Ca in orice discutie, intrebarile se intorc si ajung si la ceilalti. Cand a venit randul meu nu am stiut ce sa spun, si asta nu pentru ca nu sunt momente de care o sa-mi amintesc toata viata, dar sunt prea multe, prea multe momente bune, prea multe momente mai putin bune, prea multe momente rele de care o sa-mi amintesc toata viata. Nu am avut niciodata binecuvantarea sa pot sa uit ceva care m-a deranjat, si nu voi uita niciodata momentele de fericire. Majoritatea momentelor de fericire din facultate de care o sa-mi reamintesc sunt legate de acele momente care m-au deranjat, doar pentru ca le-am folosit pentru a pune in balanta si a-mi spori mahnirea. Momentele cu adevarat frumoase, pe care le voi tine minte toata viata si care au legatura cu facultatea sunt putine, e greu sa legi momentele de fericire absoluta cu o institutie (iar ma incapatanez sa iau mot-a-mot expresia si sa elimin acele momente care s-au petrecut in anii studentiei dar care nu au legatura cu facultatea in nici un fel).

Dupa un momente de gandire primul lucru care mi s-a parut ca nu o sa pot sa-l uit niciodata a fost: sesiunea/examenele. Orice as fi capabil sa uit dar niciodata asta. Asta e un lucru pe care o sa-l tin minte chiar daca voi avea vreodata amnezie. Daca o sa ajung sa fiu batran si senil probabil o sa uit unde e baia dar in veci nu o sa-l uit pe Ispas si examenele sale. No sa-l uit pe Leon Zagrean si ale sale teste grila. Nu o sa uit celalalte examene care mi-au albit parul si mi-au accentuat calvitia.

Acestea au fost evenimentele care mau facut sa traiesc intens. Dupa examenele de anatomie cred ca sunt capabil sa fac orice sport extrem, iar dupa examenele de fiziologie sa rezist oricarei situatii tensionate/stresante. Iar din punct de vedere al fericirii ca am luat examenele nu cred ca exista drog care sa iti creeze o stare de euforie mai puternica.

Un alt eveniment de care imi voi aduce aminte e ziua de 24 decembrie 2006. Zilele de dupa, sunt, din pacate (sau din fericire, nici eu nu pot sa-mi dau seama) inceata, asa ca de ele nu o sa pot sa-mi aduc aminte decat fragmentele peste care autoconservarea nu si-a desfasurat valul protector.

Un eveniment poate fara sctralucire, dar care a insemnat mult pentru mine a fost momentul cand am tinut pentru prima data o inima in mana. Stiu ca era la anatomie LP, si ca incepusem sa ma hiperventilez si sa simt ca nu mai pot sa respir. A fost un moment emotionant pentru mine (poate altii l-ar descrie ca fiind macabru, dar... parerea lor). Poate va fi momentul care imi va trasa drumul in viata, acum asa pare.

Restul momentelor palesc pe langa acestea. Micile certuri cu colegii, marile dezamagiri din partea lor nu o sa le uit fiindca asa mi-e firea, nu pentru ca ar fi importante. Iesirile in club, la terasa, in vacanta cu colegii, o sa mi le amintesc, poate pe unele imediat pe altele cu un efort de memorie, dar niciunele nu imi vor veni in minte cand o sa aud cuvantul facultate. Micile "glumite" (©copyright diriguta) din fiecare zi, prostiile din timpul cursurilor, metodele de fentare a cursurilor, minciunile frumoase, astea se vor pierde incet, mai intai cele mai slabe si tot asa pana ce vor mai ramane doar un pumn de amintiri disipate.

In afara facultatii dar in timpul studentiei am facut cele mai mari greseli din toata viata si am luat cele mai importante decizii din viata de pana acum. De ele o sa-mi aduc aminte fiindca mi-au influentat viata de acum incolo, si viata mea imi va aduce aminte de ele in fiecare zi, asa ca e greu sa spun ca nu leo voi uita niciodata, deoarece nu le voi uita fiindca le voi rememora in fiecare zi...

neata maimutel :*

te iubesc mult - azi e ziua 57 - ce mult a trecut :D

simt ca imi cad ochii in gura - am nevoie de o cafea...

tu te simti cam rau - se pare ca ai racit :( sper sa iti treaca repede :|

eu mai stau un pic la munca, apoi fug acasa... am treaba si in plus abia astept sa vii de la doctor sa vad ce ti-a zis. oricum - un lucru e clar - saptamana asta nu cred ca vei calca la scoala...

