Tinuta seara tarziu, dupa 8 pm, intalnirea cu fostul presedinte a fost una in care invitatul si-a tinut monologul intr-o sala nu prea mare de sport a unui liceu, pe un podium jos iar in imediata apropiere cu o gramada de tineri, elevi de liceu, care aplaudau frenetic din cand in cand, cu chiuituri, in reprize incepute de cativa insi din stafful democrat de campanie, raspanditi in multime. In sala, pe banchete, multi pensionari, din nou tineri si destul de putini oameni din populatia activa. Si foarte, foarte putine bannere, stegulete, pancarde, insigne, etc., asa cum stiam eu din filme.

Pentru mine, “vaccinata” la scoala politicienilor romani in ale caror actiuni nu am reusit niciodata sa-mi regasesc propriile interese, sau macar pe ale apropiatilor, intalnirea in sine a fost plictisitoare. Pentru ca nu am reusit sa intru in pielea celor care asculta, sa cred ce aud si asta sa-mi trezeasca interesul in a asculta mai departe. Sa mai treaca timpul, mai faceam o poza, mai ranjeam la propriu la una din camerele de luat vederi indreptate spre zona din public unde ma aflam, ma mai uitam fix minute in sir la cate un om de la FBI la costum si cu fata imobila care scana atent audienta, asteptand pana imi simtea privirea. Obiectivul meu in legatura cu intalnirea respectiva, sa il vad in carne si oase pe al 42-lea presedinte american, fusese atins din primul minut. Nu am plecat mai devreme de final de jena, ceea ce nu s-a intamplat cu toata lumea, care a inceput sa coboare din tribune cand monologul fostului presedinte nici nu ajunsese la jumatate. Intr-un tarziu, cand oamenii nu mai plecau unul cate unul ci grupati, Clinton a gasit si el de cuviinta sa puna capat discursului si glumelor sarcastice despre Bush si guvernarea lui.

Dupa parerea mea, o buna parte din lucrurile pe care promitea ca le va face sotia lui ca presedinte le-ar fi putut face el la vremea cand a avut puterea. Cum ar fi, spre exemplu, amplu dezbatutul sistem universal al asigurarilor de sanatate*, pentru care a si fost initiat un program in timpul guvernarii lui (dar care a program, promovat cu surle si trambite, a murit in fasa, fara explicatii clare care sa puna cap speculatiilor despre jocuri de interese la nivel inalt). Dar ... sunt trei sute si ceva de milioane de americani cu cetatenie si acte in regula care sa se gandeasca la asta. Mai ales ca pe mine, cum spuneam, tot ce are iz politic reuseste sa ma tina la distanta printr-o reactie de respingere pritocita in mintea si simtirea mea in timpul cand incercam sa inteleg cate ceva din politica din Romania.

Cat despre fostul presedinte al Statelor Unite ca persoana ... un om imbatranit, usor teatral in gestica si exprimare si de a carui carisma pe care o vedeam de la distanta nu am avut bucuria sa ma conving.

______________________

* America este singura tara bogata care nu dispune de un astfel de sistem. Asigurarile pentru sanatate scot, in medie, cinci mii de dolari pe an din buzunarul unui asigurat si in jur de douasprezece mii din cel al unei familii. Costul ridicat al asigurarilor lasa astazi, conform statisticilor, o sesime din americani fara acces la sistemul de sanatate (circa cincizeci de milioane de persoane). Si asta in conditiile in care serviciile medicale au preturi exorbitante si imposibil de suportat de cei carora venitul nu le permite plata unei asigurari medicale.

Mai intai am mangaiat rechinii in zona special amenajata. Am vazut ca au crescut binisor fata de ultima data cand am fost (prin aprilie), dar parca sunt si mai prietenosi, vin mai usor si mai repede sa ii mangai.

Nu stiu altii cum sunt, dar pe rechinii de la Gradina Zoologica din Indianapolis mangaiatul ii oboseste, drept care au o zona unde se pot retrage fara sa fie deranjati.

A fost apoi show-ul cu delfini, azi mai multi ca niciodata in distributie, cred ca 7 sau 8. Teatrul special amenajat pentru spectacolele astea este impresionant, cu cateva sute bune de locuri si decoruri dragute. Iar show-ul cu delfini inteligenti, care astazi si-au ajutat dresorii sa explice publicului cum e cu poluarea si reciclarea.

Pe urma am vizitat alte animale si pasari pe la pavilioanele lor ...

(La zebre am asteptat putin, dar se pare ca nu aveau altceva mai interesant de aratat).

... si am vazut un show cu elefanti (interactiv, care se termina cu jocul “fa ce face elefantul”: ridici mana dreapta daca iti cere, sau pe stanga, un picior si ... apoi doua daca poti si tu, dupa care trebuie sa iti atingi nasul cu ... nasul; elefantul poate! ;) ). Si elefantii tot lectia despre reciclare au predat-o publicului, adunand cu trompa bidoane de plastic si cutii de bere metalice. Macar la zoo, ca in rest slaba miscarea cu reciclarea in State ...

M-am amuzat iar vazand ca la Indianapolis Zoo tigrii sunt gard in gard cu antilopele (un gard inalt, dar cred ca, la simturile tigrilor, stau toata ziua cu apa in gura, pentru ca mirosul trece). Nu i-am vazut pe ursii bruni (cred ca se retrasesera pe undeva de caldura) si nici pe cei albi, preferatii mei, care inoata foarte frumos si fac mereu spectacol publicului cu asta, in mod spontan (exista acces care iti permite sa ii vezi si de la suprafata, dar si in apa, printr-un perete de sticla). Ursii albi au mai ramas doi, am auzit saptamanile trecute la stiri ca a murit unul :( 

Am vizitat si pavilionul cu fluturi, ca o gradina botanica acoperita pe ale carei alei te plimbi printre fluturi de toate culorile si marimile.

Cam pe la jumatatea plimbarii la zoo am ramas fara baterie la aparatul de fotografiat :(

Plecam la cumparaturi si il lasam pe Bono acasa. Sper sa nu vina tornada si pe la noi, peste caine (restul sunt asigurate) ... Si nici dupa noi la cumparaturi ...

Update:

Tornada ne-a ocolit, chiar si furtuna, care a facut doar o reprezentatie scurta cu nori, vant, putina ploaie. Am fost la granita ei, dar tot "ne-am bucurat" de agitatia sirenelor, avertismentele pe radio de la departamentul astora care se ocupa de calamitati naturale (si care am vazut ca poate intra pe toate frecventele pentru comunicate de urgenta, intrerupand programul normal pe care il ascultam in drum spre magazine).

La televizor nici nu am mai dat drumul, pentru ca ne-am intors tarziu de la cumparaturi, unde am stat mai mult prin parcari, sa faca Liviu poze cerului in culorile furtunii (aflasem oricum de la radio ca furtuna a traversat zona noastra pe la granita "judetului" unde ne aflam noi).

