Aşa cum există cărţi pe care le reciteşti cu plăcere, sunt şi filme a căror vizionare singulară nu este de ajuns. Este imposibil să nu rămână ceva important peste care poate că ai trecut prea repede şi acum ţi se pare nou. La extremă se află materialele de unică folosinţă, bune de lăsat cât mai departe. Îmi place să cred că sunt puţine.

Imaginile formate în minte cu cele oferite de pelicule nu se vor suprapune niciodată milimetric dar oferă un punct tangibil. Poate conta ordinea în care intri în contact cu ele sau pur şi simplu este o alegere ce ţine de răbdare, curiozitate, atenţia la detalii, etc. Totuşi...

[polldaddy poll="992227"]

Civilizaţii, rugăciuni şi oameni, ritualuri şi culori, maşini pe fast speed, lagărul de concentrare, curcubeu, eclipsă, lumânări pe apă, linişte, automatisme, speranţă, omul vechi şi omul modern. Este o parte din Baraka, un documentar văzut recent.

Cuvântul baraka poate fi tradus ca fiind o binecuvântare sau pur şi simplu fericire. Un film despre lucrurile mărunte, despre faţa nevăzută a acestora, pe care o ignorăm uneori dar şi despre darurile de care dispunem dar nu suntem conştienţi.

Vorbeşte numai în imagini despre cele enumerate mai sus, despre diferenţele culturale, lumea în schimbare şi ţinuturile fiecăreia.

A fost filmat în 152 de locaţii. Câteva dintre ele: Argentina, Australia, Brazilia, China, Ecuador, Egipt, Franţa, Hong Kong, India, Indonesia, Iran, Israel, Italia, Japonia, Kenya, Kuweit, Polonia, Arabia Saudită, Tanzania, Thailanda, Turcia, USA, etc.

Poate fi văzut aici şi interpretat în o mie de feluri.

Când ştii că mai ai de trăit câteva luni, nu-ţi mai permiţi să duci acelaşi stil de viaţă ca atunci când erai sănătos. Kanji Watanabe (actorul Takashi Shimura, protagonistul multor filme regizate de Akira Kurosawa printre care Cei şapte samurai şi Kagemusha) interpretează în Ikiru, rolul unui funcţionar care află că are cancer la stomac şi va muri.

Interesant este faptul că doctorii nu au puterea să-i spună adevărul ci vor să-l liniştească spunîndu-i că are doar o formă uşoară de ulcer.

Această veste nu numai că-l trezeşte la realitate dar îşi dă seama că din cei aproape 30 de ani de activitate ca şef la secţia de Afaceri Publice din cadrul Primăriei, nu are nicio amintire plăcută şi nicio satisfacţie majoră. Diploma de pe perete, primită pentru faptul că era un angajat model care nu a lipsit niciodată de la birou în 25 de ani, nu-l încălzeşte cu nimic.

Atunci când o familie doreşte să depună o plângere cum că un bazin de drenare este cauza pentru care copilul lor s-a  îmbolnăvit, nimeni nu-i ajută. Ba pentru că problemele erau de obicei pasate de la un departament la altul, se întâmplă şi-acum la fel. Ele se întorc, ca-ntr-un cerc, tot la Watanabe, de unde porniseră şi cum lipsea de la birou (era la doctor), rămân nerezolvate.

Această pierdere de timp de care se plânge omul de rând pare a fi comparată, într-un mod ironic, cu timpul petrecut de funcţionari la birou făcînd toată ziua o muncă ce poate fi terminată într-o oră şi păzind-şi colţişorul cu sfinţenie.

Observaţiile primite încă de la începutul filmului de către regizor îi conturează un profil nu tocmai favorabil:

Ah, iată-l pe protagonist! Dar ar fi plictisitor să faceţi cunoştinţă cu el acum. De fapt, face doar să treacă timpul, fără să-şi trăiască viaţa cu adevărat. Cu alte cuvinte, nici nu poţi spune cu adevărat că e viu.

Era logic! Prin atâtea automatisme, ajunsese să ia pastile ca şi cum ar lua bomboane şi să şteargă ochelarii cu prima pagină dintr-o propunere pentru creşterea eficienţei departamentului.

Ce face rutina din om! Cauzele pentru care a ajuns acolo erau de fapt minuţiozitatea aparatului birocratic şi preocupările sale lipsite de sens pentru care era mereu atât de ocupat, aşa cum ne este dezvăluit mai departe. Adică, asta mai rămăsese din entuziasmul şi ambiţia cu care pornise la drum.

Ajuns acasă îşi dă seama că nu poate comunica această veste fiului său pentru că relaţia lor se răcise demult. În plus, băiatul se gândea mai mult la pensia pe care o va primi după moartea bătrânului (văduv de 20 de ani) că doar n-o să ia banii cu el în mormânt! Din nefericire, aceste cuvinte le aude şi îl întristează şi mai mult.

Starea prin care trece Watanabe  pare a fi una de renaştere spre moarte. Este un drum al neputinţei şi totodată al căutării. Caută viaţa şi sensul pierdut al acesteia. Este furios pe sine dar îşi doreşte să trăiască tot ce nu a apucat până atunci. Tocmai această dorinţă îl ţine în continuare în viaţă. După discuţia cu un scriitor, într-un bar, îl pune pe acesta serios pe gânduri:

Îmi dau seama că ceea ce se spune despre nobleţea nenorocirii e adevărat pentru că aceasta ne învaţă adevărul. Cancerul v-a deschis ochii către propria dv. viaţă. Spiritul dv. rebel mă mişcă. Eraţi un sclav al propriei vieţi şi acum deveniţi stăpânul ei.

Cheltuie apoi cu indiferenţă bani strânşi cu zgârcenie în anii de muncă, merge cu scriitorul în locuri de distracţie şi în cazinouri, se apucă de băut. Cu toate acestea, iluzia aparentei fericiri se risipeşte destul de repede.

Îşi aduce aminte un cântec din tinereţe cu care îi înfricoşează pe cei care se distrau lângă el, atunci când începe să-l fredoneze:

Viaţa e scurtă,
Iubeşte, fată dragă,
Înainte ca bobocul stacojiu
Să pălească de pe buzele tale,
Înainte ca valurile pasiunii
Să se răcească în tine,
Pentru cei dintre voi
Care nu vor cunoaşte un mâine,

Viaţa e scurtă.
Iubeşte, fată dragă,
Înainte ca şuviţele tale negre
Să înceapă să pălească,
Înainte ca flăcările din inima ta
Să pâlpâie şi să moară,
Pentru cei pentru care
Mâine nu se va întoarce nicicând.

Mai departe, învaţă de la Toyo, o fată plină de viaţă care-şi dă demisia de la Primărie pentru că se plictisea să facă acelaşi lucru de un an de zile, bucuria lucrurilor mărunte. Ea alege să confecţioneze jucării de pluş decât să stea la birou, ştiind că măcar aşa se vor bucura copiii de ele, chiar dacă nu are cea mai mare satisfacţie de pe urma muncii sale.

Simţindu-se singur, bătrânul o vede ca pe fiica lui şi aceasta îi dă imboldul de a realiza ceva cu adevărat, chiar dacă nu mai avea mult timp la dispoziţie. De fapt, realizează că poate face multe folosind influenţa de la locul de muncă.

Deşi nu i-a fost tocmai simplu, construieşte parcul pentru copii, de care menţionase familia cu probleme de la începutul filmului. Cu toate că se loveşte de indolenţa superiorilor de la celelalte departamente, nu-mi permit să urăsc pe nimeni. Acum nu mai am genul acesta de timp, spune Watanabe, după scenele de umilinţă prin care trece ca să-i înduplece să aprobe construirea parcului.

Finalul îi lasă plini de întrebări pe toţi. Nu înţelegeau cum se poate schimba un om aşa brusc, cum poate să-i dispară indiferenţa şi să se implice în activităţi care nu-i aduc niciun fel de profit.

Kurosawa alege să ne arate mai degrabă reacţiile celorlalţi de după moartea lui Kanji Watanabe decât actul în sine, ceea ce aduce filmului o notă de emoţie tocmai pentru scenele în care este evocat cu admiraţie şi drag. Fiecare realizează că acel om, deşi bolnav, a reuşit să lupte împotriva sistemului şi să construiască mai mult decât un parc: speranţe vii şi dorinţa de a pune visele în practică. Şi cine reprezintă viitorul, pentru a se ocupa de ele, dacă nu chiar copiii?

