Însă mai departe dezvoltarea continuă ca un model propriu zis, deci recurge şi  la unelte specifice ştiinţei, mă rog, ştiinţei pozitiviste. În faza sa finală, modelul economic devine aproape un exerciţiu matematic. Expresia modelului economic recurge astfel la cuvinte, diagrame, ecuaţii matematice, şi tabele conţinând cifre. În aşa numitele modele economice  neoclasice,  se folosesc în mod special diagramele pentru a descrie comportamentele destinate optimizării.

Succesul omului de afaceri american Ross Perot, supranumit şi  “miliardarul enigmă”,  se poate parţial explica prin folosirea intensă a diagramelor, –celebrele “Ross Perot charts”–, însoţite de o bună legendă, sau, cum spuneam, de „formularea problemei în cuvinte”. Este evident că valoarea folosirii cuvintelor potrivite se menţine şi după ce a fost trasată diagrama, nu doar la faza iniţială,  înainte de  diagramă, fază pe care noi am denumit - o „construirea unui trop literar”. 

Ce vrem să înţelegem prin sintagma „trop literar”?  Trebuie să înţelegem că nu există de facto „realitatea directă”. Conceptul de „realitate directă” a fost propagat de ideologia marxist- leninistă. Comunismul din România l-  a persecutat în mod special pe omul de cultură Constantin Rădulescu-Motru (1868 -1957) tocmai pentru că sistemul filosofic pe care îl construise acesta excludea credinţa în „realitatea directă”. Constantin Rădulescu-Motru spunea că se poate ajunge la realitate, de fapt se pot harpona anumite fragmente  din realitate,  numai prin folosirea principiului identităţii din logică. Ei bine,  tropul ca şi modelul ştiinţific sunt folosite de  omul modern,  chiar de omul postmodern, la fel cum folosea omul primitiv arcul şi săgeata pentru a prinde vînatul. Cu alte cuvinte, tropul şi modelul ştiinţific sunt arme vitale pentru omul modern şi  postmodern, ele sunt instrumente care îi asigură supravieţuirea. Această concepţie se cheamă „instrumentalismul logic”.

Titus Filipas

Cine suntem noi, românii?

Istoric, suntem o naţiune constituită din fuziunea dacilor cu romanii.

Psihologic, fiinţe cu o structură interioară ciudată, atipică şi neautentică. În Psihologia poporului român, Constantin Rădulescu Motru susţine teza conform căreia românul deţine o entitate psihologică comparabilă cu cea deţinută de animalele ce formează o turmă (ex: oile) şi care frecventează Biserica de dragul satului şi, probabil, datorită lipsei resurselor pentru a face faţă unei critici sau pentru a putea fi diferit. Suntem lipsiţi de iniţiativă, de solidaritate, cu un ethos al dependenţei faţă de stat precum o spune Daniel Barbu în a sa Republică absentă, o carte excelentă pentru cine doreşte să înveţe ceva avizat despre clasa politică din communism şi postcomunism.

Economic, suntem axaţi pe mentalitatea bufului, a loviturilor cu efect imediat, în sensul că, odată deveniţi factori ai pieţei capitaliste, întreprinzători, afacerişti etc., ne dorim câştiguri immediate şi consistente, de la cel mai înalt nivel (al Guvernării) până la ultimul bişniţar, maxima lui Machiavelli, “scopul scuză mijloacele”, e numitorul comun al unei fracţii existenţiale în care ocupăm locul numărătorului.

În istoria recentă ne-am lăsat orbiţi de Gloria de a deveni membrii NATO şi UE. Şi, orbiţi am rămas. Fără a mai vedea ce avem de făcut pentru a fi membrii activi în aceste organisme.

Adepţi ai filosofiei “merge şi aşa”, într-un cuvânt “oricum”, românii înregistrează frecarea generatoare de căldură, studiată de fizicieni, prin a se mişca de multe ori în virtutea inerţiei şi a direcţiei vântului de interese şi finalităţi materiale sau financiare.

În definitiv, suntem români. Nu suntem ruşi, americani, nemţi sau francezi. Vom rămâne, probabil, pentru totdeauna cu specificul nostrum de a exista. Funcţionari periodici ai falsei democraţii (atunci când ne prezentăm la vot) ce poate fi numită partidocraţii, paradisul partidelor conducătoare ce fac din spaţiul public barbar un infern al statului de drept, ale guvernării. La noi nu se promovează idei şi convingeri ci doar persoanele în virtutea nepotismului din clasa politică.

Pentru moment suntem locuitorii unui stat numit România a cărui sens istoric nu a fost încă conturat sau definit şi pentru care râpa mai reprezintă un reper şi un ghid al existenţei (p®ost?) comuniste.                   

Cred că nu exagerăm prea mult dacă spunem că modernitatea românească începe  cu primul think tank (grup de reflecţie) în limba română.

Progresul societăţii este determinat de ‘gândirea împărtăşită’. Primul  ‘grup de reflecţie’ în Limba Română,   "Cronicarii moldoveni",  a fost implementarea naturală a  principiului societal intergeneraţional printre cărturarii provinciei Moldova: "Mulţi scriitori  au nevoit de au scris […] de au lăsat izvod pe urmă […] ,  feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură, […]  să se înveţe şi să se indirepteze". Excerptul din cronica lui Grigore Ureche (1590 ?-1647) redă  sentimentul apartenenţei la un grup de reflecţie ce s-ar fi putut chema prea bine şi « Scriitorii de izvod ». Vor fi fost mulţi. Fără să dea nume, să aproximeze numere, P.P. Panaitescu (1900-1967) comenta: «Toate manuscrisele care ni s-au păstrat sunt interpolate, adică adnotate de copiştii de mai târziu».  

