Graniţa dintre toleranţă şi critică, dintre acceptare şi nemulţumire, este acel tărâm unde contrastele nu se mai resping, unde lupul poate trăi lângă miel, unde iubirii i se întrevede sensul.

Se cască o deosebire între a tânji să-l înţelegi pe celălalt şi a accepta, atunci când nu se lasă descifrat, să-ţi sacrifici pretenţiile şi nevoile romantice impenetrabilului, ascuţitului, sfidătorului său mister. O deosebire, pe cât de remarcabilă, pe atât de inaccesibilă micimii umane.

În prima situaţie, raportul e win-win. Privilegiul de a te dovedi fascinant şi demn de a fi adulmecat sufleteşte se împacă bine cu pofta şi satisfacţia celuilalt de a te diseca, rumega, descoperi.

În a doua, primul dintre cei doi protagonişti sângerează a respingere şi umilinţă şi se întreabă de ce stau lucrurile aşa în viaţă, de parcă la întrebarea asta ar exista un răspuns. Omologul său e ocupat cu propria-i doza de dizarmonie sufletească, ceea ce înseamnă că, preţ de ceva vreme, egocentrismul îl conservă nesimţitor şi inapt de a-i aduce alinare (sau a-i face dreptate) celui tocmai rănit.

În a doua situaţie, singura alternativă viabilă din punct de vedere al atât de vehiculatei iubiri este ca protagonistul 1 să-i dea pace protagonistului 2, chit că el n-are parte de ea. Să-i zâmbească cu drag celuilalt (mă rog, ăsta-i deja un lux), în ciuda revoltei parazite pe care n-o merită, în timp ce sângerează interior.

Pentru că lucrurile nu sunt niciodată egale. Aşa spunea cineva odată.

Diferenţa dintre a tânji să-l înţelegi pe celălalt şi a-l accepta (a-l privi la fel de candid, a-l sprijini la fel de sincer, a-l necritica), atunci când nu se lasă descifrat, e remarcabilă. Şi de neconceput speţei umane, educate în spiritul fair-play al echităţii.

Numai că dragostea se întrevede numai în lipsa egalităţii sufleteşti.

Dragostea umană are vreo şansă numai când, situaţie după situaţie, unul din cei doi are lărgimea de suflet să fie mai puţin egoist. Când unul, când altul. Pentru că la starea sufletească la care am involuat, lăsată prin testament şi cultivată din faşă, dragostea ideală (aia în care deschiderea şi renunţarea sufletelor se realizează la egalitate) e realmente utopică.

Şi încă ceva: pe care îl găsiţi că teoretizează aşa frumos, ăla o duce rău cu faptele. Pentru că lucrurile nu sunt niciodată egale (nici măcar gândurile şi viaţa).

Ei, şi înăuntru e precum în grajdul mic, insignifiant şi niţel împuţit din Ultima Bătălie Narniană. Acolo, iniţial nimeni nu se aştepta să găsească mai mult decât un măgar sau o iapă. Doar asta-i menirea unui grajd. Pe urmă, după ce s-au prins că cine intră acolo iese ori mort, ori catatonic, s-au îngrozit cu toţii într-o spaimă generală şi au ricanat cu ură, împingându-se unul pe altul în văgăuna cea drăcească (erau doo tabere într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, deci).

Ei, şi-n cele din urmă, care nimereau, forţaţi sau de bună-voie (a fost şi unul dintr-ăştia), aveau în mod cert o surpriză. Ăia răi una îngrozitoare (erau, fireşte, căsăpiţi, într-un mod împrejmuit de mister şi pentru noi cititorii); ăia buni intrau terifiaţi, dar le mai venea inima la loc atunci când se trezeau înconjuraţi de ce e mai frumos pe pământul ăsta şi nici în vis nu speraseră.

Şmecheria era că înăuntru nu se respecta la sânge criteriul bun-rău. În principiu, cei răi erau ăi de îl preaslăveau pe Tash, un monstru carnivor şi plin de duhoare, pe când ăia buni pe impetuosul şi înţeleptul Aslan. Şi care intrau în grajd, îl întâlneau fie pe unul, fie pe altul, în funcţie de înclinaţia spirituală. Tash şi Aslan se aflau amndoi la un loc, luându-şi în primire adoratorii.

