Deşi tata m-a bătut la cap mai mult de 10 ani să dau de carnet, tot la aproape 31 am făcut pasul. Ce rost avea să fac şcoala de şoferi şi să îmi iau permis dacă tot nu aveam ce să conduc după aia? Logic, nu?

Ei, în momentul în care ne-am pus problema să cumpărăm o maşină, mi-am luat "prinţul consort" de-o aripă şi ne-am înscris la şcoala de şoferi. De fapt, nu am ales şcoala ci instructorul. Cred că puţini viitori şoferi se gândesc la asta înainte să apuce volanul.

Norocul nostru a fost că o prietenă a insistat să facem şcoala cu fostul ei instructor, dom' Vărzaru. Nu ştiam nimic despre el decât că e "demenţial" şi că e "musai să faci cu el". A, şi că e tatăl lui Alex Vărzaru de la Caţavencu :), cu ale cărui texte eram foarte familiară la vremea aceea.

Am început lecţiile cu dom' Vărzaru prin septembrie 2006. Pe atunci dura cam 2 luni până îţi făceai dosarul şi te programau la examen. Aşa că la început conduceam maşina, un Logan, cam o dată pe săptămână. Spre finalul şcolii de vreo 3 ori pe săptămână, ca să nu ne ieşim din mână. Ţin minte şi acum că prima lecţie a fost bonus pentru că în timpul ei ne-a povestit cum funcţionează maşina, la ce foloseşte ambreiajul, care sunt butoanele şi manetele pe care trebuie să apăsăm etc. Următoarele, până la terminarea şcolii şi chiar după, au fost nişte lecţii de viaţă, de responsabilitate, absolut extraordinare.

Dom' Vărzaru făcea cu noi exact ceea ce nu prea fac instructorii cu care mă întâlnesc acum pe străzile Bucureştiului. Mergea cu noi pe banda întâi de fiecare dată când se putea. Ca să nu încurcăm circulaţia căci noi ne moşcăiam cu 30 km/h. Făceam parcări laterale doar după ce treceau toate maşinile. Ne punea să ne asigurăm înainte de fiecare schimbare de direcţie. Ne ducea în poligon şi ne lăsa "să facem piciorul frumos" :D Stătea însă cu ochii mereu pe noi şi ştia întotdeauna de câte ori s-a oprit motorul. Ne punea să semnalizăm de fiecare dată când executam viraje sau schimbam banda, inclusiv la întoarcerea din 3 mişcări şi musai la plecarea de pe loc şi oprire.

Avea răbdare. Ne explica şi de 10 ori dacă trebuia o anumită manevră. Nu toată lumea are talent la condus, nu toţi prind din primele ore dexteritatea de a apăsa pe ambreiaj, a schimba viteza şi a semnaliza în acelaşi timp. Sau ordinea în care trebuie să faci anumite mişcări (semnalizarea, asigurare, întoarcere etc). SOC era cuvântul de bază la intrarea în maşină. Scaun, oglinzi, centură :D

Nu ne ţinea în trafic. Dacă era aglomeraţie ne ducea pe drumurile mai puţin umblate la ora respectivă. Nu ne punea să ne petrecem jumătate din şedinţă la o coadă la semafor. Întotdeauna găsea rute alternative. Ne băga şi pe străduţe ca să ne învăţăm cu dimensiunile maşinii şi cu strecurarea prin zone mai înguste. Tremurau chiloţii pe noi da' ne ştiam totuşi în siguranţă cu dom' Vărzaru. A, şi avea un extraordinar simţ al umorului. Orele de condus erau o adevărată încântare.

De ce scriu despre toate astea? Pentru că domnul Viorel Vărzaru este un om care mi-a influenţat viaţa şi pentru că mi-am propus să scriu şi despre astfel de oameni. De la el am învăţat să fiu responsabilă pe şosea, să încetinesc în apropierea trecerilor de pietoni ca să am timp să opresc dacă vrea cineva să traverseze, să nu parchez maşina în apropierea intersecţiilor şi a zebrelor ca să nu obturez vizibilitatea, să semnalizez, să mă asigur, să dau prioritate, să pun frână şi să nu mă bazez că altul o va face, să anticipez cât se poate de mult comportamentul altora, să respect pe omul aflat lângă mine în trafic. Şi a făcut toate astea nu ca să iau eu examenul, pe care oricum l-am picat la primul traseu pentru că am uitat să schimb viteza :D A făcut toate astea ca să învăţ să mânuiesc volanul astfel încât să nu pun pe nimeni în pericol. Ceea ce din păcate nu prea mai văd la mulţi instructori şi mult mai puţin la foştii lor elevi care acum fac scamatorii pe şosea.