Aici trailer.

]]> http://anaayana.wordpress.com/?p=1624 Fri, 29 Aug 2008 22:19:52 +0000 anaAyana http://anaayana.ro.wordpress.com/2008/08/30/taxidermia/ Este genul de film despre care se poate spune, în pripă: mi-a plăcut dar nu mă mai uit la el niciodată. Cel puţin, nu prea curând! Dacă pe parcurs am avut senzaţia că este varianta light a lui Salo, finalul îţi răsplăteşte răbdarea cu care l-ai înghiţit şi-ţi dai seama că nu a fost un timp tocmai pierdut, adică  cele 90 de minute.

Regizorul maghiar, György Pálfi, reuşeşte să te supună la diverse suplicii vizuale, olfactive şi nu numai. Taxidermia nu este un film uşor de digerat şi nu este recomandat celor mai sensibili. De fapt, este un film şoc în toată puterea cuvântului şi totodată original. În cursa de la Cannes 2006 a defilat pe scenă la secţiunea Un Certain Regard.

Ce m-a impresionat? Nu am văzut în niciun film până aici, evoluţia a trei generaţii: bunic, tată , nepot,  surprinse din unghiuri când viscerale, când estetice. Modul în care se trece de la o poveste la alta este un prilej de respiro şi totodată începutul altei agonii. Te face să te întrebi ce va urma şi aştepţi curios continuarea, oarecum încordat.

Cele trei portrete sunt atât de bine conturate încât te gândeşti cum de pot fi neamuri.

Primul bărbat, Morosgoványi, este tipul dominat de instincte, trăieşte subjugat de superiorul său şi se mulţumeşte cu firimiturile. De orice gen! Cu toate acestea, evadează de fiecare dată din realitatea cruntă cu ajutorul imaginaţiei bogate de care dispune. Scenele de onanism prezentate explicit, comentariile despre femei şi dependenţa bărbaţilor faţă de ele îţi spun că e un film la care te-ai simţi jenat să ai un partener de vizionare lângă tine.

Cu toate acestea, regizorul îmbracă momentele în scurte scene de comedie şi artă. Cum pot apărea stelele pe cer, dintr-un hambar, după ce ai discutat cu Fetiţa cu Chibrituri sau la ce mai este folosită o albie de porci? Toate răspunsurile stau în imagini, construite cu o delicateţe ce contrazice restul secvenţelor.

Fiul, Kálmán, se naşte cu o codiţă de purcel şi se pare că nu întâmplător. Îşi doreşte să devină campion la un sport naţional numit înfulecare. Din păcate, un accident stupid din timpul unei probe îi spulberă visul şi se căsătoreşte cu Gizi, fosta campioană la mâncat conserve. Povestea capătă proporţii din toate punctele de vedere. Una dintre scene, în care soţul şi soţia înfulecă o porţie gigantică de caviar parcă îi trezeşte la realitate. Ea era însărcinată şi i se făcuse rău de la atâta mâncare dar nu vroia să-şi strice renumele de campioană.

În ciuda aşteptărilor, se naşte fiul lor, Balatony Lajoska. Nu se ştie sigur dacă tatăl este Kálmán, dacă luăm în calcul scena de la furatul miresei. El este taxidermistul, copilul de care tatăl nu este mândru deloc. Ce meserie e asta: să împăiezi animale? Dacă nu eşti campion la înfulecat şi nu te cunoaşte lumea, eşti un mucos - spune tatăl acestuia.

Deşi Lajos îşi îngrijea tatăl-gigantic părăsit de soţie din cauza obsesiei pentru acest sport, efortul nu-i este apreciat în niciun moment. În urma unui schimb de replici dure, ei se despart. Ce se întâmplă mai departe aş putea spune că întrece orice imaginaţie, chiar dacă momentele sunt oarecum previzibile prin accentuarea unor cadre.

Taxidermistul încheie arborele genealogic într-un mod estetic, rămânînd în istorie. Titlul filmului este pe deplin meritat. Tehnica aleasă de regizor a fost catalogată în multe feluri dar meritul său, din punctul meu de vedere, este că a reuşit să iasă de sub anonimat, pentru totdeauna, cu un singur film. Să fie un avantaj sau nu?

Aici trailer.

Merită menţionat soundtrack-ul, potrivit ca o mănuşă, adică amprenta futuristă a lui Amon Tobin:
[audio=http://anaayana.files.wordpress.com/2008/08/1.pdf]

Dacă nu poţi schimba lumea, schimbă lumea ta! Îndemnul doctorului nu tocmai întreg la minte, aşa cum îl numeşte Cahit, personajul principal din Gegen die Wand, este privit cu indiferenţă după o semi-tentativă de sinucidere.

După moartea soţiei, zilele lui erau negre, lipsite de sens. Strângea paharele într-un club de rock din Hamburg. Într-o seară, sub influenţa alcoolului şi a cocainei, intră cu maşina într-un zid. Supravieţuieşte, parcă şi mai supărat, dar cu o fărâmă de speranţă pentru a trăi cumva.

Aşa o cunoaşte pe Sibel, o turcoaică ce încercase şi ea să se sinucidă pentru a evada din familia cicălitoare ce nu o lăsa să-şi trăiască viaţa după bunul plac. Ea îl cere în căsătorie tocmai pentru că era turc la origine şi numai aşa ar fi putut să scape de presiunile părinţilor săi tradiţionalişti. Bineînţeles, era doar un pretext, o aruncare cu capul înainte.

De aici încep toate încurcăturile. Fiecare-şi trăieşte viaţa ca şi cum nu ar fi împreună deşi, încep să se îndrăgostească reciproc. Cahit ajunge în închisoare în urma unei provocări, exact când cei doi şi-au dat seama că se iubesc. Sibel i-a promis că o să-l aştepte! Am crezut-o, părea credibilă! A crezut-o şi el, motiv care l-a ţinut viu, conectat la o relaţie tangibilă ce-i promitea salvarea.

Pentru Sibel începe însă declinul. Aşteptarea seamănă oarecum cu zilele pe care le trăia Cahit când şi-a pierdut soţia, mai ales că pe fundal apare iar I feel you al lui Depeche Mode. Un amestec între iubire, neputinţă şi disperare o face să clacheze.

Între timp, Cahit iese din închisoare şi merge după Sibel la Istanbul, la verişoara acesteia, unde ştia că locuieşte. Dialogul dintre cei doi este impresionant, deşi află că duce o nouă viaţă, încearcă să-i spună Selmei cum a rezistat până atunci:

Când am întâlnit-o pe Sibel pentru prima dată, eram mort. Eram mort cu mult înainte s-o întâlnesc. M-am pierdut cu mult timp înainte. Apoi a apărut ea în viaţa mea, mi-a dat dragoste şi mi-a dat putere.

Finalul are legătură abia acum cu versurile din deschiderea filmului, aparent nesemnificative:

Mă duc să mă plimb de-a lungul pârâului,
privesc peştii în apa mohorâtă,
sunt trist din cauza ta,
sunt trist pentru că nu mai văd iubire în ochii tăi.

I-a ajuns dragostea pe care a apucat să o simtă pentru a trăi mai departe? Îl mai iubea Sibel sau totul s-a consumat undeva la graniţa dintre responsabilitate şi resemnare? Sunt câteva dintre întrebările cu care am rămas după ce am privit filmul.

Temele pe care le atinge tânărul regizor, Fatih Akin, scot în evidenţă nu numai conflictele interioare ale germanilor de origine turcă dar şi felul în care se raportează la o realitate vie, mereu în schimbare, atât din punct de vedere al culturii cât şi al personalităţii fiecăruia.

Cu toate acestea, ce este dragostea dacă nu o încercare permanentă de a fi fericit?

after laughter comes tears
after your laughter there will be tears

when you’re in love, you’re happy
when you're in a arm, you gaze
this doesn’t last always

]]> http://anaayana.wordpress.com/?p=1474 Tue, 19 Aug 2008 22:07:38 +0000 anaAyana http://anaayana.ro.wordpress.com/2008/08/20/batranul-si-marea/

Cine poate să întreţină speranţa unui om? Dar credinţa? Nuvela lui Ernest Hemingway, The Old Man and The Sea a fost pusă în imagini de către Alexandr Petrov într-o animaţie ce a câştigat multe premii şi încearcă să răspundă la aceste întrebări.