Sigur, "Cronicarii moldoveni" nu apar din neant. Picturile exterioare ale bisericilor din Nordul Moldovei, un ‚sinopsis raţional” dacă folosim termeni din semiotica lui Roland Barthes (care a studiat pe viu România în perioada 1948-1949), constituiseră inspiraţie pentru reflecţiile răzeşilor din secolul XVI.

Care este criteriul folosit de noi pentru a identifica modernitatea românească ?

Ne inspirăm din sistemul filosofic creat de Constantin Rădulescu-Motru. Într –o carte publicată în anul 1904, Constantin Rădulescu-Motru focalizează atenţia contemporanilor săi, dar mai ales a viitorimii româneşti, asupra importanţei principiului identităţii din logică pentru cultura română.

Acest postulat de identitate, chiar principiul de început al logicii, poate căpăta multe formulări echivalente. Din câte ştim noi, cronicarul Miron Costin a fost cel care a enunţat de facto prima formulare a principiului identităţii din logică în limba română: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea…”.

Titus Filipas

1. Biblia;
2. Petre Anghel, Stiluri şi metode de comunicare, Ed. Aramis;
3. Constantin Rădulescu Motru, Psihologia poporului român;
4. Gary Chapman, Cele cinci limbaje ale iubirii, Ed. Curtea veche;
5. Cristian Bădiliţă, Cu degetul pe rană, Ed. Curtea veche;
6. Garry Smalley, ADN-ul relaţiilor;
7. Larry Crabb, Înţelegând oamenii;
8. Larry Crabb, Bărbaţi şi femei. Diferenţele pot fi o sursă de bucurie, Ed. Kerigma;
9. Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Ed. Evanghelismos;
10. Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire, Ed. Humanitas;
11. Gabriel Liiceanu, Despre seducţie, Ed. Humanitas;
12. Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, Ed. Humanitas;
13. Gabriel Liiceanu, Despre ură, Ed. Humanitas;
14. Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Ed. Humanitas;
15. Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani, Ed. Humanitas;
16. C. S. Lewis, Cele patru iubiri;
17. Robert Turcescu, Dans de Bragadiru, Ed. Polirom;
18. Cristian Tudor Popescu, Luxul morţii, Ed. Polirom;
19. Gary Thomas, Căsătorie sfântă, Ed. Kerigma;
20. Vladimir Pustan, Dulcele sărut al singurătăţii, Ed. Fabrica de vise;
21. Vladimir Pustan, Trădată iubirea trecea, Ed. Fabrica de vise;
22. Vladimir Pustan, Scrisorile lui Belorofon, Ed. Fabrica de vise;
23. Cedric Mims, Enciclopedia morţii;
24. Mihail sadoveanu, Baltagul;
25. Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război;
26. Jean Luc Marion, Fenomenul erosului, Ed. Deisis;
27. John Gray, Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus;
28. Radu Paraschivescu, Cu inima smulsă din piept, Ed. Humanitas, 2008;
29. Jonatan Hill, Istoria gândirii creştine;
30. Earle Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea Creştină;
31. Dr. Ed. Wheat, Viaţa intimă în căsnicia creştină, Ed. Cartea creştină;
32. Ştiinţa şi credinţa creştină, Ed. Cartea creştină;
33. John Waine, Demisia lui Darwin;
34. Allan Pease, Limbajul trupului;
35. Nicolae Berdiaev, Sensul creaţiei;
36. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit;
37. John Bunyan, Călătoria creştinului;
38. Leland Ryken, Sfinţi în lume – puritanii în adevărata lor lumină;
39. Petre Ţuţea, 322 vorbe memorabile;
40. Septimiu Chlcea, Cum să redactăm;
41. Ion Luca Caragiale, Conu Leonida faţă cu reacţiunea;
42. A. E. Baconscki, Fluxul memoriei;
43. Vasile Voiculescu, Sonete;
44. William Shakespeare, Romeo şi Julieta;
45. Andrei Pleşu, Despre bucurie în est şi vest, Ed. Humanitas;
46. John Montgomery, Drepturile omului şi demnitatea umană, Ed. Cartea creştină;
47. Ortega Y Gasset, Studii despre iubire;
48. Cornel Filip, Păgânizarea creştinismului apostolic, Ed. Kerigma;
49. Codul bunelor maniere;
50. Harriet Lummis Smith, Secretul mulţumirii, Ed. Kerigma, 3 volume;
51. Joshua Harris, Adio amoruri;
52. Ben Carson, Mâini înzestrate;
53. Ben Carson, Gândeşte cutezător;
54. Francis Schaeffer, Trilogia, Ed. Cartea creştină;
55. Eric şi Leslye Ludy, Când povestea de dragoste ţi-o scrie Dumnezeu;
56. John F. MacArthur, Când sarea îşi pierde gustul;
57. Elisabeth Elliot, Cărarea singurătăţii;
58. Elisabeth Ellioth, Pasiune şi puritate;
59. David DeWitt, Cartea bărbatului matur;
60. James Dobson, Căsătoria: împlinire sau frustrare;
61. Norman Wright, Comunicarea cheia căsniciei tale;
62. Luis palau, Cu cine să mă căsătoresc;
63. Nancy L. Van Pelt, Curtenie completă;
64. Nancy L. Van Pelt, Secretele comunicării;
65. Norman Wright, Deci, te căsătoreşti;
66. Gene Edwatrds, Divina iubire;
67. Ligia Mănăstireanu, Eu cu cine mă căsătoresc?;
68. Daniel Brânzei, Ghidul familiei creştine;
69. Josh McDowell, Secretul artei de a iubi;
70. Stephen Arteburn, Fred Stoeker, Lupta fiecărui bărbat;
71. Stephen Arteburn, Fred Stoeker, Lupta fiecărui tânăr;
72. Hill,HilJosh McDowell, Mai mult decât un simplu tâmplar;
73. Josh McDowell, Manual de consiliere a tinerilor;
74. Watchman Nee, Nu iubiţi lumea;
75. Mary Bater, O descoperire uluitoare;
76. C. S. Lewis, Creştinismul redus la esenţe;
77. Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloaie, Ed. Cartea creştină;
78. Millard Erickson, Teologie creştină, Ed. Cartea creştină;
79. James W. Sire, Universul de lângă noi, Ed. Cartea creştină;
80. Thomas Kempis, Imitatio Christi;
81. Elisabeta si Iosuif Ţon, Viaţa de familie, Ed. Cartea creştină;
82. John Dobson, Viaţa pe marginea prăpastiei;
83. Yoneko Tahara, Yoneko;
84. Betty şi D. W. Holbrook, Înainte de a spune „Da”;

