Întâi că am mers şi eu de multe ori cu trenul Iaşi-Timişoara, pe drept cuvânt numit "trenul foamei", pentru a ajunge fie la Sibiu, fie la Oradea, fie la Tg. Mureş, la congrese studenţeşti, sau până la Arad pentru TOEFL iBT. Cand mi-am permis să merg la cuşetă, a fost cât de cât suportabil, dar la clasa a II-a...

Apoi, citind tot ce a scris până acum (prima pagina a romanului o găsiţi aici), îmi aduc aminte cu un zâmbet mai mult sau mai puţin amar despre amicii şi colegii mei basarabeni. Am avut şi colegi de grupă, dar şi de serie, iar prin intermediul prietenei am cunoscut multe fete şi băieţi moldoveni.

Din punctul meu de vedere, fetele nu sunt nici mai curve, nici mai proaste decât cetăţencele românce. Mai frumoase... aici e chestiune de gust, cred. Multe se apropie de acel model rusesc-blonde cu ochi albaştri, dar sunt şi roscate şi brunete naturale. La fel ca orice alt grup, sunt şi mai frumoase, şi şi mai comune. Repet, de gustibus!

Apoi, băieţii sunt si ei normali, precum conaţionalii mei: şi mai de treabă, şi mai puţin, unii destepţi, alţii mai puţin şi tot aşa. Eu m-am simţit bine între ei, sunt în marea majoritate calzi, prietenoşi, deschişi, stiu să facă o petrecere.

Evident, nu pot nega că există basarabeni care se simt sufocaţi de rigorile legilor. Dar, având în minte experienţa personală ca străin într-o altă ţară şi respectiv problemele românilor în Italia, sunt mai precaut cu generalizările.

Ce ştiu sigur e că mi-e dor de bomboanele "Bucuria", cu aromele lor ciudate şi texturile crănţănitoare; mi-e dor de poveştile lor, spuse în acea limbă dulce, plină de arhaisme şi regionalisme, cu un cult al diminutivării, de vinul de Cricova negru ca pamantul sau galben ca uleiul în acele sticle deosebite, de şuba (căutaţi reţeta, că merită), de conservele pe care le face fiecare în casă. Mi-e dor de acel " nu veniţi până în cămin, că am primit pachet de acasă?".

Confirm şi eu, din păcate, probleme cu trecerea vămii, cu transportul. Ţin minte că era mare jalea pe timpul carantinei pentru gripa aviară, pentru că mare parte din studenţii moldoveni din Iaşi se bazau pe mâncarea adusă de acasă, ce îi scutea de multe cheltuieli, ori la vamă le erau oprite genţile cu conserve si borcane, ouă şi pui.

Din păcate, tinerii elevi şi studenţi basarabeni care îşi fac studiile în România mai au de suferit încă din cauza acestor prejudecăţi. Ceea ce povestea Ruxandra într-unul din capitole privind reacţia negativă a unei părţi a studenţilor şi profesorilor români faţă de colegii basarabeni este încă adevărat. E păcat că se spune "Basarabia e a noastră...", dar încă se gândeşte "... dar fără basarabeni".

Aşa că îi mulţumesc şi eu Ruxandrei pentru ceea ce şi cum scrie şi îi urez multă inspiraţie. Sper să o citiţi şi voi!

De aici, de departe, parca suna altfel urmatoarele versuri:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

La Multi Ani, badie!

Stiam de mult de ciudatenia asta cu armele de aici. Vazusem "Bowling for Columbine", mai prindeam pe CNN sau pe internet stiri despre diverse masacre, asa ca eu credeam ca stiu la ce sa ma astept. Ei bine, n-a trecut prea mult si a reinceput sezonul de poc-poc. Intai a fost incidentul de la universitatea Virginia Tech, in care baiatul trigger-happy mobilat cam dadaist la masarda s-a suparat pe fosta gagica si a zis sa se racoreasca, facand niste site pentru taitei din colegi si profesori.

Apoi, un alt tanar cu probleme psihice, trecut prin nu stiu cate institutii sociale (ca sa nu zic camine de copii) si familii adoptive, s-a decis el ca e prea aglomerat la shopping intr-un mall din Omaha, asa ca a luat liftul pana la ultimul etaj si, odata ajuns, a avut un spasm la aratator, asa, cat sa doboare cateva persoane mortal si sa raneasca altele. Apoi, probabil ca a vrut sa se scarpine cu catarea, dar nu si-a dat seama ca inca tragea, asa ca a murit prin deces.

La cateva zile, intervine combinatia paradisiaca (in viziunea republicanilor) de religie si miros de praf de pusca: un baiat ce fusese dat afara anterior dintr-o institutie ce pregatea viitori misionari evanghelisti din Colorado a incercat si el, saracul, sa ramana peste noapte la acea institutie, dupa o petrecere. Vedeti? Si sa mai spuneti ca nu sunt bune mesajele alea sociale cu "Don't drink and drive!". Ei, bine, fostii lui colegi nu i-au dat voie la pat si toaleta, asa ca baiatului i s-a luat brusc de versete si vindecari miraculoase si prin urmare i-a impuscat pe 2 tineri si a mai ranit cativa. A reusit sa scape, deci Dumnezeu tinea cu el. Asa ca a mai chemat un prieten (Who wants to be a millionaire shooter?) si s-au deplasat vreo 70 de mile catre una din cele mai mari biserici evanghelice din US (construita de un nene pastor numit Ted Haggard, care, in aceasta paranteza fie spus, a decazut de la statutul de semi-zeu la acela de homosexual ce nu recunoaste). Acolo, au pus explozibil in jurul mega-cladirii, apoi au intrat inauntru: surpriza, era chiar slujba! Asa ca au avut in cine sa traga.