Cele 20 de minute ale filmului - ca produs finit, au fost realizate în aproape doi ani şi jumătate de muncă, stilul său fiind nu tocmai uşor: desene pe hârtie, pictură în ulei pe o bază de sticlă, umbre realizate cu ajutorul degetelor şi în final compunerea lor. Aşa au rezultat aproape 29 000 de imagini.

Ce conţine povestea şi de ce Hemingway a obţinut pentru aceasta premiul Nobel pentru Literatură în 1954?

Bătrânul Santiago, un pescar frământat de lipsa norocului, văzînd că-l slăbesc puterile şi nu a mai prins nimic de 85 de zile, se hotărăşte să plece în larg. Ucenicul său, Marlin, un băieţel care-i animase încrederea în sine, este sfătuit de către părinţi să stea pe lângă pescarii de succes. Cu toate acestea, nu-şi părăseşte profesorul. Bătrânul dorea să demonstreze sieşi că (mai) poate reuşi, chiar cu preţul vieţii, şi abia apoi celorlaţi.

După ce stă în larg câteva zile, nemâncat şi obosit, reuşeşte să prindă un peşte foarte mare cu care luptă trei zile. În ciuda eforturilor depuse, nu putea să rateze această şansă. Amintirile tinereţii pline de succese l-au hrănit în tot timpul aşteptării şi acum era momentul să reuşească.

Merită menţionate câteva replici din monologul său din barcă:

You did not kill the fish only to keep alive and to sell for food, he thought. You killed him for pride and because you are a fisherman. You loved him when he was alive and you loved him after. If you love him, it is not a sin to kill him. Or is it more?

It is good that we do not have to try to kill the sun or the moon or the stars. It is enough to live on the sea and kill our true brothers.

A man can be destroyed but not defeated.

Deşi prada era mai mare decât se aştepta, ajunge pe mal doar cu scheletul peştelui. Rechinii care au simţit mirosul sângelui, s-au hrănit cu el şi lupta bătrânului a ajuns la capăt. De ce nu s-a putut bucura de captură? Câştigase prea mult sau conta motivul pentru plecase în larg?

Bătrânul devine totuşi erou şi acceptă propriul sfârşit abia atunci când triumful este al minţii. Lupta s-a dat între curaj şi apărarea de sine, între propriile puteri şi măreţia naturii. Cine poate câştiga în astfel de situaţii şi mai ales, ce?

Filmuleţul poate fi văzut aici 1 şi aici 2.

Eu m-am îndrăgostit la prima vedere cu Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring, de unde a început o inexplicabilă dependenţă. Vroiam să văd mai mult! Am continuat cu Bin Jip, Arcul, Breath, Time, Bad Guy, etc. până când le-am văzut pe toate paisprezece. Bineînţeles, aştept să-l văd şi pe Arumdabda, apărut anul acesta.

Este imposibil să nu observi pe parcurs elementele care se repetă şi devin astfel laitmotive. Kim Ki-duk transformă naraţiunea într-un dialog al imaginilor folosind ca limbaj când violenţa, când tăcerea sau body-language-ul, aşa cum îl numeşte chiar regizorul.

Este prezent desenul, în aproape toate filmele lui, în special portretistica. Kim Ki-duk a trăit o vreme la Paris din banii pe care-i obţinea în urma tablourilor pictate de el. Personajele sunt controversate tocmai pentru că au preocupări atât de incompatibile una cu cealaltă. Cu toate acestea, aparenta duritate pe care o afişează bărbaţii, este demascată prin diferite cadouri (leagănul de sârmă din Insula, păpuşa sculptată din Wild Animals, player-ul din Arcul, fotografia din Birdcage Inn cu cele două fete, ceasul oferit bătrânului din Crocodilul, etc.).

Multe dintre personajele principale sunt zgârcite în folosirea cuvintelor şi cu toate acestea, expresia este una psihică. După ce-ţi pierzi încrederea în oameni, eşti rănit sau dezamăgit, cauţi un refugiu. De aici încep acţiunile ieşite din comun. În Bad Guy, Han-ki sărută cu forţa o necunoscută, pe o bancă (nu se ştie sigur dacă totul s-a întâmplat în imaginaţia lui sau pentru a avea alături pe cineva trebuie să fii la acelaşi nivel). Era o fată nu tocmai de nasul lui. În Breath, o soţie înşelată caută eliberarea în relaţia cu un prizonier care încercase să se sinucidă. În Arcul, bătrânul încearcă să se spânzure cu funia legată de barca cu care-l părăsea fata, etc.

De asemenea, în momente de răscruce sau de prietenie, faptul de a împărţi cu cineva aceeaşi sticlă de băutură sau de a ciocni paharul este la Kim Ki-duk înduioşător. La fel şi faptul de a spăla pe spate pe celălat (Arcul, Adress Unknown), de a-i pregăti hainele (Bin Jip, Samaritan Girl), sau de a pieptăna femeia pe care o iubeşti (din nou Arcul). Este un fel de act mutual prin care greutăţile, sentimentele şi  afecţiunea sunt transferate de la unul la celălalt şi pacea prinde contur, chiar dacă numai pentru câteva clipe. Da, sunt pline de magie!

Binele şi răul nu sunt tratate în forma lor pură ci reies de fiecare dată din poveste. Personajul care întruchipează răul ascunde traume interioare şi se manifestă prin violenţă. Regizorul spune că de fapt marea nemulţumire este diviziunea socială şi că toate filmele lui au la bază un gen de ură îndreptat spre lucrurile pe care nu le-a înţeles şi care i s-au întâmplat şi-n viaţa reală.

Se ştie că toţi ne naştem egali dar schimbările şi conflictele cresc pe măsură ce devenim adulţi. Ne împărţim pe categorii distincte în funcţie de bani, aspectul fizic, condiţia socială ş.a. De ce sunt acestea atât de importante? Oare sunt nişte obstacole imposibil de trecut? Sunt câteva dintre întrebările pe care regizorul le subliniază în film.

Totodată, situaţiile la care priveşti neputiincios: certurile dintre părinţi, simplu fapt de a fi jefuit pe stradă, violul sau agresiunea verbală sunt prezente şi ele. În Adress Unknown şi Wild Animals personajele sunt jefuite şi nu au cum să se apere. În Real Fiction apare răzbunarea şi revărsarea tensiunii sub forma crimei. Fiecare plăteşte pentru răul făcut însă regizorul ne dă indicii cum că totul se poate întâmpla la nivel mental.

Femeia în filmele lui Kim Ki-duk apare ca acea fiinţă care le suportă pe toate în numele unei credinţe. Ea este inocentă (Samaritan Girl, Bad Guy, Arcul), capabilă de sacrificii şi iubire (Birdacge Inn, Adress Unknown, Bin Jip), obsesivă şi dominatoare (Insula), idealistă (Crocodilul), temătoare şi geloasă (Time), etc. Conflictul dintre sexe este mai mare decât în filmele europene şi adeseori însoţit de violenţă. În Wild Animals femeia este bătută cu un peşte congelat de către amantul gelos. În Adress Unknown este lovită de propriul fiu, al cărui tată american i-a părăsit. În Crocodilul nu numai că este bătută ci chiar violată. Sexualitatea stă mereu pe muchia sado-masochismului iar frustrările, durerea reprimată, greşelile trecutului contribuie la aceasta.

Iubirea se iveşte ca un element ce purifică, te naşte şi te schimbă. Cred că cel mai bine este ilustrată în Bad Guy şi-n Crocodilul. Rolul bărbatului este jucat în ambele filme de către actorul Jo Jae-hyeon. L-am îndrăgit încă de la început. Aparent insensibil şi dur, el învaţă să treacă dincolo de suspiciune, agresiune şi instinct pentru că iubirea ne înalţă, ne schimbă, ne converteşte. Un grad înalt al acesteia este prezent în Arcul, unde atinge perfecţiunea prin însăşi puritatea fizică ce este păstrată între cei doi. La un nivel idealist de această dată, în Bin Jip, tăcerea plină de afecţiune o întregeşte.