Constat cu surprindere ca Liviu e prietenul calamitatilor naturale. Nu numai ca se intoarce pe partea cealalta cand se zgaltaie acoperisul de vant in miez de noapte sau casa cu totul la cutremur, dar cum incep fulgerele, vantul, ploaia, etc. iese cu aparatul sa pozeze. Daca trebuie sa plecam tocmai atunci, ia si aparatul, ca ... "Poate prindem si o tornada". "Pai si de ce ar sta tornada sa o pozam si nu ne-ar lua cu ea?" (asta sunt eu, care pana acum am vazut tornade numai pe National Geografic). "Pai sunt previzibile si nu depasesc x mile pe ora, poti sa fugi de ele". Aia la radio spuneau sa te ascunzi, nu sa fugi, dar ... nu ma pricep la tornade, or fi mai multe variante de scapat. Poate, dupa cat de prietenoase le simte Liviu, nu ar fi cu suparare pentru ele nici daca le-ai cere sa se dea putin mai incolo ... Daca mergem la magazin pe furtuna si la terminare trebuie sa iesim cu caruciorul in parcare sa il descarcam in timp ce afara sunt fulgere sau ceva demn de pozat, partea banala o fac eu. El pozeaza.

Plata mi-o iau singura ulterior, pun pozele pe blog :)

Dimineata, cand Liviu era in parc la alergare iar eu acasa cu toate geamurile deschise de jur imprejur, tarrrr la usa. Din locul unde ma aflam, la un metru si ceva de geamul care dadea spre intrarea in casa, puteam vedea perfect un negru maaaare, de acoperea tot geamul meu, cu un tricou larg pe el, blugi si sapca intoarsa cu cozorocul la spate. Suna si se retrage din raza mea vizuala. Cum asa fac si curierii UPC, DHL, FedEx, etc. cand mai aduc ce mai cumparam pe net, am crezut ca o mai fi comandat Liviu vreo carte, ceva. Ei suna si apoi pleaca, lasand langa usa ce au de lasat (daca nu e produs electronic, pentru care se intorc sa ti-l dea in mana).

Fac un pas cu ochii spre geam, negrul la doi pasi de usa, dar tot acolo. Nu tu colet pe langa el, doar asezase jos o cutie de metal ca de suc sau bere si un pachetel deasupra ei. In loc sa imi continui drumul spre usa, m-am retras cu sangele alergand prin vene si artere in partea opusa, intr-un unghi inaccesibil negrului daca nu se apropia de geam, dar care ma plasa langa telefon si usa dinspre garaj. Lumina in bucatarie aprinsa, pentru ca cea naturala era insuficienta, zgomot de la masina de vase iesind si pe geamul deschis si care clar razbatea si pana la el, geamuri deschise, era clar ca era cineva acasa, dar care nu vroia sa deschida. Ce m-a ingrijorat e ca pana si Bono, care face criza de latrat cand suna cineva la usa, a simtit ca e cazul sa isi lase orgoliul de caine aparator de casa la o parte si sa isi vada de treaba lui.

Am stat ce am stat in unghiul meu mort si, cand sa ma apropii sa vad ce face negrul, se apropie si el de usa si mai suna o data. Aici inima mea a atins numarul de batai maxim pe minut.

In principiu, poate sa nu para o problema cand un necunoscut iti suna la usa. Dar nu si aici, unde realizezi uitandu-te la stiri ca unii traiesc numai din rapirea altora, intratul peste oameni in case si luat ostatici, crime urmate de jafuri, atacuri asupra masinilor, etc. Mai ales cand unele intamplari incep cu un necunoscut care suna la usa ...

Dupa ce a sunat a doua oara, negrul cel mare a plecat, cu cutia lui cu tot. Cand am iesit eu sa vad ce face era deja la usa vecinului de peste drum. Si de acolo a plecat mai departe tot cum venise, nu i-a deschis nimeni. La cateva minute, masina politiei defila pe strada cu viteza mica. Se mai speriase, poate, si altcineva, mai tare ca mine, pentru ca sunase la 911.

Urmatorul care a sunat la usa a fost Liviu :) Care m-a linistit ca cel mai probabil negrul vroia sa ne spele iar mochetele si covoarele. Gratis la prima strigare.

La momentul asta al diminetii, la cinci si ceva, m-am trezit eu. M-as fi dus pana la baie, dar trebuia sa traversez livingul si ma gandeam, buimaca de somn, ca poate trece tornada fix prin partea aia de casa si ma ia cu ea. Daca trecea prin partea unde eram, nici nu mai conta ca urma sa fiu uda de la ploaie sau si din alta cauza, dar eram cu Liviu (care insa dormea linistit). Clar era ca, daca suna sirena, era treaba serioasa si nu simple avertizari meteo la televizor. Ramasesem asadar in pat, cu pilota pe cap, intr-o asteptare fara scop concret, ascultand vacarmul. La un moment dat, brusc patul se zdruncina la la o scuturatura de cutremur. Mi-a stat inima, gandind ca trebuie sa inceapa cu ceva smulsul unei case din radacini si zgaltaiala parea numai potrivita. Zdruncinatura a continuat insa cu gesturile lui Bono (cainele nostru temporar) facandu-si culcus pe langa picioarele mele. Era animalul, cu gestul lui bolovanos de a se sui in pat. Ceea ce mi-a amintit ca aseara hotarasem sa ii facem o favoare si sa il lasam sa doarma cu noi in camera. Bono este ca o umbra a noastra toata ziua, ne cauta vecinatatea oriunde ne-am duce prin casa, se aseaza in asa fel incat sa ne atinga macar putin pe unul din noi pe mana sau picior de ti se rupe inima cand ii inchizi usa in bot si intri la culcare. Mai mult decat atat, singur se sperie noaptea si incepe sa latre incat trebuie sa iesi la el sa il mangai pana se calmeaza.

In Indiana sunt tornade si nimeni nu le-ar putea impiedica sa treaca si prin curtea noastra. Singurul plan de urgenta pe care l-am discutat vreodata sa il aplicam in caz de a fost sa ne tinem de televizor. Liviu zice ca e singurul pe care nici macar tornada nu l-ar putea ridica. Din cauza amintirilor pe care Liviu le are despre cat s-a chinuit sa bage in casa cu ani in urma namila, cand modelul asta era in trend, numai gandul de a face asta in sens invers il face opac la orice initiativa de a schimba televizorul din living. Salivam din cand in cand prin magazine pe langa cate o plasma HDTV, cat jumatate de perete dar pe care o tii la subtioara, dar, in ciuda preturilor la care in alte parti nici nu poti visa, colosul din sufragerie ne taie elanul. Si asa a ramas televizorul sa faca parte din planul de supravietuire in caz de tornada. Acum ... nu stiu pentru cat timp, ca americanii tot anunta ca de anul viitor transmisia programelor se va face intr-un mod mai avansat, astfel incat, daca nu iti schimbi televizorul, trebuie macar sa ii mai adaptezi un dispozitiv sa mai poti vedea ceva la el. Acum, fie ca la anul ne hotaram sa il scoatem din living cu tarnacopul, in bucati, fie ca ii mai agatam ceva de el sa mearga si care sa il faca si mai greu, tot e bine. Pentru ca, din 2009 ori o sa ne bucuram de rezolutie perfecta cand ne uitam la televizor, ori o sa ramanem pe mai departe cu speranta ca pe noi nu ne ia vantul pe sus daca se nimereste vreo tornada prin cartier.