Dar... Dumnezeul lor e mare: o agenta de paza s-a napustit cu mainile goale asupra lor si l-a ranit pe unul dintre ei. Dar nu asta a fost momentul cel mai inaltator, ci conferinta de presa de dupa: cu o stralucire in ochi pe care am vazut-o doar la unii pacienti la Socola, doamna in cauza spunea unei sali pline de reporteri barbati ca nu e casatorita, dar e convinsa ca Dumnezeu ii va scoate in cale un barbat care sa o merite. M-a pufnit rasul, caci imediat m-am gandit ca poate era chiar cel pe care vroia sa il imobilizeze.

Apoi am vazut pe ESPN ceremonia de decernare a premiului Heisman, care se acorda celui mai bun jucator de fotbal american la nivel de colegiu. Domnul care a castigat anul asta, floridian de loc, a reusit din nou sa imi dea frisoane, prin discursul evanghelioid: Dumnezeu in sus, Dumnezeu in jos, Dumnezeu primul, Dumnezeu ultimul si tot asa. Astept articolul peste cativa ani care sa dovedeasca ca baiatul asta punea serios mana pe steroizi sau HGH, ca sa ma lamuresc daca Dumnezeu are actiuni la firme farmaceutice.

In sfarsit, una din marile teme ale campaniei electorale prezidentiale in US este religia. Odata ca unul din principalii candidati republicani e mormon, religie considerata cult necrestin de multi evanghelici (ca se pare ca evanghelicii astia au cumparat monololul crestinatatii in US), dar are printre sustinatori si pastori evanghelici. Chiar a fost nevoit sa sustina un discurs despre religie si importanta ei pentru el (e adevarat, precizand prea putine lucruri clare despre mormonism). Dar nu asta e cel mai flagrant lucru: noul star al republicanilor este Mike Huckabee (yep, pretty redneck name!), fost pastor baptist. Asa cum Rudy Giuliany folosea expresia "9/11" in orice fraza, asa si nenea Mike umbla cu Isus in gura de fiecare data cand vorbeste.

Trebuie sa recunosc ca, din punct de vedere al marketingului politic, e tare tipul: a lansat primul un mesaj electoral de Craciun (in care multi au vazut o mare cruce alba, data de iluminarea inteligenta a unui raft de biblioteca; dupa el, au raspuns si alti contracandidati cu astfel de mesaje, mai mult sau mai putin reusite), face figura aparte in randul celorlalti candidati republicani prin limbajul ne-agresiv, prin elocinta si modul cum a raspuns la intrebari si provocari in timpul dezbaterilor televizate. Azi mi s-a oprit respiratia cand l-am auzit spunand ca recenta urcare in sondaje se datoreaza nu unei lucrari omenesti, ci, ati ghicit, divinitatii; mai precis, totul e facut de acel tanar care, cu 5 pesti si 2 paini, a hranit o adunare intreaga de oameni. Yep, cred ca de acum il are pe Isus pe speed-dial.

Hmm, si acum sa ajung si la concluzii. Eu nu pot intelege cum se leaga aceste doua lucruri. In nici un moment de dupa incidentele armate nu am auzit nicaieri, pe nimeni aducand macar vorba despre o posibila limitare a accesului la arme a unor anumite categorii de oameni sau controlul mai puternic al modului cum se acorda licenta de detinere. Nuuuu, asta ar fi insemnat alienarea unei categorii imense de electorat. Abia zilele astea NU se discuta despre o lege care ar limita accesul persoanelor cu boli psihice la arme. Spun ca nu se discuta, pentru ca legea merge prin procedura de aprobare tacita. Cum ar veni, cine are electorat care nu vrea sa auda de limitari, nu va spune nimic, iar cine are votanti ce vor niste reguli, se poate lauda ca exista o astfel de lege. Toata lumea castiga: politicienii, fabricantii de arme, pompele funebre si mass-media. Mai mult, sunt multi care se opun cu vehementa unei perioada de asteptare la cumpararea unei arme, pentru a fi verificat cel care doreste licenta. Sunt gigei, inclusiv mormonul de mai sus, care sustine ca e simplu de verificat acum persoana, deci nu e nevoie de perioada de asteptare. Daa, a cumpara o arma e acelasi lucru cu a lua un credit, tot Social Security e de ajuns pentru a afla credit score. Chiar, de ce nu fac un gun score? Alta paine buna de mancat!

Inteleg ca exista un amendament la Constitutia americana (al doilea), ce da dreptul cetatenilor sa aiba arme. L-am citit in original si cel putin 2 aspecte imi sar acum in ochi:

• nu spune nicaieri ca e obligatoriu ca cetatenii sa aiba arme, deci se pot face reglementari in aceasta directie
• amendamentul se refera la o forta militara organizata, care sa apere securitatea si libertatea unui stat; ori de aici si pana unde s-a ajuns e cam mare distanta.

Nu sunt specialist in drept constitutional, asa ca luati parerile de mai sus doar ca pe ganduri personale.

Desi numarul mortilor datorate armelor de foc nu scade deloc, nu se face nimic legislativ pentru limitarea accesului la arme. Dar e de inteles, in conditiile in care NRA (asociatia de profil din US) e extrem de puternica, sprijinul ei fiind dorit de orice candidat republican.