Un alt motiv prezent este apa. De obicei apare după sânge sau cele două chiar se amestecă, acolo unde moartea survine prin cele mai nebănuite căi. Trebuie să recunosc, nu am văzut nicăieri ca cineva care a căzut de pe motocicletă să rămână înfipt cu capul în pământ până la brâu (Chang-guk în Adress Unknown), să înfigi un peşte congelat în inima unui om şi să-l omori (Wild Animals), să tragă cineva cu pistolul într-un tonomat de cafea şi să-l omoare pe cel care stătea înăuntru şi servea cafeaua ca să câştige un ban (bătrânul din Crocodilul) sau să te arunci de la etajul unui hotel şi să mori (Jae-yeong din Samaritan Girl).

Peştele mai apare şi-n alte ipostaze. Dacă-n Birdcage Inn o tânără îl cumpărase pentru acvariu şi un bătrân îi picta pe perete, în The Coast Guard fata care-şi pierduse iubitul împuşcat de soldaţi, înnebuneşte şi începe să-i arunce din apă după ce le scoate ochii. De asemenea, în Insula sunt tăiaţi mărunt cu cuţitul, la nimereală,  de către Hee-jin, bărbatul care se izolase într-o lacustră.

O atenţie deosebită este acordată şi pericolului, prezent uneori ca învăţătură de minte, alteori ca semn al (in)certitudinii. În Adress Unknown o tânără îşi pierde ochiul drept după ce în copilărie a ţinut un măr deasupra capului pentru ca fratele ei să tragă cu o armă în el. Mai departe, după ce-şi recapătă vederea îşi dă seama că era mai bine înainte. În Arcul, fata ce se dădea în leagăn este ţinta săgeţilor care urmau să spună viitorul.

Banii în filmul lui Kim Ki-duk sunt prezenţi sub diferite forme, mai ales pentru că personajele tind a fi aproape toate marginalizate. Dacă femeile aleg să-i câştige prin prostituţie, bărbaţii jefuiesc. Evident, nu toţi procedează la fel! În Wild Animals, o tânără ce se dădea cu bronz, poza bust ca statuie în mijlocul unei pieţi iar  în Arcul, bătrânul închiria locuri pentru pescuit, în largul mării. De multe ori, gestul celui care oferă banii, de a-i scăpa pe jos sau în apă şi simplu fapt a celui care-i primeşte de a-i ridica de jos cu aviditate, arată cât de puţin ar trebui să-i preţuim când vine vorba de omenie. În Wild Animals, Cheong-hae este chiar gata să-şi omoare cel mai bun prieten numai pentru a nu pierde un iaht.

Regizorul ţine personajele prizoniere, fiecare în lumea lui, parcă neînţelese între ele şi cu toate acestea comunicarea este prezentă. E drept, pe alte căi. În Insula, tânărul care se izolase de ceilalţi luase cu el o pasăre în colivie iar în Birdcage Inn, fata care era obligată să se prostitueze ţinea un peşte în acvariu (în final ambele sunt eliberate).

Fire autodidactă, Kim-duk oferă răspunsuri fiecărui privitor în măsura în care  a înţeles din lecţiile altora, reuşind să treacă dincolo de aparenţe şi de noţiunile fundamentale prezente în orice peliculă. El şochează arătînd feţele nevăzute ale celor care trec neobservaţi, violenţa faţă de alţii sau în raport cu animalele, cruzimea şi indiferenţa.

Filmele lui pot fi la fel de bine transcedentale dar şi puternic legate de existenţialism. Mare parte sunt drame iar acest aspect arată că de fapt nu caută să ilustreze rozul ci exact realitatea, aşa cum e ea. Atunci când  problemele sunt puse la vedere, poate se găsesc mai multe soluţii spre a le epuiza, a le elibera.  Tot aşa, se pot vindeca cicatricile lăsate de ele. Este o altă modalitate de a privi anotimpurile, prezente nu numai în mod evident (Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring şi în Breath).

Nefiind filme din categoria mainstream (deşi Ki-duk le consideră acolo pentru simplul fapt că-i aparţin) şi realizate de multe ori cu un buget mic, nu excelează întotdeauna la capitolul imagine sau sunet. Cu toate acestea nu poţi trece indiferent pe lângă peisajele din Spring, Summer... sau soundtrack-ul memorabil din Bin Jip, care-ţi dă fiori. Nu mai spun de muzica din Arcul, plină de duioşie.

Dincolo de întrebările şi impresiile cu care rămâi după ce vezi un film semnat de acest regizor, sunt unele scene care te pot urmări. În sensul estetic de această dată. Nu pot uita scena în care se legăna fata din Arcul, momentul din Bad Guy în care el aprinde bricheta, de partea cealaltă a geamului (apare şi-n Wild Animals) sau scena din apă, pe canapea, în Crocodilul. Sunt foarte multe iar dacă ar fi să le aşez într-o ordine a preferinţelor, mi-ar fi greu. În fiecare există ceva care te atinge, te emoţionează sau şochează, lasă o amprentă pe retină şi nu numai. Cu alte cuvinte, merită văzute de mai multe ori!

textul în Word aici

]]> http://anaayana.wordpress.com/?p=916 Fri, 11 Jul 2008 01:10:50 +0000 anaAyana http://anaayana.ro.wordpress.com/2008/07/11/my-blueberry-nights/

Ce trebuie să se-ntâmple între o iubire veche şi una nouă pentru ca cea din urmă să prindă aripi să se înalţe cu adevărat? Să treacă timp, oameni sau gânduri?

Aceasta este întrebarea cu care te poate lăsa regizorul Kar Wai Wong după ce vizionezi My Blueberry Nights. Nu însă în mod obligatoriu. În timp ce unii cinefili l-au considerat un film de nota 10, alţii au fost dezamăgiţi spunînd că maestrul a avut un moment în care a rămas fără inspiraţie.

Filmul mi s-a părut oarecum simplu dar merită privit pentru impresiile cu care rămâi în final. Deşi pe parcurs culorile, ritmul şi cuvintele descoperă o lume expresivă ca-n In the Mood For Love , unele replici sunt memorabile:

- Dacă arunc aceste chei atunci acele uşi vor rămâne închise pentru totdeauna şi acest lucru nu-l pot decide eu, spune Jeremy (Jude Law) când este întrebat de Elizabeth (Norah Jones) de ce păstrează într-un borcan cheile unor oameni care le-au lăsat acolo.

Căutînd o interpretare pentru titlul filmului, la un moment dat ni se oferă un răspuns: în timp ce prăjiturile cu brânză şi plăcintele cu mere se vând întotdeauna, plăcinta cu afine nu este dorită de nimeni, deşi nu este rea la gust.

- Ce are plãcintã cu afine?
- Nu este nimic cu plãcinta cu afine, doar ca oamenii fac alegerile. Nu poţi învinovăţi plăcinta cu afine doar pentru că nimeni nu o vrea.

Felia de plăcintă servită cu îngheţată poate fi chiar prudenţa cu care Elisabeth alege să guste din ceea ce viaţa-i oferea-n continuare, mai ales că prietenul ei o părăsise pentru alta.

Mai departe, se cristalizează efectul şi gustul dar la depărtare. Poveştile care se intersectează şi dialogurile aparent frânte, cadrele spontane cu care Kar Wai Wong şi-a obişnuit privitorul sunt condimentate cu acorduri din muzica lui Norah Jones şi Cat Power. Acestea sunt momentele în care imaginile şi culorile se îmbină pe ritmuri de chillout romantic, uşor nostalgic.

Un film ce pune accent pe sentiment, unghiuri nu tocmai diafane şi replici pline de  esenţă ce merită savurate ca desert. În final poţi descoperi de care parte a ferestrei vei rămâne când alegi direcţia.

]]> http://anaayana.wordpress.com/?p=890 Thu, 26 Jun 2008 22:37:11 +0000 oculoare http://anaayana.ro.wordpress.com/2008/06/27/dancer-in-the-dark/

Viaţa poate fi trăit în ritm de dans, spunea la un moment dat Fred Astaire. O ilustrare fericită a acestei maxime este oferită de regizorul danez Lars von Trier in Dancer in the Dark (2000). Realizat la intersecţia dintre film, dramă şi musical, filmul lui von Trier impresionează de la primul cadru prin insolitul imaginii, mişcarea camerei efectuată aparent de un amator şi construcţia epică a naraţiunii.