Însă mai departe dezvoltarea continuă ca un model propriu zis, deci recurge şi  la unelte specifice ştiinţei. În faza sa finală, modelul economic devine aproape un exerciţiu matematic. Expresia modelului economic recurge astfel la cuvinte, diagrame, ecuaţii matematice, şi tabele conţinând cifre. În aşa numitele modele economice  clasice,  se folosesc în mod special diagramele pentru a descrie comportamentele destinate optimizării.

Succesul omului de afaceri american Ross Perot, supranumit şi  “miliardarul enigmă”,  se poate parţial explica prin folosirea intensă a diagramelor, --celebrele “Ross Perot charts”--, însoţite de o bună legendă, sau, cum spuneam, de „formularea problemei în cuvinte”. Este evident că valoarea folosirii cuvintelor potrivite se menţine şi după ce a fost trasată diagrama, nu doar la faza iniţială,  înainte de  diagramă, fază pe care noi am denumit - o „construirea unui trop literar”.  

Ce vrem să înţelegem prin sintagma „trop literar”?  Trebuie să înţelegem că nu există de facto „realitatea directă”. Conceptul de „realitate directă” a fost propagat de ideologia marxist- leninistă. Comunismul din România l-  a persecutat în mod special pe omul de cultură Constantin Rădulescu-Motru (1868 -1957) tocmai pentru că sistemul filosofic pe care îl construise acesta excludea credinţa în „realitatea directă”. Constantin Rădulescu-Motru spunea că se poate ajunge la realitate, de fapt se pot harpona anumite fragmente  din realitate,  numai prin folosirea principiului identităţii din logică. Ei bine,  tropul ca şi modelul ştiinţific sunt folosite de  omul modern,  chiar de omul postmodern, la fel cum folosea omul primitiv arcul şi săgeata pentru a prinde vînatul. Cu alte cuvinte, tropul şi modelul ştiinţific sunt arme vitale pentru omul modern şi  postmodern, ele sunt instrumente care îi asigură supravieţuirea. Această concepţie se cheamă „instrumentalismul logic”.

Titus Filipas

Fără să ne dăm seama, probabil, ne vindem uneori ieftin, chiar gratis. Suntem pasivi la iniţiativa refuzului de a spune „nu”, ne lăsăm cumpăraţi. Ce vreau să spun cu toate acestea? Aş vrea să spun multe, dar mă limitez doar la două ipostaze:

Odată cu desfăşurarea campaniei electorale suntem cumpăraţi de materialele electorale – funcţie de culoarea favorită: portocaliu, roşu, albastru sau... Asupra conştiinţei noastre se exercită presiune şi diversiune. Conştiinţa civică slăbită se încearcă a fi pecetluită şi anticipez multe ştampile de vot aplicate sub presiunea instinctului freudian, inconştient, alimentat de discursurile sofistice, cu argumentaţii vide, a celor ce candidează pentru fotoliul comod de Primar. Se încearcă orbirea ochiul critic al fiecăruia dintre noi. Personal, refuz să-mi vând fragmentul conştiinţei electorale rămas încă nealterat şi trec indiferent pe lângă corturile electorale ce-au răsărit peste noapte asemeni unor ciuperci otrăvitoare.

Cel mai mare om de afeceri român nu este Gigi Becali şi nici Ion Ţiriac, ci Satana.