Ceea ce eu nu pot intelege, cu limitata mea cultura crestina, e cum se impaca perceptele biblice privind sanctitatea vietii cu acest mare OK Coral generalizat. Cum poti fi un bun crestin si in acelasi timp sa scoti mai repede pusca decat sa intorci celalalt obraz.

In plus, lumina din ochii fanaticilor religiosi nu e in alt spectru decat cea din ochii pistolarilor de ocazie...

PS: Pentru ca tot am atins subiectul Huckabee, din nou nu pot sa nu obsev prostia (ca deja nu mai am eufemisme) americanilor. In 2000, Bush n-a pierdut la diferenta mai mare (pentru ca a pierdut la vot, chiar cu tot sistemul complicat, de vot indirect) pentru ca boborul l-a vazut mai de gasca, mai popular, mai folksy decat pe Gore, care era catalogat drept teapan, impersonal, de plastic. Ma uit acum la ce se scrie in presa si vad ca lumea il place si pe nenea pastorul din aceleasi motive: ii da cu religia, vorbeste calm, zambeste, face glume, pare inteligent, dar nu atat de mult incat sa ii complexeze pe alde Billy Bob Jo si Bubba. Se pare ca n-au invatat nimic, in cei 7 ani, din ilegalitatile, agramatismele si bancurile proaste ale lui Dubluveu. Dumnezeu cu mila!

Domnul asta de mai sus nu face acupunctura, ci e Sf. Sebastian legat de cruce, drept tinta pentru soldatii romani. Ca si el fusese unul pana sa fie condamnat pentru ocrotirea crestinilor, e alta poveste. Destul ca era din Milano (asa imi explic multe).

Eu am aflat destul de tarziu de faptul ca am o zi onomastica. Cred ca eram la bunici la Broscauti si, plictisit pana peste cap (deh, ca la tara iarna, cand e prea frig), studiam calendarul ortodox si am descoperit minunea. Alaturi de Daniil Sihastru si de ceilalti crestini omorati odata cu Sf. Sebastian, figura si domnul din poza.

Acum, pentru postul asta, am citit din nou un pic pe wikipedia despre el. E mare patron (nu chiar ca Jiji, dar oricum), al infanteristilor, atletilor, iar baietii veseli si-l revendica si ei. Puschea pe limba!

La Multi Ani celor cu acelasi nume!

Am ramas destul de brusc fara mancare, asa ca am fost nevoit sa merg la cumparaturi in timpul saptamanii. De obicei, vinerea sau sambata prestez asa ceva, dar foamea bate traficul.

Pentru ca trebuia sa mai iau si cate ceva nealimentar, am decis sa merg la Walmart, desi stiam din start ca nu voi gasi cateva lucruri de care m-am mai plans (mezeluri bune si chiar branza), dar trebuia sa fac compromisul. Mi-am gasit ce aveam de luat, am cam parcurs lista facuta de acasa, am luat si ceva pe langa, dar care e comestibil. Din nou m-am enervat cu verdeata: nu stiu cum e crescuta, transportata sau tinuta, dar verdeata la supermarketuri nu are miros; sau daca are, miroase a clor. Trebuie sa gatesc ceva pentru o petrecere si imi trebuia fie patrunjel, fie marar. Pe naiba! Si nu doar la Walmart am patit asa cu verdeata. Pana la urma, cred ca pe langa busuioc (care merge bine, pentru ca aici sunt si 27 de grade ziua, soare, iar noaptea nu e rece) o sa plantez in primavara si patrunjel si poate marar. Totusi, am luat niste cimbru verde, la cutiuta (pret indecent, dar...). Mai am eu niste ierburi uscate, sper sa iasa ce vreau.

Abia terminasem merele aseara, asa ca aveam nevoie de alte fructe. Am renuntat la sucurile de fructe si la iaurt (cel putin iaurt am tot mancat in toamna) si am ramas doar cu fructele-varianta de multe ori mai scumpa si mai putin gustoasa. Am trecut nepasator pe langa standul cu banane, m-am mirat din nou de uratenia citricelor, am trecut pe langa mere (ca am tot mancat vreo 3 saptamani) si... am inlemnit! In fata mea, intr-o lada, deasupra unor guave, tronau ELE! Rodiile!!! Era prima oara cand le vedeam aici. Am avut instantaneu in nari mirosul Egeei. Prima rodie am mancat-o am furat-o din copacul de langa Kastra, cetatea ce strajuie "celebrele" statiuni Panteleimonas si Nei Pori. Era un singur pom, langa cetate, singur, plin cu rodii. Am luat una, era inca necoapta, acra ca o soacra batrana, dar atat de parfumata. Tin minte ca am lins la ea vreo ora, de acreala, dar si pentru ca parca nu vroiam sa se termine.

Am mai mancat apoi rodii si in tara, mai coapte si chiar speciale.

Ah, n-am avut telefonul la mine sa pozez lada, dar am despicat una imediat ce am ajuns acasa. Ia de salivati:

Dupa ce mi-am epuizat lista, am vrut sa gasesc si sectorul cu decoratiuni de Craciun, pardon, sarbatori. Care el, sectorul, e de fapt impartit in mai multe: felicitari de Craciun, jucarii de Craciun, pomi de Craciun, instalatii luminoase de Craciun, diferite forme de pus pe casa si in curte de Craciun si tot asa.

