Şi - pentru că oricum nu găsesc cuvinte - îl las pe Andrei Gavrilov să-i povestească.

La mulţi ani, iubita mea!

Fotografie de Andrei Antică

Bunica mea m-a învăţat credinţa. Adică totul.

De fapt, nu mi-a impus nimic. Mi-a povestit.

VISUL, CĂDEREA, RUGĂCIUNEA

Un vis. Cerul era de sticlă, priveam amândouă pe fereastră şi eu ziceam: "Nu cred, nu cred!". Iar cerul s-a spart în două şi mamaia s-a trezit. Mi-a spus visul ăsta atât de simplu şi clar încât l-am trăit. Datorită ei m-am apropiat de Dumnezeu, mai precis, L-am lăsat să se apropie de mine. Nu visul a fost determinant, ci chiar ea, bunica mea. Prima dată am simţit  - total - puterea bunătăţii dumnezeieşti când m-am rugat ca un copil, disperată, total dezarmată, să nu mi-o ia, să o ajute să reziste la operaţie şi să mi-o redea. Căzuse, operaţia era grea, vârsta, deja înaintată. Şi a reuşit. Şi-a revenit. A mers din nou. Mai greu, dar nu conta. Trăia. Avea să mai trăiască 14 ani de atunci, care au fost un mare dar de la Dumnezeu pentru mine.

DESPĂRŢIREA

S-a dus acum patru ani. Cu o mare mirare liniştită pe chip. Dimineaţa. La câteva minute după ce venise părintele şi o împărtăşise. A aşteptat toată noaptea acel moment. Îi mulţumesc cu toată recunoştinţa părintelui Grigore Mazilescu, preot profesor, duhovnicul ei. Am ţinut-o de mână şi i-am cerut iertare pentru tot. Pentru toată ingratitudinea mea, pentru tot ce aş fi putut să-i dau şi nu i-am dat, pentru amânările care nu se pot niciodată recupera. I-am spus că am iubit-o, o iubesc şi o voi iubi mereu. I-am spus că merge la Doamne-Doamne să se întâlnească acolo cu toţi ai noştri plecaţi. O mângâiam pe frunte şi o rugam să ne pună o vorbă bună la Şeful Suprem. S-a dus ca un copil care adoarme.

Şi când motanul meu imperial mi-a murit în braţe, vara asta, am retrăit despărţirea de bunica mea. Aceiaşi ochi mari, miraţi, privindu-mă continuu. Şi ultima suflare care se desprinde spre marea regăsire a vieţii fără de moarte. Atunci, l-am mângâiat pe Gogu meu şi i-am spus că pleacă la mamaia-n braţe. Care l-a crescut de mic. Aşa cum mă crescuse şi pe mine. Numele motanului imperial i l-a dat bunica mea, a fost primul şi singurul pe care l-a acceptat. Spontan. Ea glumea şi el a luat-o în serios. Bunicii trebuie luaţi mereu în serios. De multe ori o facem doar când nu-i mai avem. Şi ne dăm seama ce minune era să existe, să-i avem mereu la îndemână, să fim mereu pentru ei aceiaşi copilaşi iubiţi şi ocrotiţi necondiţionat.

FAMILIA

Bunicul se dusese înainte. N-a apucat să vadă căderea comunismului. Când s-a întors de la Canal şi a venit acasă, bunica mea nu l-a mai cunoscut. Atât de tare îl schimbase chinul închisorii şi al lagărului de exterminare. Din bărbatul falnic se întorsese o umbră. Bunica mea mi-a povestit cum a început să plângă şi prin lumina lacrimii l-a regăsit. Încet-încet şi-a revenit. Pe parcus. La propriu, pe parcurs. Pentru că au plecat de acasă - aşa era ordinul, au plecat fără să ia nimic decât familia. Tot timpul îmi spunea bunicul: "Duduca taichii, nu contează decât viaţa, familia". Au luat totul de la zero. Au fost ani cumpliţi pentru ai mei. Mi-au povestit târziu, dar suficient de devreme ca să ştiu de unde vin şi încotro trebuie să mă îndrept. În anii de şcoală, păstram o taină: bunicul meu a fost deţinut politic. Cu două războaie mondiale. Şi a trecut Carpaţii. Apoi a trecut peste toate greutăţile, cu o seninătate care mereu m-a minunat.

Bunicii mei n-au avut niciodată pensie. Mama, mătuşile, unchiul meu dispre mamă au îndurat greutăţi inimaginabile. Au suportat persecuţii oribile. S-au bucurat şi de solidaritatea unor spirite înalte, adăpostite, adesea, în inimi de oameni simpli. De exemplu, în peregrinările prin Valea Jiului, când mătuşile mele deopotrivă studiau, mai mult clandestin ca să poată ajunge profesoare şi lucrau ca muncitoare necalificate - pentru ca mama să poată urma medicina (a intrat la al şaptelea filtru şi au admis-o pentru că era mult prea bună ca să mai conteze dosarul de duşman al poporului) şi să-şi întreţină părinţii, erau acolo nişte mineri la Lupeni care le respectau nemărginit. Avem şi acum de la ei o piuliţă de aramă, lucrată în taină şi dăruită în semn de rămas bun şi bună amintire.