Cel mai mare lider politic român contemporan nu este Traian Băsescu, Adrian Năstase sau Theodor Stolojan, ci Satana. Nici nu doresc să mă gândesc de câte ori am dat curs sugestiilor şi m-am vândut acestui ŞARLATAN, pentru că îmi saltă rădăcinile firelor de păr când încep să mă gândesc! Şi astăzi a venit la mine să încheie o afacere cu mine, o afacere „profitabilă” din punctul lui de vedere. Dorea să îmi dea ceva mărunţiş din puşculiţa sa frumos ornată cu sclipici în schimbul, spunea el, integrităţii mele oricum neânsemnată şi inutilă pentru el. Am avut curajul să-i trântesc uşa refuzului în nas şi i-a zburat mărunţişul pe jos. N-avea decât să şi-l strângă! Mâine oare ce fel de afacere va dori să încheie cu mine?

Cele mai importante minuni ale lumii şi cred că singurele, nu sunt Piramida lui Keops, Colosul din Rodos sau Farul din Alexandria, ci MOARTEA şi ÎNVIEREA Dumnezeului-Om; faptul că unii din noi nu ne mai aparţinem: am fost cumpăraţi, am fost răscumpăraţi de Cel care a plătit preţul imens, nepreţuit, viaţa Sa pentru viaţa noastră – Isus Hristos.

O nenorocire mai mare decât cea din 11 septembrie 2001 din Statele Unite este că înstrăinăm ceva de valoare vitală ce nu ne mai aparţine, ceva ce constituie proprietatea privată a lui Dumnezeu: viaţa noastră mântuită de Hristos.     

Poate că exagerez dar, totuşi, realitatea nu contrazice ceea ce am scris. Am învăţat când eram student, la un curs de sociologie, o paradigmă care explică foarte bine de ce în societatea umană există atâtea realităţi, atâtea bunuri şi servicii. Paradigma învăţată de mine susţine că în societate există ceva fiindcă societatea solicită sau e dispusă să primească acel ceva. Aceasta e raţiunea de a exista a tot ce este produs.  Sau, altfel spus, în societatea contemporană superficială, ceva există fiindcă „dă bine” şi este acceptat, comercializat şi apoi utilizat. La fel stau lucrurile şi cu campania electorală cât şi cu ispita Satanei: există şi încearcă să ne cucerească. Ia iniţiativa de a oferi un răspuns potrivit! Ia iniţiativa de a spune NU!                                                             

Rezolvarea problemelor  cu obiective multiple, cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă şi situarea pe frontiera optimalităţii  Pareto, cere în oricare etapă  evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta lungă în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză.

Tradeoff principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin reguli  de contrapartidă, cu semnificaţia : „principii de evaluare şi echivalare prin compromis”. A traduce englezescul „tradeoff” prin „troc” probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia Ecologiei Industriale. Iar în capitolul etichetelor ecologice, tradeoff s-ar  tălmăci mai bine prin sintagma troc baroc pe o piaţă hedonică. Sună a preţiozitate, însă  lucrurile se prezintă  fără compromisuri posibile : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică” este ‚preţiozitate’,  atunci şi  expresia „dezvoltarea durabilă” este  ‚preţiozitate’. Sîntem într-un „cul-de-sac” al evoluţiei, sau într -o aculturaţie  caracterizând începutul mileniului ?

Regulile de contrapartidă situează  compromisurile pe o  frontieră de optimalitate  Pareto. Aceasta poate fi  o  curbă de compromis -  unde sunt situate deciziile optime în cazul unei probleme cu  două  obiective conflictuale,   o suprafaţă de compromis -  unde hotărârea optimă a fost luată într-o problemă cu trei obiective conflictuale, sau în general vorbim despre domeniul Pareto - pentru probleme cu  multe obiective conflictuale. În domeniul Pareto,  adevărat „sanctuar” al  intereselor oneste, nicio soluţie de ameliorare pentru unii dintre participanţii  la jocul economic nu constituie un  detriment  pentru alţii.

Terminologia  şi echivalările lingvistice folosite arată necesitatea căutarii unor sinonime, chiar a construirii unui mare  „Dicţionar de sinonime”, -- a unui „Thesaurus”--,  în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de putin. De exemplu,  la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală (EMAS II,   ISO 14001) într-o întreprindere mică şi mijlocie, pentru personalul în număr redus al întreprinderii respective,  problemele  imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.

Evident, în  cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria “limbajelor sacre” moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată  numai în stadiul de “vernaculară”, -- limbaj  purtător de ’informaţie modică’, cel mult, dacă nu chiar de  informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim--,  cum poţi exploata oferta în cunoaşterea  teoretică,  tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la  producerea unei deplasări de paradigmă ?   

Prin paradigmă, reamintim, se înţelege  percepţia de "corectitudine" într-o anumită epocă istorică. În vechea economie a României, până la impunerea regimului transplantat de U.R.S.S. prin acordurile de la Ialta, succesul "chiaburului", --ţăranul proprietar perfect adaptat la economia de piaţă a timpului său-,  era unanim recunoscut. „Instituţia chiaburească”  aplica în condiţiile unei economii de exploatare a resurselor locale principiul : "Omul sfinţeşte locul". Aceea era o paradigmă. Dar vremea acelei economii a trecut. Din păcate, principiul  "Omul sfinţeşte locul" nu mai face parte din paradigma actuală, impusă de globalizare. Deplasarea de paradigmă cere ca locul principiului autarhic să  fie luat de principiul mai general numit "adăugarea  de valoare". Citite prin lentila tâlcului, cele două paradigme sunt segmente aflate pe aceeaşi linie a discursului economic.

