În 1968, liderii lumii proclama ca oamenii au dreptul de a hotari liber şi in mod responsabil numărul de copii pe care-i doresc. Patruzeci de ani mai târziu,metodele moderne de contraceptie nu ajung la sute de milioane de femei, bărbaţi şi tineri.
În acest an, Ziua Mondială a Populaţiei reafirmă dreptul persoanelor de a planifica numarul membrilor familiei lor. Sunt încurajate activităţi, evenimente şi informaţii care vor ajuta ca acest drept sa fie real-mai ales pentru cei la care ajung mai greu informaţiile şi serviciile de care au nevoie pentru a-si planifica familiile,ca de exemplu populaţiile marginalizate şi tinerii.
Când oamenii isi pot planifica familii , atunci isi pot planifica si vietile.Pot face planuri de bataie pentru a scapa de saracie.Pot sa faca planuri de sanatate mai buna pentru mame si copii;pentru a obţine egalitatea pentru femei; de a sprijini Ziua Mondială a Populaţiei din acest an!Plan pentru combaterea saraciei.Plan pentru castigarea egalitatii.Plan pentru ca mamele sa nu mai moara la nastere.
Organizaţii internaţionale, inclusiv UNFPA şi UN-Habitat, pot face cel puţin trei lucruri pentru a ajuta guvernele naţionale şi locale, precum şi miscarile societăţilor civile de a promova un viitor mai bun pentru oraşe şi rezidenţii lor în lumea în curs de dezvoltare.
În primul rând, acestea pot ajuta să aducă modificările necesare în perspectiva politica prin influenţarea politicienilor din ţările în curs de dezvoltare pentru a accepta ca inevitabilă dezvoltarea urbană şi de a adopta mai multe abordări pro-active şi creative. Aceste abordări ar trebui să se bazeze-mai degrabă decât să descurajeze,-pe eforturile indivizilor si grupurilor de populatie saraca, pentru a obţine case mai sanatoase si sigure in zonele de locuit din centrele urbane.
În al doilea rând, ele pot ajuta in gasirea unei modalitati mai bune de reducere a ratelor de creştere urbană, oferindu-le astfel guvernantilor mai multa libertate in abordarea problemelor urbane. Principalul component al acestei cresteri în ţările în curs de dezvoltare-sporul natural-poate fi cel mai bine abordat prin reducerea sărăciei, promovarea drepturilor femeilor şi servicii mai bune de sănătate a reproducerii.
În al treilea rând, organizaţiile internaţionale pot ajuta politicienii şi diferitele segmente ale societăţii civile să ia decizii mai bune cu privire la viitorul mediului urban , prin încurajarea acestora de a genera si folosi informaţii sociodemografice solide.

World Population Day

Ziua Populatiei

Populatia Romaniei in 2050

]]> http://yvespernet.wordpress.com/?p=201 Wed, 18 Jun 2008 21:02:00 +0000 yvespernet http://yvespernet.wordpress.com/?p=201 Vandaag weer eens op boekenjacht geweest. Jachtterreinen van dienst waren Standaard Boekhandel en Fnac.

Het boek van Ilan Pappe (ik heb wel de Nederlandse vertaling) handelt over de etnische zuivering die de jonge staat Israël uitvoerde op de Arabische bevolking van Palestina. Groeperingen als Irgun en Hagana pasten tactieken toe die zo uit het draaiboek van de Einsatzgruppen (ESG) hadden kunnen komen. Met als verschil dat de ESG uit een raciale ideologie handelden en de Irgun/Hagana dit mengden met een religieus fanatisme. Een voorbeeld uit het boek:

Nadat hij met zijn adviseurs had gesproken, klonk Ben-Gurion op 24 mei triomfantelijker en machtsbeluster dan ooit in zijn dagboekaantekening:

"We zullen een christelijke staat stichten in Libanon, met de rivier de Litani als zuidgrens. We zullen Transjordanië breken, Amman bombarderen en zijn leger vernietigen - we bombarderen Port Saïd, Alexandriê en Caïro. Dat zal de wraak zijn voor wat zij (de Egyptenaren, de Arameeërs en Assyriërs) onze voorvaderen aandeden in bijbelse tijden."

(pagina 166)

Of nog een ander voorbeeld:

Het verhaal over Iqrit is redelijk representatief voor wat er ook met de andere tweedorpen gebeurde. Het dorp lag dicht bij de Libanese grens, hoog in de bergen, ongeveer dertig kilometer van de kust. Op 31 oktober 1984 werd het bezet door een Israëlisch bataljon. De bevolking gaf zich zonder slag of stoot over - Irqit was een maronistische gemeenschap die verwachtte welkom te zijn in de nieuwe joodse staat. De commandant van het bataljon beval de bewoners te vertrekken, met als argument dat het gevaarlijk voor hen was om te blijven; Hij beloofde hun dat ze na twee weken zouden kunnen terugkeren, als de militaire operaties achter de rug waren. Op 6 november werden de bewoners uit hun huizen gezet en met legervrachtwagens naar Rama gebracht. Vijftig mensen, onder wie de plaatselijke priester, mochten achterblijven om huizen en gronden in het oog te houden, maar het leger kwam zes maanden later terug en verdreef hen eveneens.

[...]

Op 26 september 1949 verklaarde de minister van Defensie dat de Noodmaatregelen (daterend uit de Britse mandaatperiode) op Irqit van toepassing waren, om de repratiëring te voorkomen die de commandant van de bezetting eerder had beloofd.

[...]

Om de zaak voor eens en altijd op te lossen, verwoestte het leger alle huizen van Iqrit op kerstavond 1951. Alleen de kerk en de begraafplaats werden gespaard. In hetzelfde jaar werden naburige dorpen op soortgelijke wijze verwoest om terugkeer te voorkomen: Qaddita, Deir Hanna, Kfar Bir'im en Ghabisiyya.

[...]

Net als bij Irqit had het leger onmiddelijk "vergelding" gezocht door hun dorpen te verwoesten, met als cynisch excuus dat ze een militaire oefening in het gebied hadden gehouden en dat het dorp bij een luchtbombardement op de een of andere manier in puin was gelegd - en onbewoonbaar was geworden.

----------------------------------------------------------

"Zonen grijpen de wereldmacht" van Gunnar Heinsohn handelt dan weer over de link tussen de demografische evoluties van de bevolking en de geopolitieke houding van staten/volkeren. Een onderwerp dat ook in het boek "Clash of Civilizations" van Samuel Huntington wordt aangehaald, maar nu verder is en gedetailleerder is uitgeschreven in dit boek. Het komt er o.a. op neer dat de Amerikanen in de "War on Terror" de tijd tegen zich hebben. De gebieden waarin zij menen deze strijd te voeren, wordt namelijk gekenmerkt door een zeer jonge bevolking en grote gezinnen.