_______

PS1: Liviu s-a trezit si el pana la urma azi-noapte, am discutat despre furtuna si tornada, mi-a cerut ceva sa se schimbe ca e racit si transpirase. Azi, dupa masa de pranz, cand ma uitam pe net sa vad ce a facut furtuna in Indiana, ii spun ca m-am speriat tare azi-noapte, mai ales pentru ca simteam pericolul iminent din cauza sirenei. El: “Pai trebuia sa ma fi trezit si pe mine daca iti era frica ...”

PS2: Pe de alta parte, au fost cateva tornade in zona noastra, doua mai mari si una mai mica. Au murit oameni, au fost distruse zone intregi de case, plus mii de locuinte cu avarii, pene de curent si utilitati, etc. ... (

Foto : Indiana post-tornada (sursa: www.tempesttours.com)

Ma gandeam in ideea asta ca mi-ar placea sa fiu cainele lui Bill Gates si sa ma bucur (cred eu :) ) de culmea rasfatului canin. Chiar asa: oare l-ar deranja daca ar avea un caine de forma mea? Ma si imaginez la usa lui: « Pot sa fiu cainele tau? ». « No problem! » - sa spuna el. « Am ceva de facut pentru asta? » - sa intreb eu. « A, nu, fii un caine american obisnuit, ma ocup eu de restul, doar ca pentru masa, plimbare, masaj, etc. o sa angajez pe cate cineva ». « Te deranjeaza daca latru cu putin accent? » – eu. El : « A, nu, e in regula, e chiar exotic ». Apoi iar eu: « As putea avea si un laptop cu conexiune Internet, sa mai vorbesc si eu cu mama? ». El sa spuna: « Evident, esti cainele lui Bill Gates! » si sa imi propuna pe limba lui cateva configuratii, diferite optiuni de softuri, antivirusi, etc., sa pot iesi pe Internet in siguranta si onorabil din casa lui.

Pun pariu ca m-ar trece si in testament, sa nu raman pe drumuri daca Doamne fereste i se intampla inaintea mea ...

_____

Foto:

Rasfatatul Bono relaxandu-se dupa somn, intr-o fotografie usor cenzurata in partea de jos.

Trenul ar fi o optiune exotica si probabil ca si este, mergi cu el atunci cand vrei sa iesi din tiparele obiceiurilor tale. E ca la noi cand te duci cu caleasca trasa de cai din Neptun pana in Olimp. Si ma refer numai la sentimentul ala pe care il traiesti atunci cand treci prin experiente de care dai rar, cum ca faci cine stie ce. Pentru ca, in alta ordine de idei, am vazut pe net ca trenurile lor, desi putine, apartin perfect zilelor noastre prin cum arata si ce ofera.

Si a propos de utilitatea trenului in Indiana: la Indianapolis, cand trenul a inceput sa fie din ce in ce mai putin cautat fata de masini, gara veche au facut-o mai intai festival marketplace (un fel de mall, dar cu un concept usor diferit), apoi scoala, iar astazi e locul unuia din cele mai exotice hoteluri de la Indianapolis, parte a retelei Crowne Plaza, care ofera inclusiv camere amenajate in vagoane de dormit garate pe sine.

Dar pentru ca spuneam de vacanta, da, ea a venit ieri. Sfarsit de an cu bucuria inceputului de vacanta, dar si cu nostalgie pentru cei care au terminat liceul. Daca tot am neam profesor, mi-am dus curiozitatea sa vada o ceremonie de absolvire a seniorilor. Aglomeratie in parcarile liceului, emotii, fast cu gust de show american pregatit la dunga si fara fermoar la punga. Patru sute de absolventi ai ultimului an, peste 80% deveniti deja studenti (sistemul e diferit, admiterile la facultate se termina inainte de sfarsitul anului scolar), cu un palmares record de sase milioane de dolari obtinuti drept burse de studiu pe mai departe.

Toti profesorii, conducerea liceului si a corporatiei scolare si peste patru mii de parinti si rude au fost acolo sa ii felicite pe absolventii asezati in centrul impresionantei sali polivalente a liceului, imbracati toti cu roba si toga. Momente solemne de inceput, intrarea in sala a profesorilor, si ei in roba, apoi a elevilor, pe urma rugaciunea cu toata lumea in picioare, aplauze la scena deschisa pentru toti absolventii, care au trecut pe rand si perfect organizat sa dea mana cu directorul liceului si sa isi ia diploma de la directorul corporatiei. Aplauze puternice si ici-colo lacrimi in ochi cand pe podium a urcat un elev care a intrat in liceu in carucior cu rotile si asa a si iesit, doar ca la inmanarea diplomei a actionat sofisticatul sistem al scaunului astfel incat sa isi poata primi diploma intr-o pozitie aproape de cea verticala.

Multi trandafiri albi, medalii de merit la gat pentru cine merita, bataie cu spray-uri de petrecere si toate dovada ca multi, multi bani au fost ingropati acolo. Si toti publici.

PS1: pentru ca e America si e voie sa faci ce vrei si ce simti, printre domnisoricile aranjate ca niste vedete, cu pantofi frumosi si scumpi in picioare, una era in slapi si alta in bascheti (cu roba si toga si ele, in rest) ...

PS2 (update): am aflat in seara asta de la Liviu ca in cutiile pompoase care li se inmanau si care ar fi trebuit sa cuprinda diplomele nu era de fapt nimic. Disperata de atitudinea indisciplinata a elevilor, sa ii mai poata avea la mana pana la finalul evenimentului, a pastrat diplomele, pe care le vor ridica ulterior de la liceu.

PS3 (tot update): conform traditiei, seniorii (elevii din anul terminal) pun la cale cate o gluma memorabila facuta profesorilor si colegilor (si asta nu neaparat in preajma terminarii, ci pe parcursul anului). O generatie a dat drumul pe holurile scolii unor porci si unor pui de gaina, o alta a umplut Dumnezeu stie cum, peste noapte, stalpul inalt din fata scolii care sustinea steagul american cu cauciucuri de masina puse unul peste altul, altii au zidit iarna cu zapada toate intrarile in liceu, s-au mai dat drumul la soareci prin sala chiar in timpul festivitatii de absolvire, transformand-o intr-un spectacol de istericale din partea fetelor sau alta data, tot cu aceeasi ocazie, toti elevii s-au inteles ca atunci cand dau mana cu directorul sa ii lase in palma cate doua bile de sticla, astfel incat la final s-au strans aproape o mie (pe care, dupa ce si-a umplut buzunarele, le-a pus in disperare de cauza pe unde a apucat pentru ca festivitatea, conceputa ca spectacol cu public, are un program precis, cu desfasurator batut in cuie).

