patinez. Stânga-dreapta şi balans în poziţii contorsionate. Ajung foarte rar cu fundul pe gheaţă, şi cu atât mai mult îi simt apropierea rece, parcă mă doare, parcă vreau să mă întind pe spate şi să mă uit la cer dar nu este cer. Este gri şi frig, şi ghiaţa sub mine. Rece, alunecoasă, familiar in a way i wish i could forget all about.

Nu am multe poze cu mine aici. Sunt toate pe la Zalau, prin sertare înţepenite, sau in foldere din fundul calculatorului, si am uitat de ele. Nu mă uit la poze, de obicei, decât atunci când le pot vedea exact dupa ce au fost facute. Nu îmi place să-mi răsfoiesc albumele vechi de câţiva ani, pentru că nu mă recunosc în fata prea slabă de acum 5, în fata tăcută de acum 3, şi cu atât mai puţin în copilul încrezător de acum 10. Nu sunt eu aceea, şi mi se face greaţă când mă gândesc la fetele din poze ca şi cum ar fi părţi ale mele. Parcă, într-un impuls canibalic, aş fi înghiţit copilul, fata, adolescenta. Parcă le-aş fi deschis craniile şi le-aş fi mestecat în grabă esenţa existenţei. Le cunosc, parcă am fi prietene şi parcă le-aş înţelege fiecare raţiune, fiecare tristeţe. Au trecut prin mine. Nu există în mine. Oamenii aceia au trecut prin mine ca sustenenţă şi au încetat să mai existe demult. Ţin închise cadavrele lor între folii de albume, sicrie de sticlă în cimitire de plastic.

Mă recunosc din când în când în alte poze, în oameni vii sau morţi, dar nu ucişi de mine. Îmi recunosc ascunzişurile în spatele părului vreunei femei, în fustele vreunei curtezane, prin buzunarele hainei unui bărbat cu părul negru. Acolo sunt eu, şi pot găsi ce am fost şi ce voi fi tot acolo. Soulmates sau prieteni necunoscuţi, oameni fără nume, aşa cum nici eu nu îmi recunosc numele ca prieten, ca şuviţă de păr sau ca jupon de dantelă, parte din mine.

Sora mea are ochi maro, care devin galbeni la apusul soarelui. probabil că este un strigoi. eu am ochi maro, care devin verzi într-o lumină puternică. poate suntem homunculus, monştrii unui frankenstein comunist. poate că, în ultimul an al conducerii comuniste, în laboratoarele secrete ale unei organizaţii finanţate de stat, dar necontrolate de un sistem care era incapabil să o înţeleagă, un om de ştiinţă tip mad scientist a făcut experimente genetice şi a reuşit să construiască un copil neuman, neomenesc, neortodox. şi i-a spus coco.   Nu găsesc ridicolă repetitivitatea acestei tendinţe absurde, pe care au avut-o atâţia înaintea mea, de a mă separa, fizic şi genetic, de grupul grupurilor de indivizi pe care mi-i simt exteriori, şi cărora ştiu că nu voi putea să mă adaptez. Nici unui grup, nici unui om, nici nu vreau să încerc. Aşa cum oricui i-ar fi frică să dispară, să nu mai existe, şi mie îmi pare oribil să mă omor pe dinăuntru, să nu mai fiu, să las corpul acesta sub legea altui eu, ca un zombie, amintire a femeii de acum. Dar sunt ridicolă, ştiu că mor şi renasc şi sunt alta, cu fiecare zi care trece. Sunt la fel de ridicolă ca orice om care se declară religios, şi totuşi îi este frică de moarte.

I'll cower again, i'll hide and pray it away, and hope it gone. Good god, after all these yars, here i am, still afraid of the dark.  