Als de Britten/Amerikanen een soldaat verliezen, is dit een grote slag voor een natie met gemiddeld 1.6 kinderen per gezin. Voor een Afghaan of Irakees is dit demografisch minder erg aangezien zij naties zijn waar gezinnen van 6 kinderen absoluut geen uitzondering zijn. De demografie is het wapen van de terroristen en het verklaart ook gedeeltelijk de Amerikaanse politiek momenteel. Een zeer interessant en goed geschreven boek dat zeer vlot leest.

Un alt sondaj, realizat de Institutul pentru Politici Familiale în statele comunitare, dezvăluie faptul că numărul pensionarilor îl depăşeşte pe cel al adolescenţilor şi că tot mai multe persoane trăiesc singure. Îmbătrânirea populaţiei europene se produce într-un ritm accelerat, având în vedere că, în urmă cu trei ani, doar 16,5% din locuitorii ţărilor UE aveau peste 65 de ani. Această cifră ar putea ajunge însă la 18% începând cu 2010, la 25% în 2030 şi la 30% în 2050, potrivit celor mai recente prognoze ale Institutului European de Statistică, Eurostat. Pentru prima dată în Europa, numărul persoanelor de peste 65 de ani l-a depăşit pe cel al tinerilor de mai puţin de 15 ani, la începutul acestui deceniu. În întreaga lume, doar Japonia se confruntă cu o problemă similară.

Cititi articolul aici.

In schimb, procentul de batrani de peste 65 de ani s-a ridicat la 22% din populatia japoneza, fiind cel mai mare din lume. In 2020 batranii vor depasi de 3 ori numarul copiilor iar in 2040 de 4 ori. Prognozele arata ca populatia Japoniei, in prezent 127 de milioane de oameni, se va reduce cu o treime in urmatorii 50 de ani si cu doua treimi pana la sfarsitul secolului.

Cele mai afectate sunt zonele rurale, unde satele si orasele mici sunt tot mai depopulate, magazinele se inchid iar criza de personal medical se adanceste. Guvernul investeste in dezvoltarea robotilor care pot avea grija de batrani. Sperantele se indreapta spre Tokyo, cea mai mare metropola din lume, cu 35 de milioane de oameni. Dar proportia sa de copii este de numai 11.5%, cea mai scazuta din tara.

Consecintele economice ale problemelor demografice sunt teribile. Vanzarile magazinelor alimentare scad continuu de un deceniu, iar vanzarile de masini scad de 18 ani. Pana in 2050, Japonia va pierde 70% din forta de munca iar cresterea economica va ajunge la zero.

So ist im Eingangsabsatz zu lesen:

Frauen, die häufig in den Gottesdienst gehen, haben im Durchschnitt mehr Kinder als Frauen, die seltener als einmal pro Monat ein Gotteshaus besuchen. Zu diesem Ergebnis kommt eine Studie, die bei Frauen den Zusammenhang von Religiosität und Kinderanzahl verglichen hat. Forscher wissen auch, woran das liegt.

Gottesdienstbesuche können die Kinderzahl erhöhen. „Regelmäßige Kirchgängerinnen bekommen insgesamt mehr Kinder als Frauen, die seltener als ein Mal im Monat den Gottesdienst besuchen“, stellt die Wiener Bevölkerungswissenschaftlerin Caroline Berghammer fest.

Dies erklären sich Berghammer und Philipov zum einen damit, dass Kirchgänger christliche Familienwerte und religiöse Lebenszuversicht besonders stark verinnerlichen. Zum andern aber hätten Kirchengemeinden auch „die Funktion sozialer Netzwerke“, wo man andere Kinderreiche nachahme und „bei Fragen rund um das Thema Kinder auf die Unterstützung anderer Mitglieder zählen könne“. Insofern dürfte kirchliches Leben eine eigene Verstärkungsfunktion haben.

Sie [d.h. statistische Korrelationen] sagen aus, dass wenn ein Ereignis A eintritt, dann tritt ein Ereignis B mit einer Wahrscheinlichkeit von P Prozent ein [wobei P zwischen 0 und 100% liegen kann]. Korrelationen sagen nichts aus über die Ursache des Eintritts von Ereignis A oder B, noch geben sie Aufschluss über die Gründe, warum Ereignis A das Ereignis B nach sich zieht. [Auch] aus einer Korrelation von 100% kann nicht mit Sicherheit auf einen Kausalzusammenhang geschlossen werden, noch lassen sich Vorhersagen machen, dass eine solche auch in Zukunft eintreten wird. (Siehe: M.A. König, 2001: Kritischer Realismus und Systemtheorie, S.74f.)

Die Geburtenrate dürfte auch von vielen Faktoren abhängen, denen die Frauen wochentags vor der Kirchentür ausgesetzt sind. [Geschlechtsverkehr etc. !?]

Was mich an dem Ganzen sehr stört, ist dieses Schubladendenken. Warum muss sich jemand überhaupt kategorisieren lassen? Es gibt Menschen, die sind schon mit zwanzig im Kopf alt, andere haben mit achtzig einen messerscharfen Verstand. Mein Vater war mir in dieser Beziehung immer ein Vorbild: Anstatt sich ins Rentnerleben zurückzuziehen, fing er mit 64 eine zusätzliche Berufsausbildung an. Auf der anderen Seite habe ich mir sagen lassen, dass es eine Vielzahl von Arbeitnehmern gibt, die im mittleren Alter bereits eine „Rentenuhr“ auf ihrem PC mitlaufen lassen (ja, so was scheint es tatsächlich zu geben). Und wer im Alter ein ungnädiger Grantler ist, war vermutlich auch schon in jungen Jahren ein ziemlicher „Stinker”. Meine persönliche Erfahrung, aber auch meine Erfahrung im Umgang mit anderen hat mich eins gelehrt: Innerliches Altsein hat nichts mit Jahren sondern mit Einstellung zu tun.

Aber es ist nicht nur das Kategorisieren. Wenn ich solche Aussprüche (zuletzt gestern Abend von unserer Kanzlerin) höre wie „alte Menschen freuen sich, wenn sie noch am Geschehen teilhaben dürfen“, dann klingt das für mich ähnlich wie „ach, lass mal den Kleinen, der will halt auch schon erwachsen sein“. Senioren (schon wieder so ein Ausdruck) dürfen mitmachen, aber bitte schön in ihren Grenzen. Die Werbung zeigt uns zwar Bilder von surfenden, Inlineskates laufenden, ausgelassen rumhüpfenden Menschen mit silbernem Haar, aber das ist Augenwischerei. Die Gesellschaft hat immer noch ein festes Bild im Kopf: Jung = dynamisch, alt = nicht mehr voll einsetzbar. Wer’s nicht glaubt, soll sich mal mit fünfzig für einen Job z. B. in der IT-Branche bewerben.