Eu si cu Liviu abia ne-am intors din centrul furtunii, pe care l-am identificat pe radarul specializat de la televizor, toate posturile locale fiind blocate de cateva ore, de cand s-a dat avertisment de tornada, pe starea meteo. Cu relatari de la fata locului, de la reporteri scosi cu microfonul in ploaie.

Initial am asteptat furtuna acasa, pe iarba din fata, cu aparatul de fotografiat in mana (la Liviu). Cam o ora a fost pe cer spectacol de lumini si sunet, care se apropia vazand cu ochii. Noi ne-am apropiat de casa, dar nu din cauza furtunii, ci a ploii de tantari flamanzi, care nu prea prind oameni pe afara, pentru ca cei de aici ies din casa in garaj si din garaj ies deja in masina. In plus, cand ies afara sa taie iarba tantarii nu au inca program iar prin mall-uri, unde ar putea gasi oameni, ori nu pot intra, ori nu le-o fi priind. Prada foto: un singur fulger, dupa care aparatul a refuzat sa mai pozeze in intuneric din cauza vreunei setari careia nu i-am dat de cap.

Am continuat sa urmarim furtuna cu conditii pentru tornada pe radar la televizor, pana Liviu a propus o excursie fix in locul unde previziunile spuneau ca va trece in aproximativ douazeci de minute. La locul de intalnire, ploaie de nu mai vedeai daca esti pe drum dar iti confirmi cand ti se intampla inevitabil sa iei cate o margine, fulgere, copaci agitati scuturandu-se de ce aveau de prisos si o pustietate aproape desavarsita in zona unde ajunsesem, una cu cate o ferma din cand in cand. Ne-am oprit sa ne bucuram de ploaia – potop la adapostul masinii si cand a trecut am plecat sa o prindem si acasa, furtuna inaintand calculat si cu viteza la vedere de 35 de mile pe ora. La intoarcere, natura ne presarase calea cu frunze cat tinea drumul. Nu, nu a fost chiar romantic, pentru ca le lasase de multe ori pe crengi.

Am mai prins o data furtuna exact in fata casei. Am parcat masina pe driveway, cu spatele la garaj si botul spre strada sa vedem cerul peste casa vecinilor din fata (care atunci nu mi-as fi dorit neaparat sa fie acolo), am dat scaunele pe spate si ... am pus intamplarea in contul intalnirilor de dinaintea casatoriei, ca avea un substrat romantic depasit. Dupa ce s-a potolit, am intrat in casa. Unde am vazut ca fusese numai un ochi de potolire, pentru ca a reinceput la fel de nervoasa, cum va spuneam.

Macar acum, ca previziunile s-au concretizat (pana intr-acolo incat furtuna a distrus cateva case daramand copaci peste ele si cum s-a mai priceput), televiziunile isi pot justifica banii in toata aparatura aia complicate de monitorizat tornade, furtuni, ninsori, etc. pentru ca alteori dupa ce anunta iminenta de calamitate cateva ore la televizor panicand lumea, doar adie vantul mai tare. Asa si asta iarna, dupa furtunile de zapada anuntate cu mai bine de o zi inainte de au apucat sa inchida si scolile, cand nu a fost nici zapada de viscolit, nici vant sa faca asta. Cum lectia cu preventia cea superioara combaterii o stiu de acasa, incerc sa imi formez urechea pentru sirenele de tornada, pe care le aud preventiv in fiecare vineri la ora 11 am (la noi si in oricare alt oras din Indiana). Cand acestea vor suna la alta ora si in alta zi, atunci gluma va fi deja ingrosata, indiferent ce spune la starea meteo. Bine, mai groasa va fi daca vor suna vreodata cu motiv vinerea la 11 dimineata ...

Niciuna nu a ajuns la linia de sosire din cauza unor accidente pe parcurs care le-au scos din competitie, dar dupa mine tot e de bine.

Eu chiar am tinut cu una din ele, Danica Patrick. Pana la turul de pista 170 (din 200) cand a agatat-o alt coleg cu monopostul si a trebuit sa iasa din cursa. Cand a iesit din masina, toate monitoarele de pe Indianapolis Motor Speedway o aratau ducandu-se glont spre cealalta masina pentru o discutie la cald cu cel care a scos-o din competitie. A fost calmata pe drum si azi, la festivitatea de premiere, spunea ca a avut discutia ceva mai tarziu si la rece. Danica e o femeie foarte frumoasa, cu o personalitate si o vointa foarte puternice, despre al carei palmares puteti citi aici.

Au consolat-o fanii, pe care dupa cursa i-am fotografiat gramada la standul cu materiale promotionale cu imaginea ei ;)

Pilotii de pe locurile doi si trei au primit premii in bani de 1,2 milioane, respectiv 0,8 milioane de dolari. Ceilalti piloti participanti la cursa au primit sume care nu au depasit jumatate de milion de dolari.

Eu una nu imi dau seama cat e de profund, dar patriotismul american e cu siguranta la vedere. Nu cred ca o alta tara mai are raioane in atatea magazine cu produse personalizate cu steagul national (care aduc cel mai probabil profit, pentru ca altfel nu ar ocupa locul degeaba). Steagul american e pe imbracamintea lor si pe orice altceva care se poate personaliza. Nu stiu in ce alta tara sute de mii de oameni adunati intr-un scop oarecare, cum a fost ieri inainte de cursa de masini de la Indianapolis, se ridica in unanimitate in picioare si iau o pozitie respectuoasa si solemna cand aud imnul national. E un reflex format, cred, din scoala, ca o indoctrinare, pe care nici comunistii pe care i-am apucat si eu nu au reusit sa o faca cu atata succes, cel putin in Romania.

Acum ... si discursul asta despre respectul tarii pentru eroii ei, dar si despre eroism, e discutabil dupa parerea mea.