În prima fază a implementării principiului, valoarea adăugată nu este valoare economică ad litteram. Dar este o valoare adăugată  prin muncă. Nu în sensul pe care îl dădea Karl Marx în "Capitalul". Marx propunea definiţia "valorii prin muncă" folosind ca unitate de măsură  truda  ţăranului român din Principatele dunărene  pe vremea Regulamentului Organic.  Paradigma comunistă, transcrisă în „limbajul de lemn”,  se baza pe  definiţia marxistă a "valorii prin muncă".  Ţinta noastră centrală este producerea unei deplasări  de paradigmă. Schimbarea de paradigmă de la „omul sfinţeşte locul” la „adăugarea de valoare” este o ‚regulă de contrapartidă’  în condiţiile optimalităţii Pareto.

Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoare”.  Chestiunea înţelegerii „pe româneşte”, chestiunea limbajului  inteligibil, total diferit de „limbajul de lemn”,  devine factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările  ontologice noi în Limba Româna  sunt  şi  faţete  diverse ale predicatului ‚devenirii întru fiinţă’.  Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană,   este cerută chiar  de principiul de  subsidiaritate. Să ne referim la standardul european EMAS, destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi  comparabilitatea  EMAS II între statele membre în U.E.  sunt  fundamentale  pentru  funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european.  Însă   acordul între statele membre asupra  uniformităţii  criteriilor  aplicative nu poate fi realizat de facto fără  definirea  acestor criterii în fiecare dintre limbile naţionale ale statelor-membre.

Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul  dell’arte   facilitează eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din  România, adaugă  valoare. Specificăm, este în primul rând valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice,  decizia  managerială reuşită se converteşte  într-o  valoare economică adăugată (ad litteram).

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre”,  sunt la ora actuală limba engleză  şi limba franceză. Ele jucând acum acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene greaca şi latina, iar în India Evului Mediu - sanskrita. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa post-colonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza,  arată faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivă de ’know how’ tehnologic în economiile africane, unde ’elitele intelectuale’ au fost formate în primul rând prin imersarea, în perioada studiilor, într-un mediu lingvistic englez sau francez.  Pe de altă parte, sunt   remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică,  incontestabil foarte îndepărtată de limbile în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică în  dezvoltarea industrială  şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how  de la elite,  –formate în Rusia comunistă dar şi în   Occident-,  a fost  rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a  reprezentărilor ontologice privind „high –tech” ori ’tehnologia  de vârf’   exprimate într-o limbă europeană,  urmată de  o transmutare  şi o distribuire  de „instrucţiuni de lucru” scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi !

La crearea ’parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă’ în România,  trebuie să  ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române. Mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, --de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor--, în principate „creşterea limbii  româneşti”  era interzisă de domniile  fanariote, deşi în alte părţi ale Europei vremea aceea se chema  Epoca Luminilor !  Chiar şi Karl Marx exemplifică în filosofia lui conceptul de „alienare”, --de „înstrăinare”--,  prin soarta ţăranului român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală (chiar intelectualistă) liberală adusă în România de „Ideologia Şcolilor Centrale”, de textele unor  ideologi primari precum Condillac,  Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză apoi discutate în limba română,  şi asimilate în limba română, de prodigioşii elevi  Ioan Eliade Rădulescu (primul preşedinte al Academiei Române) şi Petrache Poenaru la şcoala din Schitu Măgureanu, începea să fie creată  Limba Română modernă  ca instrument de lucru  pentru transmiterea şi implementarea ideilor în sensul Instrumentalismului Logic (numit şi Pragmatism în filosofia aplicată).

În cartea de memorialistică  „Echilibru între antiteze”, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, -- în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la  Schitu Măgureanu--,  furnizau   în fapt  modelul pe care încercau să-l imite în limba română. Dar în textele blogului nostru folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză ca  referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă,  noi am dat neologismului  "a implementa",  introdus în limba română după decembrie 1989,  semnificaţia pe care o are în limba engleză expresia compusă  "to carry out", sau,  în limba franceză,  expresia compusă  "mettre en oeuvre".

Între cele două radicalisme  în cunoaşterea modernă, reducţionismul şi holismul, optăm în cultura română la arhitectura informaţiei. Al cărei scop este aplicarea principiului identităţii din logică. În anvergura ei  se află  ce este comprehensibil (excludem căutarea “lucrului  în sine”!),  şi ce este necesar pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.

Arhitectura informaţiei, forma postmodernă a Principiului Identităţii pentru care pleda la 1904 Constantin Rădulescu- Motru într- o carte despre cultura română, este  construită prin  două abordări complementare : 'top down', adică demersul  conceptual descendent,  şi 'bottom up', adică demersul  conceptual ascendent. Abordările se racordează prin participarea la proiect.

Întrebuinţarea  elementelor anticipative şi/sau principiale aparţine abordării 'top down'

Utilizarea unor  indicatori predefiniţi este tipică pentru demersul  descendent în atacarea  problemelor dezvoltării. Factorii cognitivi,  --aşa cum este erudiţia--, sunt de asemenea elemente ce aparţin abordării în stilul 'top down'. Voinţa ca anticipare e tot element din  categoria abordării conceptuale descendente.