te iubesc enorm - ai grija de tine pisoias :*

Muntii din fundal sunt Bucegii, mai precis latura lor de NV. In dreapta undeva, fara sa se vada in poza, ar fi Simonul, in spate Branul si Magura, mai la stanga probabil satul Poarta. Peisajul mi se pare incredibil de pitoresc si oarecum rupt de lume, ceea ce ii sporeste farmecul aparte. E greu de crezut ca in urma cu 10 - 15 minute pornisem de pe o vale aglomerata - valea Simonului - plina de vile , masini , oameni , multa forfota in general. Pe valea aceasta,insa, se vad doar muntii, cateva capite de fan, adaposturi temporare pentru cei ce lucrau la padure sau aveau grije de animale , animale ce pasc domol.

A fost si o mica parte amuzanta: plecasem la drum, intr-o mica plimbare, mai multi prieteni si colegi de serviciu. Se aflau cu noi si 2 copii, un baiat de vreo 5-6 ani si o fata de 7-8. Ei bine, am mers ce am mers noi, am privit muntii, am povestit, am ras , ne-am recreat. Nu prea mult, sa zic in total vreo ora dus si o ora la intors. Lejer, inainte de masa. Dar baiatul, Virgil, vroia sa mearga pana la Omu'. Cand noi am hotarat sa ne intoarcem, Virgil a declarat sus si tare ca el merge pana la Omu'. Am incercat sa il convingem ca Omu' e inalt si e departe, ca anotimpul - ne aflam la inceput de decembrie - nu permite, el nu si nu. La un moment dat, ne-a zis ca toti suntem niste fricosi, si ca noi suntem mari, si ca el un , baietel , nu mai vrea sa mearga cu astfel de fricosi, el se duce la Omu'. Toti radeam de ne prapadeam, inclusiv parintii lui care "negociasera" relativ serios pana la momentul respectiv. Intr-un final, Virgil a cedat, obtinand urmatoarele: vara urmatoare urma sa mearga la Omu' + niste avantaje de moment exprimate in ciocolata de nu stiu care si un joc nou pe calculator.

PS: Nu stiu daca a ajuns sau nu pana la urma la Omu', cert este ca am mai fost o data iarna asta cateva zile la munte, si la fel, noi cei mari am fost niste fricosi , si iar l-am suparat pe Virgil ... care iar nu a mai ajuns in varf de munte ;).

In fata casei in masina. Opresc motorul. Ups... nu gasesc cheile de la casa. Si atunci ma loveste cruda realitate. Cheile mele de acasa sunt la birou. Cheile de la birou sunt la un coleg. Sun la coleg. Telefonul colegului este inchis. Ma gandesc ca poate este cu A., colega si prietena colegului. Sun la A. Suna. O data, de doua ori, ... , de 5 ori. Mesageria vocala. Ii las pe mesagerie randurile de mai sus.

23:07 26.03.2008

A. nu da nici un semn. Incep sa dau sms-uri. La 2 colegi pentru inceput. Sunt livrate la destinatie. In 15 secunde, unul dintre ei ma suna. Ii povestesc, incepe sa rada. Mi-ar da cheile lui, dar e la Galati. Naseul. Imi sugereaza sa-l sun pe T. care sta aproape de servici.

23:10 26.03.2008

Inca 2 sms-uri. Lui T si unui alt coleg. T suna inapoi. E la Mall, ma duc acolo sa iau cheile. Mai suna inca un coleg, apoi inca unul. Le explic, le multumesc si le cer scuze pentru deranj.

23:20 26.03.2008

Ajung, iau cheile. Plec spre birou. Uit ca tre sa ma opresc la birou si ma indrept spre casa. Dupa inca 500 de metri, imi aduc aminte. Oftez si ma intorc.

23:40 26.03.2008

Sunt la birou. PC-ul imi face cu ochiul. Am un post de finalizat - cel cu intrebarile retorice ;) . Il deschid si ma apuc de scris.

23:55 26.03.2008

Imi aduc aminte ca am venit aici sa iau cheile. Ma injur in gand, caut cheile in geanta.

00:10 27.03.2008

Scriu la al doilea si apoi si la al treilea post.