Asociatiile lor de veterani ajung si ele sa te sune la telefon sa te intrebe daca nu ai haine si obiecte vechi care iti prisosesc si care ar putea sa foloseasca celor care au luptat odata pe front dar acum se imbraca cu haine vechi din donatii. La noi la usa vin de cateva ori pe an sa ia cate ceva. In aceeasi idee, pompierii de la World Trade Center care au sarit sa intervina dupa prabusirea turnurilor din New York in 2001 se plang ca abia isi tarasc zilele de azi pe maine. Cu plamanii bolnavi de la atata pulbere de ciment inhalata nu au bani pentru tratament, spun ca sunt uitati de toti. Sunt militari care se intorc schiloditi de prin Iraq, Afganistan, etc. si care toata viata vor fi obligati sa depinda de cele cateva sute de dolari care trebuie sa ii ajute sa traiasca si sa isi ingrijeasca sanatatea. In situatia asta se afla sotul unei profesoare din cercul nostru de cunoscuti care, la 30 de ani, s-a intors de pe front cu coloana afectata si incapabil sa mai munceasca. Acum sta si isi educa acasa cei trei copii*, primind de la stat o pensie de 1400 de dolari (langa care trebuie sa mai adaugi destul de mult daca vrei sa traiesti decent chiar de unul singur, fara copii si sanatos tun dar cu asigurare medicala in buzunar, preventiv).

Pe de alta parte, nimeni nu pleaca nici aici la razboi din patriotism pur sau obligatie. Toti o fac pentru bani. Armata isi plateste oamenii binisor si nu pune multe conditii. Esti bun si daca stii, dar si daca nu stii si nu ai invatat niciodata nimic, doar te-ai trezit pe la vreo 25 de ani un terchea-berchea. In cazul asta din urma insa, cei care se incanta nu realizeaza ca sunt carne de tun si ca, daca au nesansa sa nu se mai intoarca intregi, e destul de posibil sa se tarasca in saracie si umilinta toata viata.

Pe bani sau nu, poate eroismul ar trebui sa valoreze mai mult, aici si aiurea in lume, pentru ca razboiul, sub orice forma, nu reprezinta interesele soldatului, ci ale intregii comunitati de unde vine ... Si mai ales sa valoreze cat eroii inca mai sunt, sa apuce sa-si simta si ei sacrificiul justificat.

Pentru a transa orice dilema legata de eroism si raspunderea fata de eroi, Memorial Day a capatat si simboluri mai apropiate modului de a fi al societatii de astazi. Pentru ca e zi libera, magazinele ii atrag pe americani sa petreaca timpul la cumparaturi, cu reduceri anuntate si de data asta drept exceptionale. Altii profita de pauza in programul infernal si merg sa se plimbe sau ies la un barbeque. Pana la urma ... poate fi si asta o forma de cinstire a memoriei eroilor. Prin faptul ca sacrificiul lor, concretizat in ceea ce tara lor ofera astazi urmasilor, e recunoscut cu bucurie. Ca nu cred ca e erou care sa-si fi imaginat ca lupta pentru o tara care, daca ii va fi dat sa moara, sa stea doar sa faca parade si discursuri spre aducerea aminte a celor morti.

O zi amestecata in sentimente, pentru ca si la ei “cate case si ... nu bordeie, poate cel mult trailere (case din cele tip vagon pe care le cumpara cu totul si le aduc pe roti acasa si unde stau cei fara mare dare de mana), tot atatea obiceiuri”.

Foto:

Ca o extensie a patriotismului dincolo de granitele eroismului care se incadreaza in definitie, mormintele aveau ieri pe ele, prin cimitire, mai multe steaguri decat eroi erau ingropati. Pana la urma, vorba celor de la Floral Park: si eroi, si mai putin eroi ca la carte, toti au murit servind ceva, respectiv viata.

_______

*In America sistemul nu te obliga sa iti inscrii copiii la scoli, ii poti educa acasa chiar pana la terminarea liceului, respectand anumite criterii impuse.

... dar si dincolo de argumentele marketing pamantesti.

Tot prin oras, aglomeratie, masini, directionate si redirectionate in siruri indiene dupa o logica (s-a vazut treaba) anume si oameni pe jos mai multi decat ai fi putut vedea toata viata aici daca n-ar fi fost Indy 500 (mai ales ca in zona unde e pista ai retineri sa treci si cu masina in restul timpului ...).

Aglomeratie si la pista si cozi pentru bere si hamburgeri. Inainte ...

... si dupa.

Si ... CURSA!!!!!

Tururile de pista initiale, pentru a saluta publicul,

... apoi spectacolul propriu-zis al celor 200 de ture de pista, totalizand 500 de mile (800 km).

Competitie normala, dar si cu partea ei de imprevizibil, derulat in parte chiar sub ochii nostri. Un accident,

... inca un accident,

... si inca unul,

... plus celelalte, care au scos peste 10 masini din cursa din cele 33 si pe care le-am putut vedea doar pe ecranele mari, pentru ca s-au petrecut departe de noi.

Cursa a fost una cu un singur mare castigator, Scott Dixon, care dupa ce a urcat pe podium sa isi bea lapticul de campion (sa ia americanii exemplu) si sa stropeasca cu sampanie, a pupat traditional linia de sosire si a trecut intr-un tur de onoare sa isi salute fanii care mai ramasesera sa astepte momentul.

Dupa, ar mai fi de notat privelistea lasata in urma de hoardele de americani.

Si iar aglomeratie, strazi de intoarcere pe care nu ti le-ai fi dorit, nu le stiai, dar pentru tine aleageau fara drept de apel politistii.

Concluzii cu vorbe si (iar) imagini:

• In cazul accidentelor de pe pista, nu exista o procedura cu foi albe si goale, cum era in capul meu pana acum. Ca sa nu se intample si altele, organizatorii ridica un steag galben, ceea ce inseamna ca, pana se elibereaza pista si pana se matura si aspira ultima aschie de ce mai poate sari din accident, masinile merg cu viteza scazuta. Sa nu fie treaba la intamplare, au ca antemergator o masinuta oficiala a circuitului (pacecar), care le conduce pana primesc prin statie ca e in regula si se ridica steagul verde (de repornire a cursei). Turele parcurse in sir indian, fara drept de a depasi, se scad si ele din lungimea totala a traseului.

Dubla curatare a pistei, de catre oameni si masini.

• La fiecare curba, pista are o inclinare de cel putin 35 de grade.
• Curiosii din tribune pot asculta, cu statii speciale, inclusiv frecventele pe care vorbesc pilotii masinilor cu turnul de control, cu staff-ul tehnic, etc. Publicarea frecventei fiecarui pilot in parte in ziarul Indianapolis Star din ziua cursei l-a vandut la super (si supra) pret in zona circuitului si pe strazile adiacente.

• Poti sa fii si cel mai apatic fan al curselor de masini, ca tot te ridici in picioare sa urmaresti bolizii cand intra intr-o curba in depasire si urmeaza imediat a doua curba.
• La cursele de masini participi pe raspunderea ta. Cumpararea biletului inseamna automat ca organizatorii nu au nicio vina daca o parte din motor, caroserie, etc. sar in timpul accidentului peste parapetii de protectie si te lovesc in cap. Scrie pe bilet.
• Masinile se accidenteaza pe pista din cateva motive principale: explodeaza un pneu, pierd directia la cei aproximativ 350 km/h (cu care fiecare pilot ruleaza cu atentia la maxim aproximativ patru ore) si se lovesc de parapet / ies de pe pista sau se agata intre ele in depasire. Atipic, la cursa de azi una a luat foc imediat ce a iesit de la boxe, unde fusese sa se alimenteze si sa schimbe pneurile.
• Americanii canta public imnul de stat, melodia "God bless America", se roaga si tin un moment de reculegere nu numai in parcurile publice de Labor Day (unde se duc sa vada focuri de artificii), la sedintele comitetelor de directie, in scoli la inceputul cursurilor, etc., ci si inainte de Indy 500.