SCRISUL CA DATORIE

Copilăria mea a fost o feerie presărată cu povestiri ale suferinţei lor, spuse în aşa fel încât să nu-mi tulbure bucuria vieţii de copil, dar şi ca să ştiu, să ştiu şi să nu uit că am o datorie. Nu pentru că ei mi-ar fi impus vreodată. Ci pentru că eu am simţit mereu asta. Şi când, după decembrie 1989, am scris primul meu articol în "România liberă", intitulat "Duios, Securitatea trecea" (credeam eu, în naivitatea mea), l-am dedicat întregii suferinţe a familiei mele pe care o voiam răscumpărată prin scrisul meu. Pentru mine, asta a însemnat jurnalistica. Asta înseamnă publicistica. Şi despre asta este scrisul meu. Şi va fi mereu. O mărturie. Un angajament. O profesiune de credinţă. Indiferent câţi şi cât m-ar înjura. Importantă este datoria mea pentru toată suferinţa familiei mele, a poporului meu, a tuturor celor care au suferit sau suferă de pe urma comunismului, oriunde s-ar afla şi îi suportă, încă, parcă la nesfârşit, consecinţele.

Pentru publicişti, scrisul este marele decont la judecata ultimă. Cine scrie n-ar trebui să ignore declaraţia cronicarului: "Eu voi da sama de toate ale mele, câte scriu". Scrisul ca minciună şi înşelătorie este o trădare la fel de mare ca trădarea de neam şi de ţară. Eu aşa cred. De aceea, am să-mi urmez calea indiferent ce s-ar întâmpla şi indiferent câte tone de mizerii s-ar arunca peste scrisul meu, peste demersurile mele. "Gura lumii numai pământul o astupă", îmi spunea bunica mea. Una din cele mai mari bucurii au fost pentru mine momentele în care mamaia mă citea. Sau când îi citeam eu. Cât a putut să se deplaseze, a mers la vot. Când nu, i-am trimis urna. Din păcate, nu totdeauna au venit cu ea. Îmi amintesc cum a zis când a votat CDR şi pe Emil Constantinescu: "Votez cheia raiului". A fost, într-adevăr, atunci, cum zicea Ana Blandiana, un vot aproape religios. Aşteptări enorme, dezamăgiri pe măsură. Dar bunica mea nu abandona speranţa. Cu atât mai puţin credinţa.

A citit foarte mult. Îi plăcea teatrul şi filmul. Şi jocul popular. Şi dansul. Îi părea rău că n-a avut timp să mai danseze. Îmi pare rău că n-am mai dus-o la teatru, atunci când putea. Ea m-a răsfăţat cu toate bunătăţile. Nimeni, niciodată nu poate face cozonac adevărat cum făcea ea. Şi nici mucenici. Când le duceam colegilor la liceu mâncau ca disperaţii, spre amuzamentul meu şi bucuria bunicii. Îmi aduceam acasă cârduri de colegi, inclusiv pe cei de facultate. Am adus colegi şi prieteni şi când eram în presă. Sunt sigură că îşi amintesc de ea. Cu drag.

Îi plăcea fotbalul. Ţinea cu Steaua. Cu ea am văzut finala Cupei Campionilor Europeni, cu ea am plâns de bucurie. Ea mă consola ca nimeni alta când plângeam de tristeţe. Mă iubea la infinit.

Iubea căţeii, pisicile, păsările, florile. Şi tinerii. Râdea uneori de prostiile lor, dar nu i-a privit niciodată cu ostilitate. Dimpotrivă, se apropia de ei. Glumea şi spunea că e vremea tinerilor, pe când pe ei, cei bătrâni, îi aşteaptă "pămânţelul", ca "să lumineze pământul" în lipsa lor. L-au luminat prin prezenţă. Bunicii mei dragi. Lor şi tuturor din familia mea le datorez totul. Şi ştiu că n-am să le pot întoarce niciodată darurile. Şi datoria.

CUM O NECĂJEAM PE BUNICA MEA

Eram rea şi o necăjeam, uneori. Când veneam de la şcoală, scoteam din sertar câte una din pozele cu Ceauşescu rupte de prin "almanahe" şi de oriunde le găseam - şi le găseam peste tot, aveam o colecţie enormă de fotografii cu Ceaşcă - şi i-o fluturam pe la nas râzând şi ştiind că se va enerva. Şi se enerva. Până când reuşea să îmi smulgă poza şi să o facă bucăţi. Râdeam de mă prăpădeam. După aia, râdea şi ea. Râdeam mult împreună, îi spuneam toate prostiile. După decembrie 1989, acelaşi lucru îl făceam cu poza lui Ion Iliescu. Şi când voiam s-o necăjesc îi spuneam doar atât: Ilici! Iar ea, exasperată, îmi replica: "Mănâncă-l! Să ne scăpăm de el". O mai necăjeam spunându-i tot felul de ipoteze, dacă ar veni Petre Roman sau Iliescu sau Văcăroiu sau Năstase etc. şi i-ar da o avere, i-ar vota? Ea se enerva şi îmi răspundea că nu i-ar vota pentru toate averile din lume, că doar nu le ia pe lumea-aialaltă.