E poate momentul sa spun ca sunt un mare fan al decoratiunilor de Craciun, asa ca vederea celor mai mari globuri vazute vreodata (diametru cam 50-60 de cm), a figurinelor din sarma cu beculete, bune de pus in curtea casei (caprioare, pitici etc), a diverselor instalatii electrice mi-a produs o mare bucurie. Evident ca m-am apucat sa incerc sa vad cum merg beculetele-oamenii e pregatiti pentru astia ca mine, asa ca la raionul respectiv sunt tripluri la fiecare raft.

Ce mi-a placut la instalatii: au din design posibilitatea de innadire, adica stecherul de la una se potriveste intr-o "priza" a urmatoarei instalatii, asa ca poti sa faci una destul de lunga; au de asemenea diferite modele pentru decorat pe afara: in benzi, agatatoare etc. Ce nu prea mi-a placut a fost faptul ca imensa majoritate erau statice, neavand acel mic modul electronic care sa le faca sa clipeasca in diferite patternuri; exista totusi o solutie si la asta: au inclus in unele pachete niste becuri speciale, care, puse in locul unuia "normal", fac sa clipeasca intreg circuitul.

Da, am petrecut ceva timp acolo. Inca nu sunt hotarat daca imi iau ceva pentru cele vreo 10 zile cat mai stau in Orlando, asa ca nu am cumparat nimic. Preturile nu erau mari, dar nu m-am hotarat. De la simple globulete, pana la brazi artificiali cu lumini incluse din constructie, poti gasi cam tot ce vrei. Ma tot uit acum prin camera sa vad ce s-ar potrivi. Chiar daca idiotii astia de americani dau jos toate decoratiunile pe 26 decembrie. Da, pe 26 totul se demonteaza si se baga in cutii pana la anul. Asta dupa ce au fost puse de la final de noiembrie.

Ahh, ca ultim amanunt de culoare, in boxele de la Walmart, in sectorul decoratiuni, se auzeau cantece evreiesti de Hanukkah. Curat political correctness!

UPDATE: am terminat si rodia, intre timp. Acum mi-am dat seama de ce retinusem eu ca am muncit mult la cea din Grecia: dureaza mult sa mananci nebunia asta de fruct. Dar gustul acestor mici diamante sangerii face tot efortul!

Anul asta nu imi fac ghetele cu crema. Nu am ghete, in primul rand, ca aici e prea cald pentru asa ceva. Doar pantofii sa mi-i fac, dar sunt noi nouti, ca nu am apucat sa ii port, deci n-au nevoie. Si pantofii sport sunt albi si curati, ca astia nu au praf aici. Papucii de casa? Doar sa ii spal...

Si apoi, chiar daca as avea ghete, chiar daca le-as lustrui, ce folos? Doar sa imi dezvolt brusc alter ego-ul spre o personalitate multipla si sa ma pacalesc singur. Nu cred ca as reusi, in asa timp scurt.

Imi aduc aminte cu enorm de multa placere de ziua asta. Cand eram copil si inca credeam ca vine un mosneag sa imi puna cadourile in ghete, tin minte ca incercam sa stau seara cat se poate de tarziu, doar, doar l-as prinde. Prima data, cred ca ai mei m-au trimis la somn, apoi m-au lasat pana adormeam oricum. Apoi, cand am crescut si stiam... situatia (ca "adevarul" era mai frumos cand eram mic), tot asteptam cadourile. Incercand sa obtin cat mai multe, ii faceam ghetele si mamei si tatalui: raritate, ca nu imi place activitatea respectiva, dar atunci avea un farmec aparte.

Apoi, plecand la facultate, au fost ani in care mi-am facut singur cadoul sau mi le facea prietena. Oricum, era atmosfera, puteam discuta cu amicii si colegii despre ce primiseram fiecare.

Acum, aici... nici nu stiu daca sa le explic colegilor americani ce si cum. Desi sunt decoratiuni de Sarbatori, desi a mai coborat un pic temperatura, tot nu ma simt intrat in atmosfera de sarbatori.

O sa ma gandesc eu la ceva micut, ce mi-ar placea si pe care cumva sa il cumpar fara sa imi dau seama...

Va urez sa va aduca Mosul lucruri frumoase, de la oameni asemenea! Ah, si sa imi spuneti pe urma ce v-a adus!

UPDATE: intre timp m-am dedublat si am ajuns si la un magazin, pentru ceva cumparaturi necesare si unele de placere. Pentru ca de mult imi era pofta de niste bomboane de ciocolata (gen praline etc), am zis sa iau o cutie, nu prea mare, nu prea mica. Am ajuns acasa, am descarcat din portbagaj, am mancat o cina intarziata si am ajuns in final si la bomboane. Cand am deschis cutia, sa vezi surpriza! Pe spatele capacului, o schema foarte precisa cu ce contin bomboanele. Nu stiu daca sa rad sau sa ma minunez. Dau mai jos poza, dati click pe ea pentru varianta mare, unde se pot citi bine numele bomboanelor cu pricina. La gust sunt OK, dar nu e chiar ciocolata belgiana sau torineza!

Bine, mi-am mai luat si capsuni (desi pretul e aproape obscen) si smochine.

Desi filmul e dublat in engleza, au pastrat totusi cateva replici in italiana originala, printre care si celebra "Buongiorno, Principessa!"; mi-as fi dorit sa ascult filmul in italiana, totusi nu e un mare impediment dublajul, care utilizeaza voci foarte apropiate de cele ale actorilor italieni. Nu stiu de ce, dar am impresia ca Benigni s-a dublat chiar el pe el.