Diese Entwicklung macht auch vor christlichen Gemeinden nicht halt. In so mancher Gemeinde fragt man sich, wo sind eigentlich die ganzen älteren Leute hin? Kürzlich habe ich gehört, dass es in den USA sogar „Seniorengemeinden“ gibt. Auch inhaltlich sind Gottesdienste in vielen Gemeinden mehr und mehr auf junge Menschen zugeschnitten.

Diese Trennung von Jung und Alt, egal ob räumlich, gedanklich oder gesellschaftlich, ist definitiv nicht Gottes Plan für seine Menschen. Wer die Bibel aufmerksam liest, wird das mühelos feststellen können.

Jung braucht Alt und Alt braucht Jung! Unbekümmertheit und Forscherdrang müssen auf Erfahrung und Besonnenheit treffen. Aber gleichermaßen müssen Erfahrung und Routine durch frische Ideen neu „aufgeschüttelt“ werden. All das muss in gegenseitiger Anerkennung und Respekt stattfinden und ohne Angst davor, Farbe (bzw. Alter) zu bekennen. Alles andere führt zu unausgewogenen Auswüchsen, wie wir sie in unserer heutigen Gesellschaft überall erleben.

Im Zusammenhang mit der Rente werden auch immer wieder scheinbare Allgemeinplätze zur Demografie geäußert. Auch hierzu hat »Odysso« einen Magazinbeitrag zu bieten.

Zum Thema private Rente hat auch das Politmagazin »Monitor« einen sehenswerten Beitrag ausgestrahlt: »BILD und die Rentenangst - harte Interessen, weiche Zahlen« – im März 2006!

Und das nicht erst seit Demografiesymposien und den Ideen für das Mehrgenerationenhaus im entstehenden Bürgerzentrum der Ruine Cruciskirche. Natürlich machen sich jüngere Menschen Sorgen über die Zukunft der Musikstadt. Zumal, wenn sie in der Region keinen gescheiten Arbeitsplatz bekommen. Noch nicht, denn dieses Szenario dürfte schon bald Geschichte sein. Dann wird man auch hier händeringend um junge Kräfte buhlen.

Und weil das genau kommen dürfte, sollten sich Betriebe, Vereine und vor allem die politischen Organisationen rechtzeitig darauf einstellen. Konkret: Wenn weniger junge Menschen für Stellen zur Verfügung stehen, wird man aus reinem "Überlebenstrieb" um eben diese "kämpfen". Was aber nicht bedeutet, dass alle junge Menschen eben die Ausbildung für den Job haben, der künftig gebraucht wird. Es kommt zu "Anpassungsprozessen". Und was etwa Hausbesitzer und Vermieter angeht, die werden verstärkt wetteifern, um junge Leute "in die Hütte" zu bekommen, solche, die auch mal schnell und unbürokratisch zupacken können. Und genau diesen jungen Menschen werden das erkennen, ihren "Marktwert" nämlich. Sie müssen also nicht bange sein.

Heute haben viele ältere Menschen Angst davor, abgeschoben zu sein, nicht mehr gebraucht zu werden. Und diese Ängste sind ja aktuell auch NOCH berechtigt. Weil die ältere Generation ihre zunehmende und künftige "Machtposition" noch nicht erkannt hat oder begreifen will. Zugegeben, wer "verbraucht", abgearbeitet und vielleicht auch krank ist, der möchte im fortgeschrittenen Alter einfach etwas Ruhe und auch Zuwendung haben.

Aber wer noch gut drauf ist (oder sein möchte), der soll und arf das bitte auch zeigen. Wenn gerade die Senioren (oder jene, die das künftig werden) nicht mobilisiert, aktiviert werden, dann hat unsere Gesellschaft schlechte Karten. Vereine und Verbände, die gerade rüstigen Senioren Chancen zur Betätigung geben, diese aktiv einbinden, ihr Know how nutzen, so dazu beitragen, dass sich ältere Menschen willkommen, ja dringend gebraucht vorkommen, werden bei diesen Entwicklung gewinnen - an Mitgliedern und an Einfluss.

Irgendwann werden unsere betagten Mitbürger begreifen, dass es ein Fülle von Aufgaben und Herausforderungen gibt, wo sie noch gebraucht werden, wo sie sich sogar noch profilieren können. Sie werden dann aktiver als heute bemüht sein, ihr Umfeld - Freizeit, Politik, gegenseitige Hilfe - mitzugestalten. Natürlich ist das eine Macht, aber sie ist aufbauend-konstruktiv. Auch aus einer gewissen Not heraus werden sich ältere Menschen organisieren, aber nicht gegen die Jugend, sondern für sich selbst, für die Gestaltung ihrer Freizeit, für die Hilfe untereinander etc. etc. Weil nämlich der Ruf nach Hilfe und Unterstützung sonst immer weniger gehört wird. Ich bin überzeugt davon, dass die künftigen Senioren (und die von heute, die das wollen) das "Kind schon schaukeln werden". Allerdings wird das mit immer weniger Staat passieren, stattdessen immer mehr Eigeninitiative und Selbsthilfe gefragt sein. Und ich glaube, das das genau eine Chance ist...

Conform statisticilor, pana in 2030 forta de munca din Tara Soarelui Rasare va cunoaste o scadere de aproximativ 16% , iar (si mai alarmant) pana in 2050, 40% din populatia Japoniei va avea peste 65 de ani. Asadar , in cateva decenii , Japonia se va transforma intr-o tara de batranei care predau arte martiale :) Si motivul real al acestei evolutii? Standardul de viata ridicat; astfel rar intalnesti situatii in Japonia, de familii cu mai mult de un copil.

Solutia? Robotii... care , conform specialistiilor, ar putea inlocui 3,5 milioane de lucratori japonezi , pana in 2025. Sa ne pregatim de o invazie a robotilor? Poate ca nu ar trebui sa dam crezare teoriilor SF care fac referire la subjugarea omenirii de aceste creatii ale noastre, insa ar trebui sa luam in serios acest aspect al imbatranirii populatiei, chiar si in Romania. Japonezii declara ca robotii nu doar vor inlocui oamenii , ci le vor oferi acestora mai mult timp pentru ca noi sa ne putem concentra pe lucruri mai importante (stiinta si cercetare, filozofie, arta , etc.)

Die Argumente sind immer die gleichen. Die alte Generation lebe auf Kosten der Jungen, die Rentenkasse würde zusätzlich um diverse Milliärdchen belastet (ooooooh), es wäre ein großer Schritt zurück (wohin?), usw. Die typische Propaganda eben. Dass die volkswirtschaftliche Produktivität jährlich boomt und es folglich ein Kinderspiel wäre auch die Alten gerecht daran zu beteiligen wird einfach verschwiegen. Dieser Zusammenhang taucht in den meisten Medien auch gar nicht auf (entweder weil man dort von Volkswirtschaft einfach keine Ahnung hat, oder weil man die Interessen der Versicherungskonzerne und Arbeitgeber vertritt).