Era liberală, dar, după ce în 1990 a votat, ca toată familia mea, PNL şi Câmpeanu, a ţinut cu PNŢCD pentru că, zicea ea, acolo e dreptatea. Îl iubea pe Corneliu Coposu. Într-o seară, i l-am adus. A fost minunat, a acceptat invitaţia mea. Şi când l-a văzut bunica - era tocmai după operaţie, când se ridica foarte greu - Seniorul s-a aplecat, ea l-a pupat şi i-a zis, luminată de bucurie: "Aşa de bine îmi pare că vă văd, domnule Coposu, ce bine că aţi venit, sunteţi ca şi fratele meu". Probabil că a fost una din puţinele bucurii reale pe care am reuşit să i le fac. În rest, ingratitudine, mituită cu prăjituri şi ciocolată. Şi nici măcar pe astea nu i le-am mai putut dărui în ultimul ei an de viaţă, fapt pe care am să mi-l reproşez toată viaţa. Dar alternativa la dificultăţile financiare era compromisul moral şi intelectual sau ceea ce Seniorul numea "tranzacţionarea principiilor". Thanks, but no thanks! Prefer lipsa.

CONVINGEREA

Singurul lucru pe care l-am putut face pentru ea a fost o micuţă pensie de urmaşă de veteran de război, de la Liga Veteranilor de Război, condusă de domnul Ştefan Cucu. Statul îi dădea un echivalent în banii de azi de 5 lei pe lună. În ultimul an, pensia s-a majorat la 75,000 lei vechi. Pe urmă, ajunsese aproape 10 lei de azi. N-are rost să comparaţi cu veniturile îmbuibaţilor prin hoţie. Tot din rândurile lor suntem, azi, acuzaţi că ne vrem bunurile furate înapoi. Bunica mea n-a mai apucat să-şi vadă casa recuperată. N-a mai ajuns acolo, deja căzuse şi nu se mai putea deplasa. Casele bunicului au fost restituite necondiţionat, caz rar, din respectul localnicilor şi al urmaşilor acestora faţă de el. Le dăruise vagoane de grâu, îi împrumutase cu bani şi le iertase datoriile. În anii când a fost la închisoare şi la Canal, unii au avut curajul nebun să-i ajute familia, cu tot riscul libertăţii şi chiar al vieţii. Era încă demnitate şi solidaritate în România. Pământul bunicului şi intravilanele municipale îi sunt şi azi refuzate mamei, prin diferite tertipuri. Iar pădurea, după ce a fost recuperată, a fost devastată chiar de cei care ar fi trebuit să o păzească. Pentru că sunt hoţi şi pentru ca să se poată spune, cum tună Ilici, că restituţia pădurilor a dus la defrişări care au dus la inundaţii. Nu restituţia, ci hoţia pentru care hoţii dau vina tot pe cei păgubiţi.

Bunica mea mi-a povestit multe şi din păcate eu n-am avut timp sau am tot amânat să o înregistrez. Am doar foarte puţin pe bandă din tot ce povestea. În primul rând, vocea ei. Dar păstrez în memorie ceea ce mi-a spus.  Despre cum mergea ea, când era mititică, la întâlnirile politice la care participa tatăl ei, când veneau Brătienii şi cum a fost ea alintată de Pia Brătianu. Despre primul război mondial când era o prichinduţă şi nemţii îi dădeau bomboane. Despre al doilea război şi cum lumea era de acord cu solicitările lui Maniu şi Brătianu ca Antonescu să oprească războiul la Bug. Despre invazia ruşilor, despre cum s-au ascuns şi ce teroare cumplită era. Despre cum a plâns când a auzit la radio de execuţia lui Antonescu. Despre cum îi aşteptau pe americani. Despre jalea care cuprinsese ţara la exilarea Regelui Mihai, pe care l-a iubit toată viaţa. Şi pe care îşi dorea să apuce să-l vadă înapoi pe tron. Plângea pentru Basarabia şi Bucovina.

Bunica mea era foarte tânără când s-a măritat cu bunicul, care era cu 17 ani mai mare decât ea. Şi când a cerut-o de nevastă, i-a pus o condiţie: să treacă de la ţărănişti, la liberali. Şi bunicul s-a conformat.

INTENŢIONALITATEA

Am vrut să scriu două rânduri despre bunica mea la patru ani de la despărţirea fizică de ea. Şi a ieşit altceva. Despre mine.

Fotografii de Marius Mina

GOGU, Şeful Şefilor. Motanul meu imperial. Măreţ, nesupus, genial. Sălbăticiunea mea sensibilă.

Îi spuneam, adesea: motan imperial, cotoi desăvârşit şi pisoi absolut: Şefu-Şefu. Şi îi plăcea. Savura cu demnitate elogiile. Seniorial.

13 ani frumoşi din viaţa mea. O minune de motan. O mândreţe. Mereu tonic, mereu sănătos. Şi l-am văzut, aşa, subit, cum se topeşte, în câteva zile, ca o umbră de înger.

N-am vrut să cred. Şi nici acum n-aş vrea să cred. Dar îl privesc cum doarme, cuminte, într-o parte, cu mânuţele adunate, cu coada peste picioare, cu urechile alungite, cu ochii larg deschişi, cu guriţa uşor întredeschisă, ca atunci când se pregătea să îmi povestească, atât de voluntar, ceva.