(La ei preotul vine singur, nu cu soborul - vezi ecranul)

In incheiere, vreau sa ii multumesc si pe aceasta cale (sau mai ales ;) ) lui Liviu pentru ajutorul dat cu fotografiatul. A pozat tot ce il rugam, chiar si negrii care iesisera prin fata caselor sa vanda ce mai aveau de vandut, inclusiv locurile libere din jurul casei pe post de locuri de parcare . Asta in conditiile in care eu nu as fi facut-o, blocati in trafic cum eram si fara sa putem scapa daca ar fi fost nevoie.

Pe de alta parte, tot el a pozat, la capitolul "demn de vazut in America", si asta (la initiativa lui):

De ratat, nu a ratat decat un motociclist care se indeparta de noi cu spatele si pe al carui tricou scria (in engleza, evident): "Daca poti citi asta, inseamna ca femeia usoara (ei, era folosit direct cuvantul ala cu "b" la ei si "c" la noi ...) de la spatele meu a cazut de pe motocicleta".

• Valoare initiala marfa: $807.72
• Platit dupa aplicarea discount-urilor: $306
• Primit rest: un cupon de $60 gratuitate in acelasi lant de magazine
• Concluzie: am cumparat $807.72 cu $246 :)
  

Dupa parerea mea, nici nu are vreun haz sa stai in Indiana daca nici la Indy 500 nu ajungi. Pentru ca absolut toate celelalte atractii ale Americii care iti pot ocupa placut timpul liber au fost puse in alte state americane: parcurile de distractii cele mai apropiate in Ohio, muntii cei mai accesibili ca distanta cu statiuni cu tot in Tennessee, lacul (tot cel mai apropiat de noi) ce poate fi folosit pe post de mare in Illinois si asa mai departe cu Marele Canion, cascada Niagara, etc. Nici macar o colonie de veverite albe nu gasesti in Indiana, sa te poti bucura de ceva iesit din comun.

A, da, are si Indiana un avantaj, oferta de locuri de munca mult mai mare decat in alte parti, statistic vorbind. Dar in cazul meu am vazut ca au si de unde alege, drept care am fost obligata sa decid sa merg patru ani la scoala si aici. Sa-mi adaptez competitivitatea la realitatea americana a pietei muncii, cu pretul a peste o suta de mii de dolari ...

Indiana, imi cer scuze daca par rea fiind prea directa, dar nici ai tai, pe care i-ai crescut aici, nu au o parere prea buna despre tine ...

Revenind insa la Indy 500 ... abia astept (desi repet, nu imi dau seama de unde atata excitatie)! Va fi o nebunie, orasul aproape ca e inchis pentru cine nu trece acolo spre cursa, crima cu spatiile de parcare (in conditii normale nu e absolut nicio problema), dar ... You – hoooooo!!!!! Vine Indy 500!

Pasaport Indy 500

Dupa cateva zile, am cautat si gasit un alt magazin, mai aproape (pe primele le luasem de la Bucuresti si batusem in mod special drumul de doua ori), unde am comandat altele noi si le-am lasat la topit cu jumatate de pret pe cele vechi. Dupa prima zi, m-a cuprins un fel de nostalgie ca le las acolo si vor fi topite, cu numele noastre cu tot gravate in interior. Din ziua a doua, nostalgia s-a transformat in mila ca ce soarta au verighetele noastre devalorizate si topite si am sunat cu sufletul la gura la bijutier sa intreb daca le mai are sau le-a trimis la prelucrat. Si erau! :) Am decis atunci ca vom folosi ambele perechi iar eu voi fixa pe inelar verigheta putin larga cu cealalta. Pentru Liviu a fost in regula sa fie doua in loc de una, preotul la biserica a fost initial putin uimit, dar am ramas intr-un final fiecare sa le purtam impreuna.

Cam astea sunt bijuteriile care apar pe mainile noastre, pentru ca Liviu nu are o relatie buna cu ghiulurile si nici eu cu inelele.

Cu manutele astea patru, purtand patru verighete, am platit zilele trecute opt dolari si ceva pe un set de mingi de ping-pong la un magazin. Odata cu bonul de casa, vanzatoarea ne-a dat un cupon de reduceri. Puteam astfel, dupa ce am platit cei opt dolari pe mingile de ping-pong, sa ne intoarcem la acelasi magazin sa luam cu alte cateva sute sau mii (in functie de ce ne tenta), dar cu 70% reducere, diamante. Oferta vanzatoarei m-a pus in dilema. In afara de colectia noastra de verighete – care in ochii nostri nu au valorat niciodata ca unele luate de la bijutierii cu staif din Anvers – nu vad ce ar mai fi putut-o face pe ea sa creada ca suntem in target ... Si nu chiar diamantele ne lipseau la cum eram imbracati, respectiv in blugi.

In cazul cupoanelor de reduceri primite cand platesti la magazin, te astepti de obicei la ceva in legatura cu ce ai luat, colateral placerilor si pasiunilor tale, ca poate se prinde. Dintr-un motiv care imi scapa, de noi ar fi trebuit sa se prinda diamantele ...

Draga doamna casiera, nu, nu am fost in target, acasa am aruncat cuponul la gunoi cu procentul ala impresionant pe el cu tot. Pe de alta parte, daca specialistii de la magazinul dumitale puneau procentul pe cine stie ce pricopsenie de paleta de ping-pong, din cele pe care le vindeti la cateva sute de dolari, vindeai cel putin una. Pentru ca Liviu de-aia a cumparat gramada aia de mingi, pentru ca ii place, joaca si conduce si un club specializat in tenis de masa la scoala, dupa ore.

Acum, ramane intre noi: mi-au spus ca nu sunt siguri ca era chiar unchiul meu, dar purtam acelasi nume de familie (nici nu-mi vine sa ii spun lui Liviu, ca eu am inceput sa port numele asta dupa ce a murit mosul si poate zice ca toti banii sunt ai lui ...).

In orice caz, revenind la fondul problemei, daca il ajut pe avocat sa transfere cei 3,8 milioane de dolari in America, ai mei sunt (exceptand comisionul lui, care e de discutat). Nu mi-a spus inca, dar sunt sigura ca afacerea asta nu ma va costa mai mult de cateva zeci de mii de dolari, pe care va trebui sa ii platesc inainte sa imi intre banii unchiului in cont. Ca asa se face, am vazut un reportaj la televizor cu cei care mai primesc mosteniri prin e-mail. Din anumite neintelegeri care cred ca e putin probabil sa mi se intample mie, mostenitorii de la televizor ajungeau prin tribunale sa isi recupereze partea pusa de ei in avans. Ca de mostenire nu s-a pus problema sa o recupereze vreunul.