00:20 27.03.2008

Ei bine, inspiratia pare sa ma fa fi parasit putin. Dar ratiunea incepe sa revina. Ma intreb ce naiba caut eu aici la servici la ora asta. Recunosc ca nu stiu.

The End

Nu dupa mult timp dupa ce baietelul s-a nascut tatal si-a parasit familia iar copiii ramase in grija mamei lor.

Maria, o femeie destul de tanara se vazu singura cu doi copii pe cap. Ii placea foarte mult sa bea si din cauza asta isi cam neglijase familia. Poate pentru asta a parasit-o sotul sau. Never will know.

Fiind o persoana nesigura si fara incredere in sine Maria avea nevoie de cineva care sa-i ofere siguranta si stabilitate. A inceput o perioada in viata copiilor in care intrau si iesau barbati si barbati. Era prea rapid tranzitul ca sa reuseasca sa cunoasca pe cineva sau sa se apropie. Maria isi ignora complet copiii. Fata avea grija de fratiorul ei mai mic cat si de ea. Nu aveau parte de nici un pic de afectiune si asta ii afecta. Fetita era o fire retrasa si necomunicativa.  Mama ei o batea de fiecare data cand nu avea destui bani ca sa se imbete crita. Frustrarile si le descarca pe spatele fetitei. La varsta aceea ce poti sa gandesti ? Cum poti sa cataloghezi ? Cum poti sa fi obiectiv ? Copila traia cu impresia ca este un parazit, simplul fapt ca respira este o gresala.

Maria venise intr-o zi acasa cu un domn pe numele Ioan. Ea era beata iar el era baut bine. Se uitase la copiii iar la fetita ii daduse o ciocolata. Copila ii multumi timida iar Maria ii facu vant in camera ei. Intr-un apartament de doua camere copila si Tony, fratiorul ei imparteau aceiasi camera minuscula si saraca. In noaptea aceea nu dormi. Auzi gemete si tipete infundate, lovituri estompate si plansul mamei sale de neputinta de neimplinire...

Nenea Ioan era la ei de paroape o luna. Era diferit de restul. Daca pentru restul barbatilor care au trecut prin casa lor erau invizibili acum acesta le dadea atentie, ba chiar le cumparase de cateva ori ciocolata.

Maria o lovise o singura data pe copila de cand era nenea Ioan la ei si acesta ii facuse observatie ba chiar o lovise pentru asta.

Intr-una din serile linistite in care Maria era la servici nenea Ioan venise la ei in camera. Toni dormea in patutul lui vechi de lemn iar fetita statea la masuta pe care isi facea de obicei temele. Ioan o mangaiase pe cap si ii facuse semn sa stea pe pat. Copila ascultatoare se aseza pe marginea patului timida. Ii daduse bluza si pantalonii jos, apoi ii trase si chilotii. Copila ramase pe marginea patului dezbracata si speriata. "Vrei o bomboana ?" intreba el fetita iar ea dadu incet din cap ca nu. Ioan se deschise la shlit si isi scoase sexul flescait afara. Incerca sa i-l bage in gura dar fetita incepu sa planga si sa tina strans buzitele.

Toni era in picioruse in patutul sau uitandu-se spre ei si planagnd.Acel domn Ioan care se comportase relativ normal cu ea si cu fratiorul sau acum ii flutura prin fata gurii sexul fleasca. Ii venea sa vomite. Tragand-o de par fetita incepu sa strige iar acesta ii infipse sexul in gura. Copila simti ca se ineaca. Voma si-o simti in gat gata sa iasa. Ioan se balansa in fata ei miscandu-si sexul in gura ei. Si-l scoase afara iar ea incepu sa scuipe sis a tuseasca. O impinse pe pat si se ura peste ea. Se fixa si incepu sa o patrunda. Durere. Simtea ca pleznea. S-a miscat incet de cateva ori apoi se gudura gafaind.

Se ridicase si iesi din camera. Copila cu o durere in pizda patata de sange si de un lichid vascos se chirci plangand. Dupa o jumatate de ora cand auzi usa de la intrare iesi din camera si se duse la baie. Se spala bine. Pizda ii pulsa ca o inima de iepuras speriat.