Azi-dimineaţă, în zori, la 5 şi 10, mi-a murit în braţe. Privindu-mă în ochi. Cu capul pe braţul meu drept, cu făptura lui la mine pe piept, cu mânuţele întinzându-mi-se pe gât, cu coada lui triumfală – pe care o ţinea mereu verticală – întinsă. Cu trufa lui argintie de năsuc spre obrazul meu, cu guriţa lui care altădată îmi cânta, iar acum respira finaluri-finaluri, cu picioarele prinse de braţul meu stâng ca într-un rămas bun pe care, parcă, nu se îndura să şi-l ia.

GOGU meu a plecat printre îngeri cu blană.

Iertaţi-mă că v-am întristat cu lacrima mea, dar pisicul ăsta era sufletul meu. O parte minunată din viaţa mea.

Îngerul meu albastru, care mă inspira.

O minune, motanul vieţii mele.

P.S. Nu vi l-am prezentat până acum. Am vrut o ocazie deosebită. A fost ultima.

Astăzi este aniversarea domnului Mihai Creangă, în primii ani 1990, redactor-şef la "România liberă" - pe vremea în care acel ziar era nu un cotidian, ci o stare de spirit.

În urmă cu 18 ani, îşi serba ziua în redacţia ziarului, primind veşti din Piaţa Universităţii. A doua zi, 14 iunie, în zori, redacţia avea să fie devastată şi ziarul, interzis prin ordin secu-mineresc.

Domnul Creangă a trebuit să se ascundă la nişte prieteni, pentru că era printre cei vânaţi să fie arestat, iar mai întâi, bătut. După care, de ce nu? - ucis.

Să nu vă faceţi iluzii că vom putea uita vreodată zilele-acelea. Am să scriu despre ele, din nou şi lucruri pe care nu le-am scris niciodată.

Dar nu acum. Acum am să reamintesc faptul că domnul MIHAI CREANGĂ - o minune de om care îmi e ca un tată, a făcut parte din CAREUL DE AŞI AL LIBERTĂŢII JURNALISTICE DIN ROMÂNIA, împreună cu ANTON UNCU - Dumnezeu să-l odihnească!, PETRE MIHAI BĂCANU şi ŞTEFAN NICULESCU-MAIER. Lor li s-a adăugat tipograful ALEXANDRU CHIVOIU - să te ierte Dumnezeu, nea Sandule! (cel care, în urmă cu trei ani, s-a sinucis pe şina de metrou pentru că familia lui urma să fie evacuată din casă, în timp ce mafia retrocedărilor ilegitime, Darius Vâlcovii şi Constandalele prosperă).

Îmi pare rău că îi stric ziua domnului Creangă, dar nu i-o stric - pentru că noi, în astfel de ocazii şi în toate ocaziile, vorbim orice, şi râdem, şi plângem, uneori, da, mai şi plângem - cum să nu-i plângem pe tinerii morţi în urmă cu 18 ani, împuşcaţi din sediul SRI, probabil că a fost o chestiune de secunde ca să nu fiu printre ei?!

OK. Revin la CAREUL DE AŞI. Oamenii-ăştia, la iniţiativa domnului Petrică Băcanu (ulterior, arestat la dreptul comun, că nu dădea bine la CV-ul regimului detenţia politică), s-au apucat să conceapă, clandestin, un ziar. Nea Sandu Chivoiu le aducea litere tipografice, picătură cu picătură. Le mai aduceau şi alţii, mai erau şi alţii implicaţi (un pic prea mulţi, dintre care, la un moment dat, cineva a trădat).

Dacă n-aţi înţeles sau dacă aţi uitat, era vorba de regimul Ceauşescu. Ultimii ani. Cei mai crânceni. Şi ei au vrut să scoată ziarul R(OMÂNIA). Au fost arestaţi, torturaţi, eliberaţi după o vreme - cu excepţia lui PMB, căruia nu i-au dat drumul decât în 22 decembrie şi supravegheaţi drastic. Familiile, persecutate (vă pup cu drag - Sabina şi Radu Creangă, Daniel Uncu - şi pe tine nu te voi uita niciodată, Răducu Băcanu, mort în floarea vieţii de leucemie, boală cuibărită în făptura lui din timpul stresului provocat de detenţia tatălui).

Şi la ziarul acela, un miracol născut din suferinţa unor oameni pentru libertate şi adevăr, la ziarul acela fabulos, "România liberă" (azi, o umbră penibilă), am avut onoarea să lucrez, vreme de zece ani, 1990-2000. Şi acel ziar fabulos, care era o instituţie şi o stare de spirit A SPUS NU criptocomunismului, imposturii, fariseismului, batjocurii de morţii revoluţiei. S-a bătut cu FSN. Şi am avut onoarea să fiu, atunci, în linia întâi, împreună cu Florin Gabriel Mărculescu - Dumnezeu să te odihnească, Florine! şi Sorin Roşca Stănescu - trio-şoc, cum zicea SRS, pe vremea în care mergeam la Parlament cu echipa Pieţii Universităţii, pe care, pînă la urmă, Ion Iliescu, ascultând de nevolnicii săi consilieri de atunci, nu a primit-o la dialog. Ratând o istorie recentă - rapidă şi glorioasă.