Uneori, mai fac si americanii "greseli", sa dea filme de acest fel!

Am fost plecat la rudele de langa Tampa, de miercuri seara pana astazi, duminica, dimineata. Drumul de dus a fost palpitant pe alocuri, datorita aglomeratiei de pe I-4. M-am uitat de cateva ori daca aveam vreun nasture desfacut la camasa sau imi statea parul ravasit, ca altfel nu imi explicam de ce cativa idioti incercau sa se apropie de masina mea asa de mult incat sa poata sa ma mangaie crestineste pe cap fara sa se dea jos din masina lor. Oricum, bun ca exercitiu condusul seara, inainte de o sarbatoare importanta, pe o autostrada americana. Deja au aparut decoratiunile de Craciun, care vor disparea pe 26 decembrie ca si cum n-ar fi fost. Cum naiba sa ai Christmas spirit, cand poti sta afara in tricou si pantaloni scurti?

Thanksgiving s-a suprapus si cu o zi de nastere, asa ca am sarbatorit mai mult semicentenarul matusii mele decat comuniunea apache-pilgrims. Destul de spus ca am vazut ditai curcanul de 8 kg gatit intreg, am gustat doar din cranberries sauce (care e nici prea acru-dulce, nici dulce-acrisor, ci undeva se termina acreala si incepe dulceata; nu voi mai repeta experienta) si am incercat sa mananc cate putin din toate. Programul TV, asa si asa. M-am odihnit, am citit presa, am vazut niste filme pastrate de ceva timp pe laptop, am mai vorbit cu lumea, am mai stat la palavre cu rudele pe care nu le vizitasem de vreo 2 luni.

Am experimentat, indirect, un alt fenomen culturaloid american: Black Friday. Nu o sa ma stradui sa descriu prea tare, ca de aia aveti linkul catre wikipedia. Destul de spus ca m-am lamurit inca o data ce inseamna (lipsa de) traditii la americani. Pe scurt, e inceputul sezonului de cumparaturi pentru Craciun si e ziua cand multe (pe dracu) magazine ofera reduceri substantiale (ei, as!) la multe (da, da!) produse. Destul cat sa vezi la toate posturile TV oameni care isi fac cina de Thanksgiving in parcarile supermarketurilor, dormind in cort sau direct in scaunele, pentru a fi primii la deschiderea magazinelor, care se petrece si la 4-5 dimineata. Si nu sunt putini si, precum in spusele lui Lapusneanu, e stupid people. Ca sa nu fiu acuzat de lezarea marilor "spirite" redneck, redau aproximativ spusele unei tanti care statea mandra in cortul ei din fata BestBuy (magazin de electronice) si astepta deschiderea: "Cred ca voi cheltui cam 3000 de dolari, dar sunt sigura ca si economiile vor fi tot pe atat. L-am luat pe sotul meu si am pus pe hartie toate electronicele de care avem nevoie pentru urmatorii 10 ani, le luam acum si apoi nu mai cumparam nimic!". Evident, era foarte mandra de faptul ca avea ditai dosarul cu ofertele pentru Black Friday, de la mai multe magazine, pe categorii etc. Sper sa fi fost concludent!

De altfel, in newsletter-ul lunar pe care il primesc de la complexul de apartamente unde stau chiar scria ca Black Friday e perioada din an cand o buna parte din americani isi distrug credit history, pentru ca mai tot ce cumpara acum e luat pe cardul de credit. Cam 10 miliarde de dolari incasari pe tot teritoriul US pentru aceasta vineri.

Am vazut si eu ofertele de la 3 magazine de electronice: BestBuy, Radioshack si CircuitCity. Pentru cumparatorul neavizat, suna foarte tentant, reducerile par mari, oferta e aparent bogata. Dar... pentru cineva care cumpara un produs pentru calitatile sale si nu doar pentru ca e la reducere, oferta respectiva devine destul de inutila: sunt puse produse entry-level din fiecare categorie, in general cu cel putin o generatie sau mai multe in urma standardului actual, cate un singur produs din acea gama (cam o singura camera foto, un singur LCD, o singura imprimanta, un singur laptop etc). Asadar, desi la prima vedere ar putea fi interesant, daca vrei sa iei ceva bun, nu prea vei gasi la reduceri. Of course, imensa majoritate a clientilor cumpara dupa pret, apoi vad ei ce fac cu ele. Ca sa nu fiu total carcotas, am vazut un singur lucru ce m-ar fi interesat: un card SD-HC de 4 giga, la 27 de dolari (l-as fi luat pentru camera foto, dar si cu gandul la o viitoare camera video ce suporta un astfel de mediu de stocare). Dar doar pentru atat nu aveam de gand sa dorm prin parcari.

Ca sa inchei totusi intr-un ton optimist, la intoarcerea la Orlando am prins o vreme frumoasa si niste privelisti superbe, cu soarele abia rasarit peste Tampa Bay, de pe podul ce leaga Tampa de peninsula (facute cu telefonul, din goana masinii; click pe ele pentru versiunea mai mare):

Asa arata la 70 de mile pe ora sky-line-ul din Tampa, vazut de pe I-4:

Pe drum am vazut si cateva baloane cu aer cald. Numai buna vremea pentru o plimbare!

Cam asta a fost weekend-ul prelungit. De maine, inapoi la i colai, vectori si receptori.