Selma (Bjork) este o lucrătoare de origine cehă pasionată de comediile muzicale. Confruntată cu iminenta pierdere a vederii, Selma încearcă să economisească suficienţi de mulţi bani pentru o operaţie menită să -l salveze pe fiul ei de la aceeaşi problemă. Acest ideal devine singurul motiv pentru care ea trăieşte şi atunci când Bill (David Morse), cel care îi închiriase rulota unde trăia, îi fură economiile pentru a putea să -şi plătească datoriile de la bancă inevitabilul se produce. Bill este omorât, Selma este condamnată la moarte nu înainte de a plăti operaţia pentru fiul ei.

Kathy (Catherine Deneuve), prietena Selmei reuşeşte să plătească cu banii operaţiei un avocat mai bun care îi promite Selmei rejudecarea procesului şi implicit o pedeapsă mai blândă, propunere refuzată însă de personajul principal. În clipa morţii, Selma primeşte perechea de ochelari a lui Gene, semn că operaţia avesese loc şi că sacrificiul ei nu fusese zadarnic. Finalul este cutremurător şi incitant în acelaşi timp: atunci când trapa spânzurătorii se deschide şi victima moare, o cortină mov este trasă de către poliţişti pentru a marca finalul unei vieţi în pas de step, dar şi un sacrificiu care nu a fost zadarnic.

Două idei se desprind din ţesătura densă de semnificaţii a regizorului. Prima este aceea că viaţa poate fi trăită într-o dimensiune personală. Pentru Selma evadarea din cenuşiul vieţii cotidiene înseamnă refugiul în dansul şi muzica din filmele muzicale pe care le vizionase. La fel ca în Dogville sau Manderlay, reapare tema sacrificiului pentru ceilalţi. Acesta reprezintă o provocare pentru privitor reflectând o enormă disponibilitate artistică a cineastului suedez. În faţa sacrificiului şi a pasiunii pentru muzică şi dans, orbirea şi întunericul devin neputincioase.

Realizat în tonuri cenuşii, cu personaje prea puţin scoase în relief, cu o imagine filmată parcă de camera personală a unui amator, Dancer in the Dark este mai puţin un film sau o poveste cinematografică şi mai mult o combinaţie de idei adresate în mod direct privitorului. Pe coloana sonoră a lui Bjork filmul lui Lars von Trier îndeamnă în acelaşi timp la visare şi la reflecţie.

Este ciudat să schimbi realitatea aparentă pentru a conserva realitatea profundă. Ce poate fi mai adânc decât sentimentul de iubire? Totuşi, cum rezistă el în timp: se distorsionează, creşte sau se transformă în frică? Într-un alt film al lui Kim Ki-duk, apare această veşnică temă, sub altă formă.

La doi ani după relaţia cu iubitul ei, o tânără ce dorea să păstreze vie iubirea lor, apelează la chirurgia estetică pentru a veni cu un chip nou, pentru a fi iubită ca la început. Cum nu a anunţat pe nimeni de ce pleacă şi unde, în cele 5 luni cât durează refacerea ţesuturilor de după operaţie, adevărul celor doi se cristalizează: se iubeau reciproc şi fiecare o arăta în felul său.

Să iubeşti pe cineva nou, chiar dacă este vorba de aceeaşi persoană în cazul de faţă (noua fată, cea de după operaţia estetică apare o necunoscută ce încearcă să-l seducă pe băiat, fără succes însă) se pare că nu este chiar uşor.

Deşi povestea pare simplă (greşelile pe care le poate face un om care nu are încredere în sine şi în timpul care stă în faţa lui - ca tot ce oferă şi nu unul care ia) detaliile care apar pe parcursul filmului îmi dau de înţeles că nu au fost alese întâmplător.

Locul lor preferat este un parc cu statui ce se îmbrăţişează, unde dragostea este mereu la fel de intensă, neclintită, indiferent de anotimp, undeva în braţele unei statui ce se termină parcă sus, în infinit. Amândoi revin acolo de fiecare dată când se simt singuri dar în final locul este gol. Dragostea personalizează chipul, fără ea eşti un punct mic din mulţime şi atât.

O scenă memorabilă este cea în care fata îl întreabă pe băiat cine este el şi răspunsul vine când pur şi simplu-i stinge şi aprinde de câteva ori lumina din cameră: nu contează cum arăţi pe afară atâta timp cât dragostea din suflet are mereu acelaşi chip, acelaşi zâmbet.

De ce acest titlu? Mă gândeam că pe cât de bine poate fi un aliat, timpul poate fi şi un duşman dacă-l administrezi greşit. Totul se întâmplă în şi cu ajutorul lui iar tot ceea ce avem, putem pierde dacă nu avem răbdare să-l lăsăm să crească în mod natural, cu clipe şi îmbrăţişări reale, nu doar în poze.

Un film de nota 10 pe care-l recomand cu căldură celor care iubesc filmele de dragoste neconvenţionale ce îndeamnă la meditaţie şi totodată încărcate de o sensibilitate ce poartă amprenta fină a lui Kim Ki-duk.

Acolo unde iubirea nu răsare de la est şi-n locul ei se află rutina, reuşeşte să intre o rază de soare. De afară şi nu dinspre interior, aşa cum ar fi trebuit. Filmul lui Kim Ki-Duk propune o altfel de poveste de dragoste faţă de cele clasice.

Un tânăr intră în case străine (în timp ce proprietarii sunt plecaţi prin concedii) şi petrece timpul (o zi-două) ca şi cum ar locui acolo dintotdeauna. Iniţial am crezut acest lucru până-n momentul în care una din case nu era goală. Aşa o cunoaşte pe ea şi o scoate dintr-o căsnicie bogată în reproşuri şi violenţă.

Ce urmează după aceea este de fapt partea cea mai frumoasă a filmului, plină de fineţe şi totodată de simplitate. Poţi vedea cum iubirea uneori nu are nevoie de cuvinte pentru a se exprima. Gesturile actorilor, privirile pline de tandreţe şi căldură, mimica şi cadrele vorbesc pentru amândoi.

Locurile în care tinerii îşi petrec timpul devin speciale tocmai prin faptul că au fost acolo împreună, au băut un simplu ceai sau au dormit îmbrăcaţi în pijamalele altor oameni. Cum ar fi să intre cineva la tine în casă şi să se culce pe canapea cu graţie, apoi să dispară fără niciun cuvânt? Scena în care fata revine într-un astfel de loc mi se pare emoţionantă mai ales că pe parcursul filmului muzica introduce astfel de momente.

Un film de nota 10 tocmai pentru faptul că regizorul a reuşit să spună atât de multe despre constrângeri, tandreţe, ostilitate, comunicare, iubire ş.a. folosind atât de puţine cuvinte. Contrastele sunt evidente iar finalul te lasă perplex pentru că nu mai poţi distinge cu exactitate limita dintre realitate şi vis. Iubirea-şi găseşte împlinirea într-un mod neconvenţional.

[audio=http://anaayana.files.wordpress.com/2008/06/natacha-atlas-gafsa.pdf]

The winds of love suddenly began blowing in my head
Bringing me the greeting of my beloved
Saying return my precious
The separation has been long while you are away

The impatience of my imagination
wandered in a void
And it was a happy wish for me
She emerged from a high tower
And said a strange word

Return my love
I don't have any destiny for me in this world
You are my love
but you cannot be the one for me

Oh night
Oh my eye

M-am uitat la documentar pentru că ideile propuse sunt de-a dreptul provocatoare. Dintotdeauna adevărul a fost cea mai mare căutare a omului şi pe acest aspect se pune accent aici.

Pe parcursul a trei părţi sunt aduse-n discuţie subiecte profunde precum: originile creştinismului, evenimentul de la 11 septembrie şi monopolul băncilor. De fapt, totul se pune sub semnul întrebării pentru ca-n final să transforme negrul în alb.

They must find it difficult... those who have taken authority as the truth, rather than truth as the authority. (G. Massey, egiptolog)

Când cineva vine şi încearcă să deschidă ochii maselor aşa cum vrea să facă acest film, apar întrebările: ce se află dincolo? Cum se poate vorbi despre manipulare, religii păgâne sau diverse secrete de stat şi apoi totul să fie etalat ca un evantai?