După care ziarul a fost interzis DE MINERI! Terorism de stat, teroare paramilitară coordonată, printre alţii, de securistul SILVIAN IONESCU, azi, mâna dreaptă a lui Videanu şi VASILE BLAGA. Prefect FSN, pe vremea în care ne alergau pe noi prin Piaţa Universităţii, unde nu am fost decât pentru libertatea noastră, a tuturor, unde a fost IDEALISMUL CEL MAI SUBLIM DE SUB CER.

Aşa că, să nu îndrăzniţi să veniţi cu detractări, chiar şi după 18 ani! Şi să nu îndrăzniţi să mă mustraţi pe mine că votez Sorin Oprescu, pe motiv de FSN şi de mineriade. Păi tocmai de-aia îl votez, că nu a fost implicat! Spre deosebire de PD-FSN! Prefectul FSN de Bihor, Blaga, împreună cu toţi prefecţii, din reflex PCR, îl felicitau, atunci, pe preşedintele Iliescu pentru mineriadă. Şi acum ne dau nouă lecţii.

Am avut onoarea să scriu la un ziar care s-a scris cu sânge. Am avut onoarea să debutez publicistic după ce tineri ca mine îşi dăduseră viaţa pentru ca eu să pot scrie liber. Şi adevărat. Sângele lor a fost prima mea cerneală tipografică. Nu pot uita. Şi nu pot trăda. Tot ceea ce fac, fac din convingere. Să fiţi siguri de asta.

Puteţi să mă înjuraţi. De unde înjuraţi voi, creşte. Determinarea mea de a ajuta să se termine cu impostura în ţara asta de care prea mulţi şi-au bătut joc: prea mult.

Am să evoc, în curând, ziua de 13 iunie şi zilele următoare. Deocamdată, ţin să-i mulţumesc, încă o dată, lui ROMULUS CRISTEA – datorită căruia ziarul “România liberă” n-a murit de tot. Ştiu, Romy, că îţi fac rău, dar faci tu faţă, că eşti tare. Aşa ai fost mereu.

LA MULŢI ANI, DOMNULE MIHAI CREANGĂ!

LA MULŢI ANI, LIBERTATE !

P.S. Pentru mine e o jubilaţie faptul că, după 18 ani de la oroarea împotriva României profunde, se află la guvernare PARTIDUL NAŢIONAL LIBERAL.

Iar prim-ministru este Călin Popescu Tăriceanu, GOLAN DIN PIAŢA UNIVERSITĂŢII.

Dacă nu sunteţi cuminţi, poate vă povestesc cum am fost să iau interviu unui preşedinte de partid şi el m-a aşteptat pe jumătate dezbrăcat, după care s-a scuzat.

Când a văzut că am venit cu doi băieţi frumoşi, cu două camere, una cu beculeţ roşu. Cealaltă, fără preaviz. După care s-a bâlbâit îngrozitor când a revenit îmbrăcat şi nu mai termina de potrivit cravata.

Am făcut interviul, timp în care el s-a uitat razant, iar eu m-am abţinut eroic să nu râd. Absolut eroic. Nici acum nu ştiu cum am reuşit.

După care am coborât din stabiliment, am dat fuga la maşină şi am râs, am râs, am râs cu băieţii, tot drumul, după care am mai râs şi în redacţie, după care am mai râs şi pe drum, când m-au dus acasă.

După care am mai râs şi acasă. Şi dacă n-am terminat de râs, mai râdem şi astăzi.

Toate astea sunt filmate, dar noi nu le dăm pe piaţă niciodată. Orice ar fi. Aşa că, relax, buddy! Staţi liniştiţi la locurili voastre. Sotto!

P.S. Vă pup, Sandi şi Dragoş! Despre actualul senator PSD nici nu mai pomenesc...

Cum vă spuneam, verişoara mea, Alina ex-Marc şi vărul meu, Cristi Ciulacu, după un an de căsnicie civilă, îşi pun, azi pirostriile. Se iau în faţa lui Dumnezeu. Le urez cu toată dragostea să fie sănătoşi, fericiţi, voioşi, cu o viaţă lungă plină de iubire şi copiii pe care şi-i doresc.

Drept pentru care, dragilor, o zi şi o noapte voi cam fi absentă din post. Vă las în Roxania, cu multă marfă proaspătă, să o gustaţi şi să o evaluaţi. Simţiţi-vă ca acasă, luaţi-vă de toate în faţa computerului, mâncaţi, beţi, dacă vreţi, fumaţi - chiar dacă nu e indicat! - şi vă veseliţi. Să vă găsesc comentaţi!

P.S. Vedeţi că noi, după petrecere, mergem la la vot şi votăm. Fiecare prin sectorul lui. Mirele şi mireasa votează Orban şi PNL. La Capitală. Iar la sectorul 3, Teodora Bertzi şi PNL. Aşa mi-au spus să vă spun. Până când v-or spune ei personal, pe blogul lui Ciulacu - să-l concureze pe Ciutacu!

Carevasăzică, greşeala mea (prima în materie!) a fost că am lăsat laptopul deschis, când în jur se petrecea sărbătoarea de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Ideea era ca, între timp şi din timp în timp, să mai verific ce se întâmplă în materie de evenimente, ca să le pot comite. Comentariile.