Wie reagiert man am besten auf die "Argumente" vieler Leute, die die herrschende Systematik verteidigen? Ist man der Meinung, dass die Alterseinkünfte wieder so steigen sollten wie früher (ohne Riester, ohne demographischen Faktor) bekommt man immer zu hören, dass dann ja die Beiträge auf 28 % steigen würden. Gegenantwort: 1. tragen Arbeitnehmer und Arbeitgeber jeweils die Hälfte der Beiträge. Sorgt man via Riester, Rürup oder andere Formen zusätzlich vor, kommt man als Arbeitnehmer schnell auf 4 % des Bruttolohns, macht 14 %, also die Hälfte der bösen bösen 28 % (und das JETZT und nicht erst, wie prognostiziert 2030). Die vier fehlenden Prozent hat der Arbeitgeber schön eingespart. Er Ihnen also faktisch Ihren Lohn gekürzt. Wenn sich also Politiker der herrschenden Parteien hinstellen und einem Arbeitnehmer die neuen Renten als Ersparnis verkaufen wollen, lügen sie diesem geradewegs ins Gesicht.

Alexandru Pele (AdSumus, martie 2001)

Începutul secolului al II-lea d.Hr. a constituit şi debutul unor mari confruntãri militare ale dacilor cu cel mai de temut agresor al vremii, Imperiul roman, întins pe trei continente: Europa, Asia şi Africa, condus de unul din cei mai vestiţi împãraţi, Traian, proclamat imperator (98 - 117) la moartea lui Nerva [DER, IV, 698].

La cele douã mari rãzboaie din anii 101-102 şi 105-106, împãratul Traian a mobilizat cea mai puternicã armatã a imperiului contra statului dac. Sub Traian, Roma dispunea de 30 de legiuni cu un efectiv total de aproximativ 180.000 de ostaşi. În caz de necesitate, imperiul era capabil sã mobilizeze pânã la aproape 6.000.000 de luptãtori. Dupã reorganizarea armatei întreprinsã de Adrian, numãrul soldaţilor de infanterie din legiune a fost ridicat la 6800, adãugându-li-se şi 726 cavalerişti [DIVR, 368].

La rãzboaiele din Dacia au participat 10 legiuni romane, cu un efectiv de circa 60.000 de soldaţi, ceea ce echivaleazã cu cinci armate din timpul lui Polybios, care aratã cã o armatã romanã era formatã din douã legiuni romane şi douã legiuni recrutate din teritoriile apropiate sau din rândurile aliaţilor [Pol,X,16]. Considerând cã legiunile recrutate din teritoriile aliaţilor aveau acelaşi numãr de oameni, respectiv 6.000 de militari, rezultã cã efectivele totale care au participat la rãzboaiele împotriva regelui dac Decebal se ridicã la aproximativ 120.000 de ostaşi, cifrã apropiatã de cea stabilitã de specialişti estimatã la 100.000 de luptãtori [DIMDR,22].

Legiunile romane care au participat la rãzboaiele cu dacii din anii 101-102 şi 105-106 sunt urmãtoarele:

1. Legiunea I Adiutrix[DIVR,369];

2. Legiunea VII Claudia[DIVR,369];

3. Legiunea XI Claudia[DIVR,369];

4. Legiunea IV Flavia Felix [DIVR,369];

5. Legiunea X Gemina [DIVR,369]

6. Legiunea XIII Gemina [DIVR,369];

7. Legiunea II Herculea [DIVR,369];

8. Legiunea I Iovia [DIVR,369];

9. Legiunea I Italica [DIVR,369];

10.Legiunea V Macedonica [DIVR,369].

Pentru cucerirea unui teritoriu de 125.400 kmp, cât cuprindea Dacia romanã, a fost nevoie de o mobilizare excepţionalã la care a participat o treime din totalul armatei romane. Marele habitat tricontinental roman de peste 3.300.000 kmp, cu fruntariile sale de aproape 10.000 km lungime au rãmas în paza a numai 120.000 de soldaţi, respectiv 12 soldaţi pe km de frontierã, ceea ce corespunde unui sector de peste 80 m pentru un ostaş.

Datã fiind iminenţa rãzboiului şi necunoscându-se intenţiile vrãjmaşului, presu-punem cã regele Decebal a fost nevoit sã-şi plaseze forţele armate, în special, de-a lun-gul Dunãrii. Având în vedere lungimea fluviului care forma graniţa între Dacia carpati-cã şi Imperiul roman, de cca 1.000 km, trebuie sã recunoaştem cã armata sa era insu-ficientã pentru o apãrare de asemenea anvergurã. În medie ar reveni un numãr de 2.000 de soldaţi pentru punctele strategice inclusiv zonele adiacente mai importante, care de-veniserã sub ocupaţia romanã castre permanente. Cum numãrul acestor castre trecea de 100, rezultã cã aproximativ 40% din efectivele totale erau încartiruite în aceste garni-zoane, şi numai cealaltã parte a armatei era masatã în lungul fluviului, în proporţie de cca 250 de oameni pe km de frontierã, precum şi ca forţã de şoc şi regimente de gardã.

Dacã ţinem cont de faptul cã o mare parte dintre aceste trupe era formatã din auxiliari ne dãm seama cã proporţiile scad foarte mult.

Cum invadatorul trebuie sã fi folosit elementul surprizã, de el depinzând, în liberul sãu arbitru, ora, locul atacului, raportul de forţe etc., trupele dacice nu aveau altceva de fãcut decât sã urmãreascã în permanenţã, mişcãrile duşmanului şi sã se regrupeze în funcţie de necesitate, de rapiditatea deplasãrilor sale atârnând, de cele mai multe ori, soarta luptei sau a bãtãliei pentru apãrarea unui punct fortificat. În aceste condiţii, iniţiativa nu putea sã o aibã decât împãratul roman, aşa cum, de altfel, s’a şi întâmplat atât în timpul primului rãzboi, cât şi în cursul celui de-al doilea.

În cazul primului rãzboi, Traian “a împãrţit armata în douã corpuri şi o coloanã, în frunte cu el însuşi, a trecut Dunãrea pe un pod de vase, la Lederata, îndreptându-se spre Tibiscum, lângã Caransebeş. Drumul urmat a fost tot prin câmpie, pe la Berzobis şi apoi pe la Aixis. Cea de a doua coloanã a pãtruns în Dacia pe la Dierna tot pe un pod de vase…” [DrãganNT,I,300].

