te-or înghiţi de n-o să le-nghiţi tu...

În crâncena vâltoare îţi vor creşte 

puterile ce le simţi seci acum

Te du pe drum, mereu tot înainte

La trecători să nu te uiţi spre hău;

Pe podurile strâmte, oseminte, 

De-ar fi să întâlneşti, să nu te-opreşti să le priveşti

cu luare-aminte

Căci tot aşa cei dinaintea ta...

s-au poticnit în mersul lor fierbinte, 

şi piedici au rămas...

Sub talpa ta tu sapă-le morminte.

Să crească iarbă peste giulgiul lor

şi flori să strângi din colţurile sfinte

Pentru o vreme dărui-te lor!

Fii-le cavou pentru a fricii umbră,

Si mersul şchiopătat fă-l zbor sublim

În neguroasa a-ndoielii umbră

Puteri zglobi să plângă pe arcuş

Izvor secat să plângă iarăşi rouă

Fă-te ecou al crâncenei vâltori.

Pentru o vreme fii-le zbor în pene

Şi ei ţi-or fi pentru arcuş viori.  

Din "Bogăţiile oratorice"

Sfantul Ioan Gura de  Aur

Editura Pelerinul Roman 

Soţii se completează unul pe altul; nici bărbatul nu este complet fără femeie, nici femeia fără de bărbat.

Defectele unuia sunt compensate de calităţile celuilalt; darurile reciproce se fac echilibrul reciproc.

Armonia stabilită de Dumnezeu în trupul nostru se înmulţeşte în familie. Capul este conducătorul, membrele slujesc şi ajută şi ascultă. Ori iubirea este aceea care menţine totul în unire şi în pace.

Acela va fi rolul iubirii în căsătorie. Iubirea îi va da şefului ungerea şi devotamentul; iubirea îi va da femeii şi copiilor uşurinţa şi bucuria ascultării.

Am citit undeva că numai Duhul Sfânt face ca două persoane să se înţeleagă, numai Duhul Sfânt poate ţine legătura dragostei între persoane. Restul e... nimicul creaturii şi nimicul omenesc care nu valorează... nimic. Adică nu contează deloc dacă "ne potrivim" acum, câteva săptămâni sau luni. Noi nu suntem egali nici cu noi înşine, ne schimbăm de la o zi la alta. Cum am vrea să ştim dacă cel de lângă noi va mai fi la fel ca acum peste câteva luni sau un an? Cu siguranţă noi vom fi alţii şi el/ea va fi altul/alta.

Dacă ne potrivim acum, astăzi, cine ne poate garanta că ne vom potrivi la fel şi mâine sau toată viaţa?

O relaţie nu merge de la sine. Trebuie să lucrezi asupra ta şi asupra celuilalt şi asupra relaţiei, trebuie să îngrijeşti dragostea ca pe o floare, să îi schimbi pământul, să îi rupi frunzele uscate şi să o uzi la timp cu apă suficientă.

Şi mai am o credinţă: dacă iubeşti pe cineva cu adevărat, nu te interesează dacă te potriveşti, pentru că de obicei nimeni nu se potriveşte cu nimeni, de aceea în slujba Cununiei preoţii se roagă pentru buna înţelegere sufletească şi trupească.

Părintele Arsenie Papacioc a scris foarte frumos despre căsătorie că nu ştii ce anume te atrage la o fată sau la un băiat, e taina lui Dumnezeu, pentru că omul e o persoana şi persoana e taina. Niciodată nu l vei cunoaşte îndeajuns pe celalalt, toată viaţa ti se va mai descoperi câte ceva, ceva nou care să te bucure, dacă va fi Duhul Sfânt între voi. Asta pentru că omul e o taină şi Dumnezeu respectă taina omului. De ce oamenii nu respectă taina semenilor lor şi vor să distrugă taina, încercând să se cunoască? Cunoaşterea nu are sfârşit decât în împărăţia lui Dumnezeu, dacă e Duhul Sfânt între noi.

Eu nu mă potrivesc nici cu mine, de la o zi la alta, darămite să mă potrivesc cu altă persoană?

POTRIVIREA E IMPOSIBILĂ OMENEŞTE, fiecare are neputinţele lui, iar dacă îl iubeşti pe celălalt, astea nu mai contează. DOAR DUHUL SFÂNT NE AJUTĂ SĂ NE POTRIVIM!

Apoi cum zicea Maica Siluana într-o conferinţa, după săptămâna oarbă şi luna de miere, începe anul de fiere, în care abia atunci începi să-l descoperi pe celălalt cu adevărat, pentru că în săptămâna oarbă nu se vedea bine. Toate relaţiile sunt numai miere la început, dar când începi să vezi neputinţele celuilalt, dai înapoi. Şi o iei de la început cu altul/alta, şi vei descoperi alte neputinţe. Dar harul Duhului Sfânt de la Cununie ne ajută să ducem şi neputinţele celuilalt.

Orice "potrivire" fără Duhul Sfânt şi fără harul Sfintei Cununii este înşelătoare.

Steluţa

Mulţumesc, Steluţa mea dragă!
Domnul să lucreze sfânta înţelegere în toţi cei ce vor citi acest mesaj al tău!

M. Siluana

Întrebare (Dan): Ce se întâmplă dacă nu există o reciprocitate în dăruirea de sine în sânul familiei?

Răspuns: Dacă amândoi devin un trup prin taina duhovnicească, soţii trebuie să pună în lucrare concretă această unire a lor.

Ei sunt uniţi prin taina nunţii în mod potenţial, un suflet în două trupuri. Harul Sfintei Taine a Nunţii este tezaurizat în inima fiecăruia şi Dumnezeu le acordă timp de trăit, pentru a întrupa în viaţa lor darul Lui.

Acest har este ca şi harul de la Sfântul Botez, sau de la celelalte Sfinte Taine; el vine de la Dumnezeu pregătit să producă în oameni ceea ce a iniţiat Dumnezeu. Harul vine din voinţa lui Dumnezeu, în urma invocării prin rugăciune a numelui Său.

Soţii şi întreaga familie trebuie să spună: „Amin, Doamne! Aşa să ne fie nouă, după voia iubirii Tale" şi să împlinească acest amin toată viaţa lor. Şi, dacă intervine ceea ce ai adus aici în discuţie, frate Dan, atunci, pentru că una dintre caracteristicile sufletului - cei doi fiind una - este simplitatea, neîmpărţirea, capacitatea de unificare, atunci fiecare trebuie să poarte sarcina celuilalt, căci zice: purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.

Care lege? Iubirea. Păi, cum îi arăţi iubire celuilalt dacă nu-i împlineşti nepuţintele? De aceea, de la început, bărbatul şi femeia sunt creaţi de Dumnezeu complementari şi toată viaţa lor este marcată de această complementaritate. Gândiţi-vă şi la un trup omenesc, pe care îl avem fiecare dintre noi. Dumnezeu a pus în alcătuirea noastră trupească nişte perechi: doi ochi, două urechi, două braţe, doi rinichi, doi plămâni, dar când un picior nu mai funcţionează ori nu îl mai avem deloc rămânem şchiopi, dar putem merge sărind cu piciorul rămas întreg. Ceva asemănător am păţit personal atunci când am mers la doctorul oftalmolog şi a constatat că unul din ochi nu mai funcţiona normal.

—  Ochiul drept e sănătos, zice medicul, dar stângul nu, puteţi vedea binişor în continuare, dar trebuie să purtaţi ochelari.

—  Păi dacă dreptul e sănătos, ce-mi trebuie mie ochelari, zic eu.

—  Uite care este situaţia, îmi explică doctorul. Ochii sunt ca doi cai. în cazul tău, unul e sănătos, iar celălalt bolnav. Acum, acesta sănătos, cât e tânăr şi în putere duce, duce... şi pe acesta bolnav îl ajută, dar când o să obosească şi-o să îmbătrânească, ce ai să faci? Pune-ţi tu ochelarii pe nas şi ajută-1 cu „bicicleta" pe acesta care nu mai poate, ca să-l menţii în formă şi pe cel sănătos. Ajută-1 pe cel bolnav şi nu-l îngreuna pe cel sănătos.

Aşa este şi în familie.

Sfântul Apostol Pavel zice: Ce ştii tu, femeie, de nu cumva prin credinţa ta îţi vei mântui bărbatul. Se vor mântui prin credinţa lucrătoare, prin iubire a unuia faţă de altul, pentru că ei doi sunt una.

Acesta este un principiu al mântuirii familiei. Păi, ar zice cineva, şi chiar dacă au amândoi credinţă, dar unul dintre ei moare mai repede, nu mai pot creşte în iubire. Ba da! Pot creşte, căci, chiar dacă unul moare trupeşte, nu dispare cu totul, ci sufletul lui este viu şi poate primi de la celălalt iubire, prin rugăciune către Dumnezeu.

Taina unei asemenea iubiri trece dincolo de mormânt şi se împlineşte în veşnicia lui Dumnezeu. Aşa doreşte şi Sfântul Apostol Pavel, ca cel sau cea rămaşi văduvi să nu se mai căsătorească, dar dacă nu pot răbda singurătatea şi pofta trupului, ca să nu ardă, zice Pavel, mai bine să se căsătorească şi să aibă posibilitatea să se completeze cu altcineva.