Fetita devenise femeie fara sa isi dea seama ceea ce implica acest lucru.

mai sunt cateva zile pana trebuie sa plec... vreo 2 saptamani si ceva.

ce sentiment ciudat - orice mangaiere e parca mai apasata, orice sarut mai dulce, orice privire mai adanca... parca ai vrea sa iei cumva ceva cu tine. sa iei ceva din EA sa fie acolo langa tine - sa ai ceva din ea in buzunarul de la piept, sub perna, oriunde...

zilele acestea eu trebuie sa fiu cel tare, cel care are grija de EA - care face tot posibilul ca EI sa ii fie mai usor.

am incercat sa o fac sa se gandeasca la faptul ca nu e asa de mult. i-am spus sa numere zilele ramase si sa vada ca sunt din ce in ce mai putine, nu sa se gandeasca la cat de multe mai sunt pana ma intorc... trebuie mereu stat cu gandul:

s-a mai dus o zi... acum mai sunt X zile...

eu cred ca cel mai greu o sa fie cat timp sunt o suta si ceva - adica primele 3 saptamani. cand numarul zilelor ramase va trece sub 100 deja incepe a fi ceva mai usor. e vorba de impactul psihologic - acea trecere de la 3 cifre la 2 cifre...

e ca atunci cand "schimbi prefixul" la varsta. iti dai seama ca imbatranesti doar cand "schimbi prefixul" - cand faci 20, 30, 40, 50 ani - si tot asa...

acum, pana la plecare, ultima saptamana cred ca va trece cel mai repede desi e saptamana care as vrea sa treaca cel mai greu.

as vrea ca fiecare minut sa dureze macar cat 10. eu nu cer 1 ora in schimbul unui minut - eu cer doar 10 minute.

10 minute amarate in schimbul fiecarui minut.

vreau prea multe, nu?

In fiecare dimineata e fain sa ascult radio in trafic. Altfel cred ca as innebuni. Nu muzica la ora 7 dimineata, ci radio men care se discuta intre ei si fac glume nesarate pe care numai ei le inteleg si la care numai ei rad. Probabil te intrebi de ce as asculta asemenea prostii. Pai e relativ simplu... simt nevoia sa stiu ca mai sunt si altii care se chinuiesc sa se trezeasca la ora 6 dimineata(radio men chiar mai devreme), care sunt platiti sa fie mereu veseli si sa discute tampenii. Nu-i ascult mereu, dar trebuie sa-i aud. Daca unul din ei ar incepe sa sforaie, m-as enerva si m-as culca in mijlocul intersectiei. Dar sunt sigura ca m-ar trezi claxoanele si injuraturile maniacilor obsesivo-compulsivi care nu inteleg de ce au permis de conducere.

Azi a fost mai vineri ca niciodata. Adica am apucat sa mananc la pranz si am ajuns in cuibul meu la 10 seara. Sunt curioasa cat o sa ma mai tina stilul asta. La un moment dat ma enervez si dispar neanuntat timp de vreo luna... imi sta in fire. Sa nu crezi ca-s iresponsabila... daca as fi asa, as fi plecat de mult.

Azi a fost atat de vineri incat am cascat toata ziua. Oamenii imi vorbeau parca din butoi, iar mie-mi suna in cap numai muzica lui Paolo Conte. In lift m-am trezit cantand "Veronica". Dar de ce e faina vinerea? Ca sambata lucrez, duminica invat si luni o iau de la capat. Mon Dieu, eu n-am weekend! Panica! Ah! Uh! Inspir! Expir! Domine, nici concediu n-am.

Am auzit azi lumea vorbind de revelion. Si pac! M-a lovit! Avem revelion si anul asta. Mare prostie. Eu nu-mi vad capul de planuri si idei, iar altii au timp sa se gandeasca la revelion. E aproape noiembrie si eu iar nu stiu ce fac de revelion. Cu putin noroc, dorm. Cu mai mult noroc, numar bani. Cu si mai mult noroc, angajez pe cineva sa-mi numere banii. Astea-s vise, glumesc. Oricum, seful pare a fi tare generos cu moi. La ora 11 noaptea face negocieri pentru a ma ferici pe mine. Cred ca ii voi face o statuie in curand. Sau o pagina dedicata lui. Sau o categorie. Mare om, mare caracter! Ma rog... exagerez acum, dar sunt nevoita sa o fac pentru a-mi plati intretinerea. De fericire l-am cerut azi de sot. Mi-a zis ca ar fi "sinucidere curata". Este a doua oara cand mi se spune acest lucru. Iti imaginezi ce "catch" sunt... E drept, sunt greu de suportat, dar cine reuseste... ehe! Cine reuseste... isi blesteama zilele in principiu.