PS: Din păcate în Bucureşti nu poţi face ieşiri din oraş pentru că e localitatea prea mare şi se termină timpul alocat orelor până când apuci să ieşi pe autostradă sau drum naţional, spre exemplu. Aşa că pentru mersul prin afara localităţii şi pe autostradă am mai avut doi sfătuitori foarte buni: tata, la primul drum de 4 ore şi prietenul Adi, cu care am mers prima dată pe autostradă :D. Şi acum ţin minte cât de crispate îmi erau mâinile pe volan la 130 km/h.

Aşaaa... Acum un an şi jumate ne-am luat maşină. New Opel Corsa. Prima noastră maşină. Roşie, ca o cireşică. :D Lansarea s-a făcut cu ceva tam-tam şi o campanie cu Cmonşi. Ce sunt Cmonşii? Nişte papiţoi din cârpe care dansează şi îşi fac farse prin reclamele la Corsutza. Sunt cinci ei, care va să zică, adică White, Blue, Red (ăştia 3 sunt băieţei), Moo şi Cherry (două fetiţe). Toţi cică fac parte dintr-un band, am aflat eu mai târziu de pe site-ul dedicat lor, unde ... la puţin timp după ce ne-am comandat maşina, am decoperit că o putem decora cu tot felul de Cmonşi. Pe la chei, pe la centurile de siguranţă... Ne puteam lua chiar şi păpuşele în mărime naturală adică pe la vreo 24 de cm pe atunci. Între timp au scos şi juniori de 17 cm :D

Bolnavi cu capu', eu şi prinţul consort, ne hotărâm să cumpărăm chestii de pe shop-ul online cu Cmonşi. Ales Blue pentru el, Cherry şi Moo pentru mine, o şapcă cu C'mon pentru el şi mers la plată. La plată, surpriză... Deşi se lăudau că livrează în UE, nu aveau şi România pe listă. Whaaa... Mail. Rapid. În 3 minute i-am şi informat că România face parte din UE şi că trebuie să o pună pe listă ca să-mi pot eu comanda Cmonşi.

Trece flama, ne bucurăm de maşină, ne supărăm de primele zgârieturi apărute prin amabilitatea cercopitecilor care locuiesc la noi în cartier, ne luptăm pe viaţă şi pe moarte pentru un loc de parcare, ce mai... Uităm de Cmonşi.

Până anu' ăsta când intru din curiozitate pe site şi văd că au băgat România în lista de livrare. Super. Dau câteva ture de magazin ca să văd ce au mai adus nou, pun în coşul de cumpărături câteva produse şi plasez comanda. Plătesc cu cardul vreo 58 de ioroi. În termeni şi condiţii scria că livrarea se face în 10-14 zile lucrătoare de la data plasării comenzii. Era 30 aprilie. Îmi fac un calcul şi îmi zic: undeva pe 15-20 mai primesc Cmonşii.

Trece mai, vine iunie. Le dau domnilor de la firma care deţine magazinul online vreo două emailuri ca să-mi zică ce e cu comanda. Ea apărea în My Account ca fiind livrată. Numai că la mine nu ajunsese. Nu primesc niciun răspuns la emailuri. Dau telefon la call-centerul din Germania de unde mi se spune că marfa a plecat pe 14 mai de la ei şi că poate dura chiar şi 4-6 săptămâni ca să ajungă în România.

Bun, mă pun din nou pe aşteptat. Plecăm în concediu la mare. Las vorbă soacră-mii cum că dacă vine un colet la poştă să încerce să-l ridice ea. Nu a fost cazul. N-a venit nimic.

Se face iulie. Dau din nou emailuri la care, evident, nu primesc niciun răspuns. Până când, astăzi, îmi tună o idee. Cred că de la picnicul de ieri mi se trage. S-a mai aerisit creierul. Caut pe Internet un contact de la un om de marketing/brand/comunicare de la Opel. Găsesc după vreo zece minute un email al unui domn, Dietmar Thate, brand communication manager la Opel. Neamţ. Îi explic într-un mesaj emoţional cât de tare îmi place mie brandul Opel, cât de tare îmi place Corsutza mea şi maşinile lor, cât de tare vreau să o personalizez cu chestii de brand, da' iaca ghinion că băieţii de la Performance Merchandising GmbH nu vor să audă de mine. Îmi exprim părerea de rău că un brand aşa de valoros are nişte comunicatori aşa de proşti la nivel de furnizori de marfă. Best regards, bla bla bla... Asta se întâmpla la ora 14.32, ora Google. La ora 17.26, tot ora Google, primesc răspuns de la Opel.

NU LE-A LUAT NICI 3 ORE CA SĂ ÎMI RĂSPUNDĂ. Deşi precizasem în mesaj că nu mă interesează să-i sune ei pe băieţii destepţi, ci că pur şi simplu voiam să le atrag atenţia referitor la modul în care nişte vendori le folosesc brandul.

