22.02.08 04:27:08

Cindva - cind informatiile erau putine, la fel ca si distractiile posibile, iar tentatiile erau  si mai putine - am citit o bucatica de proza scurta, din cele de la Astra. Nu stiu cum se numea, poate Salata, poate Nisipul... Oricum, era despre un om, din aceia, astenici, cu singele subtiat de munca la birou, care, intr-o zi, maninca o salata. Simte el asa, ceva, printre dinti, ca un fir de nisip ramas rebel printre frunzele de salata spalate temeinic, sub jet de apa, si-si promite o mai mare vigilenta. Doar ca, de atunci, intregul lui organism se transforma, incet dar sigur, in nisip. Mai intii observa asta intr-o zi, cind se intoarce de la serviciu si-si scoate sosetele - si din ele se scurge o mina de nisip, de parca tocmai s-ar fi intors de la plaja.

Intre aceasta imagine a salatei si cea "din gradina ursului" se afla, pentru mine, intelesul cuvintului SALATA. Intre necesitatea hepatica ("salata curata singele) si opulenta bijuteriilor pe care le citeam printre rinduri a se afla in gradina ursului. De aia, cind am ajuns, acum citiva ani, intr-un hotel unde exista o predilectie pentru salate si un meniu dedicat lor, nu m-am lasat pina nu le-am incercat pe toate. Salata greceasca, simpla. Salata de cruditati, cu maioneza la alegere, dintr-un vas special. Salata pe baza de peste - fie el ton sau alt peste. Salata cu specific national, care avea in ea stafide, ou fiert, salata verde, rosii, brinza rasa si un sos dulceag. Si inca vreo citeva zeci de salate.

Ieri mi le-am amintit, dupa vizita la dentist care s-a terminat cu interdictia de a minca anumite chestii si de a folosi la rupt mincarea anumiti dinti. Si am facut un bol mare de salata. Dintr-o salata verde, proaspata, o mina de boabe de porumb, macrou afumat rupt bucatele mici, fennel taiat marunt, cascaval ras si ulei de masline. A, si lamiie stoarsa deasupra, sa mai ia din grasimea macroului.

Pentru ca-mi place salata.

06.02.08 19:12:11

Buna seara. Probabil ma aflu la zenit(ul vietii), pentru ca, de ceva vreme, imi tot amintesc diverse lucruri din trecut. Azi mi-am amintit de Ucraina si de diferitele experiente culinare de acolo.

Am fost la o conferinta, acum ceva ani. Cind m-am dat jos din avion, m-am trezit intr-o tara care semana teribil cu Romania sub comunism. Spatii vaste nefolosite chiar in mijlocul capitalei, masini militare multe, senzatia de disconfort cind vezi multi politisti pe strada... Totusi, gazdele s-au intrecut in a ne face sa ne simtim bine. Pina la trenul de noapte cu care urma sa strabatem Ucraina, spre fosta capitala Harkov, ne-au dus la restaurant. Bautura (multa si tare, de aia de care eu nu servesc...), mincare diferita de a noastra, si totusi foarte asemanatoare. Era ca si cum Moldova si Maramuresul isi dadusera mina si bagasera in meniu niste feluri  fusion, totusi, nu la fel de grase precum cele intilnite indeobste pe mesele morosenilor, de exemplu. Am inceput cu celebrii coltunasi. Aveau un alt nume, fireste, si anume pirosti (de la pieroga, galusca in poloneza, desi, daca tot intram pe panta etimologiilor, am putea adauga si ca pirosca, in maramures, inseamna sarma, desi in alte parti poate insemna gogoasa...). Si n-ar fi fost mare lucru ca are alt nume, dar eram un grup multi-national si multi-etnic, si fiecare sustinea sus si tare ca "coltunasii" - na, ca si eu am adoptat numele romanesc drept singurul - s-au nascut la ei in tara.

Dar ce sint coltunasii astia?

In primul rind, sa spun ca ma refer la cei fierti. Adica acele mici buzunare de coca, de diferite forme (semicerc, triunghi, etc), umplute cu diverse: brinza cu condimente, carne, ciuperci, cartofi, varza - sau dulci, cu gem si altele. Care apoi sint fierte si puse pe masa, fie cu smintina, fie cu diverse sosuri. Sau chiar intr-o zeama gen ciorba.