Cum vedeţi din titlu, a vrut şi ea. Tastatura. Un pahar întreg. Am avut reacţie rapidă, dar degeaba. A avut nevoie de odihnă până a doua zi dimineaţă. Să se usuce.  Şi aşa era problematic dacă nu se prăjise. Important este că mai mulţi prieteni m-au liniştit cu privire la salvarea datelor de pe hard. Garantat.

Mă resemnasem în ideea că, gata, îmi trebuie altul. Fiindcă pe desktop nu mai lucrez, îl utilizez doar pentru preluarea de date din arhiva personală. Şi backup pentru datele de aici. Nu de alta, dar unii n-au altă meserie decât să atace, fie pentru intruziune, fie pentru contaminare cu viruşi sau pentru ambele la un loc.

Într-o zi, chiar am stat şi am numărat peste 100 de atacuri malware în mai puţin de 30 min. Îmi spune antivirusul. Şi eu le aplic, prompt, the F-word. Cam aşa cum le arată Oprescu degetul bucureştenilor, ca o invitaţie la "Votaţi-mă, ca să vă f...ac"! Moda e în galben, so go f...Urself, buddy!

Scuzaţi divagaţia, dar asta e situaţia. Sunt very happy. Pot să scriu din nou. Că am uitat să vă spun. Morning after, surpriză plăcută. Laptopul a pornit la loc. Am reinstalat imediat şi Internetul. Singura problemă, unele neajunsuri la tastatură. Mahmură. Nu mai vrea funcţii esenţiale. Îmi cere bere!

Aşa încât, nu mai aveam cum să comunic pe net. Nu mai aveam cum să scriu inestimabilele idei din Roxania, teoretice şi practice. Este? M-aţi aşteptat, v-aţi întrebat ce se întâmplă. Mai ales că între timp se comitea pe aici şi un atac. Care v-a bruscat şi pentru care îmi cer scuze că l-am tolerat.

Dar, repet: nu introduc cenzura. Nu activez moderarea. Chiar dacă se poate întâmpla ceva ce aţi putut constata în absenţa mea. Şi care, până la urmă, oricât de jenant ar fi,  face, totuşi, parte din spectacolul naturii umane: contradictoriu, uneori, sublim, alteori, derizoriu. Chiar abject. Alteori, perfect.

Revin la subiect. Cred că puteţi simţi cât de bucuroasă sunt că pot să scriu din nou - îmi amintesc de o secvenţă dintr-un film despre Elisabeta a II-a, în care Regina, chiar ea, beneficia de privilegiul rar de a fi liberă, măcar o oră, când călărea, singură în natură şi striga: FREE-FREEE-FREE!

Cam freamătul ăsta se simte prin Roxania. Care are voie să povestească despre ea. Chiar şi cu picătura - ca fire non, chiar anti-confesivă ce se află. Dar asta - isprava  şi bucuria asta, chiar că nu se poate abţine să nu vi le împărtăşească. Yap! V-a câştiga(t). Eşti dulce, Adrieane!

Gata-gata, spun. Acum. Adică, tocmai când mă pregăteam să mă resemnez în ideea unei investiţii care în mod normal ar mai fi putut să aştepte cel puţin un an, sună telefonul. Americanul. Să mă întrebe what on Earth se întâmplă cu mine de nu zic şi nu fac nimic - pe net! - de atâta timp (că e mult 24 h, dar 48!).

I-am povestit. Şi - Genius ca de obicei - mi-a spus. Să iau o tastatură cu USB şi să o conectez la laptop, că merge. OK. Doar că nu prea existau tastaturi de acest gen pe aici. Se epuizaseră rapid. Dar pentru că am avut o pilă (datorită lui Cristi, care va lua religios pe verişoară-mea Alina), am găsit ce mi-a trebuit.

O superbă tastatură - Genius, deşi eu, ingrată, voiam Logitech - mult mai puţin scumpă şi foarte bună, atât de bună încât se poate ţine după mine. Şi aşa eu pot să scriu din nou. Şi să comunic. Pentru ceea ce am lăsat necomentat zilele-astea două, mă revanşez. Nu-mi place să rămân datoare.

Aşadar, am să vă scriu din nou, în cuvinte, nu doar în imagini, cum am făcut ieri şi o parte din ziua de azi. Pot din nou să scriu - e fabulos! Cât de fabuloase ni se par lucrurile simple, pe care de obicei le luăm for granted, ni se par de la sine înţeles(e) şi le înţelegem importanţa doar când ne lipsesc.

Deci, toate bune şi ...  grijă maximă la tastatură!

FOTOGRAFIE DE PASCAL ILIE VIRGIL (EXCLUSIVITATE)

Coposu e de vină!

O blasfemie zvonită prin PSD spune că pentru a-şi convinge discipolii necredincioşi de învierea lui politică, Ion Iliescu le-a arătat urmele sulei pe care Corneliu Coposu i-a pus-o în coaste.

Pentru orice rău, exponenţii regimului Iliescu, în frunte cu el însuşi, dădeau vina pe Senior. „Coposu e de vină”, devenise refrenul postdecembrist. Din păcate, aveau dreptate. Dar invers! La moartea Seniorului, Vasile Văcaru, fie iertat, a anticipat: „Viaţa din România va fi mizerabilă fără Corneliu Coposu”.