Sunt siderată. Mesajul meu a ajuns între timp pe la vreo 6-7 oameni de comunicare şi marketing de la Opel iar răspunsul a venit de la o anume Sabrina, tot de la Opel, care m-a asigurat că a luat legătura cu furnizorul şi că se va ocupa personal de cazul meu. Aşa cum nu mi-a venit să cred iniţial că nişte nemţi nu sunt în stare să răspundă la emailurile clienţilor, aşa nu-mi vine acum să cred ce servicii de Customer Brand Care are Opel.

Amazing... O să vă ţin la curent cu peripeţiile Cmonşilor din ograda mea :).

Am întrebat în dreapta şi-n stânga şi nu am aflat nimic. Am căutat pe forumuri de călătorii şi maşini. Nicio sugestie mai acătării. Aşa că, odată ajunsă răbdarea mea la limita de a da pe dinafară, m-am hotărât: mergem unde ne duce harta. Nu ştiu cum naiba cade pe mine măgăreaţa să stabilesc pentru tot familionul locuri de grătar, de vacanţă prin Europa, de vacanţă prin ţară etc etc :D Într-o zi cred că am sa-mi deschid o agenţie de turism. Poate ies şi niscaiva bani din hobby-ul ăsta de a găsi trasee prin toate coclaurile ţării:P

Se face duminică dimineaţa. Aflăm şi numărul final de persoane dispuse să evadeze în necunoscut, oriunde ar fi el numai afară din prăfuitul de Bucureşti să fie. Urma să fim 6 , cu tot cu soacră (să trăiţi!) :) Câte 3 în fiecare maşină.

Maşinile, amândouă de clasă mică/medie (nu prea am ştiut niciodată care e diferenţa între ele:P). Amănuntul contează foarte mult, mai ales când mergi pe drumuri total necunoscute şi eşti la mâna GPS-ului şi a hărţii.

Plecăm către autostrada soarelui cu gândul să ieşim pe la Lehliu, să o luăm apoi către Valea Argovei şi apoi către Iezeru' Mostiştea. Ca întotdeauna însă, calculele de acasă nu se prea potrivesc cu cele de la piaţă. La intrarea pe autostradă, un panou de semnalizare ne anunţa că este accident la km 46. Până la ieşirea de la Lehliu erau vreo 50 km. Gândindu-ne că e posibil să stăm o oră ca să ieşim de pe autostradă acolo unde ne programasem, ne hotărâm să o luăm către Fundulea şi apoi pe DJ303. Greşit! Da' aveam să ne dăm seama abia mai încolo când ochii celor doi şoferi stăteau care mai de care mai lipit de botul maşinii din dotare.

După vreo 20 şi ceva de kilometri de autostradă parcursă "la pas" cu vreo 110 km/h, intrăm în Fundulea şi o luăm pe lângă calea ferată şi paralel cu autostrada. Minunatul drum judeţean este atât de decopertat încât trebuie nu doar să fii expert în slalom pe patru roţi da' să ai şi nervii destul de tari şi bani suficienţi în portofel pentru următoarea revizie.

Am mers în medie cu 10-20 de km/h. Voiam să ajungem la Sultana, către Mânăstirea, acolo unde este şi Casa Memorială Alexandru Sahia. Am rămas cu dorinţa. Că drumul nu ne-a ajutat. După vreo 15-20 km făcuţi cu inima în gât şi ochii în faţa farurilor, am ajuns într-un sat care cred că este Măgureni. În capătul lui, drumul se bifurcă şi ai de ales să îl iei pe cel din stânga care duce către un cimitir şi care pare a fi bătut de maşini deşi e de pământ iar pe hartă figurează ca drum judeţean :) (ce glumă bună!) sau pe cel din dreapta care merge direct prin iarbă către un lac.

După o cercetare amănunţită a terenului şi câteva întrebări puse localnicilor am ales drumul de iarbă. Am mers cătinel pe lângă lac care, apropos, e plin cu peşte - un ditai şalăul zăcea mort în drum şi mi-e greu să cred că fusese adus acolo de la magazinul alimentar:). Am poposit undeva pe malul lui, aproape de două sălcii, două vaci şi ceva mai departe de doi cai :)

După ritualul cuvenit cu fum şi miros de carne friptă care a atras la "popotă" cel mai răpciugos câine pe care l-am văzut vreodată, am reuşit să încropim de o masă şi apoi de un lenevit la umbră în simfonia greierilor.

Aşa de linişte era, încât la un moment dat a venit şi o barză să ne viziteze :D, şi ea în căutare de niscaiva pui de baltă.