Abia la faze ca asta, care iti vand mirajul imbogatirii peste noapte (de care am tot avut parte de cand am ajuns aici), ii inteleg pe cei care se inghesuie la portile Americii. Sau care ii invidiaza, visand mult si verde, pe cei care ajung pe pamantul fagaduintei. Pentru ca altfel, cinstit vorbind, motivele de intelegere nu sunt chiar pe masura mirajului care iti monopolizeaza visele acasa.

Negru pe alb:

PS: Va dau adresa avocatului, poate vreti sa il intrebati cum sta treaba cu unchii vostri bogati si pe duca (sau ghinionisti): attorneymartinhoward@gmail.com. Se pare ca va va raspunde insusi seful firmei de avocatura, Martin Howard. Bafta!

Nu eu, Liviu! Si nici nu intelegea macar ce si in ce limba se spune ...

Am desfacut plicul si ... era nota de plata: 4.193,89 dolari. Cam o mie de dolari pe ora. Va mai amintiti ca povesteam cum roiau doctorii si asistentele in jurul meu chiar ca in “Spitalul de urgenta” (filmul), ca m-au analizat si m-au scanat la propriu cu tot felul de masinarii, ca totul avea un aer foarte profesionist? Ei, uite, de-aia!

Acum astept cu ceva emotii sa vad daca firma de asigurari considera normal sa te duci la urgenta daca te doare in piept de nu mai stii de tine si vrei sa vezi daca nu ai cumva atac de cord. Pentru ca aici, in America, firmele care fac asigurari de sanatate uneori sunt de acord cu ce spune spitalul, alteori nu. La partea cu “alteori nu” nu prea vreau sa ma gandesc, pentru ca in cazul asta refuza sa plateasca, dar spitalul tot isi vrea banii :( Oricum, si intr-un caz, si in altul, Liviu plateste pentru noi la asigurare aproape douasprezece mii de dolari pe an.

La preturile astea, slava Domnului macar ca nu m-au tinut toata noaptea!

Si da, asa cum scrie pe randul de jos, o s-o pastrez pentru evidentele personale. Ca sa ma uit la ea daca ma mai ia vreodata vreo durere, de care sa ma vindec instantaneu cand vad suma.

Cu banii astia as fi putut sta, cu Liviu cu tot, doua zile intr-un apartament de lux la Burj Al Arab in Dubai si patru intr-o camera, tot de lux ...

PS:

Mi-ar placea sa aflu cum de le-o fi dat cu virgula. O fi de la tamponul pe care l-au folosit sa imi scoata branula din vena si de la bratarile colorate pe care mi le legasera la maini pentru datele de identificare, informatii despre alergii ...

Plaga care ii loveste in masa pe liceenii americani e somnul. Crescuti de mici cu ochii dupa bani, adolescentii profita de dreptul lor la munca part time imediat ce legea le permite angajatorilor sa ii primeasca. Problema e, din perspectiva scolii si a profesorilor, ca aparitia gustului pentru banul facut cu propriile maini coincide cu disparitia apetitului pentru invatatura. Si astfel, cei mai multi mai apar totusi pe la scoala numai pentru ca au auzit ca poti castiga bani mai multi macar daca apuci sa termini liceul cu diploma. Apar, dar dorm, ca sunt obositi lucrand seara de seara sa faca bani pentru a-si plati si intretine masinile care umplu parcarea de sute de locuri a liceului destinata elevilor (facand-o sa arate ca o parcare de dealer auto, cu masini una si una).

Cei mai multi vin la scoala, spuneam, dar - in paranteza fie amintit - nu si cei din Indianapolis, unde anual ajung sa isi ia diploma de absolvire a liceului numai 30% dintre ei. Ceilalti 70% nu cu cartea isi bat ei capul, cand e atata praf alb de imprastiat, cand sunt atatea ganguri de sprijinit si o intreaga si noua generatie de pregatit pentru a trai linistita toata viata pe banii de la asigurarile sociale. Sau, daca nici una, nici alta, pleaca la razboi, ca se plateste bine si nici nu se cere diploma.

Revenind in sala de clasa, ca sa ii tii pe elevi cu ochii deschisi la ora, ca profesor american, e o intreaga filozofie. Liviu, intelept sau doar modelat de experienta nemijlocita cu elevii picotinzi, la prima ora le da uneori, cand chiar nu are de ales, liber la somn cate un sfert de ora cu capetele pe banci. In secunda doi toti adorm instantaneu. Alteori, cand adoarme doar cate unul, are un tun de aer si trimite unde puternice de aer catre adormit, care are astfel pe moment toate conditiile sa se viseze Bill Gates batut de briza pe yacht. Ca bani de yacht crede ca o sa aiba, ca s-a luat devreme de munca si uite, la 16 ani are masina lui (care, ce-i drept, il tine adormit toata ziua muncind seara pentru ea, dar ... o are)! Poate trimiterea la Bill Gates este totusi putin fortata, pentru ca el a facut bani cu capul si nu servind in restaurante sau asezand marfa pe rafturi in magazin ...

La anii pe care ii are in invatamant, sunt putine metode de trezit pe care Liviu sa nu le fi incercat cu elevii in timpul orelor ... de somn. Uneori le spune colegilor celui adormit: “Uite, acum o sa continui sa vorbesc schimband tonul vocii iar Michael (sau John, sau Ben, ...) o sa se trezeasca”. Face asta si profetia se intampla, ceea ce il face sa se gandeasca serios de fiecare data ca ar fi avut o voce buna sa imprime discuri cu povesti si ca ar fi avut succes cu asta. Alteori li se adreseaza celor care picotesc de somn fara nicio legatura cu lectia si ce a spus pana atunci: “Nu e asa, Joshua?”. Si Joshua, sau care este, buimac, spune da sau nu in functie de inspiratia de moment. Pentru colegi, momentele sunt intotdeauna delicioase. Uneori, mai sar si ei in ajutorul profesorului sa ii mai trezeasca pe adormiti, trantind, clasic, cate o carte cartonata pe banca pe care se sprijina capul somnorosului, facandu-l sa sara ca ars.

Au incercat de cateva ori sa se strecoare toti afara din clasa, cu profesor cu tot, lasand obositul sa doarma, dar nu au reusit sa insele vigilenta iepureasca a acestuia. Nu deocamdata, dar farsa ramane in repetare pana va reusi, lasand astfel tuturor o amintire din liceu de povestit toata viata. Ca somnorosi se gasesc zilnic.