Insă, la mare preţ este statornicia într-o singură iubire şi numai aceasta este considerată taină înaintea lui Dumnezeu. Nunta a doua este un pogorământ pentru neputinţa firii omeneşti a unora. Cei recăsătoriţi primesc numai o binecuvântare a Bisericii şi ritualul nunţii acesteia conţine mai mult rugăciuni de iertare şi de pocăinţă, iar preotul care a slujit nu are voie să participe la petrecerea unei asemenea nunţi, sub ameninţarea caterisirii.

Ştiţi cine a fost mama Antuza? Ea a rămas văduvă la 20 de ani, dar a trăit în curăţie tot restul vieţii şi nu s-a recăsătorit; şi-a dedicat viaţa ei creşterii unicului ei fiu, urmând Maicii Domnului, şi a crescut un sfânt - pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi cât de multe astfel de exemple sunt în vieţile sfinţilor. Citiţi şi veţi afla! Observaţi că într-un asemenea caz este salvată unitatea familiei. Argumentul este că nunta simbolizează unirea omului cu Dumnezeu. Ori, nu există mai mulţi dumnezei, ci Unul singur. Deci, unirea este una singură.

Pr. magistrand Constantin Galeriu

Lucrare de seminar pentru titlul de magistrii,
întocmită sub îndrumarea d-lui prof. N. Chiţescu,
care a dat şi avizul să fie publicată

Viaţa se naşte din iubire. Omul apare pe culmile ierarhiei făpturilor ca un rod al iubirii, al unirii între ceresc şi pământesc. Nunta pare a fi prima lui sărbătoare, când, contemplând femeia, zidită din sine, îşi cântă bucuria celei dintâi «creaţii» : «Iată, acum os din oasele mele şi trup din trupul meu» îşi primeşte de la Dumnezeu, ca dar de nuntă, paradisul. Viaţa va renaşte mereu în taina nunţii şi nunta va deveni mereu o aniversare a creaţiei.

Mântuitorul îşi începe misiunea la nunta din Cana Galileii şi, cum se exprimă Sf. Ioan Hrisostom, «nu roşeşte să-şi aducă acolo darul Său, si ce dar ? — vrednic de Dumnezeu ; o, minune care schimbă apa în vin !», semn al unei schimbări şi înnoiri continui.

Sf. Pavel zice : «Taina aceasta mare este» ; şi cu adevărat mare, dacă ea poate deveni simbol revelator de taine si mai mari. După cuvântul cel veşnic, unirea lui Dumnezeu cu poporul Său, a Fiului Său cu Biserica, a Domnului preamărit cu Ierusalimul ceresc, nu pot fi exprimate mai viu, decât ca o taină a nunţii. «Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine» (Isaia LXII, 5). Iisus se numeşte pe Sine Mire, pe Biserică : Fecioară, iar credincioşii îl cântă : Mirele Bisericii.

Şi vechile religii ale Indiei au intuit adâncimile tainei: în conştiinţa religioasă a hindusului, «căsătoria repetă hierogamia primordială a cerului cu pământul : Eu sunt cerul, tu eşti pământul, zice marele hindus către mireasă. Eu sunt el, tu eşti ea; eu sunt cântul, tu eşti versul ; eu sunt cerul, tu pământul».

Mitologia greacă, filozoful Platon, şi mai târziu un cunoscut savant modern, Bakhoffen, reluând vechiul simbolism al pământului mamă, personificat prin zeiţa Demeter dezvoltă o grandioasă viziune a nunţii, identificând principiul bărbătesc al paternităţii prin soare, cel feminin, al maternităţii, prin pământ, iar Suna, ca un principiu intermediar, bărbătesc-feminin.:2

TAINA NUNŢII

Putem adăuga, de asemenea, că unii filosofi contemporani, pentru a ilustra mai pregnant structura cunoaşterii, văd în acest proces un act conjugal, o comuniune. Relaţiile: subiect-obiect şi bărbat-femeie, sunt oarecum identice. În acest înţeles, de altfel si Biblia zice: «Adam a cunoscut pe Eva şi a născut fiu».

Adevărata cunoaştere înseamnă unire; e o cunoaştere-iubire, o reciprocă deschidere dinlăuntru, nu o relaţie periferică, exterioară, sau egoistă. Probabil că procesul cunoaşterii însăşi a însemnat la început relaţia între om şi om, si mai apoi relaţia între om şi natură.

Privită într-un asemenea mai larg orizont, ca factor esenţial de zidire a Trupului lui Hristos si ca oglindire simbolică a atâtor realităţi spirituale, taina nunţii ne atrage într-un mod deosebit. De aceea, câteva reflexii asupra ei, în lumina dogmaticii ortodoxe, ni se par de un real folos.

PECETEA SFINTEI TREIMI ÎN TAINA NUNŢII

Aşadar, nunta îşi are obârşia în creaţie, si scopul ei este creaţia; nu numai procreaţia, ci şi creaţia propriu zisă de valori spirituale, morale si materiale. Mai ales întru aceasta omul e chip al lui Dumnezeu, întrucât e si el creator. Purtând într-însul pecetea Creatorului, trebuie să imprime la rându-i chipul său, trăsăturile, potentele spiritului său în întreaga creaţie, s-o transforme, s-o înnobileze, s-o înalţe la «o întocmire cât mai desăvârşită, către conştiinţă, către om, căpetenia ei», 4 s-o «umanizeze». Omul se creează si se înalţă mereu prin Dumnezeu, natura prin om.

În acest sens, Dumnezeu a zis: «Să facem pe om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră ; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului... Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, 1-a făcut după chipul lui Dumnezeu, parte bărbătească si parte femeiască i-a făcut» (Geneză I, 26, 27).

Reţinem din referatul biblic citat, două fapte fundamentale :

I. Numai când se referă la creaţia omului, Dumnezeu vorbeşte despre Sine la plural, şi zice: «Să facem om», înţelegând prin aceasta că şi pe om avea să-1 creeze în pluralitatea persoanelor,'după icoana persoanelor dumnezeieşti.

II. Multiplicitatea persoanelor umane înseamnă totodată distingerea lor în sexe : «parte bărbătească si parte femeiască i-a făcut pe ei».

Aceasta înseamnă că omul, creator şi el după chipul lui Dumnezeu, nu creează în izolare, de unul singur, ci în comuniune. Dacă procreaţia, adică viaţa nu se naşte decât din iubire, din comuniune, din întâlnirea celor doi poli ai fiinţei omeneşti, nici creaţia nu poate izbucni decât tot din comuniune. Toate valorile creaţiei umane sunt rodul nu al singuraticilor, ci al întregii familii umane.

Taina facerii omului, ca şi taina nunţii însăşi ne conduc spre taina Prea Sfintei Treimi. «Când bărbatul si femeia se află în nuntă, zice Hrisostom, apoi ei atunci nu sunt chipul vreunui lucru pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuşi». Nunta îşi are protochipul în familia divină a Sfintei Treimi.

Pentru a intui adâncimile tainei, se încearcă uneori o analogie între puterile sufletului — raţiune, sentiment, voinţă —, şi treimea persoanelor divine. Dar nu putem privi icoana lui Dumnezeu în treimea puterilor spirituale ale omului, pentru că în Dumnezeu noi contemplăm treimea persoanelor, şi nu a puterilor.

Totuşi, Dumnezeu e întreit în persoane, pe când fiinţa omenească e doime. Iubirea e însă si ea totdeauna trinitară. Noi ne iubim prin Dumnezeu, esenţa, izvorul şi modelul iubirii. Privind pe semenul meu, nu-1 văd niciodată singur, ci cu chipul lui Dumnezeu într-însul. Semenul meu e om, dar şi «teofanie» totodată; în mine si în el, între mine şi el e Dumnezeu care ne uneşte în chip absolut.

Astfel, în nuntă al treilea, între bărbat şi femeie, e Dumnezeu, e Hristos, şi noi trebuie să-L avem mereu ca icoană a dragostei, adică să ne iubim aşa cum El ne-a iubit, cu o iubire dumnezeiască. O veche pictură din catacombe înfăţişînd taina nunţii, ni-L reprezintă pe Hristos în mijlocul mirilor, cu mîinile pe creştetul fiecăruia din ei, El binecuvântându-i şi unindu-i. La fel se exprimă Sf. Ioan Hrisostom: «După exemplul mirilor de la Cana să-L invităm pe Hristos între noi..., şi dacă în locul Său veţi aduce pe slujitorii lui Hristos, pe Hristos însuşi îl veţi primi în mijlocul vostru».5

Prezenţa Sfintei Treimi în nuntă ne e afirmată şi de ritualul tainei Mirii «se cunună — adică se unesc — în numele Tatălui si al Fiului ş al Sfântului Duh», iar rugăciunea de încheiere subliniază şi mai expresiv «Tatăl, Fiul şi Sf. Duh, Treimea cea întru tot sfântă şi de o fiinţă şi începătoare de viaţă, o dumnezeire şi o împărăţie să vă binecuvânteze pe voi».

Mirii sunt binecuvântaţi de Sfântă Treime, pentru că sunt chemaţi la aceeaşi unitate desăvârşită a dumnezeirii. «Hotarul dragostei este ca doi să devină una», sau «un trup», o singură fiinţă, cum zice Scriptura. O unire absolută care nu desfiinţează deosebirea persoanelor ; bărbat si femeie rămân deosebiţi, deosebiţi ca persoane si ca sexe.