În  abordarea 'bottom up' se pleacă de la o bază cognitivă la prima vedere amorfă, şi se caută, creativ şi prin implicare personală,  o structură. Absenţa unor elemente pre-ordonate şi a unor elemente de anticipare este tipică demersului conceptual ascendent.

Observăm că factorii ambientali sunt în general nişte date caracteristice în abordările de tip 'bottom up'. Antamarea unei probleme pe baza unei mari cantităţi de date brute, de exemplu datele unui inventar al dezastrelor sau ale unui bilanţ al succeselor, ţine  de  abordarea 'bottom up'.  Abordarea conceptuală ascendentă   începe de la  fundamentele concrete şi tangibile ale unei situaţii 'de viaţă',  nu de la principii abstracte.

Construirea unei arhitecturi a informaţiei în limba română este cerinţă fundamentală pentru fiecare domeniu al cunoaşterii. Reamintim că în limba franceză, edificarea unei arhitecturi a informaţiei a fost esenţa programului  Bourbaki de refacere a fondului cultural - ştiinţific după hecatombele războaielor mondiale. Dar câţi dintre dascălii noştri au murit! Este timpul ca un proces de tip Bourbaki să fie iniţiat şi în limba română.

Uniformitatea de nivel de cunoaştere pretinsă  de intrarea  României în Uniunea Europeană cere, pentru a nu rămâne parteneri de rang inferior, şi post-modernizarea Limbii Române, construirea unor reprezentări ontologice de limba română  în toate domeniile, prin combinarea unor abordari 'top down' şi 'bottom up', deci pornind şi de la necesarele 'principii abstracte', cât şi ţinând cont de situaţiile concrete din România. Iar prin respectul 'situaţiilor  de viaţă'  din România, în domeniul intelectual,  ne referim atât la respingerea dispreţului faţă de influenţa bizantină, caracteristica esenţială a renascentismului în România, cât şi la respingerea dispreţului faţă de influenţa occidentală a Contra Reformei, fondatoare de mari universităţi şi la noi (de exemplu Universitatea din Cluj, ce nu-i ‚ctitorie maghiară’, necum  ‚ctitorie a regelui Ferdinand’, ci o ctitorie a iezuiţilor).

Poate că în locul cerinţei „academice” imperioase pentru construirea unui “DEX vulgar” (ca şi cum ar exista un DEX hieratic, precum şi un DEX eroic, formula lui Giambattista Vico este încă relevantă în privinţa construirii unei civilizaţii) noua revoluţie lingvistică ar fi trebuit începută printr-o cartare cauzală a tuturor cuvintelor dificile însă utile.  Cartarea cauzală  este o procedură folosită în managementul calităţii totale, aceasta fiind valoare pivotală în lumea postmodernă.

Sintagma franţuzească savoir faire cu semnificaţia de modus operandi,  în româneşte „mod de lucru” sau „metodologie”,  a  fost incontestabil folosită de elitele româneşti încă din secolul XIX. Noi o propunem în continuare, dar fără insistenţă şi ostentaţie, ca  alternativă la englezescul know how.

În textele din blogul nostru, ori de câte ori am considerat necesar am redat termenul care a fost punctul de plecare,  cel mai adesea  în limba engleză. Putem afirma că textul blogurilor este şi un Thesaurus pentru dezvoltarea durabilă în România. 

Exemplu revelator  pentru Noua Economie este „Dinamica   fluxurilor de  ‘savoir faire’ ('know how', ‘modus operandi’)". Aceste echivalenţe lingvistice trebuie să fie clare, mai ales că pentru obţinerea unor detalii suplimentare cuvintele pot să fie folosite ca intrări  într-un motor boolean de  căutare pe Internet.   Proiectând  acest fragment al discursului pe axa echităţii  intergeneraţionale, putem aminti, foarte local, că   multe dintre noţiunile abstracte necesare actualmente pentru înţelegerea folosirii unui „motor de căutare”  erau introduse într-un manual de logică aplicată nouă la Colegiul Carol din Craiova cu doi ani înainte de primul război mondial! 

Timpul “heideggerian” al Fiinţei este metafizic şi tehnologic. Sau, dacă vreţi, este secvenţializarea "filosofiei tehnologiei". Chiar şi în limba engleză actuală se pun acute probleme de limbaj proiectat în timp tehnologic. Metadatele privind dezvoltarea durabilă se prezintă acum pe web ca fragmentele unui meta-discurs  post-modern.

Textele  pe care le  propunem celor interesaţi de tema dezvoltării industriale durabile a României reprezintă reflecţia noastră  asupra  conţinutului informativ al unei vaste bibliografii acumulate până acum pe plan internaţional, precum şi sinteza ideilor acceptate, considerate paradigme, într - un text coherent, o reprezentare ontologică în limba română.

Intenţiile noastre strategice privind construcţia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă sunt precise, de asemenea ele sunt articulate într- un limbaj clar. Dar rămâne ca această strategie deliberată  să se transforme într- o strategie ideologică asimilată de   o comunitate epistemică. Este necesar şi un orizont de timp pentru câştigarea suportului politic pentru această strategie în Noua Economie din România.  Pentru a putea deveni o strategie ideologică, viziunea noastră asupra parcurilor eco - industriale pentru dezoltarea durabilă trebuie să fie larg acceptată de societatea românească, împărtăşită de lideri politici până la punctul la care această viziune  poate deveni o ideologie. 

