Prima explozie a fost de atentionare, a doua, mult mai violenta a ucis pana si camerele de supraveghere si nu e surprinsa pe pelicula.

In mod sigur, politistii care incercau sa stinga focul au fost primii omorati. Camionul a fost incarcat cu peste 600 kg de TNT si RDX, a anuntat politia pakistaneza. Printre cei ucisi s-au numarat si doi angajati ai Ambasadei americane, precum si ambasadorul ceh in Pakistan, Ivo Zdarek. Alte 266 de persoane au fost ranite in urma deflagratiei.

Explozia a spart geamurile si a smuls usile mai multor vile din centrul orasului. Hotelul a fost grav avariat si a luat foc dupa explozie, care a distrus si zeci de masini parcate in apropiere.

Inteleg ca unii lupta pentru libertate, din fanatism pentru o religie sau o cauza, dar pentru ce trebuie sa omoare oameni nevinovati? Am incercat sa urmaresc care e logica ce sta in spatele unui atentat, unui asasinat, nu am reusit sa o "prind". Totul este atat de nenatural, atat de absurd incat trebuie sa ai o minte tare sucita ca sa gandesti asa.

[vodpod id=ExternalVideo.696193&w=425&h=350&fv=]

Se amână Apocalipsa?

Dacă va fi aşa, trebuie să ştim că vom putea totuşi să mai stăm liniştiţi cel puţin o lună. Şi asta pentru că, miercuri, la Geneva, va avea loc doar un test al celui mai mare accelerator de particule din lume. Experimentul final va avea loc pe 21 octombrie, în prezenţa şefilor de state din 20 de ţări, mai puţin România. Şi asta pentru că ţara noastră, deşi participă la experiment, nu este parte integrantă a proiectului, procedurile fiind în curs. Aşadar, preşedintele Traian Băsescu nu va fi prezent la evenimentul din 21 octombrie, când ar putea începe oficial sfârşitul Planetei.

Acum o lună, testare eşuată

Şi totuşi, ce se va întâmpla miercuri la Geneva? Potrivit directorului Institutului de Fizică Nucleară, Nicolae Zamfir, miercuri va avea loc doar un test final al experimentului Large Hadron Collider. Se va verifica practic dacă fascicolul de protoni poate trece prin acceleratorul de particule, "pentru a nu exista surprize în momentul în care la faţa locului vor fi 20 de şefi de state", potrivit declaraţiei lui Zamfir pentru Antena3.ro. Acesta spune că testul din 10 septembrie ar putea dura doar câteva minute, iar rezultatul lui ar trebui comunicat imediat opiniei publice. Ce nu se prea ştie însă este că, acum o lună, a mai avut loc un test asemănător care a eşuat.

Românii care lucrează la Big Bang

România a participat cu aproape 70 de persoane la experimentul Large Hadron Collider, majoritatea membri ai Institutului de Fizică Nucleară de la Măgurele. În acest moment la Geneva se mai află 12 cercetători români, care vor prelucra datele de la testul de miercuri. Deocamdată, ţara noastră nu face parte oficial din cele 20 de ţări care sprijină evenimentul Large Hadron Collider.

Băsescu va lipsi de la evenimentul final

Pentru a participa oficial, la nivel de ţară, la acest eveniment, trebuiesc întrunite câteva condiţii. În primul rând, trebuia evaluat potenţialul ştiinţific al ţării. "Am fost în proceduri de verificare şi sperăm ca raportul final să fie favorabil. Din păcate, raportul se va prezenta în decembrie, iar experimentul va avea loc în octombrie. Deci, luna viitoare şeful statului român nu va fi prezent la ceremonia oficială de lansare", a declarat Mihai Zamfir pentru Antena3.ro.