Ah, pentru cei care se intreaba ce e cu titlul postului, carnea de curcan contine mult triptofan, un aminoacid esential, care este un bun somnifer. Am zis ca un titlu ce contine "mania" da bine!

Iubesc Italia, o ador. O consider a doua mea tara natala. Experienta italiana a fost una definitorie pentru mine. M-am simtit atat de bine in Italia, printre italieni (deloc de mirat, am avut probleme chiar cu romani, mai mult, colegi din RO), incat voi tine minte toata viata acea perioada. Cea mai mare realizare a fost sa fiu luat drept italian de vanzatori, ghizi in muzee sau oameni simpli. Mai mult, mi-am facut prieteni buni, cu care am fost in vacanta, cu care am convietuit si de care mi-e dor.

Cred ca perioada petrecuta in Italia (2004-2005) a fost trecerea la maturitate.

Am avut si contacte cu comunitatea romaneasca. Ii auzeam la cumparaturi sambata. Era tragi-comic sa ii auzi pe cei mai vechi in Italia explicandu-le noilor veniti (rude sau prieteni) cum sta treaba cu pasta, panettone si prosciutto. Era si mai si sa ii auzi discutand despre RO ca despre iad, un loc unde nu se vor intoarce decat in concediu sau de sarbatori.

Singurul lucru bun in RO parea sa fie sistemul de invatamant. Eram intr-un autobuz, ma intorceam de la spital: in fata mea, 3 romani, discutand despre sora mai mica a uneia dintre ei. Dialogul a fost antologic:

"De ce nu o aduci aici?" o intreaba cel de langa ea.

"Ce sa faca aici, sa beleasca pula la vreun mos?" raspunde ea extrem de serios.

"Pai si in tara ce beleste?" vine el cu contraargumentul.

"Lasa, s-o beleasca in tara, are grija maica-mea de ea. Poate apuca sa termine liceul!" conchide ea intelept.

Am incercat foarte tare sa nu zambesc, pentru ca se uitau fix la mine. Nu stiu daca mi-a reusit.

Un alt dialog fantastic l-am surprins in prima duminica dupa ce m-am mutat de la hostel in casa unde am stat. Eram pe Via Garibaldi (alee pietonala, plina de magazine, un fel de ax al centrului orasului, ce leaga Piazza Statuto cu Piazza Castello) impreuna cu Andrea, colegul de camera. Ma uitam, pentru prima oara relaxat, la lumea din jur, la fete. Destul de spus ca adolescentele italiene sunt in marea majoritate uratele, cel putin pentru standardele mele. Dar, ce sa vezi? Deodata, in fata noastra, 3 domnisoare superbe, cu rochii scurte, fardate, cu mers tantos. Ma uit la colegul meu, el la mine, zambim amandoi. Exact cand treceau prin dreptul nostru, una dintre ele ii reprosa celeilalte "Auzi, fa, pe mine de ce nu m-ai luat la client aseara?" Dupa fata si zambetul meu, Andrea a inteles ca vorbeau romana.

Odata cu marirea comunitatii romanesti, au inceput sa apara si anunturi speciale pentru ei. N-am apucat sa fotografiez un anunt de pe un stalp, care promova un nene care instala antene satelit care prind posturile romanesti sau un afis ce anunta un concert Vali Vijelie la o discoteca romaneasca de pe langa Torino, dar am apucat sa imortalizez acest panou, de langa gara Porta Susa (atunci era in constructie statia de metro, de aceea gardul).

Apoi, am avut ocazia sa aud si sa miros RO in Italia, la Torino. Pe malul fluviului Po, langa Castel Valentino, exista o rulota ce vinde bautura si produse romanesti. Probabil ca sunt si magazine, dar in acel moment nu ma interesa.

Cam scumpa ciocolata calda, nu?

Am mai intalnit romani la spital, fie pacienti, fie infirmiere. Cel mai mult mi-a placut un moment cand, pe scari, intre etaje, 2 infirmiere romane faceau schimb de tura. S-au despartit cu clasicul "hai, ciao, tu!". Am mai intalnit romani in multe locuri.

Da, am vazut si tigani. Destul de multi, majoritatea cersind, facand mizerie, certandu-se sau batandu-se in fata Domului sau langa Porta Palazzo. Ca acum s-au specializat in crime, e doar o evolutie "fireasca".

Ce ma deranjeaza e ca romanii seriosi, care muncesc, trimit bani in tara, isi vad de treaba, isi aduc si rudele si le gasesc serviciu, toti acestia au de suferit din cauza ca guvernele romane au preferat sa paseze problema autoritatilor italiene. Replica lui Tariceanu, potrivit careia e vina italienilor ca nenea Mailat si ai lui fac crime, pentru ca italienii trebuia sa le dea de lucru, e remarcabil de cretina. De altfel, nici nu ma asteptam la altceva.

Nu spun ca italienii sunt toti sfinti. Departe de mine! Sunt tara care a avut campania Mani Pulite, care a dat Cosa Nostra, care a consacrat omerta. Totusi, in nici un moment cat am fost acolo nu m-am simtit in nesiguranta din cauza italienilor (si am fost in locuri publice sau laturalnice la ore foarte mici ale noptii).