Faptul că anumite concepte se vor a fi desfiinţate ca glumele la un show de stand-up comedy, imaginile nu sunt în concordanţă cu textul (comentatorul vorbeşte în fundal despre lucruri serioase în timp ce vizionezi navete spaţiale) şi totul este oferit pe tavă ca şi cum a fost scos dintr-un seif pentru binele omenirii, nu mă impresionează.

Totuşi, de ce a stârnit aşa de multă furtună? Cumva pentru că pune la îndoială adevăruri care trec de puterea unui simplu mit?

Filmul poate fi vizionat online cu tot cu subtitrare aici. Ar fi interesant de dezbătut şi de analizat împreună.

Moneda nu poate decide nimic, doar tu poţi face asta.

În lupta dintre om şi animal deznodământul nu e întotdeauna sigur.

Cu cât te străduieşti mai mult să recuperezi din ceea ce ţi-a fost luat, cu atât pierzi mai mult.

Mereu m-am gândit cã atunci când voi îmbãtrâni, Dumnezeu... îşi va întoarce faţa şi spre mine şi n-a făcut-o.

Mai sus, câteva replici remarcabile sau pline de interpretări după ce am vizionat filmul fraţilor Coen, No Country for Old Men, extraordinar tocmai pentru că ele transced acţiunea propriu-zisă, ca şi cum nu ar face parte din întreg. Cu ce am rămas?

• Atunci când trebuie să alegi ceva, decizia stă în propriile mâini. Nu e nevoie de o monedă pentru a provoca destinul iar atunci când te întâlneşti cu el trebuie să-l accepţi.
• Ne credem mai puternici şi mai inteligenţi decât animalele, dar nu ni se demonstrează contrariul. Ca un exemplu, e mai simplu să internăm câinii comunitari în adăposturi decât să fie găsite soluţii cu adevărat viabile pentru această problemă. În acest duel dintre om şi animal cine a câştigat de fapt?
• Recuperarea timpului pierdut presupune cheltuiala prezentului care trebuie trăit ACUM şi nu altă dată. Ceea ce ne este dat are un termen de garanţie, dacă nu-l fructificăm atunci când este fierul cald, un cadou care ar fi trebuit să aducă mulţumire provoacă insatisfacţie.
• Lăsăm pe altă dată problemele care-L includ pe Dumnezeu iar dreptatea devine un mare semn de întrebare atunci când nu se întâmplă aşa cum sperăm. Unde este Dumnezeu atunci când avem nevoie de El sau când suntem confruntaţi cu un rău care întrece chiar şi cele mai întunecate aşteptări?

În afară de aceste mesaje cred că filmul poate fi privit dincolo de lupta dintre bine şi rău, de capacităţile noastre de a face faţă paradoxurilor şi impresia că nu mai avem o ţară atunci când problemele ne depăşesc.

Nota mea: 9/10

Ingmar Bergman este unul dintre magicienii camerei ce a reuşit să transpună în imagini cinematice propriile obsesii şi nelinişti interioare. Citeam într-un interviu acordat de către regizorul suedez ziarului Corriere della Sera faptul că toate filmele sale au o dimensiune psihanalitică; a încercat să exploreze adâncurile firii omeneşti în cele mai intime şi neliniştitoare detalii pornind de la propriile experienţe.

Fanny şi Alexander, unul dintre cele mai premiate filme ale lui Bergman (a câştigat 4 Oscaruri), este o incursiune profundă în majoritatea temelor abordate de regizor. Trauma din copilărie, ura împotriva tatălui, tabloul familial aparent perfect, pasiunile tenebroase ale membrilor aceleaşi familii, frica, viaţa, moartea, Dumnezeu, iubirea etc. sunt doar câteva dintre permanentele subiecte de analiză. La fel ca şi Fragii sălbatici, Fanny şi Alexander este o sinteză a temelor, dar şi un proiect nu mai puţin curajos.

Filmul se concentrează asupra destinului familiei Ekdahl privită prin perspectiva a trei generaţii diferite. Totul începe în ajunul Crăciunului din 1907 cu o imagine perfectă ce adună membrii familiei, cu fracuri, zâmbete, cântec, dans şi multă veselie.

Discursul lui Oskar Ekdahl ţinut după spectacolul teatral despre relaţia dintre lumea mică a teatrului şi lumea mare pe care acesta îl reprezintă se înscrie în această logică a perfecţiunii trăită alături de cei dragi.

Bergman desconstruieşte cu o îndemânare de maestru această lume perfectă înzestrîndu-şi personajele cu trăsături şi caracteristici care transformă tot spectacolul de la început într-o caricatură tragică. Gustav Adolf, fratele lui Oskar, este un adulter înrăit iar Carl este îndatorat mai mult decât salariul lui de profesor o poate permite. Mama celor trei fraţi, Siri are o relaţie cu Jacob, un prieten al soţului ei care nici el nu fusese uşă de biserică atunci când venise vorba să îşi înşele nevasta.

Toată această atmosferă plină de tensiuni dar aparent fericită este întreruptă de moartea lui Oskar Ekdahl, tatăl lui Fanny şi Alexander. Aflat pe patul de moarte îl strânge pe Alexander de mână, moment în care îi predă ştafeta familiei şi a fericirii conservate în acea lume mică de care vorbea acesta la începutul filmului.

Ca depozitari ai acestei moşteniri, cei doi copii vor fi confruntaţi cu figura autoritară a episcopului Edvard Vergerus cu care mama lor alesese să se căsătorească şi care este prezentat ca cel care atentează la această linişte.

Pentru cei pasionaţi de filmografia lui Bergman în figura acestui bigot vor recunoaşte figura tatălui natural realizat într-un constrast evident faţă de figura lui Oskar, tatăl perfect pe care Bergman nu l-a avut niciodată.

Alexander se transformă dintr-un copil inocent în cel mai mare duşman al episcopului care îi sileşte pe cei doi copii la o existenţă austeră şi plină de rigori nepotrivite. Nu e de mirare că mama copiilor este silită să aranjeze fuga celor doi copii din noul cămin pentru că altfel nu îi putea scoate din închisoare.

Întâlnirea lui Alexander cu fantoma tatălui său şi întrebare lui despre puterea lui Dumnezeu de a-i îndeplini dorinţa (de a-l omorî pe episcopul Vengerus, tatăl vitreg) îşi găseşte împlinirea atunci când Alexander este prezentat lui Ismael Ratzinski. Conversaţia dintre cei doi şi faptul că episcopul moare după aceea concretizează două idei fundamentale ale filmului: atunci când cineva doreşte moartea cuiva trebuie să fie conştient că ura se poate transmite şi avea consecinţe nebănuite. Ismael devine aşa cum şi el se prezintă de fapt îngerul păzitor al lui Alexander trimis să îl omoare pe episcop, fapt care se va întâmpla.

A doua ideea este aceea că anumite lucruri continuă să ne urmărească chiar şi atunci când suntem convinşi că am scăpat de ele odată pentru totdeauna. Întâlnirea lui Alexander cu fantoma episcopului este suficientă pentru a putea înţelege faptul că figura tatălui l-a urmărit pe Bergman o viaţă întreagă.

De aici se poate deduce prin simboluri chiar faptul că tatăl poate fi când bun (fantoma tatălui natural, îmbrăcat în alb) când rău, nemilos şi necruţător (fantoma episcopului îmbrăcat în negru).

Epilogul filmului cu discursul lui Gustav Adolf vorbind despre bucuriile mici ale vieţii şi despre binefacerile pasiunilor este în totală contradicţie cu începutul vesel dar auster. Practic Bergman nu îşi mai ascunde personajele după perdeaua fină a ipocriziei ci preferă să ni le prezinte aşa cum sunt ele de fapt.

Fanny şi Alexander este o meditaţie profundă despre copilărie şi inocenţa ei, dar şi despre ură şi frustrare atunci când ea îşi face locul în viaţa unor copii.

Dincolo de suferinţă şi bucurie, rămâne acest sentiment al neliniştii pe care Bergman doreşte să ni-l transmită: dacă lumea atât de perfectă (în concepţia noastră) nu este chiar aşa de perfectă în realitate?

Tehnica cinematografică axată mai ales pe o cromatică mai mult decât expresivă (roşul descriind mereu siguranţa şi atmosfera familială, verdele momentele de decizie maximă şi de eliberare, albastrul palid întâlnirile malefice şi experienţele traumatizante, etc.) şi muzica desprinsă dintr-un cadru oniric dau filmului o tonalitate tainică, ce te sileşte la atenţie de-a lungul celor 188 de minute ale lui.