Cer prea mult, probabil, dar nu-mi pasă, sunt aici şi vreau să fie lumea mea, nu accept altă lume şi nici concepţia altora despre cum ar trebui să fiu. Dacă nu mi-e at să fiu fericită, e ok şi aşa, dar plastic inert şi omogenizat refuz să fiu. Ok, poate că sufăr de prostia aia bipolară, poate că-mi schimb părrile prea des, dar nu am omorât încă pe nimeni şi nu mă veţi putea închide nicăieri. Decât poate în mine. Mi-am închinat sufletul unui zeu fără nume, dar care îmi răspunde uneori. Aş spune că mi-e bine, că n-am de ce să plâng, şi nici nu-mi curg lacrimi pe faţă. dar le simt inundându-mi pieptul cu o durere surdă, mută, oarbă, orbitoare.

Iubitule, dacă citeşti încă odată aberaţiile mele, nu ştiu ce ar trebui să scriu aici pentru a te face să nu te îndoieşti cumva de mine. Nu ştiu nici măcar dacă am dreptul să încerc să fac ceva, orice, din tine sau dine ce simţi tu. Dar aşa am învăţat din filme şi reviste, să manipulez până ajung la happz end, chiar dacă nici nu-s sigură că ştiu ce-i aia happy. Ştiu numai că nefericirea ta este un coşmar prea posibil ca să mai pot închide ochii seara, fără atâtea somnifere câte nu luam pentr a-mi vindeca infinitele insomnii. Trebuie să-ţi spun că regret de multe ori, aproape de fiecare dată cân închid, scârbită, fereastra cu site-ul pe care am postat ceva nou, momentul în care ţi-am dat cheia acestei colecţii de ură şi silă. N-ar trebui să vezi tot ce e mai urât în mine. Nimeni, in cei care mă cunosc, n-ar trebui să ştie de adresa asta stupidă. Chiar dacătu ai zis că vrei să mă cunoşti cât mai bine, înainte de a mă piere, tot nu e ok. Şi oricum, când, sau cum, crezi că o să mă pierzi, mă întreb. Îmi simţi zilele limitate, cu aceeaşi morbidă predilecţie spre perisabil ca şi mine, sau prevezi un final de o banalitate excesivă a iubirii dintre noi, transformi primul meu exerciţiu de amor într-o poveste clişeizată. Dar nu va fi aşa, oricum o filtrezi tu, povestea asta nu are sfârşit în mine, ci doar, poate, prin mine. Nu mă ştiu opri, dar ştiu pune punct. Oricum, ar fi cazul să pun punct acestui post acum, sunt ameţită şi e prea probabil ca tu să citeşti cu adevărat ce-am scris.

 PS: te iubesc nu prevede vreo finalitate 

Nu am muşchii lucraţi, nuo pot fugi destul de repede. Nu am simţul moral dezvoltat, nu vreau să salvez lumea. Mă dor ochii, mă doare carnea de sub coaste, care se zbate să iasă din zoo şi să ajungă, unde, în rai? Raiul nu primeşte nebuni.

“'But I don't want to go among mad people,' Alice remarked.

'Oh, you can't help that,' said the Cat. 'We're all mad here. I'm mad. You're mad.'

'How do you know I'm mad?' said Alice.

'You must be,' said the Cat, 'or you wouldn't have come here.'” ~ Alice In Wonderland, Lewis Caroll

I'm running, in my head, hitting the walls of my skull, i'm scratching at them, breaking my nails, painting my cottage on them in grey matter. I'll have a dog and two cats. I'll raise hens and buy milk from the old couple across the street that own a cow, i'll get my grain from neighbours. I wont have internet or a tv, but i'll have windows in all three rooms. I'll cry, every week, for the one who wouldn't follow me, i'd write him letters and apologise and never send them, and i'd paint him pictures and cover my spare room with them. I'd hug my cats and dog all night long, from 3 to 11, i'd lock myself in the house for one day a week and suffer, and every other day i'd still be insede, just allowed to exit, able to contaminate that air with my filthy, intoxicating words that i could not cotain even there.