Leneveala s-a terminat pe la 3 jumate când ne-am trezit din reverie şi am realizat că trebuie să ne întoarcem, din nefericire pe acelaşi drum:( Ne-am luat la revedere de la văcuţa cea simpatică care stătuse de pază la maşini şi am luat-o cătinel către Bucureşci. La viteza cu care mergeam, chiar şi greierii se simţeau în siguranţă la noi pe parbriz.

Mâine începe o nouă săptămână de muncă iar până la următoarea evadare AMR fix două săptămâni :D

Simonei însă i-aş fi dat dacă aş fi văzut-o la Univerisitate:) E mult prea simpatică. Vedeţi experimentul făcut pentru Caţavencu pe care l-am descoperit şi eu la Manafu.

_________________________________________________________________________________________________

Later edit: Simona Tache scrie demenţial în Jurnalul de cazarmă, tot în Caţavencu. Enjoy!

Două reprezentaţii (ale echipelor din Portugalia şi Italia) care au meritat toate emoţiile din trafic şi din care puteţi vedea frânturi aici. Îmi pare rău că m-am trezit prea târziu ca să cumpăr bilete căci Loredana se pare că a avut un show fain.

Păi scrie aşa:

• "Încurajate de lipsa maidanezilor de la unele blocuri sau în cârdăşie cu aceştia ..., pisicile vagaboande şi-au găsit adăpost pe lângă „cutiile de chibrituri“ din Bucureşti" (EVZ) :) Mi le şi închipui cum umblă mâţele dintre blocuri în haită împreună cu cei câţiva maidanezi rataţi (de hingheri) să dea atac la chiftelele abia prăjite de tanti Miţa de la parter.
• "Fetiţa violată de unchi îşi revine ca turist în Londra" - titlu de material video pe site la Gându'. Nu merită link. Îmi şi închipui ce gândea editorul ştirii când a dat titlul: "A dreacu' români. S-au dus la Londra pe banii ăleia şi acum se plimbă ca turiştii...". Am mai spus cât de mult mă oripilează modul în care au transformat ziariştii acest subiect în terfeleală TV :(
• "Israela şi Liviu, cel mai îndrăzneţ cuplu al momentului" (proTV) - am văzut ştirea asta şi la observatorul antenelor. Am rămas cu gura căscată vreo câteva minute după care am întrebat: "who the fuck is Israela"?????????? - cea mai idioată non-ştire pe care am văzut-o ever.
• doi elevi din Bucureşti au inventat un microscop virtual şi un dispozitiv online de îngrijire a animalelor de companie:) (Realitatea) - citez: "Virtual pet care"... oferă mâncare, le schimbă apa, le face curăţenie şi le eliberează din colivie sau cuşcă, încât să se poată "dezmorţi", atunci când stăpânul este plecat o perioadă mai îndelungată de timp". Mă întreb cum mai bagă dispozitivul virtual animalu' înapoi la cutie :))))) Oare îi cântă cântece de leagăn?

Acu' stau şi mă întreb: acestor domni şi doamne / domniţe care scriu astfel de inepţii oare nu le tună mintea să scrie şi ceva mai documentat, mai profund? Nu filosofie, nene, ci ştiri adevărate. Nu despre Tanzania (exemplu aleator), da' nici despre pisici vagaboande care sunt în cârdăşie cu maidanezii:))))

Dacă mai vrea cineva să vină, haideţi să facem de-un grup:) Ne-om aciua noi pe undeva pe acolo la o bericioaică dacă nu mai găsim bilete:P

Aseară mă duc cu o colegă să facem ceva market research într-o librărie. La ieşirea din Pasajul de la Universitate mai să mă împiedic dând cu ochii de o oribilitate pe tocuri cui, cu un maieu gri sclipicios care lăsa la vedere nişte airbaguri folosite şi câţiva colăcei fleşcăiţi. Jizzz...îmi zic. Oare nu s-o uita în oglindă când pleacă de acasă? Şi pun pariu că se ducea la shopping, că asta e preocuparea femeilor moderne, nu?

După cercetarea din librărie, o iau către Unirii cu intenţia de a intra şi eu în rândul cuconetelor care umblă de nebune prin magazine în căutarea imaginii mult visate. Că aia e shoppingul. Cheltuirea unor sume fără număr, fără număr, pentru o ideală imagine reflectată în oglinda magazinului. Pe mine, umblatul ăsta la nesfârşit prin magazine, mai ales după haine, accesorii şi încălţăminte, mă marchează pentru cel puţin juma' de an. Ca urmare, update-ul în garderobă se întâmplă invariabil de două ori pe an.