Mi-era dor sa observ. In RATB poti observa multe, mai ales ca la cum se circula in Bucuresti te poti muta in RATB. Era stafidita si in varsta. Cam 70 de ani i-as fi dat, dar oricum nu ma pricep la aproximat varste. Oricum, cand stai la acelasi semafor de cel putin 3 ori incepe sa te atraga ideea de a-i numara ridurile. Dar nu ridurile mi-au atras atentia, ci un inel pe care-l purta pe inelarul stang. Se vedea clar ca era luat de la o taraba cu gablonturi. Din metal, cu pietricele (sticla) albe si roz. Lucea frumos in lumina. Era singurul lucru care lucea in acest context. M-a trezit din visare lumina reflectata de pietricelele femeii. Ea era o femeie simpla, imbracata cat se poate de modest, cu o vesta tricotata, ca cele vandute pe marginile drumurilor nationale, gri cu bej. Pantalonii din stofa erau necalcati, parul ii era alb, iar pantofii pe alocuri stropiti cu noroi. Avea riduri faine... suna ciudat, nu? Chiar erau riduri deosebite. Pe chipul unui om poti citi cu usurinta toate trairile anterioare. Colturile gurii erau coborate si laba gastii era ca la ea acasa. Nu cred ca a avut o viata usoara.

Ce am mai sesizat era ca, din secunda in secunda, isi privea cu mandrie inelul parca primit de la nepotica ei de 9 ani careia i-a fost mult prea larg pentru a-l purta in viitorul apropiat. Si colturile gurii incercau din rasputeri in acele momente sa aleaga directia opusa. Zambea senin, isi tinea inelul la vedere, se simtea mandra si deosebita. Si era. Simteam ca la urmatoarea statie ar fi trebuit sa coboare, sa fie luata pe sus de un tanar care s-o urce intr-o caleasca alba condusa de doi cai albi cu un sirag de crini la gat (se poate face sirag de crini?). Auzeam si muzica. Aproape ca-mi venea sa incep sa pocnesc din degete in ritmul pasilor sai. Asa imi place sa-mi imaginez ca si-a continuat drumul spre casa sau poate spre lumea larga.

Alta doamna in etate, de aceasta data ceva mai cocheta, dar tot saracacios imbracata, isi odihnea oasele roase de vreme pe scaunul autobuzului. Fata i-a fost brusc luminata de o lumina albastra. Riduri multe, privire trista si nedumerita, privea fix in punctul care-i lumina fata. Am intors capul sa vad ce a captivat-o asa tare. Era un panou publicitar. "Renunta la cash!", scria mare si colorat. "Acum exista cardul Maestro!". O grimasa evidenta se putea intrezari pe chipul meu. Femeia era rupta de lumea tehnologiei si a banului. Renunta la cash? Ce e cash? Cash, urda, telemea... ? Nici nu avea cum altfel sa fie cand tinea in brate o sacosa cu un iaurt mic si o paine. Mi s-a cam rupt sufletul. Cata publicitate! Pentru cine? Pentru tinerii cu bani, pentru proaspetele familii cu copii mici, pentru tineret in general. Dar pentru batrani ce avem? O pensie amarata pentru care trebuie sa faca infarct la coada de la posta in caz ca postasul n-a putut astepta la usa timp de 15 minute... exact cat ii ia unui batran sa se dea jos din pat, sa-si puna papucii in picioare si sa ajunga la usa pentru a da cu subsemnatul.

Si acestor batrani care au trait in cu totul alta lume decat cea in care traim noi nu le oferim nimic bun. Reclame la carduri de credit la care oricum nu au acces, la bauturi scumpe pe care oricum nu si le permit, la epilatoare care oricum nu le trebuie, la creme care oricum nu au efect, mai ales pe un ten alcatuit strict din riduri vizibil sapate de ani de zile... Oare ei inteleg lumea de azi? Cat de deprimanta li se pare?

Si asa mi s-a facut dor de bunica. Nici nu stiu cati ani au trecut de la moartea ei. Si acum mi s-a facut dor de mama. Si ma gandesc cum eram la 10 ani... cei de 30 de ani mi se pareau de-a dreptul batrani. La 60 de ani erau babe si mosi. Si mai aud copiii pe strada strigand dupa "babe" si "mosi" si ma gandesc la mine cand eram mica si la mine acum. Dragilor, nu mai strigati asa dupa ei. Parintii vostri vor fi ca ei. Si veti vedea ca nu veti mai putea rosti cuvantul "baba" sau "mos". Parintii nostri nu pot fi asa, niciodata!