Tocmai aici se revelează mai puternic pecetea Sfintei Treimi asupra fiinţei umane, în afirmarea deodată atât a unităţii cât şi a multiplicităţii, a identităţii de fiinţă şi a distincţiei persoanelor, după icoana Sfintei Treimi ; în afirmarea vie a acestei antinomii stă toată dinamica creaţiei.
De aceea a zis şi Dumnezeu, înainte de a face femeia : «Nu e bine să fie omul singur», pentru că binele, creaţia, îmbogăţirea, realizarea continuă a persoanei şi a vieţii umane, existenţa plenară nu se află în solitarul eu, ci în «noi».

Şi totuşi, cum se putea spune despre om că era singur, când el a fost creat la sfârşitul tuturor celorlalte făpturi şi aşezat în mijlocul lor, în grădina Edenului ? Cuvintele Scripturii capătă o semnificaţie mai profundă prin cele ce urmează, în context: «Domnul Dumnezeu a zis: nu este bine ca omul să fie singur ; îi voi face un ajutor potrivit lui, şi imediat adaugă: Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului ; şi le-a adus la om..., şi omul a pus nume tuturor ; dar pentru om nu s-a găsit nici un ajutor potrivit lui» (Gen. II, 18, 20).

Iată cum omul, care se afla în mijlocul tuturor făpturilor, ape, munţi, plante, flori, vieţuitoare, era totuşi singur. «Distincţia între plin şi vid, .mi se pare mai fundamentală decât aceea dintre unul si mulţi,» zice un cugetător contemporan. 6 În mijlocul atâtor făpturi si totuşi singur ; el nu se putea împlini, nu-şi putea umple golul fiinţei decât printr-o persoană asemenea lui, care să poată sta în faţa, înaintea lui, de un chip cu el. Expresia ebraică în care a fost turnată iniţial Revelaţia, e precisă si sugestivă, înseamnă: un ajutor care să stea înaintea lui, faţă în faţă cu el, potrivit cu fiinţa lui, identic cu el. 7

Acest mod de exprimare ne sugerează o mare bogăţie de gândire. Omul nu se poate împlini decât prin cineva care stă în faţa lui, ca un ecou al lui, «o cutie de rezonanţă» la vibraţia glasului lui, un răspuns, o oglindire în care să se privească, să se cunoască şi să se creeze mereu pe sine, o fiinţă pe care să o privească întocmai ca pe sine, ca pe o altă sine a sa, un alt pisc unde să respire frumuseţe desăvârşită ; iar aceasta nu putea fi decâît femeia cea luată din propria sa fiinţă.

Aceasta putea să însemne adevăratul «chip» şi putea să ducă la deplina «asemănare» cu Dumnezeu a firii omeneşti ; aceasta avea să fie «coincidentia oppositorum», prin care N. Cusanus (1401-1464) intuia taina lui Dumnezeu, adică şi nunta şi întreaga familie umană era şi este menită în planul Creatorului să fie « sinteză a celor deosebite (d'alte rites), care se pătrund şi se pun reciproc în valoare», 8 şi care asemenea cu sinteza elementelor, a culorilor, a sunetelor, să conducă la o armonie simfonică şi unitate absolută, ca în viaţa Prea Sfintei Treimi.

BĂRBAT ŞI FEMEIE

Unitatea fiinţei umane în multiplicitatea persoanelor, inclusiv a sexelor, ne-o redă mai plastic şi într-un mod figurat, momentul creaţiei propriu zise a femeii : «Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui..., din coasta pe care o luase din om..., a făcut o femeie şi a adus-o la om» (Gen. II, 21-22).

Cum s-a zis, exprimarea Scripturii e simbolică, figurată, în icoană de vorbire. Sfântul Ioan Hrisostom tălmăcind cuvintele : «Dumnezeu luă una din coastele lui Adam», ne previne: să nu Înţelegeţi într-un sens material, să nu vedeţi aci decât un limbaj a cărui simplicitate răspunde, felului nostru de a înţelege. Dacă Sfânta Carte n-ar fi vorbit aşa, cum ne-ar fi putut fi descoperite aceste negrăite taine ? Să nu ne lipim deci de cuvinte, să nu avem decât gânduri vrednice de Dumnezeu. Căci cuvântul «a luat» si celelalte asemenea, sunt folosite după neputinţa noastră». 9 το γαρ έλαβε, καϊ δσα τοιαύτα, δια την άσθένειαν την ήμετέραν εϊρηται.

Deci expresia «luă una din coastele lui» trebuie primită în sens spiritual, nu fizic. Şi pentru a-şi întemeia ideea, că aici autorul sacru vorbeşte acoperit despre o taină atât de profundă a unităţii si identităţii de origine şi esenţă a celor două sexe, Hrisostom aminteşte imediat de naşterea Fiului din Tatăl. Adică aşa cum «nu există între Tatăl si Fiu nici o deosebire de fiinţă, precum fiinţa lor e identică»,10 tot astfel identică e şi fiinţa bărbatului şi a femeii, şi adaugă : «Cum însă îi lipsea omului o inimă cu care să-i placă să intre în legătură şi care să fie în stare a contribui la fericirea sa prin identitatea de fiinţă, Dumnezeu formă această fiinţă raţională (capabilă de desăvârşire) întru totul asemenea bărbatului, putând de aci înainte împărtăşi cu el nevoile şi bucuriile vieţii prezente».

Metodiu de Olimp (311) ne sugerează o explicare si mai adâncă a tainei, nu destul de fructificată până în prezent de teologia creştină. Referindu-se la cuvintele lui Adam către femeia pe care o contempla : «Iată, acum os din oasele mele şi trup din trupul meu», el încopciază aceste cuvinte procesului înmulţirii, al creaţiei continue după porunca Ziditorului: «Creşteţi şi vă înmulţiţi», şi tălmăceşte astfel: «începutul naşterii oamenilor este aruncarea seminţei în brazdele pântecelui, pentru ca prin osul din oase şi carnea din carne, cuprinse de o putere nevăzută să se creeze iarăşi un alt om de către acelaşi meşter.

Astfel trebuie să credem că se împlineşte acel glas: «acum acesta este os din oasele mele, trup din trupul meu», şi continuă: «Poate acest lucru îl lasă să se înţeleagă şi extazul revărsat în somn peste cea dinţii făptură, preânchipuind starea de vraja a bărbatului..., când lasă să se smulgă ceva din oasele lui, şi iarăşi să alcătuiască, cum am spus, un alt om... Dumnezeiescul Ziditor dând să-i scoată coasta, în fiu îi dă puterea să se arate din nou şi tatăl însuşi».12

Astfel, cuvintele biblice, în măreaţa lor simplitate, capătă o sferă de interpretare• a vieţii mult mai largă. Şi femeia şi copiii si toţi urmaşii, printr-o grandioasă viziune sunt cuprinşi în «coasta» lui Adam, sunt o întrupare continuă a protopărintelui, după cum Biserica e întruparea lui Hristos. Iar creaţia femeii nu mai apare ca un moment izolat, limitat în timp, ci ca un proces dinamic continuu.

Femeia mereu se zideşte pe sine prin bărbat, şi bărbatul mereu se revelează pe sine prin ea. Femeia e unită cu el numai prin aceea că e fiinţă din fiinţa lui, dar ea mereu primeşte în fiinţa ei «coasta» lui, energiile lui, spirituale si fizice si ei, bărbatul, în ea si prin ea se întrupează mereu în urmaşi. Dar prin această continua revărsare a energiei sale, prin întruparea lui în ea, mai ales «prin concepţie, femeia devine irevocabil legată de bărbat»,13 si astfel şi procesul zidirii şi înălţării ei prin bărbat e continuu.

«Bărbatul e capul femeii ; femeia e strălucirea — sărbătoarea — bărbatului». Bărbatul e chemare, raţiune, cunoaştere, putere, reflexiune, creaţie ; femeia e răspuns, inimă, iubire, dăruire, spontaneitate, procreaţie, posibilitate de inspiraţie şi de revelare a puterii lui.

«Bărbatul doreşte prin femeie o continuare a sa, a operei sale, pentru a înfrânge fizic moartea ; femeia doreşte să poarte, să nască fructul trupului său, cu iubire, cu devotament.14 si mai ales atunci femeia se zideşte pe sine continuu, când nu e numai un receptacol, o întrupare pasivă a bărbatului, ci e în stare să răspundă chemării lui printr-o atitudine liberă, fiindu-şi unul altuia cale spre plenitudine.

Oricum, bărbat si femeie, înseamnă un fapt profund al existenţei, mult mai profund decât în aparenţă. Omul e dualitate, fiinţă sexuală, cu caractere precis definite. Luat aparte, nici unul pe pământ nu se simte complet, parcă îi lipseşte ceva şi-l caută pe celălalt, pentru împlinire si creaţie. Căutare şi atracţie torturantă, prinsă concret atât de viu în marile drame de iubire, ca: Orfeu şi Euridice, Tristan şi Isolda, Dante şi Beatrice, Romeo şi Julieta, Herman şi Dorothea etc. Toate, expresia unui gol în existenţa insului singuratic, a unei separaţii, sciziuni.

Platon ar părea aproape de Biblie, după unii teologi15 şi filosofi religioşi, în mitul său despre omul primar. Anume, după el, la început, omul ar fi fost androgin; o unică persoană şi fiinţă cuprindea în sine deopotrivă bărbatul şi femeia, caracterele unuia si ale celuilalt. Ei au fost tăiaţi în două de Zeus, «pentru a-i face mai slabi» 16 si pentru a stimula procesul înmulţirii ; de atunci au devenit jumătăţi si de atunci mereu se caută unul pe altul cu o atracţie sfâşietor de dureroasă.