Ieri a fost o încercare de a face unul dintre update-urile astea. Mă apucase aşa, un dor nebun de a face niscaiva cumpărături din zona rochii-fuste-bluze-pantaloni, musai de vară, că doar afară sunt în fiecare zi 35 de grade afară la umbră şi 100 la metrou. Intru în Unirii, se ştie, un centru comercial în care ai toate şansele să găseşti chestii kitsch şi foarte puţine şanse să găseşti ceva mai de calitate.

Deşi ştiam la ce mă expun, mă aventurez în necunoscutele trasee ale femeilor shopping-adicted. Greşit! Perioada e foarte proastă. Au început reducerile şi cuconetul a dat iama în magazine. Mai ales în cele cu reduceri. O vâjâială de nedescris, cozi peste cozi la cabinele de probă, genţi peste mâini, coate în coaste şi tot aşa. Cât despre haine, curcubeul s-ar ruşina văzându-le.

Mi-a luat două ore şi nenumăraţi neuroni irosiţi ca să ies din Unirii uşor iritată, cu o durere cumplită de tălpi şi fără nicio cumpărătură :( Nu ştiu ce-or găsi femeile astea la cumpărături.

Să vă povestesc. Am ajuns duminică la mare. După 3 zile în care nu am ştiut decât apă, plajă, terasă, cameră, cărţi, table şi alte chestii din astea lumeşti, aproape că uitasem că am blog. Într-o după.amiază de pauză de plajă, îmi zic: ce ar fi să aştern pe „hârtie” niscaiva trăiri de pe meleagurile dobrogene?

Şi mă apuc de scris. Nu cu creionul pe hârtie, ci cu stylusul de la telefon pe ecran. Cum nu scrisesem niciodată atât de mult la telefon...nahhh, ce ciudat sună, să scrii pe telefon, sau la telefon...mi-a luat ceva timp să înşir cuvintele din cele două texte cu drumurile dobrogene, texte care în original este unul singur:D Care este.

Mă chinui vreo două ore cu scrisul în cele 3 stiluri, spre satisfacţia „prinţului consort” care a primit şi el verde, cu ocazia asta, la butonatul telecomenzii din vârful patului pe la AXN-uri şi alte canale cu filme SF şi meciuri. După cele două ceasuri, timp în care am ajuns la un nivel ridicat de dexteritate la butonarea tastaturii semi-qwerty a telefonului, dilemă: cum transfer textul pe blog? Păi, întâi copy. Văzusem eu funcţia asta în Quickwordul telefonului. Da, doar că nu e chiar aşa de simplu.

Întâi copiez textul şi, ca să intru pe Internet, trebuie să închid aplicaţia. Norocu’ meu că telefonul ţine minte destul timp ce a copiat. Intru pe blog. Şi vreau să dau undeva un paste. Pauză. Wordpress-ul nu este deloc, da’ deloc optimizat pentru telefoane mobile. Nici Opera Mini, oricât ar fi el de super-program nu poate să facă ceea ce Wordpress-ul nu vrea.

Mi-a luat juma’ de oră ca să mă prind că pentru lipit text trebuie să fie musai HTML şi nu Visual, acolo unde se scrie corpul postului. Altă jumătate de oră mi-a luat ca să-l şi încarc, timp în care paşii erau cam aşa: paste text, scris de mână titlul, add tags, pauză (aka rămas în aer), ales categorii, pauză, încercat din nou să pun tagurile, pauză şi tot aşa. După nşpe trucuri prin care eu încercam să păcălesc Wordpress-ul iar Internetul de la Orange pe mine, am reuşit să postez. Da’ nu tot textul pentru că Opera Mini mi-a dat cu tifla după nu mai ştiu câte caractere şi mi-a zis că nu are loc pentru tot :( Noroc că nu eram pe plajă căci nu ştiu dacă superbul meu P1i nu s-ar fi ales cu o baie de nisip.

Lucrurile ar fi mers mult mai repede dacă serviciul 3G de la Orange ar fi funcţionat decent şi nu m-ar fi deconectat la fiecare 10-15 secunde şi uneori chiar la fiecare apăsare de buton :( Mi-am amintit cu durere şi cu nervii întinşi la maximum cum era epoca dial-up. Ca să vezi ce face tehnologia din om, dom’le. Îi dai un pic de 3G în Bucureşti şi el vrea să-ţi ia toată ţoşca cu Internet şi în fundu’ ţării.
În concluzie, băieţii de la Wordpress mai au de muncit la platforma lor astfel încât să nu fiu nevoită data viitoare să car laptop după mine, iar Orange tre’ să mai sape şi ei nişte şanţuri ca să ducă 3Gu’ în toată ţara sau măcar prin zonele vizitate de turişti. Şi ca să anticipez întrebarea: nu, în 2 mai unde am stat noi, nu exista WiFi.