La Bergman nimic nu este întâmplător: unduirea nonconformistă a camerei de filmat, costumaţia personajelor, detaliile arhitectonice, luminile şi umbrele, toate spun ceva despre ideea pe care acesta o are în gând atunci când dă naştere unei scene. Scenariul uneori poate plictisi, dar tocmai această ambiguitate te face şi mai atent la spectacolul de imagine care-ţi trece prin faţă.

Realizat la intretăierea dintre tumult interior şi geniu regizoral Fanny şi Alexander se doreşte a fi o meditaţie acută asupra lumii adulţilor pornind de la vârsta copiilor.

Dincolo de complexitatea filmului, ceea ce atrage în final este sentimentul că filmul dă naştere la câteva întrebări care continuă să ne urmărească chiar şi după ce filmul a luat sfârşit. O idee rămâne foarte clar întipărită în mintea privitorului: deşi privită ca vârstă a inocenţei, atunci când este bruscată, copilăria poate fi asociată cu sentimente şi trăiri profunde ca ura.

Ecranizarea romanului lui George Orwell propune în plină epocă a Războiului Rece câteva întrebări dătătoare de nelinişti. Ce ar fi dacă viaţa noastră ar fi supraveghetă în cele mai mici detalii? A scrie sau a gândi, a iubi sau a mânca sunt realităţi supuse mereu atenţiei cuiva? Dacă în final nu există nici un dram de libertate?

Deşi aceste intrăbări par a fi ireale, pot fi regăsite în filmul 1984 . Acţiunea filmului este simplă. Winston Smith (actorul John Hurt) este unul dintre funcţionarii aparatului de cenzură al unui stat totalitar fictiv care începe să fie susceptibil vizavi de marile victorii şi realizări ale Fratelui cel Mare, o imagine a dictatorului contemporan.

Dragostea ascunsă faţă de Julia (actriţa Suzanna Hamilton), o funcţionară a aceluiaşi sistem, dar şi dorinţa de a ţine un jurnal intim sunt acte de revoltă împotriva sistemului totalitar care îi anihilează pe toţi cei care i se opun.

Winston Smith va fi prins de Poliţia Gândirii (cea mai mare crimă a regimului era aceea de a gândi) şi supus unui interogatoriu nemilos de către O'Brien (actorul Richard Burton), cel care conştient îi atrăsese într-o conspiraţie împotriva sistemului.

Dialogurile dintre cei doi sunt cele care oferă filmului contur şi savoare. În faţa torturii psihice valorile majore din viaţa lui Winston cad rând pe rând. Se descoperă singur, considerat dintotdeauna un suspect, incapabil la serviciu, aderînd la conspiraţia lui Goldstein care nu exista în realitate.

Una dintre scenele marcante este aceea în care O'Brien smulge din Winston şi ultimul dram de demnitate umană: cu figura imobilizată în cuşca unul şobolan flămând, Winston este somat să se lepede de iubire pentru că Julia ar fi mărturisit deja crima de a iubi pe cineva nepermis de sistem. Ultimul act de nesupunere faţă de regim şi anume acela al iubirii căzuse în numele ultimului umanism: cel al conformismului şi supunerii, într-un cuvânt al regimului.

Pentru amatorii de Big Brother sau de 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile (filmul lui Cristian Mungiu), 1984 este o referinţă obligatorie. Construit de regizorul Michael Radford la intersecţia dintre teroare, conformism şi uniformizarea celor mai umane sentimente, 1984 rămâne un film despre un regim dictatorial tipic pe care Europa l-a trăit în ultimii 100 de ani. În final îţi doreşti ca un asemenea rău să nu mai aibă niciodată loc iar 2+2 să fie întotdeauna egal cu 4.

Nota mea: 7/10. Puteţi găsi filmul aici.

Cât de interesantă poate să fie viaţa unui şofer de taxi din New York? Se pare că o asemenea existenţă este extrem de plicticoasă şi monotonă. În filmul lui Martin Scorsese, Taxi Driver, Travis Bickle (actorul Robert de Niro) este acel şofer de taxi care vine să contrazică acestă regulă.

Preocupat de propriile insomnii şi de mizeria umană ce domneşte pe străzile New York-ului în care este silit să muncească noapte de noapte, personajul principal se transformă treptat într-un justiţiar fără milă a cărui singură cauză este aceea de a produce o diferenţă semnificativă în prezentul prăfuit al străzilor. Întâlnirea cu Charles Palantine, candidatul la preşendenţia Statelor Unite, se desfăşoară pe aceleaşi coordonate ale unei nevoi pregnante de siguranţă pe străzile tumultoase ale oraşului.

Modul în care Robert de Niro intră în pielea personajului principal şi se indentifică cu Travis Bickle este unul dintre atu-urile incontestabile ale flmului. Răsplătit cu o nominalizare la Oscar, dar nu şi cu o statuetă, de Niro dă naştere unui rol creat din reflecţiile pătrunzătoare ale unui insomniac ce iubeşte jurnalul ca formă de catharsis şi omul visului american care-şi ia soarta în propriile mâini, chiar cu riscul de a face ordine cu propria mână.

Taxi Driver este atât o critică cinematografică la adresa visului american portretizat de Martin Scorsese ca o iluzie, cât şi o serie de paradoxuri care hrănesc imaginaţia privitorului. Şoferul de taxi devenit un erou pentru că a avut curajul să elimine câţiva gangsteri revine după săptămâni în comă la acelaşi tip de viaţă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Fata care primeşte a doua şansă în urma unui crime în lanţ şi se poate întoarce la o viaţă normală după ce îşi petrecuse ultimii ani ca prostituată pe străzile oraşului.

Filmul propune privitorului într-o cromatică agresivă mai ales în scenele ce se desfăşoară noaptea un spectacol al cotidianităţii alimentat din plin de germenii unei descompuneri sociale corozive. Nu poţi rămâne indiferent la ceea ce se desfăşoară în jurul tău pentru că socialul în care trăieşti îşi va pune într-un final impactul asupra identităţii tale ca individ. Travis Bickle nu este decât un exemplu comun - mă îndoiesc că Martin Scorsese şi Robert de Niro au dorit să creeze un erou senzaţional - de fapt un anti-erou cotidian pe care îl putem întâlni la orice colţ de stradă.

Spre deosebire de filmele anilor '70 atât de pline de mitul unei iubiri eterne şi de un limbaj pudic, Taxi Driver este actual atât prin slang-ul fără perdea cât şi prin nonconformismul relaţiilor dintre protagonişti. Violenţa, atmosfera saturată de imoralitate, coloana sonoră agansată nu sunt decât fundalul unei existenţe ce ne caracterizează pe fiecare dintre noi.

Nota mea: 8/10

Cea mai subtilă substanţă care descrie firea umană este sufletul. Dar ce se întâmplă când acesta este conturat cel mai bine de un parfum propriu, unic?

Povestea lui Jean Baptiste Grenouille este cea a unui geniu consumat de propriul lui dar: ce ar fi să poţi simţi toate mirosurile din lume, toate aromele şi parfumurile care îi descriu pe ceilalţi până în ultimul detaliu şi să vrei să-l creezi pe cel mai bun?

Cum pot păstra parfumul care-mi place? Nu doar sub forma unei amintiri ci într-o sticluţă! Aşa începe căutarea de sine a personajului şi încercarea de a împlini un scop. Lumea trebuie să afle cine este şi ce are să-i dăruiască.

Este interesant şi în acelaşi timp ciudat să te hrăneşti doar din pasiune, într-atât încât să treci peste orice principii morale pentru a descoperi parfumul perfect, materializarea unei dorinţe interioare, inexplicabilă prin însăşi dinamismul ei.

Incapabilitatea de a simţi cere la un moment dat afecţiunea altora iar această lipsă nu este acoperită nici măcar atunci când ai într-o sticluţă un cocktail compus din 13 esenţe preţioase obţinute cu preţul unor vieţi deci a unor jertfe.

Parfumul ca ideal devine atât obiectul prin care eroul doreşte desăvârşirea propriei identităţi, dar şi acel mijloc prin care conştientizează că având totul nu mai contează pentru că nu ai ce este mai important: inima. Mai exact, deşi căutarea elixirului l-a purtat prin nenumărate aventuri în vederea dobândirii perfecţiunii, în final, o simplă adiere parfumată din batistă îţi pune lumea la picioare.