Speranţa ce avem în succesul strategiei ideologice a parcurilor eco-industriale pentru dezvoltarea durabilă în România este în anumită măsură teleologică. Se bazează pe credinţa  că fenomenul planificării strategice a parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă, odată declanşat, se va mişca (spre deosebire de săgeata paradoxului eleat) către ţinta de auto-realizare.

Titus Filipas

Titus Filipas

"Friday, February 1, 2008Voiculescu a desfiintat CNSAS-ul Comentarii la Voiculescu a desfiintat CNSAS-ulblogideologicCCR are juristi de exceptie, care au motivat impecabil decizia privind legea CNSAS. Cineva cu o competenta mai redusa în stiinte juridice, de exemplu ziarista X, se referea parca la un nou Licurg atunci când scria cu infinit respect : ‘Ticu Dumitrescu, autorul Legii deconspirarii Securitatii’ (în România libera din 26 septembrie 2007). Cine ar confirma un proiect bun de lege, destinat în mod expres progresului României? Nu stiu daca tindeti spre alte optiuni, dar eu vad cartea aceasta de coduri perfecte numai în sensul filosofic. Are un titlu. Ea se cheama ‘Cultura româna si politicianismul’, si fu scrisa de domnul Constantin Radulescu- Motru la 1904. Trivium politic, s- ar putea replica. Dar în paginile cartii, profesorul Radulescu- Motru insista ca legea cea buna se compune numai în respectul principiului identitatii din logica. Se poate demonstra pe text extins si multimi de exemple ca Ticu Dumitrescu nu ‘adera’ la instrumentalismul logic. El doar bifeaza itemuri dictate de tovarasul (corect, a fost membru PCR, a facut Academia Stefan Gheorghiu de politruci PCR) Mircea Dinescu. Reamintesc ca pe data de 22 decembrie 1989, Mircea Dinescu a fost protejat de gloantele teroristilor mai abitir decât Ion Iliescu. Pâna pe 7 iulie 2006 nu întelegeam cum, totusi, Mircea Dinescu era primit atât de repede la Televiziunea Româna. Atunci ne -a explicat : Calea îi fusese deschisa la ordinele date de ‘tovarasul Gogu’. Cel mai puternic om din sistem. Si cel mai longeviv. În anul 1941, ‘domnul Gogu’ – pe atunci era taranist– a comis o cumplita tradare de tara si neam. A dus sovieticilor planurile de atac ale românilor care doreau sa elibereze provincia istorica Basarabia. Din cauza tradarii ‘domnului Gogu’, rusii au putut organiza cea mai mare ambuscada în care au fost prinse trupele românesti dupa trecerea Prutului. Ar fi interesant daca psihologi reali, -nu impostori gen Mircea Miclea-, ar viziona profesional jurnale cinematografice din prima epoca a comunismului aratând înalta conducere de partid si de stat. Când Gheorghe Gheorghiu-Dej priveste cu teama catre ‘tovarasul Gogu’, se vede bine cine este seful real în sistemul politic din România. Deci pe tot acel interval de timp din 22 decembrie 1989, –unii au uitat–, nimeni nu tragea cu arme de foc în Mircea Dinescu. Din cauza aceasta zic, locul lui Mircea Dinescu este în banca acuzatilor alaturi de Ion Iliescu, vinovati amândoi de crimele revolutiei. Oricum, un CNSAS cu Mircea Dinescu membru functioneaza în afara legii. În fine, sa revenim la textul doamnei Sabina Fati. ‘Ticu Dumitrescu, autorul Legii deconspirarii Securitatii’. Este propozitia asta eliptica si o propozitie adevarata? Ticu Dumitrescu a copiat doar legea pastorului german Gauck. Or, realitatea germana diferea considerabil de realitatea româneasca înainte de anul 1989. Principiul identitatii, în formularea lui Constantin Radulescu- Motru, cere în mod expres adecvarea la realitate atunci când se compune un bun text de lege. A existat o comisie de experti (dar nu cu studii la Stefan Gheorghiu) pe realitatea germana si pe realitatea româneasca, experti care sa analizeze diferentele? Sa întreprinda corectiile necesare, presupunând, optimisti, ca improvizatia asta (unii prefera termeni mai depreciativi) ar putea functiona ? Apoi, exista dubii mari ca Ticu Dumitrescu a fost realmente un detinut politic. Iata o marturie:“Cea mai grea perioada de teroare a fost perioada de înainte de 1964, perioada de exterminare. Eu am fost arestat în 1959 nov. de pe peronul garii în Jimbolia, acuzat de tentativa de trecere de frontiera, si condamnat de tribunalul militar Timisoara la 7 ani. Am executat pedeapsa cot la cot cu infractori politici, de ce te întrebi? pentru caci înainte de aug.1964 intentiele de a parasi tara ori cu gândul ori cu fapta, se considerau activitati anti comuniste, ceia ce ducea la condamnare cu motive politice. Am fost gratiat în 1964 iunie cu restul de detinuti politici. În 2003 sept. l-am vizitat pe dom.Ticu Dumitrescu pe 10 Mântulesa. Am crezut caci am sa gasesc un prieten, în loc am gasit un om care cred caci este lacom de atentie, egoist si fara bun simt. Eu am vrut sa stiu unde a fost încarcerat? Gherla, Aiud, Peatra, Salcia. Raspunsul a fost: ‘În alta parte’. Întrebarea cea mai mare este: ‘Cine l-a ales pe acest om ,Presedinte al fostilor detinuti politici? si cine continua sa-l suporte?’”Vezi si:http://www.romanialibera.ro/a104325c107474/prima-lege-de-reabilitare-a-victimelor-comunismului.htmlTitus Filipas, blogideologic.wordpress.comPosted by Dragos Bucurenci at 7:21 AM 0 comments"