Putem împărtăşi, ca mit sau simbol, părerea filozofului antic. Realitatea e însă mult mai profundă. Dualitatea trece dincolo de om, străbate întreaga existenţă până ia rădăcinile ei şi urcă în Dumnezeu. Biblia, cum am spus, subliniază deopotrivă si unitatea şi dualitatea, şi obârşia comună şi diferenţierea sexelor, dar e străină de acele accente dramatice, uneori pasionale amintite mai sus care ţin de cădere, de păcat.

Deosebirea sexelor are drept scop comuniunea şi împlinirea lor. Şi după cum în Sfânta Treime fiecare persoană divină, fiecare ipostas e purtătorul întregii naturi — uşii — divine, tot astfel fiecare ipostas, persoană umană este, şi mai ales, trebuie să se realizeze pe sine, spre a fi purtătoare a întregii naturi — uşii umane. Numai în acest sens se poate vorbi în creştinism de simbolul androgin. Omul nu e nici fiinţă neutră în sensul platonic, şi nici din două jumătăţi, cum se afirmă în chip superficial. El e bărbat şi femeie pe de o parte, iar pe de alta, fiecare fiinţă umană luată separat, bărbat sau femeie, are ceva şi din caracterele celuilalt, şi trebuie să aspire la integritatea deplină a naturii umane, fiecare devenind purtător al întregii uşi umane după prototipul persoanelor Sfintei Treimi.

De aceea, deşi bărbat şi femeie constituie în ierarhia creaţiei cea mai definită pereche, tocmai afirmarea acestei distincţii conduce la o unire mai creatoare. Nu în izolare, ci în împărtăşirea cât mai profundă şi intensă a unuia din viaţa celuilalt se realizează plenitudinea fiinţei fiecăruia şi mereu nu trebuie să uităm că pentru fiecare din noi există o rază unică a iubirii divine, deosebită de a tuturor celorlalţi7 şi care ne dă distincţia, unicitatea, valoarea proprie. Şi repetăm, cu cât distincţia, unicul din fiecare se afirmă mai viu şi mai concret, cu atât contribuţia la opera comună e mai preţioasă şi viaţa mai creatoare.

Astfel judecând lucrurile, e de la sine înţeles că femeia participă deopotrivă cu bărbatul la chipul lui Dumnezeu. «De la început, zice Cuviosul Isidor Pelusiotul, a fost zidită femeia pentru aceeaşi cinste de către Dumnezeu şi a fost învrednicită de aceeaşi obârşie şi sufletul ei a fost creat ca şi al bărbatului, după chip» 18

În sprijinul egalităţii absolute a bărbatului cu femeia, alături de obârşia lor comună, vorbeşte şi monogamia biblică. Dumnezeu a creat de la început un singur bărbat şi o singură femeie, înţelegând prin aceasta o unică şi indisolubilă întâlnire în nuntă. «Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei», zice Domnul. «Dacă n-ar fi fost aşa, n-ar fi creat un singur bărbat şi o singură femeie. După ce a creat un bărbat, pe Adam, ar fi creat două femei», 19 zice şi Hristostom.

În faţa bărbatului, a conştiinţei şi a iubirii lui, în taina nunţii, o singură femeie dă răspunsul. Prin aceasta se afirmă iubirea adevărată şi caracterul de persoană al femeii. Mulţimea femeilor în jurul unui bărbat a dus totdeauna la depersonalizarea, la dezumanizarea lor şi la disoluţia spirituală şi fizică a bărbatului. Femeia a devenit obiect de plăcere şi relaţia între ea şi bărbat a devenit poftă, patimă.

Iubirea nu e poftă, iubirea exclude pofta. Pofta reduce pe semenul meu la un obiect prin care-mi satisfac tot dorinţele mele egocentrice. «Fiecare în celălalt se gustă numai pe sine»;20 nu trăieşte, nu e prezent aproapele meu în mine nu-i sufletul său, ci un obiect, şi egoismul meu fioros care-l exploatează şi-l degradează.

Iubirea e posibilă între persoane care se valorifică reciproc, în iubire, «doi oameni îl dezvăluie reciproc pe tu»,21 îşi simt prezenţa unuia în celălalt mereu, simt suferinţa unuia pentru altul în aşa măsură încât când întristezi pe copărtaşul tău, simţi că «te-ai lovit singur» (Tolstoi) pe tine însuţi.

A descrie dragostea ideală către o persoană şi după moartea ei către alta, e o problemă de nerezolvat, chiar şi pentru marii romancieri, marii analişti ai sufletului omenesc, observă cineva.

În vechile religii de mistere, «femeia se identifică impersonal, cu pământul mamă, în timp ce la evrei, ea devine mireasă, persoană». În Cântarea Cântărilor, împăratul o cheamă «sora mea», «mireasa mea», «neprihănita», «grădina închisă», «izvor închis», «fântână pecetluită», toate exprimări simbolice ale valorii ei personale. «Eu sunt a iubitului meu şi iubitul meu este al meu», zice la rându-i mireasa, şi «veniţi să ieşim de sub acoperământul firii», adică al patimilor, ai poftelor, al Obiectelor.

Faptul că «există între monogamie şi recunoaşterea femeii ca persoană, o corelaţie esenţială neîndoioasă», îl remarcă şi filosoful etic Max Scheller. Dacă poligamia, precizează el, a domnit spre exemplu în unele ţări islamice, această instituţie e în chip necesar legată de învăţământul Coranului, după care femeia nu are suflet, ceea ce înseamnă, evident, că ea nu e persoană. Civilizaţia creştină recunoaşte dimpotrivă femeii caracterul, de persoană, cel puţin pe pian religios ; mai mult, ea (civilizaţia creştină) i-a atribuit, în persoana Maicii Domnului, însuşiri angelice... Femeia poate fi sfântă, în timp ce în paradisul musulman ea rămâne o hurie (femeie care desfată), nepersonalizată».22

Dar e o legătură intimă şi între monogamie şi monoteism. Monogamia s-a născut din monoteism si a fost pusă în valoare unde a fost revelat şi păzit monoteismul, la poporul ales şi nu la popoarele politeiste. În Decalog, alături de porunca «să nu ai alţi dumnezei afară de Mine», stă şi porunca: «Să nu desfrânezi şi să nu pofteşti nevasta aproapelui tău» (Exod XX, 3, 14, 17).

Cuvintele: «Un Dumnezeu şi o femeie» îşi au obârşia în conştiinţa religioasă a Dumnezeului unic. Închinarea la idoli, politeismul, în Vechiul Testament sunt numite «desfrâu», întocmai ca şi adulterul sau poligamia, în acest sens al păzirii monoteismului şi a monogamici se vorbeşte atât de stăruitor poporului ales de «gelozie». «Eu sunt un Dumnezeu gelos», zice Domnul... «Noi nu suntem copii născuţi din desfrâu ; avem un singur tată, pe Dumnezeu», vor zice fariseii către Domnul. Adulterul e pedepsit la evrei ca ia nici un popor din antichitate, cu cea mai mare asprime. Toate acestea duceau însă la valorificarea persoanei umane.

TAINA ACEASTA MARE ESTE

Dar ceea ce în Vechiul Aşezământ e abia prefigurat, îşi află împlinirea în cel Nou. Aci e dezvăluirea tainei. Vechiul Testament ne dă doar o pregustare a desăvârşirii. «Taina aceasta mare este; eu vorbesc despre ea εις Χριστόν mi εις την έκκλησίαν, adică privind spre Hristos şi spre Biserică, deci ca şi de Hristos şi de Biserică. Aici stă măreţia ei, că ea, nunta, ne poate vorbi de marea taină a unirii lui Dumnezeu cu lumea.

Şi în Vechiul Testament, cum am mai spus, mereu profeţii se folosesc de ea pentru a face sensibilă inimii omeneşti iubirea lui Dumnezeu şi unirea Lui cu noi. «Nu te vor mai numi părăsită, ci te vor numi Bucuria mea», şi «măritată», zice Isaia despre cetatea Sionului, şi adaugă: «Cum se uneşte un tânăr cu o fecioară..., si cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine» (LXII, 4-5). În aceleaşi imagini vorbesc proorocii Osie, Ieremia, Maleahi şi Proverbele.

Dar «bucuria» lui Dumnezeu de zidirea Lui, vestită de profeţi, devine faptă si viaţă prin întrupare, prin nunta Fiului Său cu Biserica. Domnul însuşi va privi întruparea Sa ca o «nuntă a Fiului de împărat», pe care «fecioarele înţelepte îl aşteaptă cu candelele aprinse», iar Sfinţii Părinţi îl vor numi, cum s-a zis : «Mirele Bisericii».

Astfel, nunta reflectează într-un anumit fel, chipul vieţii divine, e o taină dumnezeiască. E o taină atât pentru faptul că mirii primesc ca o putere a unirii lor harul lui Dumnezeu, cât şi prin aceea că unirea lor prin har, prin iubire dumnezeiască, oglindeşte simbolic taina unirii lui Dumnezeu cu noi. Mai ales la acest al doilea sens, ne vom referi în continuare.