După ce s-a dus, (de)căderea politică şi morală a fost cu atât mai dramatică, cu cât standardele lui au fost mai înalte. Coposu e de vină că a ridicat mult prea sus ştacheta. Şi tot Coposu e de vină pentru că, din păcate, cei mai departe de standardele lui s-au dovedit chiar epigonii din partidul cu care şi-a identificat viaţa şi cu grija căruia a plecat la Dumnezeu. Pe data de 11 noiembrie 1995.

Suferinţa şi moartea Seniorului au fost determinante pentru rezultatele alegerilor din noiembrie 1996. Dar moştenirea lui s-a dovedit cu atât mai grea cu cât aştepările (post)electorale au fost până la cer, pe măsura mitului postum.Tot Coposu e de vină. Pentru că, în lupta contracronometru cu moartea, nu a putut să prevină imensul gol lăsat în urma sa, pregătindu-şi succesiunea.

Corneliu Coposu a fost demonstraţia că politica şi morala sunt compatibile. Incoruptibil cu graţie, el nu tranzacţiona principiile. Fermitatea morală nu implica, însă, rigiditate politică. Dimpotrivă, negocia. Şi practica arta compromisului politic, care nu compromite moral. Căuta soluţii de adecvare la realitate, refuzând blocarea în proiect, care mortifică principiile şi valorile, pentru că reprezintă incapacitatea practică de a le servi. În 1993 şi în 1995, Corneliu Coposu a făcut demersuri, în consens cu diplomaţia americană şi occidentală, privind o coaliţie PDSR-CDR, pentru o guvernare de natură să propulseze România în primul val de extindere a NATO, Madrid 1997. Dar preşedintele Ion Iliescu a respins iniţiativa. În telegrama de condoleanţe, Wilfried Martens, preşedintele PPE, pe atunci,   creştin-democrat, considera o tragedie pentru ţara noastră şi pentru Europa faptul că preşedintele Corneliu Coposu n-a ajuns să conducă România.

Conu Alecu Paleologu spunea, după căderea guvernului Ciorbea, că nu se ştie ce ar fi fost dacă mai trăia Corneliu Coposu, dar se ştie sigur ce nu s-ar fi întâmplat.

Dacă Seniorul trăia, PNŢCD nu se rata. Şi guvernarea 1997-2000 nu eşua. Sau nu exista. PD, cu vârful de lance Traian Băsescu, în conjuraţie cu un PNL trădător sub conducerea lui Valeriu Stoica, a blocat programul politic şi moral, în punctele esenţiale: restituţia, lustraţia, deconspirarea Securităţii, reforma morală, Constituţia europeană şi revenirea la monarhie constituţională.

Seniorul făcea diferenţa, asta e realitatea. Nu prostia pe care mi-a atribuit-o domnul Pleşu într-un dialog tv cu domnul Liiceanu, când a susţinut că aş fi scris aberaţia conform căreia „oamenii se împart în două categorii, unii care au şi alţii care n-au un frison când îl văd pe Coposu”! Şi Traian Ungureanu a dezavuat termenul de Senior. E adevărat că subsemnata l-a lansat, cu precizarea că sursa era Petre Ţuţea, dar a intrat anonim în folclorul presei, ca Mioriţa lui Alecsandri în folclorul popular. De fapt, îi şi plăcea să i se spună Seniorul. Nu-l idealizam. Nu era nevoie. Pur şi simplu îl iubeam.

12 ani fără Senior. Coposu e de vină! Pentru că nu a fost nemuritor. (ZIUA)

Verii mei, Alina ex-Marc (filolog clasic) şi Cristi Ciulacu (economist modern), împlinesc, azi, un an de la cununia civilă. Peste două săptămâni, se vor cununa şi la biserică (va fi crimă şi pedeapsă cu trena, printre gropile pasajului Basarab! – cred că am să-l chem pe Adriean să ne treacă punţileJ).

PISOI, vă urez din toată inima să fiţi fericiţi o viaţă – lungă, sănătoasă şi rodnică. Şi dacă vă apucă nebuniile, şi vi se urăşte cu binele, nu uitaţi: parola! Un pupic. După care vine şi al doilea. Şi aşa mai departe.

LA MULŢI ANI!

Mimi, cu mine în braţe şi mama, Lila, lângă noi

Nici acum, după şase ani, nu-mi vine să cred că nu mai trăieşte. S-a întâmplat

într-o zi superbă, de vară timpurie. 8 mai 2002. A luat-o Dumnezeu ca pe un copil pe care-l urci la cer. În Săptămâna luminată.

O zi pe care n-o voi uita şi pe care nu mi-o voi ierta. Niciodată. Pentru că am comis hybris. Ceva de neiertat. Niciodată n-ai voie şi nu merită să pui profesia mai presus decât viaţa. Chiar dacă profesia este definitorie pentru viaţa ta.

Plecasem nu de multă vreme de la „România liberă”, ieşisem din presă hotărâtă să nu mă mai întorc. Şi nu m-am mai întors. Publicistica e un pic altceva decât jurnalistica. Dar nu-i locul să detaliez, pentru că o trădez din nou pe ea.

Eram ca şi copilul ei. Ea era una dintre mamele mele. Îi datorez atât de multe încât nici n-aş putea surprinde în cuvinte. A rămas iepuraşul copilăriei mele, aşa îi ziceam, era scumpă.