Prima data am aflat de gaselnita respectiva cand ne-am intors la magazin sa recuperam vreo sase dolari pe un bec. Unul mic de tot, luat pentru o lampa si pe care l-am dus inapoi constatand acasa ca nu becul era devina ci ca lampa ar fi trebuit aruncata cu totul. “Sa il punem bine – spune Liviu – si sa pastram chitanta, sa il putem lasa inapoi cand mai trecem pe acolo”. Nu am zis nimic, dar mi-am imaginat ca fabuleaza: cum era sa returnezi un beculet cu ambalajul deschis? Si care era vina magazinului ca noi nu am fost atenti ce ne trebuie?! Dupa cateva saptamani, cand s-a ivit prilejul sa mai mergem la acelasi magazin, Liviu, consecvent, a luat si becul. La usa magazinului, eu oscilam intre o mare curiozitate, daca ce imi spusese el chiar se poate concretiza si o mare jena, pentru ca simteam – in cazul in care chiar s-ar fi gandit cineva ca e posibil sa ne fie returnati banii – ca transferam magazinului o vina si o neatentie care erau ale noastre. La biroul de relatii cu clientii insa, lucrurile au decurs in cel mai firesc mod cu putinta, asa cum decurg cele care fac parte din normalitate. Nimeni nu a intrebat nimic. Doar le-a spus Liviu ca vrea sa inapoieze becul iar ei i-au transferat la randul lor banii inapoi pe cartea de credit. Si ... multumim noi, ba noi, la revedere, la revedere!

Acum ... sa ne fie iertat, dar s-a intamplat si sa profitam de cumsecadenia comertului american. Am avut nevoie, la un moment dat, sa depun o aplicatie la o universitate pe care sa o insotesc cu o caseta audio inregistrata cu vocea mea spunand ceva anume. La indemana nu aveam decat mijloace pentru inregistrarea digitala, pe reportofon sau direct in calculator asa ca speranta ramasese tot in flexibilitatea oferita de politica de relatii cu clientii de la magazin. Aparatul respectiv nu era scump cine stie ce, dar ... de ce sa il cumperi daca iti trebuie numai punctual? Sa ajunga in cosul de gunoi si ulterior sa polueze mediul aiurea? Si asa, cu constiinta faptului ca am fost cinstiti cu noi insine si ca am contribuit de fapt la ecologizarea Americii, am dus masinaria inapoi la magazin dupa ce am folosit-o, sa o ia cineva caruia ii trebuie cu adevarat. Nu chiar imediat dupa, ca ii ratacisem chitanta, dar am gasit-o peste cateva saptamani si tot bine a fost. Pentru noi. Intr-un final si pentru ei, ca au un sistem in care isi vand toata marfa asta returnata la preturi ceva mai mici, dar care cel mai probabil respecta prima parte a legii lui Lavoisier de mai devreme, cea cu “nimic nu se pierde”. Poate doar o parte din profit ...

Azi, alaturi de corespondenta, ne-a lasat o sacosa maieu, din cele subtiri si banale in care ti se pun cumparaturile la supermarket. Fara sa dau mare importanta amanuntului am zis ca face parte din muntele de junk mail publicitar si ca uite la ce s-au mai gandit firmele ca sa se mai bage in seama. Pe de alta parte, sacose ca asta, utile numai de la magazin si pana acasa, primesti cu zecile saptamanal cand faci piata, asa ca mi se parea si mie ca scartaie ceva in strategia alora de marketing. Renumiti pentru “je m’en fische”-ismul lor vis-a-vis de mediu, la magazin americanii iti impacheteaza fiecare bold separat in sacosa lui. Umplem saptamanal cate o punga de pungi de plastic nebiodegradabile, de ti se rupe inima sa le dai la gunoi, asa ca un colt de garaj e plin de ele in asteptarea unui timp mort in care sa identificam vreun loc special unde sa le ducem spre reciclare.

Am lasat punga gasita la posta pe masa o vreme, ca nu stiam ce sa fac cu ea. Seara, Liviu mi-o intinde si spune: “Daca vrei sa donezi mancare, pune-o sambata la posta in sacosa asta si o treaca postasul sa o ia". Asadar, banala sacosa avea un scop mult mai nobil decat de a polua mediul degeaba ... Pe ea, in forma de timbru, erau trecute coordonatele campaniei de donare de alimente pentru saraci, "Stamp out hunger”, organizata de Asociatia Nationala a Postasilor. Actiunea ii vizeaza pe cei 35 de milioane de americani despre care statisticile lor spun ca traiesc sub limita saraciei (mai mult de 10% din total) si se bazeaza pe mancarea primita de la bancile de mancare aprovizionate prin astfel de actiuni. Am gasit pe net si o pagina special dedicata campaniei, http://www.helpstampouthunger.com, cu detalii convingatoare si ... chiar cu posibilitatea de a incarca un banner sa il pui pe web la tine ca sa ii sprijini.

M-a impresionat initiativa, mi-au placut ideea si organizarea, participam.

]]> http://mchaiducu.wordpress.com/?p=100 Tue, 06 May 2008 18:41:41 +0000 Cristina http://mchaiducu.wordpress.com/?p=100 La Indianapolis a inceput agitatia pentru cea de-a 92-a editie a cursei Indy 500.

De duminica s-au deschis portile de la Indianapolis Motor Speedway si curiosii sau impatimitii pot merge aproape zilnic, contra a 5 sau 10 dolari, sa vada fie masinile alergand sau la garaje, fie foste glorii ale Formulei 1, calificarile, diferite evenimente tematice sponsorizate organizate special, etc.

Cursa propriu-zisa va fi pe 25, luna asta. Si preturile pentru ziua cursei sunt decente, undeva intre 40 si 150 de dolari, in functie de zona in care e locul.

Ma gandesc sa ii propun lui Liviu sa ajungem si noi sa o vedem. Exista, am auzit, o gramada de traditii legate de faimoasa cursa de masini, printre care o parada in centrul orasului, cu o zi inainte, despre care se spune ca e impresionanta.

Nu ma pasioneaza masinile, sunt un sofer vai mama mea, nici nu as conduce daca nu ar trebui neaparat sa o fac, dar am o curiozitate mult mai mare decat orice pasiune. In plus, sa stai in Indiana si sa nu stii cum sta treaba cu evenimentul care a facut orasul Indianapolis celebru de la inceputul secolului trecut incoace suna a ignoranta ... ;)

E, intr-adevar, mai incomod sa te duci daca n-ai microbul pentru masini si viteza in sange. Pentru ca, spunea Liviu de cand a fost el, e cam multa mizerie aruncata peste tot, multi drogati iar in public intalnesti multe fete cu care nu ti-ai dori un tete-a-tete in doi pe strada, chiar pe lumina. Ca si la americani ... se dau de toate, dar pe alocuri educatie si civilizatie mai dupa ureche. Iar in Indianapolis sunt multe zone unde urechile locuitorilor sunt de mici si permanent ocupate de ritmuri rap date la refuz, fara ca altceva sa poata sa se strecoare pe langa.