În sensul amintit mai sus de taină dumnezeiască, Sf. Pavel stabileşte următoarele analogii: Dumnezeu e capul lui Hristos, bărbatul e capul femeii; Hristos e chipul Tatălui, femeia e slava bărbatului; Hristos s-a unit cu Biserica, trupul Său, şi o iubeşte ca pe Sine, bărbatul se uneşte cu femeia sa si trebuie s-o iubească de asemenea, ca pe sine, ca propria sa fiinţa.

Adâncind această analogie între nuntă şi întrupare a Apostolului, Sfinţii Părinţi vor interpreta, mesianic, cuvintele din Geneză : «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup» (II, 24). Şi cu adevărat profetic şi semnificativ ne apare faptul că acolo nu s-a zis : «Femeia va lăsa părinţii», cum se întâmplă mai adesea chiar în Vechiul Testament, ca : Rebeca, Leea, Rahila etc.

Prin urmare, expresia biblică «va lăsa omul pe tatăl său» nu e un ecou, un reflex al obiceiului epocii, ci ea indică în mod precis faptul de viaţă dumnezeiască prin care Fiul lui Dumnezeu a lăsat pe Tatăl şi s-a unit cu umanitatea. «Iată de ce Apostolul îndrumează spre Hristos cele spuse despre Adam», învaţă Metodiu de Olimp.

Astfel, deci, pe bună dreptate poate spune că Biserica, s-a născut din oasele Lui şi din carnea Lui, această Biserică pentru care a lăsat pe Tatăl Său cel din ceruri şi s-a pogorât ca să se lipească de soţia Sa şi a dormit în extazul Patimii, murind pentru dânsa de bună voie... Într-adevăr, şi cuvintele «creşteţi si vă înmulţiţi» se împlinesc cum se cuvine, pentru că ea creşte în mărime, în frumuseţe şi în mulţime în fiecare zi, prin unirea şi legăturile sale cu Cuvântul, care coboară încă şi acum la noi şi se află în extaz, când pomenim de Patima Sa».

La fel tălmăceşte şi Hrisostom : «După cum bărbatul părăseşte pe tatăl său pentru a urma pe femeia sa, tot astfel Hristos a părăsit tronul Tatălui Său pentru a Se lipi de Biserica Sa; nu noi am mers spre El, ci El a coborât spre noi. Şi zicând că El a părăsit tronul Tatălui Său, nu trebuie să înţelegem că El a părăsit dumnezeirea, ci că dumnezeirea a coborât cu El la noi... Iată pentru ce încă Sf. Pavel scrie : E o mare taină aci».

Ne aflăm în inima tainei. Nunta îşi are un protochip ceresc. Nu ea explică cumva taina întrupării Cuvântului, ci întruparea Cuvântului o explică, o fundamentează cu tărie şi adâncime infinită şi inepuizabilă de sensuri, perspective şi frumuseţi.

Cele cereşti sunt icoana celor pământeşti şi cele pământeşti poartă în coapse, virtual, seminţele din care vor creşte prin har frumuseţile cereşti.

Hristos e icoana bărbatului; Biserica e icoana femeii. Hristos părăseşte din iubire pentru Biserica; aşa bărbatul părăseşte şi el totul, primind în inimă pe femeia sa şi iubind-o ca pe o altă sine a sa. Hristos se uneşte cu Biserica spre a o sfinţi, a o înălţa la Sine, a o îndumnezei. «În momentul în care apare Hristos, El operează în ea în acest punct precis al timpului şi al spaţiului în care El o atinge, un fel de condensare supremă a întregii sfinţenii, din care ea trebuie să umple lumea, de la începutul până la sfârşitul dăinuirii ei».

În momentul nunţii, bărbatul stă în faţa femeii ca chipul lui Hristos Însuşi, ca un reflex al slavei Lui, şi ea îl contemplă ca pe Hristos, împărtăşindu-se din puterile lui, iar el având menirea s-o înalţe Hristos ca s-o sfinţească şi s-o spiritualizeze, s-o împlinească şi să o păzească «sfântă şi fără de prihană».

Ca să o poată curăţi şi sfinţi desăvârşit prin Sângele Său, Iisus s-a jertfit pentru Biserică. La fel soţii sfinţesc iubirea unul pentru celălalt prin jertfă.

Taina cununiei în înţelesul ei cel mai intim e o jertfă. Nunta continuă adică jertfa Domnului, ca şi celelalte taine, atât prin asemănare cu jertfa sa cit şi prin participarea directă la creşterea Trupului lui Hristos, prin naştere de fii.

L. Karsavin explică în chipul următor analogia între întruparea şi jertfa Domnului pe de o parte şi jertfa din taina nunţii pe de alta. Jertfa Domnului «aminteşte, zice el, mişcarea iubitei care se dăruieşte iubitului său, şi se pierde pe sine în el, dar care e totdeauna înviată de iubitul ei (de efluviile iubirii lui, n. n.). În acelaşi timp iubitul şi el o iubeşte tot la fel, adică pierzându-se pe sine prin iubita lui. Aşa şi Dumnezeu se dăruieşte creaturii Sale (κένωσις), se jertfeşte pe Sine (s'anneantit), creând-o şi reînviind-o, dându-i posibilitatea să fiinţeze si să-L iubească».**

Exprimând mai analitic această profundă taină, vom spune, că adevărata legătură, comuniune între oameni, se întemeiază pe lepădare de sine, dăruire, jertfă. Când eu gândesc la mine şi tu la tine1, între noi e despărţire şi stingere lentă a duhului în fiecare. Nunta, mai ales, înseamnă înfrângerea graniţelor sinelui între soţi; cel puţin în "cămin trebuie să înceapă să se lecuiască boala existenţei noastre, egoismul, prin dăruire, prin autopredare reciprocă «Trecînd eul meu în eul iubit, pentru a realiza deofiinţimea celor ce se iubesc în Dumnezeu».

Prin aceasta, cum spune Karsavin, eu însufleţesc persoana iubită si ea însufleţeşte, înviază mereu viaţa mea. In cămin e posibil ca fiecare să-si deschidă izvorul existenţei sale către celălalt si aşa se pătrund, se însufleţesc, se înnoiesc din zi în zi unul pe altul, viaţa unuia se întrupează în a celuilalt, ca a lui Hristos în umanitate, si din doi se naşte o nouă si sublimă existenţă, un «noi», în care, cum spune Tolstoi, «nici nu ştii unde se isprăveşte ea şi unde Începe el». 27

De altfel, fără uitare de sine şi trăirea în copărtaşul vieţii mele, fără această inferioritate reciprocă, eu nici nu l-aş putea înţelege curat, ci subiectiv, prin oglinda deformantă a egoismului, şi astfel nu aş putea pătrunde şi cunoaşte «unicul» său şi el pe «al meu».

Când vorbim de jertfă în taina nunţii, noi înţelegem drept părtaşi ai acestei dăruiri deopotrivă pe amândoi, bărbatul şi femeia. Şi numai atunci când amândoi se jertfesc unul pentru altul, nunta atinge profunzimile unei taine dumnezeieşti şi devine creatoare. Şi procreaţia şi creaţia îşi află izvorul în autodăruirea celor doi. «Concepţia este dăruire şi, în acelaşi timp, dăruirea în adâncul ei este o concepţie.

Când spiritul unuia se exprimă printr-un cuvânt, o operă de artă, o învăţătură, el va ii înţeles numai dacă găseşte un răspuns, ceea ce înseamnă că în sufletul celuilalt dormitează o posibilitate, care e trezită prin chemare. Şi totuşi, această deşteptare nu este ceva pur pasiv, ci este ceva asemănător cu voinţa de a te lăsa trezit, cu voinţa de a primi si a înţelege, de a capta şi cuprinde în tine, în făptura ta vie, această chemare.

Cel ce dăruieşte poate aşadar să lucreze în mod creator numai în cazul când copărtaşul lui ştie să se trezească, devenind o cutie de rezonanţă... Şi opera sa, dăruirea sa, devine posibilă prin dăruirea făpturii celeilalte, sau prin părăsirea sa, prin consimţirea sa de a se lăsa trezit... Deci devine limpede că în vreme ce el dă, el primeşte de asemenea de la celălalt, îl primeşte în ce!e din urmă pe el însuşi».28

Şi cu cât se dăruieşte mai mult, cu cât lasă prin golirea sa un spaţiu mai mare, cu atât mai mult el va fi împlinit ; abia după ce te-ai pierdut pe tine şi te-ai dăruit, te poţi regăsi prin fapta celui apropiat ţie şi să primeşti din nou»,29 abia aşa te vei regăsi într-o nouă operă a ta, o creaţie, un urmaş, şi oricare din aceştia fiind hrănit, încălzit, crescut, valorificat de iubirea celuilalt «eu al tău».

Dar în nuntă, în cămin, nu e numai răspuns, dialog creator, iubire, plăcere, antagonism, împărţire şi în cele din urmă despărţire a inimilor. Si, dacă numai unul din soţi e purtătorul iubirii şi celălalt nu răspunde ?...

Pentru un soţ creştin, când numai eu iubesc şi nu primesc răspunsul, atunci golul lăsat de lipsa răspunsului, de lipsa iubirii celuilalt cu care m-am unit în taină prin har, acest gol îl umple crucea, adică iubirea mea devine dureroasă, e răstignită pusă pe cruce, ca iubirea lui Iisus, Căruia I s-a răspuns la iubire prin răstignire.