“Se pare cã, în cel de-al doilea rãzboi dacic, împãratul dispunea de forţe mai numeroase decât în primul, ceea ce îngãduie sã se emitã ipoteza unui atac pe mai multe direcţii. Unul dintre acestea venea din sud-vest, pe obişnuitul drum al Banatului. În acelaşi timp, o coloanã trecea în Transilvania, prin pasul Oituzului. În felul acesta, Decebal, inferior numeric romanilor, nu putea sã facã faţã cu succes atâtor atacuri convergente”, aratã Iosif Constantin Drãgan, în” Noi, tracii “[DrãganNT,I,307], ipotezã la care subscriem şi noi.

La aceste elemente care au condus, în final, la înfrângerea armatei lui Decebal, trebuie sã mai adãugãm, şi nu în ultimul rând, dezvãluirile furnizate de prizonieri, care puteau fi de o importanţã deosebitã pentru mersul operaţiunilor militare, aşa cum s’a întâmplat la asediul capitalei Sarmizegetusa.

Sprijinul aliaţilor nu a fost nici el la nivelul scontat. Decebal - ne informeazã Dio Cassius - “chema în ajutor pe vecini. Spunea cã dacã-l vor pãrãsi pe dânsul şi ei vor fi în primejdie; cã mai uşor şi mai sigur îşi vor pãstra libertatea ajutându-l în luptã, îna-inte ca el sã fi suferit vreo nenorocire. Însã privind nepãsãtori cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmã vor ajunge ei înşişi robi cãci vor rãmâne fãrã aliaţi” [DIO,LXVIII,11.1].

Dupã mãrturia lui Pliniu cel Tânãr, guvernatorul Bitiniei, din scrisoarea adresatã în anul 112 d.Hr. împãratului Traian, rezultã cã regele dac Decebal a cerut ajutor militar şi regelui part Pacorus, prin intermediul lui Callidromus, trimis în acest scop la Ctesifon, cale de peste 3000 km, cum afirmã Dr. Florin Constantiniu, în articolul “De la Sarmizegetusa la Ctesiphon: Din activitatea militarã şi diplomaticã a regelui Decebal “ [LIP,1/84,92-93].

“Peste mai bine de un mileniu, ªtefan cel Mare se va afla în legãturi cu Uzun Hasan, hanul statului Ak Koinlu, a cãrui capitalã era în 1468 la Tabriz (în nordul Iranului de azi), în vederea luptei împotriva Imperiului otoman” [LIP,1/84,93].

Regele dac Decebal cãuta însã alianţa militarã la regele part Pacorus ca la o rudã de sânge, dinastia Arsacizilor fiind de origine dacicã, aşa cum afirmã H.J.Klaproth în “Tableaux Historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’a nos jours”: “Deşi prima origine a Arsacizilor trebuie cãutatã în Asia, când au supus aceastã parte a lumii, veneau din Europa şi fãceau parte dintr’o puternicã naţiune, dispersatã de pe malurile Dunãrii pânã în ţinuturile cele mai îndepãrtate ale Asiei de sus; aceste popoare erau dacii - nume naţional al Arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre Ungaria şi Bactriana purtau acelaşi nume - Dacia…” [AI,1/84,141].

“ Monarhia Arsacidã era centrul unui vast sistem politic, care, spre vest, era în legãturã cu romanii, în timp ce spre est era în contact cu imperiul chinez. Astfel, pe de o parte, îi vedem cãutând duşmani din Italia pânã pe malurile Dunãrii, şi, pe de altã parte, monarhii chinezi intervenind ca mediatori în sângeroasele lupte dintre prinţii arsacizi. Aceastã puternicã monarhie se compunea din patru regate principale, posedate de aceeaşi familie:

- ramura celui dintâi nãscut ocupa Persia şi şeful ei, împodobit cu titlul de rege al regilor, avea suveranitate deplinã asupra tuturor prinţilor din neamul sãu;

- regii Armeniei erau de rangul doi;

- regii Bactrianei (numitã şi Dacia) care stãpâneau de pe malurile Indului, nordul Indiei şi în rãsãritul Persiei;

- regii masageţilor, care posedau toatã Rusia meridionalã, de pe malurile Volgãi şi Tanaisului (Don) [AI,1/84,141].

Regii din dinastia dacã a Arsacizilor parţi au domnit neîntrerupt între anii 250 î.Hr. şi 227 d.Hr. [MEIU,648-649], vreme de aproape o jumãtate de mileniu, iar în Armenia, între anii 52 şi 415 d.Hr. [MEIU,434], timp de aproape 400 de ani.

În acest context istoric era normal ca regele Decebal al DACIEI carpatice sã solicite ajutor regelui Pacorus al DACIEI bactriene [AI,1/84,140] sau altor regi daci din ţãrile învecinate, ţinând cont de faptul cã masaGEŢII stãpâneau pânã pe malurile Donului, iar originea acestora e înscrisã chiar în etnonimul lor.

În acest sens, credem cã trebuie abordatã şi relatarea din cãrţile chinezeşti despre Pan (desigur Ban “prinţ”) Tchao care proiecta sã atace Imperiul roman, în timpul rãzboa-ielor acestuia cu Decebal, dar perşii l-ar fi fãcut sã renunţe la acest plan [AI,2/84,140].

Despre aceste fapte vorbesc şi “ Tacit, Ammianus, Hieronymus, care lasã sã se înţeleagã cã ar fi existat o încercare din partea lui Decebal de a realiza o coaliţie vastã împotriva romanilor, printre aliaţii sãi numãrându-se şi parţii” [MID,91].

Nu insistãm asupra amãnuntelor legate de purtarea rãzboaielor conduse de Traian, care primeşte, dupã prima conflagraţie, numele triumfal de DACICUS, fiind primul împãrat care-l poartã [ILD,53], ci ne vom strãdui sã estimãm pierderile care au putut fi suferite de daci, ţinând cont de afirmaţia fãcutã de Herodot cã “geţii sunt cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci” [DER,II,1]. Considerãm cã pierderile armatelor dacice nu puteau fi mai mari decât dublul efectivelor romane angajate în lupte, respectiv de 120.000 de persoane (morţi şi dispãruţi), cifrã, oricum, exagerat de mare. De aici rezultã cã, dupã terminarea celui de al doilea rãzboi, armata dacilor a rãmas cu aproximativ 380.000 de militari în viaţã, care, în mod normal, nu puteau cãdea în întregime în mâna învingãtorului. În primul rând credem cã au rãmas fãrã pierderi garnizoanele situate la mari depãrtãri care nu au intrat în luptã, unde am estimat în jur de 200.000 de ostaşi.

Criton aratã cã romanii au luat 500.000 de prizonieri (Ioannes Lydos, De magistratibus [DIVR,196]) din Dacia. Aceastã cifrã este deosebit de importantã, prin valoarea ei intrinsecã, care confirmã ipoteza noastrã privitoare la totalul trupelor dacice angajate în lupte, implicit la numãrul de locuitori ai regatului.