Nu fac diferenţa între mamele mele, surorile mamei. Fiecare are o contribuţie aparte la viaţa mea şi n-aş putea niciodată să le mulţumesc îndeajuns. Dacă primii ani din copilăria mea au fost o poveste li se datorează determinant.

Mimi era profesoară de franceză şi română. A suferit cumplit în anii ei cei mai fragezi şi mai frumoşi, atunci când toată lumea ar trebui să ţi se deschidă ca o floare. La fel mama, surorile ei, fratele ei, părinţii – bunicul meu, deţinut politic.

Din cauza-asta, studiile şi le-au făcut ca nişte ciumaţi. Ceea ce era simplu pentru oricine – mai ales pentru cei care nu meritau –, pentru familia mamei era cumplit de greu. Origine nesănătoasă, dosar de exploatator, trădător, etc. Ioan.

Trădător cu două războaie mondiale. Trădător cu Crucea Carpaţilor pe piept. Trădător cu tot ce a făcut pentru oameni. La rându-le, unii din ei aveau să-şi rişte libertatea şi chiar viaţa pentru bunicul meu şi familia lui. Era, încă, România.

Cât au suferit ai mei ştiu la fel de bine milioanele de oameni care au trecut prin asta. Şi urmaşii lor. Cei 2 milioane de deţinuţi politici – şi familiile lor, nerecunoscuţi în documentul prezidenţial de condamnare a comunismului.

EA MI-A DAT TOTUL, EU NU I-AM DAT NIMIC

Enorm am divagat de la ceea ce am vrut să comunic despre mătuşa mea care nu mai este. De fapt, n-am divagat. Altfel nu s-ar înţelege despre ce fel de sacrificiu

pomenesc. Ea mi-a dat totul şi eu nu i-am dat nimic.

N-am să-mi iert niciodată că n-am mai prins-o în viaţă, deşi nu era decât o distanţă de un sector între noi. De la 1 la 3. Era bolnavă, dar eu tot nu-mi puteam închipui că va muri cândva. Oricum, nu în viaţa asta.

Şi lucram nebuneşte pentru tembelul de partid cu a cărui vocaţie sinucigaşă mă băteam prosteşte. Atât din punct de vedere profesional – pentru că mă deprofesionalizam, muncind patriotic, cât şi financiar, din aceleaşi motive.

În loc să mă fi dus să o văd pe mătuşa mea, tot mai eterică în raport cu lumea, deşi nici nu era prea în vârstă, făceam proiecte, planuri de acţiune, scriam comunicate ş.a., rareori mediatizate şi mai rareori aplicate. Lucram în Liga a II-a.

Făceam consultanţă pentru un partid căzut din Parlament. Încercam din răsputeri să-l ajut să se salveze, să se reabiliteze, în memoria unui Senior care ar fi trebuit să fie nemuritor pentru ca partidul pentru care a trăit să supravieţuiască.

Şi aşa mătuşa mea s-a dus, iar eu, când sora ei, Ioana Olimpia – cea care i-a dat niste replici preşedintelui Basescu în ZIUA, m-a sunat şi mi-a spus, textual, "Cred că s-a întâmplat", am reacţionat la fel ca atunci când am aflat de internarea domnului Coposu în spital cu stare terminală. Vă povestesc, cândva.

(Nu acum, că e vorba şi de Sorin Oprescu, iar el încearcă să-şi facă un capital electoral din modul în care l-a îngrijit la Municipal. Nici nu-l susţin, nici nu-l combat pe tema asta. Depinde doar cum joacă mai departe).

O scurtă perioadă, n-am procesat. N-am vrut să cred şi nici să văd. Am terminat de scris comunicatul la care lucram – că doar se termina lumea dacă l-aş fi lăsat neterminat!, i l-am dus preşedintelui partidului şi dusă am fost.

Abia când am ajuns la ea mi-am dat seama că, într-adevăr, era prea târziu. Ultima dată când trecusem pe acolo, chiar trecusem, n-am stat decât puţin, că trebuia să ajung înapoi la partid: după Paşti, venea mare delegaţie de la PPE.

Fratele Frattini şi alţii mult mai importanţi, ca Martens şi Wim. Pentru idioţenia-aia de întâlnire de la Hilton – nu doar fără rezultatul aşteptat, ci nefastă la culme pentru tembelul de partid, eu mi-am neglijat mătuşa care mi-a fost o mamă.

Am fost o idioată.

Ultima mea imagine cu ea este figura bucuroasă, cu ochi rotunzi şi infinit de blânzi, când m-a revăzut. Şi mirarea ei pură şi simplă, fără absolut nici un reproş, când Olimpia i-a spus că eu trebuie să plec. De ce? A întrebat ea, atât de mirat pe cât numai copiii. Abia venisem. Şi deja plecam.

N-am să-mi pot ierta că n-am rămas atunci, cum n-am să-mi iert că n-am venit la timp să o mai văd în viaţă.

Am ratat şansa de a o mai găsi vie, pentru ce? O prostie. Să nu (mai) facă nimeni aşa! Nu e nimic mai important decât viaţa. Cei dragi sunt cei mai importanţi.

P.S. 8 mai era şi ziua de naştere a tatălui meu, Nicolae. Nici el nu mai este. Pe el îl pierdusem mai de mult, pe când eram copilă. Deci, credeţi-mă, ştiu despre ce scriu.