29.01.08 17:06:14

Sint la regim de lichide. La regim de experimentare a diverselor moduri de a te hrani fara sa-ti folosesti dintii. Asa ca m-am indreptat, cu speranta, asupra iaurturilor cu fructe. In prima zi a fost ok. Le-am incercat doar pe cele cunoscute, yoplait cu mango pofticios si campina cu maracuja si inca ceva.

A doua zi, am reusit, cu precautii deosebite, sa maninc ciorba de perisoare. Cu perisoare cu tot.

Azi, insa, am facut o manevra gresita: m-am dus de dimineata la Carrefour. Aveam nevoie de ceva, asa ca am intrat, din greseala, pe culoarul cu iaurturi. Greseala!!! Maaaare greseala. Am zis: hai sa experimentez. Si am luat din fiecare tip de iaurt cite unul. Vorbesc, fireste, de cele cu fructe. Deci, Campina de baut varianta exotic, Campina frutti lights cu maracuja si inca ceva, yoplait cu mango pofticios, milli zmeura 0,1% (grasimi) si unul polonez, cred, Bakoma polskie smaki (as traduce, iaurt polonez de la Bakoma, ceea ce pe produsele noastre nu sta scris).

Asa… Evaluarea: campina light are amidon (pina acum ori nu am observat, ori nu avea, deci de acum, adio… campina!), se vedeau granulele, se simteau la gust si se si vedeau, albicioase si neomogenizate. Bakoma, de departe cel mai bun la gust, consistenta si culoare, are si el amidon “modificat” (adica din porumb modificat genetic). Singurele care n-au amidon: campina de baut (ca deh, amidonul asta e un fel de agent de ingrosare, daca nu intelegeti, ginditi-va ca e un fel de “apret” ca sa arate hainele mai bine, recte, iaurtul sa stea mai “tare”) si yoplait, care are in schimb citrat de calciu si smintina – adica ceva ce n-au celelalte. Alte observatii: in yoplait, bucatile de mango sint destul de mari, imi place destul fructul asta incit sa fantazez acum, cu dintele intr-o ureche, la un mango mare din care as musca…

Dar nu. Sa nu aud de mincare mestecabila. Sa nu va aud cu chiftelele, salatele cu rosii si castraveti, cu friptanele si merele, cu bucatile de ciocolata, cu brocoli-ul inabusit al dente. Sa taceti putin si sa nu vorbiti despre mincare – macar pina imi repar si eu stricaciunile provocate din nesocotinta.

16.01.08 16:08:40

Stiti automatele alea de cafea? De fapt, eu nu beau cafea. Asa incit o sa le denumesc, generic, automate de capucino. Ca e mai sigur. Sa nu creada cumva-cineva ca m-am convertit la cofeina si d-astea, stimulente.

In restul tarii, sint mult mai multe si mai variate decit in Bucuresti. Nu stiu daca e vorba de autoritati locale mult mai permisive, despre universitati mai putin constipate la nivel administrativ, despre... mai multe si variate firme.

In Bucuresti, elite si alloys dallmayr. Cam pe astea le stiu eu. E posibil sa mai fie citeva. In Brasov, in gara, sint vreo patru automate, de la 2-3 firme, cu aceleasi preturi pentru toate produsele. Practic, ai de ales dintre 20 de produse diferite.

In Baia Mare, in toate institutiile, casa de cultura, universitatea de nord, prefectura, au cite unul-doua automate. Iesi in oras, ai treaba, o lista lunga de lucruri de facut si, daca nu te dai in vint dupa iesit prin club/bar/pub/cafenea, poti sa-ti iei cafeaua... to go. Adica la pachet. Bagi banu', scoti paharu'... Sorbi pe strada si mergi in treaba ta, bei capucino-ul sau mokacino-ul sau cafeaua cu lapte sau ciocolata calda si te bucuri de soare. In Baia Mare, iarna asta a fost mai insorita decit Bucurestiul. Si, oricit de cald a fost, un capucino fierbinte in palma e o minune insorita.

06.12.07 12:26:01

Buna dimineata, draga jurnalule (alimentar).

Azi o sa iti spun ce am mincat in ultimele 24 de ore. Asa, de kiki (nu vasilescu).

Ieri: iesit brusc din casa dupa ce trezit de catre oamenii de la tara care nu cunosc dormitul pina mai tirziu. Alergat intens prin oras, cumparat bilet tren, alergat dupa aroma de placinta. Stop.