De altfel, în ritualul acestei taine de veselie se aminteşte şi de cruce, de mucenicie. Mai întâi, când preotul se roagă să vină si la ei, la miri, «bucuria pe care a avut-o fericita Elena când a aflat cinstitul lemn al crucii», şi în al doilea rând când înt-un moment de mare bucurie, în timpul dansului sacru, se cântă troparul mucenicilor : «Sfinţilor mucenici care v-aţi nevoit şi v-aţi Încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre».30

Nunta, iubirea, implică aşa-zisa mucenicie, cum am zis, jertfă. Mai ales atunci când iubirea mea nu primeşte răspunsul, ea trebuie să devină mai ascetică, mai purificată de patimi, pentru a ajuta şi salva pe copărtaşul meu ; ea trebuie să fie mai vie, mai puternică si mai pătrunzătoare; să coboare ca şi iubirea lui Iisus prin jertfă până la «iad», adică până la a îndura suferinţa tovarăşului meu de viaţă, suferinţa, iadul său, împietrirea inimii sale care nu poate iubi.

Şi mai ales atunci iubirea mea e iubire adevărată, când eu îl voi iubi nu atât pentru răspunsul, pentru meritele sau devotamentul său faţă de mine, ci îl voi iubi din pricina căderilor, a păcatelor, deci din pricina suferinţelor lui. Numai aşa îl voi putea deştepta, suferind împreună cu el. Şi eu îl voi aştepta mereu cu braţele iubirii deschise, ca si Iisus care e «în suferinţă din iubire pentru Biserică, până la sfârşitul veacurilor» (Pascal).

Aceasta e taina iubirii adevărate în nuntă, după chipul lui Hristos, Şi când nunta pecetluieşte şi înveşmântează o asemenea iubire, atunci ea e mereu creatoare, aduce mereu ceva nou, fiecare descoperă prin celălalt valori noi prin iubire, şi fiecare cu grijă păzeşte şi se teme să nu se stingă acest foc sacru.

Aceasta e ceea ce a zis Apostolul : «Femeia să se teamă de bărbat». «Nu e vorba de frica păcătoşilor sau a unui criminal, aci, ci un fior, o emoţie a iubirii, care se teme chiar întâmplător să nu supere pe omul iubit», 3l şi aşa să se stingă lumina căminului lor.

O asemenea iubire, mereu înnoitoare, creatoare, păzită cu sfinţenie, nu se învecheşte, nu oboseşte şi creşte mereu.

Cum soarele în fiecare dimineaţă tot mai strălucitor răsare, cum florile nu supără, nu plictisesc nicicând cu parfumul lor, cum cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu mereu descoperă ceva nou, aşa fiecare din soţi va revela neîncetat celuilalt, prin iubire, comorile infinite ale chipului lui Dumnezeu din el, şi sporind în iubirea nesfârşită, viaţa lor poate deveni «o minune mereu reînnoită. Cel ce urcă nu se opreşte niciodată, mergând din începuturi în începuturi, prin începuturi care n-au niciodată sfârşit».32

NUNTA, CALE SPRE ÎMPĂRĂŢIE

Tainele sunt o prelungire a întrupării Domnului, o punte între cele două veniri. Dumnezeu s-a întrupat, a intrat în frământătura firii noastre spre a ne vindeca de cele două boli incurabile ale existenţei: păcatul şi moartea. El ne-a arătat în prima Lui venire, o fiinţă nouă, în care păcat nu mai era şi moartea fu înghiţită de viaţă, prin înviere.

Dar El având a săvârşi drumul Său până de-a dreapta măririi Tatălui, a instituit pe pământ tainele Sale, a turnat în ele Duhul cel viu si făcător de viaţă care e şi într-însul, pentru ca să avem prin ele Prezenţa Sa vie mereu printre noi şi în noi, până va veni El ; să ne împărtăşim mereu din viaţa Lui, din Trupul Lui si din Sângele Lui, din cuvântul Lui, din icoana Lui, din harul Lui, spre a birui fiecare din noi păcatul si moartea.

Şi tainele vor dura ca o logodnă si pregustare, ca o pregătire si suiş mereu spre acest triumf al vieţii asupra păcatului si morţii. Ele vor înceta însă atunci când făptura noastră se va înnoi prin arătarea Domnului vieţii, când vom ajunge să prânzim împreună cu El, ne vom împărtăşi plenar din viaţa Lui de neprihănire şi nestricăciune. Privirea în oglindă se va preface atunci în contemplarea directă, faţă către faţă; taină nu va mai fi; umbra morţii nu va mai întuneca privirea noastră.

Atunci nici cununie nu va mai fi, pentru că vom fi ca îngerii, zice Domnul, şi moartea nu va mai pune capăt existenţei noastre. Căci prin naştere, zice Hrisostom, fiecare vrea să lase amintirea si urma propriei sale vieţi... Până la înviere, când totul ar părea că se sfârşeşte în moarte, când muritorul nu mai vede nimic pentru el după această viaţă,33 copilul apare ca o prelungire a vieţii fireşti.

Aşa cum Fiul e Revelaţia Tatălui Său, «icoana nevăzutului Dumnezeu», tot astfel copilul meu e o revelaţie a fiinţei mele; fără să mă desfiinţeze pe mine, el mă afirmă în veşnicia mea, şi pe mine şi pe toţi strămoşii mei, ca o icoană, ca un lanţ, până ce toţi vom fi chemaţi la înviere. De asemenea prin copii, prin urmaşi, au iau parte la întruparea Demnului, la creşterea Trupului Său — Biserica —, pentru că prin Botez, prin Taine, prin creşterea în duhul lui Hristos, copiii intră şi ei în Trupul Său.

De aceea, cununia pe pământ e binecuvântată. Biserica o întemeiază, o sfinţeşte, face din ea cale către împărăţie şi ş apără de atacurile ereziei. Nu puţine sunt intervenţiile Bisericii în decursul veacurilor, când a trebuit să ia atitudine hotărâtă pentru a apăra aşezământul tainei. Putem cita în acest sens câteva canoane care definesc precis înţelegerea creştină cu privire la taina nunţii.

Canonul 51 Apostolic hotărăşte: «Dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon si oricine din catalogul ieraticesc se abţine de la nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, uitând că toate sunt bune foarte şi că bărbat şi femeie a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind ar defăima făptura, ori să se îndrepteze, ori să se caterisească şi să fie lepădat din Biserică. Aşijderea şi laicul». Iată de asemenea două din canoanele sinodului de la Gangra, ţinut împotriva eustaţienilor, care propovăduiau un ascetism potrivnic Evangheliei.

Canonul 1 zice: «Dacă cineva ar defăima nunta, şi pe aceea ce trăieşte cu bărbatul său, credincioasă fiind şi evlavioasă, ar urgisi-o sau ar defăima-o, ca şi cum nu ar putea intra în împărăţia (cea cerească), să fie anatemă». Iar canonul 10 precizează şi el: «Dacă cineva dintre cei ce trăiesc în feciorie pentru Domnul, şi-ar bate joc de cei căsătoriţi, să fie anatemă». 34

Dar la înviere nu va mai fi căsătorie, şi nu va mai fi pentru că nici moarte nu va mai fi; acolo vom prăznui o cununie spirituală desăvârşită cu Dumnezeu şi întreaga creaţie. Cuviosul Isidor Felusiotul trage dimensiunile tainei într-o viziune de admirabilă simplitate, astfel: «Frumos lucru e căsătoria, mai frumos înfrânarea, însă cel mai frumos lucru e fecioria; fecioria e vrednică de ceruri,: căsătoria de pământ, iar desfrâul de iad».35 Sf. Ioan Hrisostom spune că sunt «două raţiuni pentru care a fost instituită nunta: pentru a pune în rânduială concupiscenţa noastră şi pentru a ne da copii ; dar prima e principală».36

Naşterea de prunci nu e nici unicul, nici principalul scop al nunţii. Eva şi Domnul Hristos nu s-au născut din nuntă în accepţiunea ei pământească. Deci nunta, pe lângă procreaţie are şi un scop mai înalt : ajutorul reciproc şi creaţia. Soţii se unesc unul cu altul, se sprijină si se împlinesc, dar totodată încetul cu încetul îşi anulează patimile, îşi transfigurează simţurile, îşi spiritualizează relaţiile; în acest fel se înlesneşte creaţia de valori.

Se poate face o legătură între nuntă şi castitate. Nunta devine o frână, un corectiv şi cumpănă în dirijarea energiei noastre.37 Energiile se convertesc. Există între posibilul procreaţiei şi al creaţiei o legătură intimă. Cine e în stare să procreeze poate şi crea, dacă nu-şi risipeşte cu nebunie energia. Eunucia este sterilă şi pe plan fizic şi pe plan spiritual. Sfinţii, eroii, geniile, marile personalităţi creatoare au fost dotate cu un puternic patrimoniu de energie pe care au convertit-o în valori spirituale. Despre Sf. Serafim de Sarov se spune că, departe de a fi fost un apatic, avea o natură puternică, bărbătească, vie, care, dezvoltată în har, a oferit lumii un aşa admirabil exemplu de sfinţenie.