Magnetul uriaş şi gaura neagră

Centrul European pentru Cercetare Nucleară - cea mai importantă instituţie dedicată cercetării originilor materiei - a instalat în tunelul de la graniţa dintre Elveţia şi Franţa cel mai mare şi mai puternic detector de particule creat vreodată: un dispozitiv cântărind 12.000 de tone, desfăşurat într-un tunel cu o lungime de 27 de kilometri, având ca principal component, pe lângă alte 14 părţi, un uriaş magnet de 2.000 de tone, 16 metri înălţime, 17 metri lăţime şi 13 metri lungime. Proiectul LHC - Large Hadron Collider, este finanţat de 20 de state, a costat 5,4 miliarde € şi va avea loc la o adâncime de 92 de metri sub centrul de cercetare situat în apropiere de Geneva. Experimentul, care va debuta pe 21 octombrie, ar trebui să dureze 10 ani, timp în care cel mai mare accelerator de particule din lume ar trebui să funcţioneze non-stop. Aşadar, condiţii optime permanente pentru producerea unei găuri negre, potrivit pesimiştilor.

Să tot fi avut vre-o 13 - 14 ani când s-a întâmplat daravela. Nu ştiu dacă ştiţi, dar vă spun eu cum se stârpesc şobolanii la ţară. Simplu. Cu apă.

Se caută toate intrările în galerii şi se astupă. Mai puţin două. Pe una bagi apă cu furtunul iar la cealaltă îi aştepţi cu măciuca... să iasă. Când ies, mai întâi îi asomezi, după normele UE în vigoare, după care îi bagi în absolut cu o lovitiră bine plasată.

Nea Ion însă, cred că descindea direct din Moromete. Mai precis, cred că era chiar Nilă.  Ce s-a gândit el, de ce să stea cu bâta la gaură să se obosească? Mai bine le vine de hac şobolanilor în stil nazist. Se gândi el, adică, să-i gazeze.

Cum nu avea la îndemână Cyclon B s-a gândit să folosească nişte carbid (carbură de calciu). Pentru ingineri, carbidul, în contact cu apa, produce acetilenă. Iar acetilena, se ştie,  este un gaz toxic pentru majoritatea vieţuitoarelor.

Aşadar, nea Ion, că şi el e om, puse în gaură câţiva bulgări de carbid şi se aşeză tacticos, pe un scaun, la pândă. Gaura se afla, trebuie să precizez, lângă peretele cocinei de porci. Şi, pentru că preţ de o oră nici un şobolan nu şi-a facut apariţia, nea Ion s-a plictisit. Nu doar că s-a plictisit, dar şi ţuica se terminase. Drept urmare, nea Ion şi-a părasit postul în ideea de a-şi completa rezerva de ţuică şi, pentru a nu pierde vre-un animăluţ s-a gândit că ar fi o idee bună să astupe şi ultima gaură, cea prin care intra apa.

Ceea ce nu ştia nea Ion este că acetilena se întâmplă să fie un gaz extrem de instabil. Mai precis, este atât de instabil încât explodează la presiuni puţin peste o atmosferă.

Urmarea este uşor de anticipat. La pasul şapte presiunea acetilenei în galerii trecea de punctul critic. La pasul şapte ş-un vârf de papuc zidul cocinei se prăbuşea într-o explozie asurzitoare. La pasul opt porcii zburdau fericiţi prin bătătură iar la pasul nouă nu se mai întâmpla nimic pentru că baba îl anesteziase deja cu tigaia.

Morala: Nazismul nu a adus nimănui bucurie. Cu excepţia porcilor.

Se face că săptămâna asta a fost una lungă, da lungă, nu serios... chiar a fost lungă şi se bâzâia ca în weekend să spargem şirul de evenimente proaste să ne adunăm la un grătar. Astea de obicei vindecă tot, prin faptu că aduc alte evenimente :eek: . La adunare s-au prezentat următoarele mijloace de transport: Bijuteria galbenă a ceferistului, Olteanul infam al lui Iulius şi Radu pe o chestie ce cândva a apărut "Bercenarilor", probabil de aia acu mai are doar două roţi... Totuşi jucăria lui roşie a captat atenţia lui Iulius care a zis că s-ar duce cu el "pentru senzatii" doar că cine i-ar conduce apoi Olteanu? Ca să vezi întâmplare, şanse minime... aveam permisu la mine :-" . Uşor de anticipat că a urmat cea mai lejeră şi comodă plimbare posibilă.... la Andrei în maşină. Noi ne-am mai agitat puţin, liniile drepte aparţineau motorului, virajele mie. Cumpărăturile au trecut repede, cel puţin cele din Metro că am pierdut apoi ceva ore căutând diverse.