I'd die in about 3 years in my haven, i'd crumble under my own weight that this world that i hate so much makes me forget.

 break me in small parts that go in small doses-->                       http://www.youtube.com/watch?v=PhLnPifHqQU&feature=related

Nu l-am văzut de câteva zile, singurul om care nu cântă morţilor. El mă ia de mână şi mi-o trage spre el printre gratiile cavoului. Lumina îmi arde ochii cu pupile dilatate, îmi înroşeşte pielea prea albă, mult prea albă. Nu vreau afară, dar vreau la el, şi dacă îl aduc înăuntru nu va mai fi el- purtătorul soarelui.

E ca o durere constantă, aşa cum mă dor uneori umerii şi genunchii, de parcă vântul şi umezeala din cavou ar fi cauzat reomatism cadavrului machiat şi şters de praf dinăuntru. Mi-e încâlcit părul, şi gândul ăsta e prins printre şuviţele acoperite cu prea multe straturi de vopsea. Aş putea muri, chiar acum, aş putea sări de pe un bloc sau de pe cetăţuie. N-ar fi prea greu, nu m-ar durea să sar de la etajul 10. Nu aş avea de regretat prea mult. Doar lacrimile lui, durerea lui, a omului care mă trage, din când în când, afară, mă scapă de aerul mucegăit din apartamentul meu. Şi gemetele patetice ale muribunzilor din apartament. Pentru durerea lui, care o simt vie în mine, reciprocă, şi pentru că nu aş fi aici ca să văd dacă mami şi tati ar plânge, s-ar jeli sau, atât de necaracteristic lor, ar realiza în final preţul tăcerii, nu voi sări de pe nimic. Pentru moment.

Sună atât de aiurea, că nu am motive mai ale mele. Că nu am ambiţii şi visuri care să mă ţină legată de lume. Dar m-aş minţi dacă mi-aş spune că e altfel. Nu sunt aptă să mă înfunt cu lumea, nu vreau bătălii, nu sunt războinică. Nu vreau să mă angajez la o firmă internaţională şi să-mi iau haine scumpe, să lucrez 8 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, 11 luni pe an. N-am nici un chef să stau la oraş, dar n-aş supravieţui pe la sate. Politicacaca îmi face greaţă, la fel fanaticii religioşi, homofobii, bărbaţii care râgâie fără să-şi ceară scuze, oamenii care cred că sunt "babani", oamenii care îi judecă pe alţii, bârfitorii, ipocriţii, omenirea ca mare chestie dominantă. Ar fi mai bine să sărim cu toţii.   De ce aş vrea să mă aflu într-o lume car îmi repugnă, pe care orice fir de mine o respinge inechivoc... Aş vrea să fie totul ok, să pot şti că nu voi ajunge niciodată scriitoare înfometată, dar nici aşa nu merge. Mai vedem.

Dacă citeşti urletul meu incoerent spre bec, probabil că nu-mi place de tine, şi nici tu nu mă prea înghiţi. Dar marele internet ne-a adus împreună.

 Azi, prietenul meu, the man, mon mec a moi, mi-a spus să-i spun dacă nu vreau sau nu pot să-l văd, să-l anunţ dacă se întâmplă să n-am chef de prezenţa lui. Şi da, se întâmplă să nu vreau să am pe nimeni în jur, să îmi doresc libertate faţă de muribunzii mei şi de orice altă creatură muritoare. Dar de el am nevoie, de el nu mă pot lipsi, se pare. Uneori am impreisa că aş putea, totuşi, să nu mai depind de pieptul lui cald ca să mă simt mai umană şi mai puţin carne în proces de descompunere. Dar când mi-e mai rău şi când mi-e mai bine, la el mă gândesc, şi nu pot să-i spun chestii poetice, chestii dulci şi siropoase, căci mi-ar părea ridicol. N-aş fi eu.

 Îmi trebuie linişte ca să scriu, tăcere absolută, moartea auditivului. M-au întrerupt gemetele. Mai bine tac şi eu din taste.