Creştinismul nu cunoaşte stârpirea sexului, ci «spiritualizarea sexului, iluminarea lui, podoaba sexului, şi nu scopirea». Ascetismul nu e nicidecum o osândire a nunţii, o tăgăduire a lui. «Adevărata asceză constă în a admira pământescul în chiar momentul în care ni-l refuzăm», (Newmann).38 De aceea ascetul, feciorelnicul, prezenţa lor printre noi nu înseamnă o osîndire a nunţii. «Nici nu trebuie să ne depărtăm de dorul după cele dumnezeieşti, nici nu trebuie să fugim de nuntă», zice Sf. Grigorie de Nisa.39 «Cine osândeşte căsătoria, taie şi slava fecioriei», învaţă şi Sf. Ioan Hrisostom.40

Mai mult decât atât, putem spune că «numai fecioria adevărată este capabilă să înţeleagă întreaga însemnătate a nunţii. Numai de la înălţime se poate aprecia înălţimea; munţii cresc în văzul nostru, pe măsură ce urci pe creasta opusă. Tot aşa, numai de la înălţimea stării feciorelnice a conştiinţei pot fi înţelese sfinţenia căsătoriei şi deosebirea calitativă de desfrâu... Şi invers, numai căsătoria curată, numai conştiinţa despre căsătorie în har, permite să înţelegi însemnătatea fecioriei».

De altfel, o căsătorie în har, departe de a «stinge arderea duhului în om», îl duce încetul cu încetul către spiritualizarea legăturilor între soţi, cum spuneam si mai sus. Şi aşa, taina nunţii este si ea o punte spre împărăţia lui Dumnezeu.

Sensul simbolic pe care unii din Sfinţii Părinţi îl dau pe lângă cel de "minune" reală, pericopei evanghelice din ritualul tainei, e foarte revelator în perspectivele pe care le deschide. Mântuitorul a început minunile Sale la nunta de la Cana cu o prefacere, o transformare a unei substanţe bune, cum e apa, în alta şi mai bună, în vin ; Domnul preface apa în vin care apoi se preface în propriul Său Sânge. Sensul spiritual al minunii e destul de transparent, iar Sf. Andrei Criteanul îl subliniază astfel «In Cana, la nuntă, apa în vin prefăcând, a arătat Hristos întâia minune, ca şi tu să te prefaci, o, suflete» (Canonul cel Mare, Cântarea LX, stih 24).

Oare nu şi iubirea între soţi se schimbă şi se adânceşte mereu pe măsura convieţuirii, nu se preface din putere în putere, punând mereu suişuri? La început, când cunoştinţa lor abia înmugureşte, iubirea le e mai_mult trupească, şi cei doi sunt «un trup». Mai apoi, iubirea-cunoaştere, evoluează spre sferele interioare ale sufletului, încât cei doi devin un trup şi un suflet; şi, în sfârşit, după ani şi ani, unirea lor devine tot mai adâncă, spiritualizată, atât de adâncă încât cei doi ajung o inimă şi un suflet, o deofiinţime duhovnicească.

Atunci abia, pe culmile vieţii, când lăsând la o parte cele din afară, ca elementul estetic exterior, prezent sau nu, şi celelalte care se trec, când printr-o sete curată şi statornică de iubire şi viată în Hristos şi în Biserică, fiecare a trecut peste pragul din afară şi a pătruns profund în inima fiinţei copărtaşului său, a descoperit chipul dumnezeiesc, comorile proprii fiecăruia, unicul personalităţii, nunta, căminul, unirea soţilor devine un reflex de frumuseţe cerească, viaţă dumnezeiască senină şi adâncă şi tare, o cale si anticipare a împărăţiei, o Biserică a Duhului Sfânt pe pământ. Atunci s-ar putea realiza spiritual şi între soţi, ca o imagine divină, ceea ce spune Domnul : «Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl» (Ioan XIV, 10).

Aceasta ar fi o împlinire în duh ortodox a nunţii.

Preot CONSTANTIN GALERIU

1. De ce oare s-ar teme slujitorul, zice Sf. Ioan Hrisostom, să vorbească despre nuntă, cînd Stăpînul însuşi nu s-a temut s-o cinstească prin prezenţa Sa şi n-a roşit să-şi aducă acolo darul Său, şi ce dar ? Cel mai frumos dintre toate — o minune care schimbă apa în vin. Ce rău e în nuntă ? Rău e adulterul, rău e desfrîul; iar nunta le e tocmai leacul». Saint Jean Chrysostome, Discours sur le mariage, traduction par l'Abbe Fernand Marti, Paris, 1932, p. 134.
2. După Platon, la început existau trei specii de oameni: bărbat, femeie şi androginul. Aceste specii erau astfel întocmite potrivit cu obîrsia lor, întrucît bărbatul îşi trăgea originea din soare, femeia din pămînt iar specia mixtă din lună, si care participa deopotrivă la primele două. Platon, Oeuures compleies, tome 3, traduction de Emile Chambry, Qarnier, Paris, 1848, p. 42. Aceeaşi idee o dezvoltă Bahoffen în Dos Mutterrecht, cu toate implicaţiile ei filozofice şi sociologice.
3. Iată cum gîndeşte si protestantul O. Piper: «Vechiul Testament, zice el, exprimă relaţiile sexuale prin verbul «a cunoaşte». Folosirea verbului a cunoaşte, aci, nu e un eufemism, ci el luminează întreaga concepţie biblică despre cunoaştere ; nu în sensul că orice cunoaştere ar fi de ordin sexual, dar cunoaşterea sexuală e un exemplu de adevărată cunoaştere» fL'Evongile ei la vie sexuelle, adapte de l'alemand par Francis Bau-draz, Neuchatel-Paris, 1955, p. 37).
4. Praf. N. Chiţescu, Premizele învăţăturii creştine despre raportul dintre har si libertate, în «Ortodoxia», nr. l, ian.-martie, 1959, Bucureşti, p. 8.
5. Sf. Ioan Hrisostom, op. cit., p. 134.
6. Gabriel Marcel, Le monde casse, Paris, 1933, p. 259.
7. «Să facem un ajutor asemenea lui : asemenea, adică de aceeaşi fiinţă, vrednică de el, întru nimic inferioară lui της αυτής αΰτφ ουσίας, άξιον αύτοΰ, μηδέν αυτοί) λειπόμενευ comentează Sf. Ioan Hrisostom (Saint Jean Chrysostome, Oeuores completei, traduction par l'Abbe iBareille, tome 7, Paris, 1867, p. 180).
8. Vincenzo de Ruvo, Valeur et signiţication de la «Coincidentia oppositorum», Ikicureşti, p. 19: «La synthese des opposes est dans le domaine de la metaphysique .i'.issi tonte autre, qu'on l'a crue... jusqu'ici ; elle est synthese d'alterites qui se penetrent ct se mettent reciproqueraent en valeur dans l'existence ei le devenir du concret, qu'elle :;'epuise pourtant pas en elle-meme mais postule la transccndence de ce qui dans son -ein lui est vraiment foruni par Ies caracteres de l'absokit e.t du non-conditione».
9. Saint Jean Clirysostorne..., traduction Bareiile, p. 182.
10. Idem, ibidem.
11. Idem, ibidem, p. 1S3.
12. Metodiu de •ϋηιρ, Banchetul, Migne, P.G., târne 18, col. 4S D, 49 AB.
13. O. Piper, op. cit., p. 44. 14 Idem, ibidem, p. 33.
I4. O. Piper, op. cit., p. 28. 16. Platon..., Le banquet.., p. 43.
17. Charles Journet, L'Eglise ei la femme, în «Nova et Vetera», revne trimestrielle, : no. 4, Oct.-Dec., Geneve, 1957, p. 310.
18. Cf. Δημητρίου ίίμον Μπαλάνου, Ιειδωρος δ Πηλουοϊίωτης, εν Αθήναις 1922, ρ. 125.
19. Saint Jean Clirysostome..., Discours sur le'mariage, traduction..., Martin, p. 153.
20. Martin iBuber, Ich und du, Leipzig, 1923, p. 56.
21. Idem, ibidern.
22. Max Schelei•, Le fonnalisme en ethique, traduit de l'allemand par Maurice de Gandillac, Paris, 1955, p. 482. R. Tagore observă pe bună dreptate că «în stadiul actual al istoriei, cultura este aproape exclusiv opera .bărbaţilor, e o 'cultură a forţei, care, a împins femeia deoparte, în umbră ; de aceea aceasta cultură şi-a pierdut centrul de greutate şi se clatină de Ia un război la altul... Această cultură unilaterală, tocmai din cauza unilateralităţii ei se prăbuşeşte cu o vi'teză uriaşă din catastrofă în catastrofă... A sosit în sfîrşit timpul cînd femeia trebuie să intervină, să se afirme cu specificitatea ei, cu însuşirile pasive ale castităţii, modestiei, devotamentului şi capacităţii de a se jertfi. Ea trebuie să restabilească echilibrul între raţiune şi sentiment, şi asemenea unei lămpi care ascunde în sine o putere de lumină cu mult mai mare decît aceea pe care o arată flacăra ei, aşa şi femeia în a cărei natură pasivă este înmagazinată această rezervă de forţă vitală, trebuie să intervină, să îmblînzească forţele sălbatice, să le transforme în creaţiuni ale frumuseţii spre a sluji vieţii cu delicată grijă» (Personlichkeit, Miinchen, 1921, pp. 206-208).
26. Leon P. Carsavin, Sur Ies deux natures dans le Christ, în «Logos», revue internaţionale de synth'ese orthodoxe, no. l, 1928, p. 95.
27. L. N. Tolstoi, în «Ana Karenina», analizînd dragostea dintre Levin şi Kitty după taina cununiei, se exprimă astfel: «Levin înţelese abia atunci, pentru întâia oară,, ceea ce nu înţelesese pe deplin cînd ieşise din biserică după cunitnie. înţelese nu numai că ea era aproape, dar că nici nu ştia unde se isprăveşte ea şi unde începe el. înţelese asta din sentimentul acela chinuitor de dedublare, ipe care îl încearcă în clipa aceea» (Lew Tolstoi, Ana Karenina, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, voi. Π, p. 49).
28. Cf. Maura Bockeller, Marele Semn. Femeia ca simbol ui adevărului dumnezeiesc., Otto Miiller, Salzfourg-Leipzig, p. 32 (în limba germană). Tot astfel interpretează această impreună-dăruire şi creaţie şi Antoine de Saint-Exupery : «Nous avons goute, aux heures de miracle, une ceriaine qualite des relations humaines: la est pour nous la verite... Moi, qui eprouve comme cachun, le besoin d'etre reconnu, je me sens pur en toi et vais â toi. J'ai besoin d'aller la oii je suiş pur... J'ai besoin de toi comme d'un sommet ou Γόη respire !» (Leitre â un otiage).
29. D. Maura Bockeller, op. cit., p. 32.
30. Profesorul Iurchevici povesteşte, în veacul trecut, că un tînăr savant, Clement Sederholm, {iui pastorului evanghelic din Moscova, asistînd la o cununie ortodoxă, fu izbit de faptul că într-un cîntec sfînt, cununiile nupţiale sînt comparate cu acelea ale martirilor. Această idee îl pătrunse atît de profund, încît părăsi lumea, protestantismul, iairă într-o mănăstire si se devota complet .slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui.
31. Ieromonah Ioan Cotlarevschi, Căsătoria creştină '(Hristianski brac), în «Revista Patriarhiei din Moscova», nr. 9, 1959, p. 70.
32. Sf. Grigorie de Nisa, Comentar Ia Cintarea Cintărilor. Soren Kierkegaard zugrăveşte astfel viaţa în cămin: «M-am aşezat adeseori aproape de un pîrîias, E acelaşi lucru totdeauna, aceeaşi melodie dulce, acelaşi fond de verdeaţă care se încovoaie sub unda liniştită, aceleaşi gîngărni se mişcau acolo; un peştişor dispare sub florile care se scaldă ; înoată împotriva curentului, se ascunde sub o piatră. Ce monotonie, şi totuşi ce schimbare neîncetată. Aşa e viaţa conjugală în cămin : calmă, modestă, rareori variată ; şi cu toate acestea e ca această apă curgătoare, îşi are melodia ei». (Gf. Gr. P. Popa, Existenţă şi adevăr... Seria teologică, Sibiu, p. 159).
33. Saint Jean Chrysostcnie, .Discours sur le moriage, p. 139.
34. Cf, dr. Ni^odim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, voi. I, partea I, p. 266, şi voi II, partea I, pp. 41, 44, trad. Uroş Covincici şi dr. .N. Popovici, Arad, 1930.
35. Δημητρίου Είμοο Μπαλοίνοί), Op. cit., p. 121.
36. Saint Jean Chrysostome, Discours sur fe mariage, p. 139.
37. Sigur, nunta e şi un mijloc de înfrînare, de echilibru, de conservare a energiilor si convertire a lor în posibilităţi creatoare. «Cine va putea apune — observă; cunoscutul critic francez Saint Beuwe (1804-1869) —, cîte comori de geniu, de frumoase si binefăcătoare opere nu se secătuiesc într-un oraş mare, la anumite ore ale serii şi ale-nopţii... ucise în esenţă, azvîrlite în vînt într-o risipă nebună. Cel care se născuse vrednic• să creeze un monument măreţ, îşi va tăia în fiecare seară de plăcere gîndirea sa, st va azvîrli lumii numai fragmente. Acela în care o creaţie măreaţă a spiritului avea sase nască sub o înrîurire aspră, va pierde ora, trecerea astrului, clipa înflăcărată pe care-nu o va mai întîlni... Ceea ce e mai subtil şi mai viu în materie, astfel aruncat, dus. spre un sfîrşit rău şi nemaifiind acolo în noi, ca bogată scînteie dumnezeiască, pentru a-alerga, a se întoarce în toate sensurile si a se preschimba..., plecând 'de acolo, stricai pe om si-1 sărăceşte în puterea sa tainică, îl loveşte în izvoarele sale superioare şi retrase.. Căi de nepătruns ale dreptăţii l Taină a vieţii şi a morţii !». Saint Beuve, Volupte... ,•. ef. G. Chevrot, Viaţa omului nou, traducere de Ec. G. lonescu-Buzău, p. 121.
38. Cf. Max 'Scheler, op. cit., p. 245.
39. Sf. Grigorie de Nisa, Despre feciorie, cap. VIII.
40. Sf. Ioan Hrisostom, Despre feciorie, Migne, P.G., tom.. XLVTII, col. 540.
41. Ieromonah Ioan Cotlarevski, Căsătoria creştină, în «Revista Patriarhiei din Moscova», nr. 9, 1959, p. 70.