Cartodrumu nostru drag, era asaltat de ceva oameni talentaţi în spatele gogoşii, n-am văzut decât 2 accidente evitate la limită si n-am auzit decât o troznitură serioasă.

Revenind, băi... facem focu', facem facem, logic că erau trei spectatori, Ceferistu-mi făcea focu' şi Iulian îşi trăia plăcerea lui absolută... se ocupa de carne :) . La un moment mai liber Iulius a zis să-şi fugărească verzuliu să vadă ce poate înainte să facă ceva schimbări, şi a ajuns să mai schimbe câte ceva din pricina uzurii :D . Uite aşa făceam noi mecanică la ora 2 azi, că de mâncat nu se punea problema, ni se lungeau urechile şi verificam capetele de bară. Oricum, rulmentul pocnit al lui Iulius era nimic în comparaţie cu micuţul cărbune care probabil continea vreun buzunar de gaz şi care a făcut o surpriză măcelarului... l-a epilat instant pe încheietură când a explodat :))

De aici au urmat câteva minute de glume bolnave până a fost gata mâncarea, moment în care au urmat mai multe minute de glume bolnave şi apoi împachetarea şi încă un set de glume bolnave şi într-un final am ajuns acasă bucuroşi că n-am avut ocazia să mâncăm alunele, trişti că n-am avut ocazia sa finalizăm grătaru care hrănea 8-9 inşi lejer... nu 4,5 câţi eram noi.

Eh... în concluzie, fu bine, mai puţin pentru cel care a mirosit a porc pârlit aseară :))

"Mai multe explozii puternice s-au produs joi într-un depozit de armament din capitala Bulgariei, Sofia, au anunţat poliţia şi oficiali militari. ficialii din domeniul apărării civile au precizat că exploziile s-au produs în apropiere de satul Celopecene, din suburbia estică a Sofiei, unde se află un depozit de armament."

Iar noi ne-am nascut ieri.

Make your own poll

M-am hotărât să lansez o confruntare. Să vă provoc pe voi să alegeţi unul dintre aceşti doi pictori pentru că va fi o alegere foarte interesantă. Sunt doi artişti care au trăit în aceaşi epocă (s-au născut la doar 14 ani diferentă), au avut la bază principiile aceluiaşi curent, impresionismul şi totuşi sunt diametrali opuşi. Fiecare avea o viziune proprie despre scopul artei, despre menirea lor ca artişti, despre sentimentele pe care trebuie să le nască un tablou şi amândoi erau convinşi de adevărul lor. Înţelegând asta cred că acum cel mai important este răspunsul la întrebarea: Adevărul tău, care e?

Raoul Dufy

Moto: „Ochii mei au fost făcuţi să şteargă tot ceea ce este urât”

Primul nostru candidat e francez, s-a născut în 1877 la Le Havre. După o scurtă perioadă mai grea din copilărie când la 14 ani a trebuit să renunţe la şcoală pentru a-şi ajuta familia, viaţa lui Dufy a cunoscut un lung şir de reuşite şi împliniri. La 15 ani s-a înscris la şcoala de arte din oraş iar la 23 de ani a obţinut o bursă la Ecole des Beaux Arts din Paris. Peste 6 ani a avut în capitala Franţei prima expoziţie personală iar peste alţi 6 ani a fost numit director de creaţie la o companie producătoare de mătase. La 44 de ani i s-a organizat la Paris o expoziţie personală de mare succes iar de atunci, timp de 32 de ani, a pictat netulburat opere de o voioşie excepţională şi de un farmec unic.