Comentariul meu: Logica formală începe cu principiul identităţii. Dragoş Bucurenci este noul recrut în potera internaţionalistă care interzicea opera lui  Constantin Rădulescu -Motru, iar acum îi aruncă învăţăturile, --bine asimilate de alţii--,  la Coşul de gunoi. Titus Filipas

Există o carte de Belle Époque a lui Constantin Rădulescu-Motru despre ‘Spiritul legilor’ în România. Superioară variantei lui Montesquieu, pentru că pleacă de la necesitatea principiului logic al identităţii în construirea  textului de lege. În România de acum mai există speranţe.Titus Filipas

Iată şi comentariile noastre, pe care le-am postat deja pe blogul amintit (nu ştiu dacă au fost acceptate): În acord cu John Maynard Keynes (1883–1946), ideile ‚practice’ din economie şi dintr -o societate trebuie  să se bazeze pe sprijinul intelectual al unui doctrinar ori al unui filosof. Ei bine, pentru România, sprijinul intelectual  pentru societate vine din partea filosofului Constantin Rădulescu- Motru (1868-1957), primul dintre cugetătorii români cu intuiţia raţionalităţii pe linia scolastic– anselmiană.  Dintre toţi cugetătorii români, unicul creator de autentic sistem filosofic a fost tocmai Constantin Rădulescu- Motru, năpăstuit de comunişti, cu imagine urgisită chiar şi acum de potera internaţionalistă care controlează lumea, din pricina faptului că nu a fost „politiceşte corect”. L- au lăsat să moară de foame ordinele cominterniştilor care au luptat în Spania şi au dominat  politica românească neîntrerupt din 1945 şi până acum  (ei au confiscat de facto revoluţia din 1989, şi au transformat -o în catastrofă naţională! ). Se spune chiar şi în prezent, fie direct,  fie indirect însă ameninţător la adresa potenţialelor dezvoltări independente şi pozitive  din cultura română, că  năpăstuitul Constantin Rădulescu- Motru şi-  a meritat cumplita soartă! Titlul unei cărţi recente :  ‘Formele fără fond, un brand românesc’,  este mai curând mărturisirea sentimentelor autorului faţă de cultura română. El va fi citit şi recitit, ‘no doubt’, de multe  ori ‘Cultura română şi politicianismul’, cartea lui Constantin Rădulescu-Motru din 1904. Dar ideea centrală acolo este PRINCIPIUL IDENTITĂŢII, pe care Constantin Rădulescu-Motru îl interpretează, pe bună dreptate, în sens anselmian. Cultura occidentală  si tot progresul Occidentului pleacă din softul scolastic-anselmian, sinteză a dogmei Bisericii  Răsăritene. Principiul identităţii, în formularea lui  Constantin Rădulescu-Motru,  ar putea fi  nucleul  softului  pentru modernizarea României. Iar Max Weber (1864-1920), într-un studiu  fundamental despre etica şi succesul afacerist al capitalismului protestant,  trece sub tăcere faptul că nordul Europei  a fost  doar imitatorul capitalismului catolic din sud, bazat într-un  mod tradiţional pe întreprinderile mici. Chiar şi în Italia de acum, întreprinderile mari dau faliment natural prin creştere: vezi cazul Parmalat, vezi dificultăţile lui Fiat.  Dar succesele capitalismului timpuriu din Veneţia  şi Genova  nu ar fi fost posibile fără o invenţie venind de la Mecca : ‚Quirad’-ul.  În lumea arabă  dinainte de Mohamed, falimentul era urmat de sinucidere : „I’tifad”. Este complet falsă  ideea că sinuciderea ar fi  fost vreodată  predicată  de Islam: falimentul, de exemplu pierderea pământului, --prima măsură pentru valoarea economică--, se continua printr-o sinucidere  rituală, un precept arab pre-islamic.  În piesa „Neguţătorul din Veneţia”, atenţia lui William Shakespeare este focalizată peiorativ asupra evreului Shylock nu din  motive de antisemitism, ci pentru faptul că acesta nu accepta regulile quiradului arabic, preluate deja de Europa ! Quiradul combina împrumutul cu parteneriatul,  într-un contract comercial care  nu era însoţit  de penalizări  pentru pierderi, şi  a fost preluat de italieni sub forma de ‚commenda’. Contractul  se  caracteriza printr-o  alocaţie echitabilă a riscului. Cine au fost primii care l-au adoptat ? Veneţia, Genova, şi… Ordinul Benedictin. Aşa se explică fastul, chiar opulenţa, etalate  în  1071 A.D. la consacrarea abaţiei Monte Cassino, precum şi originea  sumelor  enorme cheltuite de benedictini  pentru alfabetizarea şi culturalizarea Europei. Titus Filipas