Într-o zi a venit la Colibă cineva şi mi-a spus că este foarte mâhnit, pentru că nu se înţelege cu femeia lui.

Cu toate acestea am văzut că nu există ceva serios între ei. El are o "umflătură", femeia lui alta şi de aceea nu se pot apropia unul de altul. Au nevoie de puţină "rindeluire". Ia două scânduri nerindeluite, una care are un nod într-un loc, iar cealaltă în alt loc, încearcă să le uneşti, şi vei vedea că rămâne un gol între ele. Dacă însă rindeluieşti puţin una dintr-o parte, iar cealaltă din partea opusă, dar cu aceeaşi rindea, îndată se vor uni[2].

Unii bărbaţi îmi spun: "Nu mă înţeleg cu femeia mea. Avem caractere deosebite. Cum poate face Dumnezeu astfel de lucruri ciudate? Nu putea, oare, rândui nişte situaţii astfel încât să se potrivească soţii, ca să poată trăi duhovniceşte?".

"Nu înţelegeţi că în deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu? Caracterele deosebite creează armonia. Vai vouă, dacă aţi avea acelaşi caracter! Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă, de pildă, amândoi v-aţi mânia repede. Aţi fi dărâmat casa. Sau, dacă amândoi aţi fi cu caractere blânde. Aţi fi dormit în picioare. Dacă aţi fi fost zgârciţi, v-aţi fi potrivit, dar aţi fi mers amândoi în iad. Iar dacă aţi fi fost amândoi cu dare de mână, aţi fi putut ţine casa? Aţi fi distrus-o şi copiii voştri ar fi umblat pe drumuri. Dacă un lemn strâmb ia tot un lemn strâmb, nu-i aşa că nu se vor potrivi între ele? Ci se vor omorî într-o zi. Dar ia ascultaţi ce se întâmplă. Dumnezeu rânduieşte ca unul bun să ia un lemn strâmb, ca să-l ajute, pentru că se poate ca acela să aibă intenţie bună, dar să nu fi fost ajutat de mic.

Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt. La maşină este absolut necesară acceleraţia, ca ea să meargă, dar şi frâna, ca să se oprească. Dacă maşina ar avea numai frână, nu s-ar mişca din loc, iar dacă ar avea numai acceleraţie, nu s-ar mai putea opri. Ştiţi ce le-am spus unor soţi? "Fiindcă vă potriviţi, de aceea nu vă potriviţi". Amândoi sunt sensibili. Dacă se va întâmpla ceva în casă, amândoi se vor pierde cu firea şi vor începe: "Vai, ce-am păţit!" va spune unul, "Vai, ce-am păţit!" va spune celălalt. Adică unul îl ajută pe celălalt să deznădăjduiască şi mai mult. Nu-l poate întări cât de puţin pe celălalt, spunându-i: "Ia stai, nu este un lucru chiar aşa de grav ceea ce se întâmplă!". Am văzut aceasta la multe perechi de soţi.

Atunci când soţii au caractere diferite pot ajuta mai mult şi în educaţia copiilor lor. Unul frânează puţin, iar celălalt spune: "Lasă-i pe copii puţin mai liberi". Dacă amândoi îi vor constrânge pe copii, îi vor pierde. Iar dacă îi vor lăsa liberi amândoi, iarăşi îi vor pierde. În timp ce, în felul acesta, află şi copiii un echilibru.

Vreau să spun că toate sunt de trebuinţă. Dar, fireşte, nu trebuie să întreacă măsura, ci fiecare să-l ajute pe celălalt în felul său. Dacă, de pildă, mănânci ceva foarte dulce, simţi nevoia apoi să mănânci ceva care este puţin sărat. Să presupunem că mănânci mulţi struguri, dar vrei şi puţină brânză, ca să-ţi taie dulceaţa. Sau verdeţurile, dacă sunt foarte amare, nu se pot mânca. Puţin amar, însă, ajută, precum şi puţin acru. Dar dacă cel care este acru va spune: "Să vă faceţi toţi acri ca mine", cel care este amar: "Să vă faceţi toţi amari", iar cel care este sărat, va spune: "Să vă faceţi toţi săraţi", atunci nu se va putea face sat.

2 Stareţul se referă aici la faptul că lucrarea aceasta se face de către duhovnic şi este eficientă, dacă soţii au acelaşi duhovnic, astfel încât rindeluirea să se facă "cu aceeaşi rindea".