S-a spus despre Raoul Dufy că nu e un pictor serios. Că pictează numai curse de cai sau de bărci, oameni plimbându-se sau pur şi simplu, vaze cu flori. Pentru el însă pictura nu însemna subiecte grave, probleme sociale sau înalte idei filozofice. Un tablou trebuie să-ti povoace plăcere instantaneu, să te facă mai fericit. Cam acestea erau principiile după care s-a ghidat Dufy. La acest adevăr a ajuns destul de târziu în viaţă. Până la 40 de ani a fost pe rând impresionist, cubist sau fauvist. Stilul care l-a făcut celebru, acest stil dezarmant de simplu, l-a deprins în a 2-a jumătate a vieţii. Ce simplă este această pictura (Place de la Concorde), parcă realizată de un copil dar totuşi atât de vesela şi spirituală. Uitaţi-vă şi la toate aceste personaje. Domnul în negru din prim-plan discută aprins cu cele două domnişoare, în verde şi în roşu. Domnul din dreapta cu mâinile încrucişate pare că se uită galeşi la domnişoara din faţa lui iar în centrul imaginii un îngrijitor încearcă zadarnic să stăpânească un cal. Abia sunt schiţate şi totuşi personajele lui Dufy vorbesc, exclamă, privesc. Sunt cât se poate de vii. Totul într-o exuberanţă de culori cum este şi acest tablou. Simplitatea caracterizează şi vazele cu flori pictate de Dufy. S-a mai spus că muzica a avut o influenţă majoră în opera artistului (tatăl lui a fost organist şi dirijor al corului bisericii) şi astfel sentimentele resimţite la auzul melodiilor le-a transmis pe pânză. Oricare ar fi fost motivul, Raoul Dufy a dărâmt mai multe mituri. Acela al artistului boem, care pictează în sărăcie şi sfărşeşte dărâmat de nenumărate scandaluri, acela al artistului care şochează şi care nu este pe placul contemporanilor sau acela al artei care trebuie să te răscolească, să te pună pe gânduri şi să te marcheze. Dufy a avut mare succes cu arta lui, una de o simplitate dezarmantă care exprimă o bucurie pură, aproape de copil. Îmi amintesc de versurile unei melodii de-a lui E.M.I.L. în care îşi justificau genul muzical numit ska: „Chiar dacă unii spun că SKA- i fără rost, ce se aude aici îmi place şi-i frumos”. Cam aceaşi idee se aplică şi în cazul picturilor lui Raoul Dufy. „Numai dacă aş putea exprima toată bucuria lumii” spunea el. Că nu a reuşit, este doar vina lumii :), dar ce a reuşit cu siguranţă este crearea unei noi bucurii, aceea de a privi tablourile lui Raoul Dufy.

Edvard Munch

Moto: „Nu vreau să pictez tablouri drăguţe care să fie atârnate pe pereţi.Vreau să creez, sau măcar să pun bazele, unei arte care dă ceva înapoi omenirii.O artă care răpeşte şi implică”

Edvard Munch este cel mai renumit pictor din Norvegia şi unul dintre cei mai orginali artişti ai epocii lui. S-a născut într-un sat din sudul Norvegiei în 1863 iar peste doar un an s-a mutat împreună cu familia în Christiania(astăzi Oslo, capitala Norvegiei). Când avea 5 ani, mama lui Munch a murit de tuberculoză iar peste 9 ani a murit şi sora lui Munch de aceaşi boală. Aceste două traume din copilărie se vor reflecta în mod evident în opera de mai târziu a pictorului. La 20 de ani a terminat studiile la şcoala de artă din Christiania iar 3 ani mai târziu a realizat primul tablou în care îşi exprimă puterea artistică. „Copil bolnav” este un portret inspirat de suferinţele sorei lui, în care mama îşi plânge copilul. Tabloul a fost virulent criticat însă peste 3 ani, în urma unei expoziţii personale, artistul a primit o bursă pentru a studia la Paris. La fel ca Dufy s-a dus la atelierul lui Leon Bonnat unde însă nu a stat mult. În 1892 a organizat o expoziţie controversată la Berlin care a fost închisă după numai o săptămână. Cu acestă ocazie însă faima lui Munch a crescut spectaculos şi la 29 de ani era deja o celebritate în Europa având clienţi precum Galeria Naţională din Oslo. Nici acum însă nu şi-a făcut insa viaţa uşoară. Făcea frecvente abuzuri de alcool iar pe plan sentimental, nu a avut niciodată o relaţie stabilă. Viaţa „de artist” şi-a spus cuvântul: la 46 de ani a suferit o cădere psihică şi a stat 8 luni într-un spital din Oslo. După aceea stilul să artistic s-a schimbat devenind mult mai optimist şi nu a mai revenit vreodată la pictura care l-a consacrat.