În plus, nu am considerat niciodată că merită să cheltuieşti o avere ca să stai 5-6 zile cu burta la soare şi cu picioarele în apă. Ori, indiferent câte comparaţii am face, 5-6 zile de plajă, cazare şi masă pentru două persoane, nu te pot costa în Bulgaria, Grecia sau Turcia mai puţin de 300-350 de euro. Şi, come'on, mirosul de alge putrede nu prea îl găseşti peste tot:)

Anu' ăsta, pentru că mergem cu maşina, ne-am gândit să facem un mic ocol în drumul către 2 mai. O vom lua pe la Adamclisi. Să vedem şi noi ceva din frumuseţile dobrogene atât de lăudate.

Revin cu detalii de acolo. Până atunci, bagaje şi mâzgălit hărţi...

Mi s-a întâmplat frecvent in ultimele luni şi de fiecare dată mă enervez. Că dacă ratez ieşirea nu am pe unde să traversez, deci trebuie să mă întorc tot în pasaj şi să încerc să mă orientez în labirintul de acolo.

Da' apropos, domnii de la primărie ştiu că în pasaj nu lucrează nimeni? Niciodată când am trecut pe acolo nu am văzut nici picior de muncitor. Niciun fir de praf nu e clintit decât poate de vâjâiala trecătorilor nervoşi care nu înţeleg ce mai e şi gluma asta cu pasajul de la Universitate.

Scenariul pe care l-am intuit acum vreo lună are toate şansele să devină realitate. PSDii au testat reţeta asta de două ori. Dacă ţineţi minte şi Vanghelie şi Onţanu s-au autodemis din partid ca să candideze ca independenţi şi după ce au câştigat au reintrat în PSD. De ce nu ar face şi Oprescu acelaşi lucru? P***imea din Bucureşti nu şi-a dat seama şi a înghiţit probabil hapul cu "independentul". Şi în general, toate hapurile pe care le-a servit domnu' doctor. Cum ar fi ăla cu autostrada suspendată.

Încă mai sper din suflet să fie bine. Toate lucrările de infrastructură să continue, să se termine odată Mihai Bravu, să se termine şi Ştefan cel Mare, să finalizeze metroul până la Policolor, să dea drumul la cel spre Otopeni căci acolo e durerea mare, să termine pasajul de la Basarab, să încheie mai repede lucrarea de la Băneasa, să facă şi centura. Atunci nu aş avea nicio problema cu partidul din care face parte, cu afinităţile politice ale lui Oprescu, cu cât fură Oprescu sau dacă schimbă borduri/stâlpi/etc ca pe ciorapi. Altfel, rămâneţi voi să stingeţi lumina în capitala lui Oprescu:)

- ţiganii votează cu bulibaşa în frunte care le scrie pe mâini numerele de pe listă de vot. Cică pentru că 90% nu ştiu să scrie şi să citească. Pe cât facem pariu că jumate dintre ei au carnet de conducere şi de la secţia de votare pleacă spre casă cu maşina?

- Oprescu a votat devreme ca să îi rămână timp pentru campanie. Cică o ia la picior prin secţiile de votare. Poate o fi ajuns careva pe la secţia de votare şi nu ştie pe cine să pună ştampila. Sau poate găseşte vreun ţigan analfabet pe care să îl ajute să voteze:)

- Tăriceanu întârzie să vină la votare. Mă gândesc că poate vrea să scape de reporteri ca să nu vadă ăştia din nou că nu are buletin şi votează fraudulos cu cartea de alegător.

Cea mai tare afirmaţie pe care am auzit-o astăzi de la un specialist/analist electroral (cum apar ăştia o dată la 4 ani!!!): participarea la vot depinde de vremea de la mare şi de pe Valea Prahovei.  No comment. Omu' nu era beat. Şi chiar tind să-i dau dreptate. Din păcate, treaba asta cu voturile a devenit foarte opţională pentru mulţi dintre români. Poate pentru că pe oricâţi ar schimba, nimic nu se întâmplă repede şi spre bine. Că bine se mai întâmplă pe ici pe colo da' în majoritatea cazurilor doar în preajma alegerilor.

Nu am fost la eveniment dar cea mai amuzantă fază a serii apare în comunicatul dat astăzi de Freedom House. Citez cu copy-paste:

"8. MEDIA SI PUBLICITATE

Membrii juriului, Gilda Lazăr, Adela Rogojinaru si Adriana Săftoiu au decis să nu acorde un premiu la această secţiune.