Pe de alta parte, atitudinea nationalista e aproape normala in fata acestor evenimente, iar situatia politica nu e nici ea de natura sa stinga rapid aceste exagerari. Ramane totusi faptul ca romanii cinstiti, care muncesc, eventual au drept de rezidenta obtinut, au de suferit. Ma indoiesc ca o familie care a avut o bona romanca de cativa ani ii va da brusc cu piciorul, dar nu as vrea sa fiu in pielea romanilor care trebuie sa citeasca zilnic despre cum tigan=roman.

Da, poate sunt rasist. Atunci cand viata mea sau a unor rude sau prieteni e afectata de activitatile acestei etnii, gradul de toleranta coboara abrupt. Intoarcerea lor in tara va dura putin si nu va rezolva nimic. Asa cum au dat spaga la frontiera prima oara cand au iesit, asa o sa rezolve si acum. Ca deh, si politaii de frontiera mai noi, cu alura europeana, trebuie sa isi faca o vila, doua, nu?

Inchei cu o imagine simbol pentru Torino, celebra La Mole, actual Muzeu National al Cinematografiei.

Initiativa e minunata. Ma voi referi insa la situatia locala, cel putin la nivelul anului 2004 si chiar 2005. Fiind student la Torino, am ajuns si la Milano de cateva ori. Prima data, nu mi-am facut bine temele si nu am stiut ca trebuie sa te inscrii pe o lista ca sa intri sa vezi fresca. Imi facusem eu un traseu cat mai economicos prin oras, ca sa vad cat mai multe lucruri, asa ca am ajuns si la biserica mai sus amintita. Evident, plin de turisti, marea majoritate asiatici, cu ditai tunurile foto, asteptand sa intre. Am zis sa intreb macar ce si cum, ca sa stiu pentru data urmatoare.

Intru inauntru, iau un pliant si dau sa intreb pe domnisoara de acolo cum se procedeaza. Dumneaei vorbea la telefon, plangandu-se cuiva ca grupul programat pentru ora respectiva nu venise. Hopa, exista o sansa, mi-am zis! Aiurea! Efectiv, au inchis intrarea, spunandu-le asiaticilor ca se vor intoarce la ora cand erau ei programati. Deci nu aveau nevoie de 8 euroi ai mei si ai altora care doreau sa intre. OK, o fi fost ziua lor proasta. Am intrebat totusi cu cat timp inainte trebuie sa fac programare. Mi-a raspuns zambind ca minim 3 luni. M-am uitat la ea, am rezistat tentatiei de a baga in ma-sa si am iesit. In compensatie (divina?), exact peste drum era deschis, temporar, Muzeul Teatro alla Scala, pentru ca celebra sala era in reparatie. Am intrat si, gratuit, am vazut o parte a celebrei colectii a celei mai faimoase scene lirice din lume. Intreaga colectie am vazut-o ulterior chiar in cladirea originala. Daca sunteti in Milano si nu e inchisa publicului, nu ratati Scala. E chiar langa Piazza del Duomo, trecand prin Galerii.

Revenind la fresca alora, nici a doua oara cand am mers la plimbare prin Milano nu am reusit sa intru, pentru ca nu aveau liber la inscrieri. Asta e. Din fericire, Milano are muzee si locuri frumoase pentru toata lumea. Am facut o poza, ca sa stiu ce sa evit data viitoare:

Hmm, uitandu-ma la poze facute in acea perioada, mi s-a facut un dor nebun de Italia. Cred ca o sa mai povestesc din aventurile de atunci. Pana atunci, bai, voi, astia, cu aparate foto de gat, cu borsetele cu acte si bani la brau, savurati fresca pixelizata si nu mai consumati oxigenul prin Milano, da?

E cunoscuta aprehensiunea americanilor pentru comfort, usurinta cu care poti face un lucru, intr-un cuvant, cat mai mult cu cat mai putin. Dar de aici si pana la stadiul in care vad eu ca s-a ajuns e totusi distanta.

OK, si in RO exista drive-through la McDonalds. Sa imi spuneti daca in 3 luni au mai introdus serviciul asta si la altceva. Evident, exista si aici, si nu doar la Mac, celelalte lanturi de fast-food oferind serviciul asta. Amuzant e insa faptul ca pierzi mai putin timp oprind masina, intrand in magazin, comandand, luand produsele, intrand inapoi in masina si demarand. Dar, perceptia conteaza: ce daca stai mai mult la coada, important e ca stai comod, cu curul in masina, nu?

OK, ai mancat cam mult sau cam acru si ai nevoie de ceva pastile. Nu te ingrijora, exista si farmacii drive-through. Te inscrii frumusel langa gemulet si ti se da ce doresti. Nu stiu exact cum functioneaza treaba cu reteta, dar probabil nu trebuie sa astepti prea mult. Nici nu apuca motorul sa se raceasca, banuiesc.

Ai platit cu cash la Mac, poate tot cu cash la farmacie, asa ca ai ramas fara bancnote. Sterge-ti linistit broboana de transpiratie, aparuta la gandul ca ar trebui sa faci efort sau, Doamne fereste!, sa fii nevoit sa te dai jos din masina pentru a scoate bani de la ATM, pentru ca... exact, bancile s-au gandit la tine! Da jos gemuletul, baga cardul, scoate banii si demareaza intr-un minut sau mai putin.

Evident, daca esti aproape de Las Vegas, logodnica te bate la cap ca nu stabiliti odata nuntii, dar in acelasi timp vrea nunta secolului (si tu evident ai da banii pe o ditai plasma), solutia e simpla. Nunta la drive-through chapel. Nu trebuie sa te gandesti ca n-ai voal, inel sau alte alea, au acolo tot ce iti trebuie, si inca pe categorii: pentru sarantoci (50 de dolari tot pachetul) sau pentru punga-sparta.