În opera sa Edvard Munch nu dorea să şocheze sau să îngrozească. Vroia să exprime cât se poate de convingător cele mai puternice sentimente omeneşti. Aşa s-a născut „Lângă ruletă”, „Golgota”, „Anxietate” sau „Pubertate”. Tablourile sale se analizează prin sentimentele pe care ţi le crează nu prin frumuseţea estetică sau prin tehnica artistului. Munch s-a chinuit şi în bună măsură a reuşit să ne transmită propriile sale senzaţii în faţa operelor. Uitaţi-vă la toţi aceşti oameni. Sunt unul lângă altul şi totuşi parcă umanitatea lipseşte. Au ochii goi şi chipurile lipsite de expresie. Fiecare are drumul lui, deşi toţi merg în aceaşi direcţie. „Nu voi mai picta interioare şi oameni care citesc sau femei care tricotează. Voi picta oameni vii, care respiră, simt şi iubesc.” Asta spunea Edvard Munch şi s-a ţinut de cuvânt. În „Dansul vieţii” ne arată în prim-plan dragostea matură, atât de rigidă şi lipsită de farmec. În drepata este reprezentată dragostea tinereţii, aceea vulcanică şi trăită la maxim iar pe cele două părţi sunt imaginile singurataţii: fata în alb este încă prea tânără pentru a intra în hora vieţii iar cea în negru este prea bătrână („Femeia în negru priveşte dansatorii cu nelinişte. A fost exclusă aşa cum şi eu am fost exlus” – sunt chiar cuvintele artistului). Experienţele personale joacă un rol decisiv în opera lui Edvard Munch. Una din cele mai faimoase lucrari ale lui, „Strigătul” a fost inspirată dintr-o zi când „Mergeam pe stradă cu doi prieteni. Soarele apunea şi am simţit o urma de melancolie. Dintr-o dată cerul s-a făcut roşu sângeriu. Când mă uitam mai atent la norii în flăcări am auzit un ţipăt puternic, nesfârşit, trecând prin natură.” Uitaţi-vă şi ce vigoare are acest autoportret. Aici am gasit si un excelent site cu analize de mare valoare despre Munch.

În faţa tablourilor lui Edvard Munch nu ne simţim chiar confortabil. Asta pentru că inevitabil ne forţează să fim mai sinceri cu noi. Sentimente la care se face referire sunt neplăcute dar le-am simţit, le-am trăit şi până acum nu am crezut că pot fi repoduse pe o bucată de hârtie. Deşi mulţi au spus că opera lui Munch nu este aşa de accesibilă, eu cred că nu există om care să nu înţeleagă perfect măcar un tablou.

Aceşti doi artişti reprezintă dovada cea mai bună că în artă, ca şi-n viaţă, nimeni nu deţine adevărul absolut. Sunt două opere atât de diferită încât pare incredibil că aparţin aceleaşi epoci artistice. Am oroare de aprecieri categorice, mă feresc de ele cât pot şi îi privesc cu rezerve pe cei care le dau. Cred cu tărie că în artă sunt atâtea adevăruri câţi admiratori are o respectivă operă. Cel mai categoric adevăr este cel cu care sunt de acord cei mai mulţi. De aceea îţi spun ţie să participi în cazul de faţă la stabilirea celui mai cateogirc adevăr. Pentru mine a fost uşor, chiar foarte uşor, dar vă voi spune şi voi argumenta peste ceva timp(ca să nu influenţez pe nimeni). Aşadar cine îţi place mai mult, Edward Munch sau Raol Dufy?

Din fericire n-am auzit nici un fel de BUM! care sa-mi curme dulcele somn, dar dupa cum arata poza, explozia trebuie sa fi fost destul de violenta de le-a zburat un zid al casei. Pe un ton mai optimist, cei 3 care erau in casa sunt bine, la spital in Bucuresti. Pe un ton si mai optimist, daca veti vedea imaginile filmate, veti constata cu uimire ca televizorul e aproape intact. Din pacate nu gasesc poza respectiva, dar cam ciudat, nu? Un perete intreg a zburat si-a distrus masina din curte, dar TV-ul e ok!
Thank God!