Dacã totalul efectivelor dacice ar fi fost doar de 500.000 de soldaţi, din care au pierit cca 120.000, iar alte 200.000 erau încartiruiţi în garnizoane îndepãrtate care nu au participat la luptele din noua provincie romanã, rezultã cã doar 180.000 de ostaşi daci puteau fi fãcuţi prizonieri. Prin urmare, adãugând celor 500.000 de prizonieri numãrul morţilor şi al dispãruţilor (120.000), precum şi al celor aflaţi în alte zone ale regatului dacic (200.000) rezultã cã regele Decebal avea sub arme peste 820.000 de militari, cifrã care ridicã potenţialul demografic al ţãrii la peste 8.200.000 de locuitori.

Pentru teritoriul actual al României, din stânga Dunãrii, fãrã Basarabia, Bucovina de nord şi alte regiuni înstrãinate de marile puteri europene, populaţia de 5.000.000 de persoane rãmâne acoperitoare pentru studiul nostru, aşa cum am menţionat mai sus. Aşadar, pierderile estimate ale dacilor în rãzboaiele purtate împotriva agresorilor romani la începutul secolului al II-lea d.Hr. se ridicã la 620.000 de morţi, dispãruţi, prizonieri, la care trebuie adãugate victimele din rândul femeilor, copiilor, bãtrânilor, care au avut de suferit de pe urma evenimentelor militare, dar şi din cauza epidemiilor care au bântuit în urma conflagraţiilor îndelungate, pierderi care la un loc au putut sã ajungã la cca 380.000 de persoane.

Pe ansamblu, pierderile dacilor s’ar cifra la aproximativ 1.000.000 de oameni, în care sunt incluse şi cele suferite ca urmare a scãderii sporului natural al populaţiei, rezultând, cã în aceşti ani de rãzboaie cumplite, situaţia demograficã a stagnat.

Calculele noastre au în vedere cele mai dezavantajoase situaţii pentru daci şi nu ţin seama de compensãrile produse, în acest domeniu, de colonizãrile cu elemente romanice sau romanizate, provenind “ex toto orbe Romano”, care, oricum, nu puteau ajunge la 20% cât reprezintã pierderile estimate de noi, deşi erau foarte importante. Apoi, acest “ex toto orbe Romano”, include, în mod intrinsec, şi populaţiile dacice din provinciile romane ale epocii, care nu erau deloc puţine atât în Peninsula Balcanicã, cât şi în Pannonia, în Asia Micã etc., populaţia dacicã având în Imperiul roman o pondere foarte importantã. Prin urmare, pasajul lui Eutropius: “Traian, dupã cucerirea Daciei, adusese aici din toate pãrţile imperiului o mulţime nenumãratã de colonişti spre a cultiva câmpurile şi a locui oraşele, depopulate de lungile rãzboaie ale lui Decebal” [IR,VIII,120], trebuie interpretat şi sub acest raport demografic al colonizãrii Daciei şi cu elemente dacice sau tracice.

Cucerirea romanã din Dacia nu a afectat întregul teritoriu situat în stânga Dunãrii, întrucât cea mai mare parte a provinciilor istorice: Crişana, Moldova, Muntenia, precum şi totalitatea Bucovinei, Maramureşului etc. au rãmas, pe mai departe, în componenţa Daciei libere. Victoriile romane asupra dacilor carpatici au fost eternizate prin monumente triumfale ridicate la Tropaeum Traiani, în anul 109 şi la Roma, Columna lui Traian, inauguratã la 12 mai 113 d.Hr., opera vestitului arhitect Apollodor din Damasc [ILD,53-54].

Pax Romana care a urmat dupã marile confruntãri militare a fost tulburatã deseori de autohtonii daci care nu se puteau împãca cu ideea subjugãrii lor de cãtre o putere strãinã. În acest sens amintim câteva din rãscoalele care au avut loc în Dacia romanã, precum şi unele atacuri ale dacilor liberi îndreptate împotriva stãpânirii romane:

- rãscoala dacilor supuşi, conjugatã cu atacurile iazigilor şi roxolanilor din anul 118 d.Hr., în timpul cãreia guvernatorul provinciei C.Iulius Quadratus Bassus cade în luptã [ILD,54];

- în aceeaşi perioadã are loc incendierea suprastructurii lemnoase a podului construit de Apollodor la Drobeta [ILD,54];

- atacul dacilor liberi dintre anii 156-157 [ILD,54];

- dacii liberi din Carpaţii nordici (costobocii) atacã Dacia romanã, invadând, apoi, Macedonia şi Grecia, în anul 167 d.Hr., concomitent cu ofensiva iazigilor de pe cursul mijlociu al Dunãrii şi a bastarnilor pe coastele Pontului Euxin [ILD,54];

- în anul 170 d.Hr. are loc un nou raid al costobocilor pânã în provinciile balcanice ale imperiului roman [ILD,54] etc.

În aceastã ultimã parte a secolului al II-lea au loc şi cele douã rãzboaie marcomanice, primul între anii 166-175, iar al doilea între 178-180 d.Hr., la care, desigur, au participat şi dacii liberi din zonele de interes [ILD,54].

În vederea mãririi gradului de siguranţã a statului, Dacia este împãrţitã, iniţial, în anul 119, în douã provincii:

1 - Dacia Superior, cu reşedinţa la Apulum, şi

2 - Dacia Inferior.

În anul 124 d.Hr., în urma noii vizite a împãratului Hadrian, ţara este împãrţitã în trei:

1 - Dacia Superior;

2 - Dacia Inferior;

3 - Dacia Porolissensis [ILD,54].

Nici aceastã împãrţire nu a fost de lungã duratã, cãci între anii 167-169 d.Hr. are loc reorganizarea celor trei Dacii, care devin astfel:

1 - Dacia Apulensis, guvernatã de un legatus Augusti de rang consular, cu reşedinţa în oraşul Apulum, superior în grad guvernatorilor celorlalte douã provincii;

2 - Dacia Malvensis;

3 - Dacia Porolissensis [ILD,54].

Înflorirea oraşelor Daciei romane care a avut loc în acest secol, rezultã şi din ridicarea unora dintre ele la rang de municipiu, între care: Drobeta, Napoca, Romula (în anul 124 d.Hr.), Tropaeum Traiani (în anul 170 d.Hr.), Porolissum (dupã anul 193 d.Hr.) [ILD,54]. Ulterior, alãturi de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, şi municipiile Apulum şi Napoca sunt ridicate, în anul 192 d.Hr., la rangul de colonie, ca, dupã anul 193 d.Hr. şi Dierna, Drobeta, Potaissa sã mai primeascã acest rang [ILD,54].

Inscripţia onorificã pusã în cinstea împãratului Septimius Severus, în anul 200 d.Hr., atestã la aceastã datã rangul de municipiu al oraşului Ampelum, reşedinţa procuratorului care organiza activitatea minelor aurifere din munţii Apuseni [ILD,54].