Secţiunea “media şi publicitate” a fost sponsorizată de TheGroup. "

Nu există la categoria asta despre media şi publicitate un jurnalist care să le fi câştigat încrederea celor trei doamne!!! Mă întreb dacă or fi dat banii înapoi sponsorului:)

You know you’ve been in Lithuania too long, when …
you only eat in restaurant-chains, which start with Čili

you put ketchup on your pizza and think that’s the way Italians do it

half of your friends disappear to work in the British Isles or Scandinavia or the United States and you think that’s normal

you have become tired of explaining to your friends and relatives at home, that you are a.) not in Latvia b.) not in Russia and c.) Riga isn’t the capital of the Baltic

with a meal you drink either beer or tea

basketball has become the most important thing in your life

there is only one beer for you: Švyturys Extra

half of the population working as “managers” seems reasonable to you

tall blonde beauties in short skirts are nothing special for you anymore

during winter, instead of looking for a thermostat to adjust the temperature in your room, you just open the window

you learned everything about the glorious Lithuanian language, and now you get angry about ignorant people denying the existence of a Lithuanian language or, worse, consider it some branch of Slavic languages

you’ve learned the hard way that a triangle means women’s toilet and a triangle upside down means men’s

during a long night of partying you went out pissing in the cold streets because there was only one unisex toilet in the whole pub

you think drunkards shouting at you in Russian are a normal part of life

when you enter a bus and there is no strange smell you think there’s something wrong

buses without antennae seem awkward to you

anything goes wrong you blame the Russians, or the Polish or the rest of the world

you think hot chocolate means melted chocolate and you love it

you see someone smiling in public, you think: well, a bloody foreigner

a meal for you must contain either potato or meat, but usually both

you start leaving out the articles, even in English and your native language

you become scared meeting big old babushkas in furs, because they trample down everything in their way

you are afraid crossing a street, especially at zebra crossings or traffic lights

you feel guilty entering a flat wearing your shoes

you consider cranberry the best flavour for water, juice and vodka

you think beer is a soft drink not an alcoholic beverage, only vodka is

going to the opera, the concert hall or the theatre is just a usual thing to do in the evenings

forenames like Christmas’ tree, mermaid, amber or wind seem normal to you

everything 50m above sea-level seems like a mountain

you start counting the ground floor as first floor

someone, you haven’t known for more than three years, talks to you, you try to get rid of him as soon as possible

you got a one centimetre haircut, bought a fake leather jacket and a black cap (if you are male) OR: you bought a skirt at the size of a belt and don’t leave the house without tons of make-up (if you are female)

you consider smoked pig’s ears a tasty beer snack

you love the Baltic Sea and go swimming there at nearly any temperature

you love going to the Sauna, but always leave your trunks/bikini on

for you, garlic has become an ingredient just like salt or pepper

you consider Lithuania the best and worst place on earth – at the same time

you teach everybody that in medieval times the Lithuanian Duchy ranged from the Baltic to the Black Sea

you put an “as”, “a” or “is” at the end of foreign names, so you can conjugate them

you carry around five cell phones and several cards from eight different phone-companies, so that you always get the best price.

You consider fastening your seatbelt a sign of weakness and are not surprised if a car hasn’t seatbelts at all.

In your eyes Coca Cola is the unhealthiest drink in the world and that drinking lots of beer, sugary juice and bread drink prolongs your life

you haven't seen a bright sky for months and you don't miss it anymore

you consider rain the normality and sunshine a special weather phenomenon

La urmatoarea statie urca un grup de tineri frumosi, ispanici, cu o ghitara, si-ti fac seara si mai frumoasa cintindu-ti in hermosa espanol pina la statia terminus.

Canto al pie de tu ventana
Pa' que sepas que te quiero
tú a mí no me quieres nada
pero yo por tí me muero.

In aceste clipe crezi ca ai fost catapultat undeva in sudul Spaniei.

O schemă comună e aceea în care învăţăm de la cei pe care îi învăţăm. Nu mă refer acum doar la educaţia din instituţiile de învăţământ, ci la orice formă de educaţie - familială, profesională, socială...

Zilele trecute am învăţat ceva dintr-un desen copilăresc... Era un cerc mare, gri, în care trona o inimă roşie, cu contur negru, de la care porneau raze precum ale soarelui.

Vă amintiţi desenele acelea naive în care soarele are o faţă hazlie, cu ochi albaştri şi sprâncene lungi, cu nas şi gură roşie, de la care iradiază raze galbene sau portocalii?

Ei bine, în acest desen, razele porneau de la inimă şi m-am oprit puţin să înţeleg asocierea pe care o făcuse copila.

Am întrebat (ca orice om mare când nu înţelege ceva copilăresc... adică lucrurile simple) ce reprezintă desenul. Iar explicaţia mi s-a părut foarte drăguţă. Ca o lecţie predată de un copil:

- Cercul acesta gri reprezintă globul pământesc. El nu are nicio culoare sau doar o culoare ştearsă. Inima roşie reprezintă iubirea care dă culoare.