Mama este si a fost mereu un spirit tanar si intreprinzator, insa varsta nu sta pe loc. M-a nascut tarziu si-mi amintesc ca imi era rusine cu o mama care avea peste 30 de ani. Ce proasta eram si cat am ranit-o cu asta! M-as fi dat spre adoptie. Copiii sunt nestiutori, dar pot rani atat de tare si iremediabil. Apoi cresc si ei... si dupa zeci de ani realizeaza ce prostii au putut face si ce rani adanci au lasat in urma. Mama imi este cea mai buna prietena. Nu e lucru despre care sa nu pot vorbi cu ea. Nu e si nu a fost niciodata de moda veche. Nu mi-a spus niciodata "Nu face asta!". Poate aici a gresit, dar cine sunt eu s-o judec?! M-a lasat sa invat singura si mereu o intrebam apoi de ce nu mi-a spus ca gresesc. "Si daca iti spuneam, m-ai fi ascultat?"...

Nu, mama mea nu este si nu va fi niciodata batrana. Batrana cu inel va sclipi in continuare... pentru ca dupa o anumita varsta incepi sa apreciezi micile placeri ale vietii. Batrana uimita de noile aparitii si de diferenta intre numerar si carduri va fi in continuare si mai uimita... pana cand se va desprinde definitiv de lumea acaparata de si creata pentru tineretul ignorant.

Tineretea te invaluie cat poate, iar apoi piere. Si ramai cu lucrurile mici... si realizezi ca si tineretea ar fi trebuit sa fie tot about the small things. Dar la batranete te bucuri mai greu de small... si totusi mai intens caci nu stii niciodata cat timp ti-a mai ramas.

Imi plac lucrurile mici. Necesita atentie la detalii. Atentie posed, iar in jur e plin de detalii si nu voi obosi niciodata sa le observ. The big picture has lots of small in it.

Recent am avut mult timp de gandire si destule motive ca sa ma gandesc la trecut. Acum vad totul mult mai clar. Vad clar fiecare punct in care trebuia sa iau o decizie si toate variantele din care trebuia sa aleg. Acum mi se arata variante inimaginabile la acea vreme. Acum vad un drum cu multe bifurcatii. Un arbore in care fiecare creanga e alta decizie.

Intotdeauna mi sa parut, cel putin pe moment, ca ma luat cea mai buna decizie posibila. Acea decizie care m-ar fi dus catre varful arborelui. Si acum cand ma uit in urma, nu ma vad in drum spre varf, ci undeva pe ramurile cele mai departate.

Oare am avut vreodata de ales sau teoria piramidelor e adevarata si soarta mi-a fost scrisa inca de la Big-Bang? E totul doar o gluma cosmica? Cel mai probabil. Totul este conectat. A are ca efect B, B are ca efect C...

Si totusi, doar pentru o clipa, imagineaza-ti cum ar fi sa poti sa decizi, macr odata. Sa poti sa schimbi istoria. Sa te uiti in spate si sa zici cu mandrie "Asta e decizia mea. Am avut optiuni si am ales. Poate e cea mai proasta dintre ele, poate mi-a distru viata dar e decizia mea si nu doar o aplicare a legii 'cauza-efect'. E o decizie proprie si nu doar o alegere de forma. Un raspuns la o intrebare retorica. Mi-am faurit singur destinul."

Candva un prieten imi spunea ca a citit o carte de diagnostic in psihologie si de la fiecare boala isi descoperea cate 2-3 simptome. Consluzia era ca fiecare boala nu e decat o pronuntare puternica a unei calitati naturale. Asa e si cu cantecele. In toata viata reusesti sa asculti doar cateva cantece (de obicei 1-2, daca ai noroc) in care sa te regasesti complet pe tot parcursul vietii. In rest ai 2-3 versuri (desi de obicei 1 sau niciunu), care parca au fost puse in cantec doar pentru tine. Acest vers e unul dintre acestea. Exact asa ma vad eu pe mine acum. Nu stiu cat la suta din aceasta imagine de sine e datorata unei retrospectii obiective si cat la suta stari depresive in care ma aflu.