Aici trebuie sa ne oprim si sa va spun ce e aia placinta. Ei, cum nu stiti?! In Maramures, placinta se face in... tigaie, pe foc. Cu ulei. Stiu, in restul tarii, placinta se numeste chestia aia impachetata intr-un fel sau altul in coca si bagata la cuptor. Nu si aici. Aici exista "placinte" de forma unui langos si "placinta codreneasca" - sau "creata". Ele cuprind in interior cantitati variabile de brinza cu marar, cartof, varza si altele. Se cumpara de la chiosc, ti se intind fierbinti, proaspat scoase din tigaie, de obicei, daca ti-e foame, nu apuci sa simti decit ca ti-ai ars limba, dupa care... nimic. Citeodata iti poti arde si stomacul si esofagul.

O luam de la capat. Am ajuns in locul cu placinte unde mi-am ars buza de sus data trecuta. Am trisat. Am cerut o placinta, femeia a aruncat-o in tigaie, iar eu i-am spus ca ma duc putin pina la chioscul de ziare si ma intorc. Asa incit nu mi-am mai ars buza, cind m-am intors era numai buna de mincat.

Apoi a fost o pauza mare de mincare, timp in care am facut tot contra-cronometru cumparaturi prin Kaufland.

Troleu. Ajuns acasa. Desfacut bagaje. Desfacut caserola masline. Aruncat un pumn de masline intr-o farfurie. Cautat cu disperare ceva cu care sa le combin. Gasit: hering marinat. Plus a sprinkle of olive oil. Asa zic astia pe la teve cind gatesc in limbi straine. Am rupt o crenguta proaspata de marar in bucatele mici-mici. Mmmm....

Apoi a urmat masa de seara. Friptura de porc si piept pui prajit in ulei. Salata: rosii, castraveti, masline, ulei masline.

Noaptea: ananasul ala mare taiat felii. La a treia, a inceput sa ma usture ceva prin gura. Semn ca trebuia sa ma opresc.

Iar dimineata asta, am re-inventat tzatziki-ul. Stiti deja ca Napolact a scos un produs, Iaurt din lapte de oaie si bivolita, 850 de grame galetusa patrata, 7% grasimi. Mai aveam asa, ca de 3 degete in galetusa, asa ca am taiat repede un sfert de castravete, am rupt iar marar, am presarat putintica sare si am turnat ceva ulei de masline.

Aceasta a fost tot, draga jurnalule. Promit ca iti mai scriu duminica - pina atunci, no net, no nothing.

05.12.07 02:32:22

Si, in functie de care-cum stam, ele inseamna zile libere sau corvezi suplimentare, covoare de batut, mai mult timp cu familia, liniste, zile de bucatariseala, goana dupa mincare si cadouri prin super-hyper-cali-fragi-magazine. Sau marketuri, dupa caz, zona geografica si obisnuinte lingvistice.

Am facut efortul mental de a compune o masa de sarbatori ideala. Sa zicem, de Revelion. Am sa iau cazul fericit, revelion in doi, acasa (nu ma intrebati unde e fericirea, va povestesc dupa. Si daca nu apuc, orice ambalaj de prezervative are niste diagrame explicative).

O sa alerg, deci, cel putin doua zile, pentru urmatoarele: pulpa de porc fara os, brandul "Ferma zootehnica" (nu rideti, e un brand). Muschiulet porc. Oua de casa - in fericitul caz ca n-or sa coste 1 ron bucata, ca la Craciunu' trecut, cind am refuzat din principiu sa cad prada acestui santaj ordinar numit "vine sarbatorile scumpim oole ca oamenii tot cumpara" si bine am facut, mi-am pus imaginatia la contributie si am gasit niste chestii super - fara oo. Cascaval oaie. Brinza feta. Brinza burduf. Telemea oaie (hmmm, a ajuns ceva mai scumpa ca brinzeturile fine, s-ar putea sa renunt). Iaurt, iaurt cu fructe, sana, chefir. Am uitat sa spun ca o sa fac cumparaturi pentru o saptamina, nu doar pentru o masa. Piine graham Baia Sprie. Asa e brandu', domne. Susan. La punga. Champignoni. Portocale. Ghimbir. Rosii. Dovlecei. Salata verde. Castraveti. Ridichi de la Real (2 lei grei legatura, jur ca am vazut ieri). Ceva cu os. Pentru o potentiala ciorba de perisoare. Masline. Bors. Mere din piata. Marar verde. Telina. Pere din Real. Morcovi. Mango. Camembert si Brie (inca nu mi s-au depus de tot pe stomac, mai am pina o sa simt nevoia de o cura de dezintoxicare). Avocado. Conserva ton. Ciocolata. Peste - ceva file. Bauturi.