Interesul major al Imperiului roman pentru noua provincie cuceritã de împãratul Traian este dovedit de construcţia drumului Ulpia Traiana - Apulum - Potaissa - Napoca - Porolissum, între anii 107-109 d.Hr. [ILD,53], precum şi de vizitele întreprinse aici de cãtre împãraţii Traianus Dacicus, Hadrianus (de mai multe ori), Septimius Severus, în cursul secolului al II-lea d.Hr. [ILD,54].

÷

În urma pierderilor considerabile suferite de populaţia Daciei în timpul rãzboaielor cu romanii, luatã în ansamblul ei, aceasta a scãzut, deci, la 4.000.000 de persoane, revenind pe provinciile noastre istorice urmãtoarele proporţii:

Transilvania : 100.000 kmp × 18 = 1.800.000;

Muntenia : 76.000 kmp × 18 = 1.400.000;

Moldova : 46.000 kmp × 18 = 800.000;

Pentru a admite teza lui J.Beloch potrivit cãreia Dacia romanã avea în secolul al II-lea o densitate de 5 locuitori pe kmp [PS,I,39], ar însemna sã considerãm cã în acest secol dacii au pierdut peste 4.300.000 de oameni ! Un asemenea dezastru nu se putea produce în acea perioadã istoricã nici dacã armele romanilor ar fi fost cele din zilele noastre: chimice şi atomice, pentru cã relieful ţãrii nu permitea propagarea undei de şoc, rãspândirea cenuşii radioactive, a perdelei de gaze etc. cu atâta uşurinţã.

Pe teritoriul Daciei romane, mai exact al celor trei Dacii romane, pãstrând aceeaşi proporţie şi densitate, populaţia estimatã se ridicã la 1.800.000 de cetãţeni (100.000 × 18), în care nu sunt incluse efectivele legiunilor romane staţionate aici şi nici coloniştii aduşi “ex toto orbe Romano”.

Dintre locuitorii autohtoni, menţionaţi mai sus, pãrţii transilvane (inclusiv Banatul timişean) îi revin: 70.000 kmp × 18 = 1.260.000 de persoane, iar pãrţii muntene (şi oltene): 30.000 × 18 = 540.000 de oameni. Au rãmas în teritoriile dacilor liberi de atunci, aferenţi fruntariilor naţionale actuale, un numãr de peste 2.200.000 de locuitori, din care, în Transilvania 540.000, în Muntenia 960.000 şi în Moldova 700.00 (cifre rotunjite).

Numeroşi daci au mai rãmas în celelalte teritorii autohtone ale Daciei carpatice, între care în Basarabia şi Bucovina de nord peste 1.100.000, în Dobrogea peste 350.000, considerând cã în ultimele douã secole aici nu s’a înregistrat nici o creştere demograficã (vedi supra), precum şi în alte teritorii tracice extracarpatice şi pontice.

Putem conchide, deci, cã sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. a gãsit Dacia Liberã din Carpaţi cu peste 3.650.000 de locuitori daci, iar Daciile romane cu peste 1.800.000 de daci, respectiv un total de aproape 5.500.000 de daci.

(din volumul VIDUL DEMOGRAFIC ŞI MATEMATICA, apărut postum)

Lenea era de ajuns. Dar de când la asta s-a adăugat şi traficul greţos din Bucureşti, ritualul meu zilnic e un dezmăţ şi o debandadă. Să merg până la Grozăveşti la opt dimineaţa nu-mi e caracteristic şi totuşi exact asta am făcut azi, încercând (în zadar) să ajung la un test restant de săptămâna trecută. Eram cât pe aci să reuşesc când, pentru a evita plictiseala din 105, m-am amorezat temporar şi voit de tipa din dreapta cu cosiţe aurii şi, din câte puteam să-mi dau seama, o timiditate înduioşătoare (disclaimer: fotografia e cu titlu de prezentare şi, în afară de o coincidenţă cu caracter capilar, fata din imagine nu are nimic de-a face cu povestea asta, ci cu alta mai puţin interesantă). Eram la limită cu timpul; când am ajuns în staţia de la Orhideea ştiam că la două sute de metri depărtare, în amfiteatrul călduros, zgomotul s-a oprit şi a început dictarea întrebărilor. Am bătut nervos din picior, dar am rămas pe loc şi m-am uitat la uşile care se închideau peste călătoria mea inutilă de dimineaţă. Mai rămânea un singur lucru de făcut pentru a salva ziua. Mi-am întors capul spre dreapta şi am zâmbit ştiind mai multe.

Am aşteptat să coboare la următoarea, am ieşit şi mi-am aprins tacticos o ţigară. Trecând prin faţa mea părea o fată aşa de cuminte încât fumatul trebuie să i se pară respingător. Am prins-o din urmă şi i-am făcut semn să-şi scoată căştile din urechi. Nu-mi reuşeam să-mi dau seama de ce nu mă intimidează frumuseţea ei rece, suedeză care contrasta cu căciula mea stupidă cu ciucuraşi şi fularul imens de la gât. Dar în fine, râzând: eu oricum mi-am ratat seminarul, vrei să bem o cafea? Din ce şopteşte nedesluşit tind să înţeleg că ar vrea dar trebuie să se ducă la muncă. Asta e, atunci am ratat oportunitatea asta. În timp ce îmi explica că munca ei constă în supravegherea temelor unui copil, un vagabond lipsit de înţelegerea situaţiei ne întrerupe pentru o ţigară. A ezitat între a pleca şi a mă aştepta, dar spre justificarea entuziasmului meu am sfârşit conducând-o la "meditaţii". Oamenii sunt mai indiferenţi în Bucureşti îmi spune. Păi ştii cum e, indiferenţa e direct proporţională cu valorile demografice.

Eram conştient de la bun început că din chestii de genul ăsta nu poate ieşi niciodată ceva ok. Cu toate astea, câteodată prefer să risc un fiasco decât să rămân cu vinovăţia laşităţii şi frustrarea de a nu şti ce pierd. Ca să nu mai menţionez apăsarea unui drum dus-întors de o oră în care să nu se întâmple absolut nimic.

So lautete zumindest in den 60er Jahren das Motto, mit dem die Bundesrepublik Deutschland ganz offiziell heißbegehrte Arbeitskräfte nach Deutschland lotsen wollte – man wollte wachsen, wachsen, wachsen.

Deutschland ist aber auch aus anderen Gründen – wie alle ziviliserten Staaten – ein Einwanderungsland. In Großen oder kleineren (weltbekannten) Unternehmen, die überall produzieren oder globalisieren, arbeiten Menschen aus aller Welt. Oder: Forschung, Kunst, Musik oder Oper sind längst international. Undsoweiter. Inzwischen kommen demografische Probleme hinzu: die ‚deutsche’ Bevölkerung altert und wird in wenigen Jahren überaltert sein – wer soll da die Sozialen Systeme oder das Rentensystem finanzieren? Deutschland ist aus vielen Gründen ein Einwanderungsland und somit ein Schmelztiegel für unterschiedliche Kulturen.