Deşi parfumul său răpeşte minţile tuturor celor din jur, în cazul lui nu are nici un efect. Rămâne acelaşi om măcinat de propria lui căutare ce rămâne în final o mare iluzie: Jean Baptiste a reuşit să obţină iubirea tuturor şi chiar i-a făcut să se iubească între ei dar nu s-a simţit fericit cum spera.

Este Parfumul: povestea unui criminal, un film care merită toată atenţia tocmai pentru că este plin de neprevăzut până-n final. Eu i-am dat nota 10/10 pentru multitudinea de idei-arbore ce se pot dezvolta şi pentru faptul că m-am uitat de la început şi până la sfârşit cu toată atenţia.

De data aceasta nu voi avea prea multe cuvinte de laudă, chiar dacă Man on the moon este regizat de Milos Forman şi distribuţia are nume grele precum Jim Carrey (Andy Kaufman) şi Courtney Love sau Danny de Vito. Mă refer la ultimul film văzut.

Ideea de bază ce merită reţinută este faptul că atunci când vrei să fii plin de umor, original şi vedetă numai pentru tine nu vei fi la fel şi pentru ceilalţi.

Este ciudat să te distreze numai propriile glume şi tot ele să te izoleze pentru că nu sunt gustate de majoritate. Era de fapt ceea ce avea mai bun de oferit publicului dar nu era îndeajuns.

Cu toţii avem astfel de laturi pe care preferăm să nu le scoatem în lumină tocmai pentru că ştim că nu vor fi pe placul celor din jur.

În rolul din film Jim Carrey este un comediant prin sinceritatea, stângăcia şi inxcapacitatea de a fi amuzant ca toată lumea. Exact acesta este paradoxul. În final, alege să elimine rolul principal (propria satisfacţie) dîndu-şi seama că nu este suficient să-i placă doar lui ceea ce face.

Unul din momentele care mi-a plăcut mult este cel în care o cere în căsătorie pe prietena lui, îi pune un şal pe cap, îi zice să meargă cu el în Manhattan, şi-n final o sărută. Totul pare o glumă dar de fapt era unul din momentele în care el era serios.

Un alt moment în care prietenii nu ştiau dacă protagonistul vorbeşte sau nu serios este cel în care le spune la 4 dimineaţa că este bolnav de cancer la plămâni (deşi nu era fumător). Aceasta se va dovedi marea cacialma a întregului film.

Un atu în favoarea filmului îl reprezintă coloana sonoră în care privitorul va putea recunoaşte diferite bucăţi din repertoriul trupei R.E.M.

Filmul transmite un mesaj subtil tocmai din cauza ambivalenţei dintre realitate şi ironie: viaţa este prea scurtă pentru a o trăi mereu serioşi, iar visele se pot împlini când credem în ele cu adevărat.

Este incomplet a vorbi despre filme dacă nu exemplificăm! Dintr-un articol în care scriam de ce ne plac filmele am văzut necesar acest post pentru a veni cu titluri. Nu oricare! Vreau nume de filme care te-au impresionat, care te-au făcut să vezi viaţa altfel, filme pe care nu le vei uita niciodată şi care îţi vin prima oară în minte când auzi expresia: "cele mai bune filme". Indiferent că sunt comedii sau drame, europene sau nu.

Ţinând cont că sunt foarte mulţi regizori şi au multe filme bune, pentru a evita listele kilometrice, să încercăm să ne oprim la cele reprezentative, din punctul de vedere al fiecăruia, evident!

Voi lăsa aşadar o listă cu câteva filme care mi-au plăcut foarte mult, voi reveni cu comentarii pentru fiecare în parte să spun ce anume mi-a plăcut şi de ce îl consider foarte bun. Ordinea va fi aleatoare pentru că sunt unice, fiecare cu farmecul său.

Ştiu că s-a mai scris despre filme, de regulă pe forumuri sau separat, câte un film-două pe blog. Mă gândeam că e bine să fie toate adunate pentru a şti la ce să ne uităm atunci când căutăm calitate. Topurile de pe imdb sunt realizate numai de cei care au cont pe acel site aşa că nu prea le pot lua în serios, mai ales că acolo se merge pe încasări şi premii. Aici mergem pe impresii personale, suntem în România, avem alte gusturi! Aşadar vine lista:

• Stalker - Andrei Tarkovsky
• Persona - Ingmar Bergman
• Fight Club - David Fincher
• Mar Adentro - Alejandro Amenabar
• Pay it forward - Mimi Leder
• Ordet - Carl Theodore Dreyer
• American Beauty - Sam Mendes
• Spring, Summer, Autumn, Winter... and Spring - Kim Ki-Duk
• Ostrov - Pavel Lungin
• La vita e bella - Roberto Benigni
• Forrest Gump - Robert Zemeckis
• Dekalog - Krzysztof Kieslowski
• Eternal Sunshine of the Spotless Mind - Michel Gondry
• Amores Perros - Alejandro González Iñárritu
• In the mood for love - Kar Wai Wong
• One Flew Over the Cuckoo's Nest - Milos Forman
• The Fountain - Darren Aronofsky
• Pulp Fiction - Quentin Tarantino

Mă opresc momentan aici, realizez că sunt foarte multe. O să încerc pe parcurs să las şi direcţiile de unde pot fi ele găsite!

Later edit:

am adăugat şi alte filme preferate, mai jos, printre comentarii

plus o listă cuprinzătoare pe imdb.com

]]> http://anaayana.wordpress.com/2007/12/29/browse-for-life-de-ce-ne-plac-filmele/ Sat, 29 Dec 2007 02:14:37 +0000 anaAyana http://anaayana.ro.wordpress.com/2007/12/29/browse-for-life-de-ce-ne-plac-filmele/

Prima proiecţie cinematografică a avut loc exact acum 112 ani, pe 28 decembrie în Franţa, la Paris. Filmul se numea Ieşirea din Uzinele Lumière. Se spune că aproximativ atunci a luat naştere cea de-a 7-a artă: filmul.

Nu are sens acum să intrăm prea adânc în istorie pentru alte informaţii despre regizori, scenarişti, actori talentaţi sau premii Oscar. Ştim de unde a pornit şi ştim că a ajuns artă dar şi industrie. Totuşi, în ultima vreme se încearcă o îmbinare armonioasă între profitul încasărilor şi calitatea filmului.

Am o colecţie impresionantă de filme şi un interes la fel de mare pentru a vedea cât mai multe. Avem o listă cu filmele preferate, le împrumutăm, ne uităm la unele de mai multe ori, suntem mai mult decât pasionaţi câteodată, unele ne-au schimbat viaţa sau măcar percepţia asupra ei! Care este adevăratul motiv pentru care ne agităm aşa?

Cele mai căutate filme au devenit comediile, cele de aventură, de groază, filmele porno sau cele SF. Nu am văzut prea mulţi care să se omoare după filmele de artă sau după drame. De altfel, se produc filmele care acoperă căutările şi interesele publicului, aşa ele au devenit mai uşor de realizat. Dorinţa de a simplifica lucrurile şi de a elimina bătăile de cap generază anumite preferinţe, nu?

Totuşi ce căutăm? Răspunsuri dincolo de realitatea înconjurătoare, proiectarea noastră în viitor, sau pur şi simplu suntem fascinaţi de viaţă? Pentru o oră-două nu suntem decât privitori, trăitori de vieţi gata trăite de alţii. Poate că experienţele doar auzite nu au acelaşi efect ca şi cele văzute!

Sunt părticele din noi, unele poate ideale, altele care ne dezvăluie că putem fi mai mult decât acum şi aici. Setea aceasta nu o văd să se stingă vreodată! Tu de ce te uiţi la filme? (fac excepţie cei care nu se uită pentru că nu le plac, deşi nu prea cred că există mulţi în această categorie). Te-ai gândit vreodată ce cauţi de fapt în ele? O stare de moment, o pastilă care să te pună pe gânduri, ceva care să-ţi stimuleze imaginaţia sau pur şi simplu divertisment?

Ştiu că subiectul este vast, tocmai de aceea îl las deschis pentru opinii, întrebări şi răspunsuri. Sper ca cele din urmă să fie cele mai multe!