Restul sint plante perene, cresc in bucatarie la noi, asa incit nu trebuie cumparate special. Era sa zic, culese: uleiu' de masline, ceapa, usturoiu', condimentele (celelalte), fasolea uscata, lintea, hehehe, si inca altele, citeva.

Asa. Acum v-am ametit de tot. Asta era si rostul, de altfel. Ca la sfirsit sa nu puteti sa va intrebati singuri, cum, si nici un mezel - si sa trebuiasca sa spun eu: NICI un mezel.  Mi-au ajuns nitratii si nitritii din primii ani de democratie, cind mezelurile, cu cit erau mai prelucrate, cu atit erau mai tentante. Acum am trecut la fosfati. Cum care fosfati? Aia din solul in care cresc rosiile alea cu miini si picioare.

Cindva, borcanele dintr-o casa reprezentau o bogatie. Ele erau cam asa: borcanele clasice, de 420 si 800 de grame (practic, ml), borcanele “de muraturi”, de 1, 1,5, 3, 5 si 8 kg (sau litri) si cele speciale: fie triunghiulare, fie patrate, hexagonale sau cu git, mai rare. In afara de asta, se mai distingeau dupa o trasatura fundamentala: pentru capac (cu gura rotunjita) sau cu filet, motiv pentru care unele erau preferate, iar altele, nu.

 In negura vremurilor, borcanele erau folosite la pus provizii – in beci sau pe oriunde era loc de depozitare, uscat, la intuneric si ferit de degete si priviri pofticioase. In acele vremuri, oricita bogatie era intr- casa, mincarea se facea in situ, foarte rar se iesea la restaurant (unde, de obicei, se minca mai rau ca acasa, moda piureului cu friptura sau a mititeilor si a ciorbei de burta persistind inca un deceniu si ceva pe acele meleaguri).

Se facea in situ si, in lipsa pungilor cu legume congelate si gata taiate, pe care le luam acum din Carrefour, gospodinele si hospodarii se gindeau (vara – sanie, iarna – car) din vreme la ce urmeaza sa gateasca la iarna. Si, deci, conservau. Nu energie si resurse, cum se intimpla azi (sau cum ne-am dori sa se intimple), ci legume, fructe, carne...

La noi in casa se intimplau cam urmatoarele:

Vara faceam compot. De prune, mere, pere (preferatul meuJ), visine. Mai rar cirese.

Gemuri si dulceturi: gutui, mere, mere cu pere, pere, coacaze, capsuni, zarzare (phiii... era acru si, din punctul meu de vedere, de nemincat...), visine. Inutil de spus ca preferam: dulceata de mere cu pere, pelteaua de gutui, dulceata de capsuni, pelteaua de coacaze rosii si negre, dulceata de nuci verzi, gemul de prune cu miez de nuca. Celalalt, magiunul simplu, nu.

Suc de rosii. Asta era o adevarata aventura, datul rosiilor prin masina speciala, sucul care tisnea din cite una din rosii prelung, pe perete, intr-un singur firisor intimplator, apoi fierberea si amestecatul la nesfirsit. Trebuie ca sucul de rosii nu fierbea cine stie cite zile, dar mie imi pareau saptamini in care ordinea bucatariei era data peste cap...

Zacusca – era mult mai tirziu, in toamna, in mai multe obositoare serii, zacusta de vinete, de fasole, baloasa zacusca de ciuperci. Si fiecare serie insemna acelasi ritual de legare a borcanelor fierbinti, cu celofan udat si intins expert de mama peste borcanele tinute de noi cu minute fripte. Apoi legate cu o ata rexistenta, peste care puneam, experte, degetul, pentru nod. Apoi tot ansamblul borcanelor era mutat intr-un culcus din haine groase si cuverturi de lina, sa se raceasca incet si sa creeze vidul atit de necesar ca sa nu mucegaiasca produsul.