Doch verschmelzen diese Kulturen wirklich? Oder muss man die Integration – spätestens im Jahre 2006 – als endgültig gescheitert ansehen?

Wir können und wollen diese Fragen hier nicht endgültig beantworten. Aber wir können und wollen relevante Informationen dazu bereitstellen. ‚Aufhänger’ sind vier Filmberichte der Redaktion Frontal21, die sich mit diesem Thema auseinandersetzen.

Dazu ein kleiner Rückblick:

Die erste grosse Einwanderungswelle in Deutschland begann zur Zeit des „Wirtschaftswunders“ in den 50er Jahren. Sogenannte Gastarbeiter wurden angeworben, um den Mangel an Arbeitskräften in der damaligen BRD aufzufangen. Verträge mit Italien (1955), Spanien und Griechenland (1960), der Türkei (1961), Portugal (1964) und Jugoslawien (1968) regelten ihre Anwerbung und Vermittlung.

Nun rund fünfzig Jahre später mischt sich Altbundeskanzler Helmut SCHMIDT, SPD, in die Debatte um Integration und deutsche Ausländerpolitik ein. Es sei ein Fehler gewesen, Gastarbeiter nach Deutschland zu holen, sagte der 86-Jährige in einem Interview mit dem Hamburger Abendblatt, am 24. November 2004. Der grüne Europa-Abgeordnete Cem ÖZDEMIR bedauerte die Äußerungen des früheren Kanzlers: "SCHMIDT muss sich fragen lassen, was er denn persönlich zur Integration beigetragen hat, als er Bundeskanzler war", sagte ÖZDEMIR der Berliner Zeitung

Sie finden auf dieser Seite die Berichte, die von Frontal21 ausgestrahlt wurden. Der Menüpunkt Markante Ereignisse bietet eine Auflistung von Ereignissen, die für die gesamte Problematik stehen. Weitere spezielle Hintergrundinformationen, über Muslime und Muslimische Organisationen, können Sie auch über die linke Naviagtionsleiste ansteuern. Außerdem stellen wir Ihnen die Journalistin und Frontal21-Autorin Güner Y. BALCI in einem Portrait einer integrierten Deutschen vor. Unter weitere Informationen können sie einen Text von der Migrationsexpertin Necla KELEK lesen.

(mu)

Redaktion DokZentrum

Der Begriff Recruiting 2.0 beschreibt das Thema sehr gut. Hat sich doch durch die Entwicklung des Internet als Publikationsmedium das nur von einigen wenigen genutzt werden konnte (Web 1.0) hin zu einem Mit-Mach-Medium (Web 2.0) auch die Personalarbeit im Employer Branding und Recruiting verändert. Am Recruitingprozess 2.0 sind zunehmend weitere Parteien beteiligt, die bei der individuellen Information und Entscheidung für einen Arbeitgeber früher keine große Rolle gespielt haben: Die Mitarbeiter und Ex-Mitarbeiter eines Unternehmens und Medien und Herausgeber von Informationen, die sich im Internet über die Suchmaschinen wie Google einfach finden lassen.
Konkret heißt dass, der Bewerber FINDET viel einfacher Informationen und Unternehmen im Internet als noch vor kurzem und wird in Zusammenhängen um Stellen und Bewerbungen GEFUNDEN, die vollkommen neu sind: Er sucht z.B. Informationen über Traineeprogramme von Siemens und findet nicht nur die Website von Siemens, sondern hunderte von Kommentaren in Blogs und Social Communities, die ihm ein breiteres Bild eines Jobangebots vermitteln. Gleichzeitig wird er von einem Studenten über eine Internet-Community kontaktiert, der ihn als Ex-Praktikant eines viel kleineren Elektrontikunternehmens über seine Erfahrungen dort befragen will.
Welche Möglichkeiten eröffnen sich nun für die Verantwortlichen in den Unternehmen, um diese Entwicklung für das Recruiting zu nutzen? Einen Einblick hierein soll dieser Vortrag leisten.

Vortrag: Recruiting 2.0

• Aktuelle Herausforderungen im Recruiting: Hochschulreform, Konjunktur, Globalisierung und Demografie
• Der Bewerber, das unbekannte Wesen? - Wie tickt der Bewerber und wo erreiche ich ihn?
• Medien & Möglichkeiten: Blogs, Communities, Second Life, Podcasts etc.

Anmeldung, Programm

Op de site narcissism.homestead.com vind je van elk NPA-type een beschrijving van diverse karaktertrekken. Maar ook een aantal "population genetics", waarvan ik hieronder een samenvatting geef.

Op een messageboard postte A. Benes zelf een wereldkaart waarop de onderstaande gegevens verwerkt zijn:

 (klik om te vergroten)

NP
"The Punctilious Habitancy", having a high prevalence of NP types and very few A or PA types.
Examples: Switzerland, China

N
"The Sublime Habitancy", having a high prevalence of N types, some NP types, and very few types having the trait of aggression.
Example: South Sea Islanders, natives of Hawaii

NPA=
"The Introspective Habitancy"
Example: Anglo-Saxon subpopulations

NPA-
"The Introspective Habitancy", having a high prevalence of NPA- types, and moderate prevalence of NP and NPA types.
Example: Anglo-Saxon subpopulations

NPA
"The Demonstrative Habitancy", having a high prevalence of NPA and NA types.
Examples: Mediterranean subpopulations

NA
"The Demonstrative Habitancy", having a high prevalence of NPA and NA types.
Examples: Mediterranean subpopulations

PA
"The Authoritarian Habitancy", having a high prevalence of PA types, moderate prevalence of A and NPA types, and few N and NP types.
Examples: Russia, Korea

A
"The Militant Habitancy", having a high prevalence of A and PA types.
Examples: Middle Eastern subpopulations

NP-A
Etiology of resigned types is highly dependent on environmental factors.

Oftewel: waar wonen ze, hoe oud zijn ze, wat is de waarde van hun huis, wat is hun opleidingsniveau, enzovoorts. Deze kennis wordt bijvoorbeeld gebruikt door marketingbureaus, bijvoorbeeld om aanbiedingen tot bepaalde postcodegebieden te beperken.

Maar er is meer waarbij je demografie kunt gebruiken om het gedrag van mensen in kaart te brengen. Zo blijkt er niet alleen een duidelijke relatie te zijn tussen landen en de Hofstede cultuur, maar zo'n relatie is er ook bijvoorbeeld met de manier van leidinggeven in bedrijven afkomstig uit die cultuur.

Reden genoeg om dit verder uit te werken.