Femeia din imagine este Tanaka Kio, o tanara mama a trei copii care la momentul exploziei bombei de la Nagasaki se afla impreuna cu familia ei la 2 km de epicentru. Copilul este fiul ei de 4 luni care la 11 zile de la aceasta fotografie a murit datorita ranilor grave.

In ziua exploziei sotul ei a plecat impreuna cu mama lui intr-un alt sat dincolo de munte in timp ce Kio si copii a ramas acasa. Cand sirenele au incetat sa mai sune ea si socrul ei s-au dus pe camp la 500 de metri de casa. Nu au vazut decat o lumina galbena care i-a aruncat la pamant. Kio a fugit spre casa sa vada ce fac copii.S-a dus intai la cel mic si l-a gasit aruncat din holul de la intrare unde il lasase in bucatarie cu arsuri grave si tot negru. Fiul cel mare se juca afara cu prietenii la momentul expoziei care i-a provocat grave arsuri pe tot corpul. A avut insa puterea sa se intoarca acasa. Fetita a suferit la randulei multiple arsuri.

Kio a vazut apoi ca haina socrului ei este in flacari si s-a dus sa o stinga. Acesta disperat a strigat la ea . Camasa ei luase deasemenea foc insa preocupata pentru copii nu a simtit nimic. Cu arsuri grave si-au petrecut noaptea intr-un adapost. Pentru ca toate hainele lui Kio luasera foc aceasta a primit un kimono de la alta casa si a plecat a doua zi desculta cu copii pusi intr-o cotiga, si cu socrul spre un centru de prim ajutor din Michinoo . Toata familia suferea cumplit datorita arsurilor insa au reusit sa ajunga la Centru.

Acolo era plin de oameni iar altii continuau sa vina in speranta ca vor primi tratament. Kio nu vroia decat ca cineva sa-i ajute copii ignorand propia durere. La centru au primit orez iar Kio a incercat disperata sa-si hraneasca copilul pe jumatate mort. Copilul nu a avut insa puterea sa manance cu adevarat. Acesta este momentul in care a fost facuta fotografia. La centru i-au spus ca nu pot sa ii ajute copilul cu nimic pentru ca va muri oricum. Cei cinci s-au intors acasa fara sa primeasca ajutor medical. Fiul ei cel mare a devenit tot mai slab pe zi ce trecea in final fiind atat de slabit ca nu mai putea manca. A murit la 3 zile dupa explozie pe 12 august. Bebelusul s-a luptat cu incapatanare sa traiasca pana in 21 august.

Aceasta fotografie a fost singura poza pe care Kio a avut-o cu micutul Yoshikiro insa niciodata nu s-a putut uita la ea. Dupa razboi a crescut patru copii si pentru ca veniturile sotului nu erau suficiente a muncit cultivand legume pe camp si apoi vanzandu-le. La 80 de ani Kio facea acelasi lucru. A murit in 2006 la 91 de ani.

De anul trecut avem, in comuna, apa curenta - investitii europene in statia de epurare - si vorba unui cetatean: "Avem la apa de n-avem ce face cu ea! Daca nu dau astia apa toata ziua, dau bazinele pe dinafara!"

Aveam o speranta, dupa apa curenta, canalizare in toata comuna, drumuri reparate... zic, sigur o sa vina si "gazele". Credeam ca le vor lasa pentru anul electoral, sa rupa gura targului. Nu, nu va fi asa. Consiliul local a decis: in comuna noastra NU se va instala retea de gaze! Motivul: "Sunt prea periculoase! - mereu vedem vedem la stiri cate o explozie cauzata de o scurgere de gaze...". Asa ca ramanem la butelii! Pai ce, ati mai auzit voi in ultima vreme, la televizor, de explozii datorate buteliilor defecte?!? Nu! Da' stiti de ce? Pentru ca toata lumea s-a civilizat si nu mai foloseste butelii! Toata lumea e legata la reteaua de gaze!

La naiba... si daca esti chiar super extra prudent iti cumperi un detector de gaze...