Ciupercile erau murate in mai multe serii: ghebele si creasta cocosului, in amestecuri variabile de apa, otet, mirodenii, condimente si ceva ulei. Cele mai bune? Fireste, creasta cocosului, cu textura aceea specifica a fructelor de mare. Erau si greu de gasit, si greu sa ajunga in oala, de vreme ce noi obisnuiam sa le mai mincam si crude.

Citeodata mama marina peste. Desi nu ajungea prea des in borcan, din motive evidente (consumul pe loc fiind cel mai important), trec si felul asta de “conserva” la portofoliu familiei.

Iarna, cind se taia porcul, mai pregateam cite ceva de conservat. Celebra carne la borcan, practic, un amestec de cirnati de casa bine prajiti, carne de porc bine prajita, asezate in borcan. Peste ele se turna untura fierbinte, care facea apoi masa cu carnea. O scoteam cu lingura din borcan, in zilele geroase de iarna. E drept, lingurile se cam indoiau in incercarea de recuperare a carnii din imensele borcane de 5 sau de 8 litri, dar "tochitura" cu mamaliga era cu atit mai speciala cu cit ne straduiam mai mult sa ne alegem bucatile cele mai lipsite de grasime si cirnatii cei mai indesati, din borcanul imens, parca niciodata gol.

Totusi, cele mai tentante lucruri "la borcan" erau cascavalul si pateul. Ele se faceau cam asa: brinza de oaie, framintata cu sare dupa ce fusese rasa sau sfarimata cu furculita/degetele, introdusa in borcan si tasata cit de mult se poate. Apoi borcanele se legau si erau bagate, la bain marie, in cuptor. Continutul se fonda, se transforma, incet-incet in cascaval, scadea, evident, la jumatate. Dar inlocuia perfect produsul care, in orasul de provincie unde m-am nascut eu si in acele vremuri, nu se gasea. Cit despre pateu, nu stiu cum il facea mama, dar il baga la cuptor, tot la bain marie, unde  procesul de "coacere" facea sa se ridice o pelicula subtire de untura la suprafata, care garanta conservarea, apoi, in beci. 

Mai erau si legumele pentru ciorba (despre astea nu stiu decit ca stateau in sticlele de sana de jumate de litru, dar ce contineau, n-am fost niciodata curioasa sa vad; pe atunci. Acum, cind ma intereseaza, mama nu le mai face).

Bineinteles ca nu o sa uit muraturile: gogosarii, castravetii, gogonelele, feliutele de morcov si merele amestecate printre legume. Le preferam pe cele "murate" in otet, in detrimentul celor in sare... Apoi varza murata la butoi - borcanul suprem, de vreo 80-100 de litri, in care, intr-un an, am gasit la fund scheletul unui peste. Ne-am minunat o gramada de vreme, ne-am povestit la foc povesti despre reumatisme vindecate, in care se amesteca insidioasa groaza ca am fi putut descoperi sarpele viu, doamne fereste...

 *

Erau case in care borcanele se legau cu bucati de cauciuc de biciclete. In altele, cu sfoara. Erau case in care borcanele aveau etichete de caiet – jumatati sau sferturi, de fapt, pe care era scris produsul si anul. Imi pareau mereu case de oameni ori prea meticulosi (ihh), ori zgirciti. [Bunicii nostri ne dadeau, din cind in cind, astfel de borcane, pe care, adesea, era trecut anul anterior. Mereu m-am intrebat daca nu cumva asta era rostul... Desi ma indoiesc acum.] Totusi, noua ne placea in mod deosebit jocul de-a ghicitul, la botul calului (in beciul rece si umed, de care mie mi-era frica), stateam linga cusca din lemn si plasa de sirma, in care stateau aliniate borcanele, la adapost de posibilii... rapitori, umani sau nu, si incercam sa ne dam seama, dupa nuanta lichidului sau gemului, dupa textura, dupa cum adera la borcan, oare ce-i inauntru? Delicata peltea de coacaze, dulceata fluida de afine, densul magiun de prune? Ni se intimpla sa ajungem sus, in casa, cu un borcan care continea altceva decit ne ceruse mama sa-i aducem - si atunci aparea, mereu, scuza, fantastica: asa se vedea prin borcan... Si tare ne bucuram cind era ceva pe o treapta mai sus, in preferintele noastre...