- Şi de ce are raze, ca soarele?

- Pentru că iubirea se împrăştie şi dă căldură şi culoare pământului întreg.

Două elemente importante aşadar: unul termic, celălalt cromatic.

Perceptiv, exerciţiul e cât se poate de firesc, de înţeles. Copiii se agaţă - poate mai intens decât adulţii - de dimensiunea senzorială.

Ei ţin minte mai bine ca noi că la serbare doamna avea fustă neagră şi cămaşă roşie, lucioasă, că Raluca avea rochie galbenă şi sandale albe, Alisa pălărie roz, iar Ionuţ cămaşă în carouri.

Aperceptiv, exerciţiul trimitea, desigur, la Iubirea care e Dumnezeu, la Inima Lui care iradiază căldură şi culoare în această lume.

Fără iubirea Lui, pământul e tern, o pată de culoare ştearsă, fără viaţă.

Uneori, lucrurile simple sunt ca o buturugă mică răsturnând carul mare. Ne opresc din alergare şi ne răstoarnă spre... lecţii de inimă.

*

Asezat pe niste dealuri, cu vedere excelenta, plin de cladiri pe langa care iti face placere sa treci, plin de oameni calzi si molcomi, cu o gradina botanica demna de gradina lui Adam si a Evei (era un bananier cu ditamai bananele - pacat ca erau prea sus ca sa ajung pana la ele :P; pe langa asta, e o mini padure de conifere prin care poti sa te plimbi - zici ca esti la munte in mijlocul orasului) cu parcuri mari si aerisite, lacuri cu barci si mall-uri cu piscina ;)), Clujul - direct sau indirect - mi-a daramat cateva din conceptiile pe care le aveam despre Romania si romani.

1. Numai in Europa de vest, catolica, exista biserici si catedrale foarte mari, impunatoare. Din acest weekend am trecut si Romania pe lista. Sunt chiar doua catedrale, una ortodoxa si cealalta catolica. Amandoua mari, superbe si in mijlocul orasului.

2. Maghiara este o limba de nepronuntat pentru mine. Acum stiu deja 7 cuvinte. Pe care le pronunt bine. Perfect.

3. Ungurii din Romania sunt neprietenosi cu romanii, distanti, reci si chiar razbunatori. Plus ca vorbesc numai in maghiara cand au ocazia, chiar daca stiu ca cei din jurul lor nu pricep nimic.

That is so wrong. Cei pe care i-am cunoscut (gazdele mele, niste colegi de compartiment din tren, un mire si-o mireasa in gradina botanica) sunt ataaat, ataaat de draguti. Sunt primitori, vorbesc romana foarte bine, fac mancare buna si au povesti similare cu ale noastre. Sunt calzi si molcomi ca toti ardelenii, te ajuta daca ai nevoie si daca arati respect si recunostinta primesti acelasi lucru din partea lor. Plus ca azi am constientizat ca se gandesc la Romania ca fiind tara lor, la fel cu noi ne gandim ca e tara noastra. M-as fi asteptat sa se gandeasca la Ungaria ca fiind tara lor.

Bottom line, pic destul de greu in capcana de a judeca aparentele, si cu ungurii picasem asa putin. Acum m-am ridicat. :)

4. O reconfirmare: suntem foarte tari. Avem atatea lucruri si putem face atatea lucruri. Si e corect ceea ce cred, ca cea mai buna alegere pe care pot sa o fac este sa lucrez in Romania si pentru ce tara asta poate sa imi ofere. Sa o cresc si eu un pic pe ea pentru ca si ea ma creste pe mine. Ba chiar indraznesc sa citez o faimoasa firma de cosmetice, atunci cand spune: "pentru ca meritam". Adica eu si Romania. Sau noi si Romania. Noi.

Al doilea bottom line, daca esti un plibaret si vrei sa cunosti Romania, treci neaparat si prin Cluj. O sa vezi mult mai mult decat ce-ti arata pozele de mai jos.

Cius.

Trecand peste tristetea acestui fapt, atasez niste poze facute acum doi ani de mine si de un prieten la Costinesti si Constanta. To die for... or at least to travel for (chiar si intr-un personal supraincarcat si supraincalzit care face 12 ore pana la Costinesti)...

Deci, daca o sa ajunga cineva candva sa-mi zica astfel de cuvinte, eu ma declar fericita. ;))

V-ați plins pe umeri de dorul celor de acasă.

V-ați povestit toate secretele, speranțele, of-urile.

Ți-au intrat în suflet, pînă tare, tare adînc, iar acum… în fiecare zi se face tot mai pustiu…

Cel mai dureros e faptul ca nu știi dacă-i vei mai revedea vreodată…