Damn, daca ar reusi sa inventeze o masinarie care sa te tunda si sa aspire parul taiat in acelasi timp, cred ca si frizeriile ar avea servicii de drive-through!

Nu mai pomenesc de spalatoria auto drive-through, ca as parea exagerat. Dar din ce vad, sistemul e facut nu neaparat pentru a spori eficienta, ci pentru a mari izolarea. Cu cat mai putin contact interuman, cu atat mai "bine". Ceea ce se potriveste cu ceea ce scrie in brosura UCF destinata studentilor straini: "Americans put an emphasis on individualism rather than on cooperation."

30 de ani...

Multe casnicii nu rezista atat. Multe formatii nici nu au atatea concerte in toata cariera lor girata de 1-2 "super-hituri". Multi nu rezista atatia ani fara a face compromisuri cu care nu se poate adormi seara. Multe trupe au mai multi membri in cativa ani decat acest numar.

30

Iris aniverseaza in aceasta perioada 30 de ani de activitate. Cum au reusit? Nu intru acum in reteta. Sunt doar un alt fan, care le canta versurile si le tine isonul la concerte. Am avut si norocul de a fi aproape de ei, de a vorbi cu ei, de a-i aduce ditai cana de cafea lui Cristi, de a ma juca un minut cu betele lui Nelu, de a fuma pasiv alaturi de cei 5, de a-l asculta pe Mihai Godoroja facand baza de ficatul lui Cristi. Am avut norocul sa fiu la cativa metri de ei, in culise, de unde un concert se vede cu totul altfel.

Glumeam cu un amic, spunand ca Iris nu face niciodata playback pentru ca Cristi nu se poate sincroniza perfect pe "Buna seara , prieteni!" de fiecare data. Nu intru nici in discutii inutile acum despre cum naiba ei au avut tot timpul sonorizare indeajuns de buna pentru a canta, iar marea majoritate se plang ca sunetul prost ii impiedica sa ne incante cu trilurile lor naturale.

Iris ramane Iris pentru mine si pentru ca n-a facut compromisuri muzicale. Nu a dat-o pe pop cand rock-ul aparent suferea (Holograf anyone?), nici pe colaborari indoielnice cu faimosii acelui sfert de ora. A facut linie melodica, a facut vers de neuitat, a facut muzica. N-a urmarit hit-ul, el a venit natural.

N-au facut nici pur afacere din muzica, cu bilete exorbitante sau mare tam-tam ca au inchis nush cate case de bilete. Sunt lorzi, sunt demni si sunt valorosi.

"Buna seara, prieteni!"

Mai tare, daca se poate, e comentariul pus chiar de personaj:

"About This Video

Yes, I was "REALLY" crying, you fucking morons....

Yes, I was "REALLY" crying, you fucking morons. The one time I'm NOT acting- everyone says I am..

I filmed this window lighting which washes out my face- if the video is watched in full screen I am clearly crying, assholes."

Oh, God! :)

N-a mai putut lupta. S-a stins aproape de zori, parca urmand spusele din aria preferata, "Nessun' dorma" de Puccini, care se incheie apoteotic "in zori voi invinge".

Ce e poate surprinzator e ca in momentul aflarii vestii nu am foarte surprins, sau mai precis, nu mi-am dat seama cat m-a afectat acest fapt. In seara aceasta, citind un articol de pe Hotnews privind posibilii urmasi ai lui Pavarotti, am ajuns la YouTube si la cateva clipuri cu acesta.

Primul catre care fac link este unul mai vechi, dar care m-a impresionat prin scenele de final, in care privirea maestrului spune tot despre pasiunea si daruirea sa pentru opera. Am privit si ascultat aceste secvente impietrit si cu lacrimi in ochi. Poate e doar momentul, poate e tensiunea despartirii de cei dragi, poate e faptul ca sunt departe, intr-o lume noua, destul de obositoare si aproape total aculturala. Poate mi-am adus aminte de momentele extraordinare traite in Italia, de prietenii de acolo, de locurile vazute, de experientele fantastice, de mirosuri, de culori, de forme, de...

A doua secventa mi-a placut si m-a mai linistit un pic, pentru ca il vedem pe maestro alaturi de ceilalti 3 prieteni: Domingo, Carreras si dirijorul Zubin Mehta. Am zambit, mai mult sau mai putin cu amaraciune, vazand cu cata bucurie canta maestrul, ce sarituri entuziaste facea si zambetul sau molipsitor. Desi nu e nevoie, comparatia cu ceilalti doi imi arata mie, cel putin, de ce este L'unico!

Articolul Hotnews mi-a lasat un gust amar, sau de fapt nu mi-a lasat nimic, pentru ca nici unul dintre cei 4 nu imi spune nimic. Sunt buni, dar sunt... doar tenori. In schimb, am gasit bucuria de a canta a maestrului la acest englez. Fara dinti, vanzator de telefoane, emotiv pana la extrem, castigatorul concursului "Britain's got talent" e pentru mine mai "continuator" decat ceilalti 4 din articolul pomenit.

Un Adio, Maestro! pentru Luciano Pavarotti, cel care a popularizat (si nu comercializat) opera si i-a facut nu doar pe iubitorii genului, ci pe toti sa o considere cool.

UPDATE: frumoasa slujba, poate prea scurta, dar plina de miez.