Vă amintiţi tipul de-a intrat de bună-voie? Ei, ăsta, încredinţat de măreţia zeului său întunecat, dispus fiind să-şi dea şi viaţa pentru o clipă de fericire în prezenţa acestuia, a nimerit, în schimb, fix în lumea pastorală a lui Aslan. Pentru că, nu-i aşa, ceva cu adevărat bun, onest şi curajos nu poate fi adus în slujba cuiva în esenţă hidos şi mârşav. Deci, el care credea că îşi dedică toată viaţa adoraţiei Răului, se înşela prosteşte, pentru că, cine-ar fi crezut?, autenticitatea şi freamătul dedicării sale îl direcţionau, fără să o ştie, drept spre Bine.

Bun. De ce m-am lungit atâta la familiarizarea cu lumea misterioasă a grajdului? Pentru că zic eu că puţul gândirii tare aduce a grajdul ăsta. Nu ştii ce te aşteaptă (în ambele sensuri, adică nici nu ştii, dar nici măcar nu-ţi imaginezi!) şi te fură pe nepregătite. Iar înăuntru, de cum pătrunzi, ţi se întinde-n lung, în lat şi-n urmă o ditamai lumea, o nebănuită dimensiune paralelă.

Dacă eşti tulbure de fel, pământuri veştejite, arse şi puturose te iau în primire, fără să aibă linie de orizont şi nici dâmburi prietenoase ori vizuini cazone în care să te piteşti de Doamne-ajută. Doar înaintezi paralizat într-un v-aţi ascunselea de coşmar cu balaurii tăi, fără să fie clar care-i viteazul şi care-i prada. Te vroiai tu viteaz, parcă-ţi aminteşti, dar acum ţi se înmoaie genunchii şi îţi explodează negările la fiecare pas pe tărâmul propriilor şi prădalnicelor gânduri. Hăul căscat de ele duhneşte şi-i aerul gros de-l tai cu iataganul şi vâscos precum într-un vis la sfârşitul căruia vomiţi. Şi nici să scapi de aici nu poţi, căci altundeva decât în tine însuţi unde să te duci?

Altfel stau lucrurile dacă eşti sincer cu tine însuţi cât reuşeşti de des şi din fire mai puţin mârşav. Ai parte de uimiri peste uimiri, unele explozive, adevărate revelaţii, altele lacrimogene şi unele triste şi lucide. Căci poţi descoperi că ce ai crezut până aici cu tărie nezdruncinată e fals, că ceea ce creditai ca adevăr imuabil te-a orbit cu şiretenie, că peste ceea ce credeai că va dăinui dincolo de timp, a dat apocalipsa. Uneori, chiar descoperi că eşti mai mort decât ţi-ai imaginat. Dar, atât timp cât mai poţi face un pas din înmărmurirea care a dat peste tine, atâta vreme cât ai curajul să-ţi ţii piept atunci când nu te mai recunoşti, te afli de partea luminoasă a grajdului (respectiv a puţului). După cum zicea cineva, atâta vreme cât mai poţi pune virgulă între bine şi rău, încă eşti aslanian de norocos. :)

Pentru nenorociţii ăştia (nenorocit = care seamănă tristeţe în cel de lângă, firesc şi fără efort; care plantează seminţele răului prin simpla sa fiinţare), hic et nunc nu e o breşă în timp, o oprire a lui în loc, pentru a-l savura, cu sau fără farmecul regretelor de apoi. Din contră, e o iremediabilă aşteptare, un loc păstrat cu răbdare – dacă până la stingerea ultimelor aplauze sau mai devreme, asta nu ne-o va lămuri decât viaţa lor. Aici şi acum este pentru aceşti oameni, de fiecare dată, un timp retractil. Paranteze în trăire, răbdare rumenită în cuptorul aşteptării. Dar nu a aşteptării de a se întâmpla, ci de a se fi întâmplat (deci a comemorării) sau de a s-o întâmpla (deci a presimţirii şi a fertilităţii imaginarului).

Pentru ei, hic et nunc nu descătuşează, ci condamnă; nu satisface, ci sufocă. Un clopot de sticlă ce se toarnă precum cimentul proaspăt pe rotunjimile voinţei, ce se mulează neasemuit de măiastru pe formele sufletului, imobilizând precum o anestezie nereuşită şi sufocând pe vie vedere. Pentru ei, oameni căliţi în focul veşnicului prezent, oameni de caracter şi de profunzime, salvarea devreme intuită din angoasa acumului este empatia. Aiciul devine suportabil şi trăibil atunci când e aiciul altcuiva, acumul e uşor şi sărbătorit dacă e altul sau al altcuiva.

Prezentul circumstanţial apasă, chirceşte precum un sac de dormit prea strâmt, panichează precum un lift ceauşist blocat. El îşi găseşte sensul scuturându-se de circumstanţele sale şi luând forma celor ale altuia. De aceea, oamenii ăştia trăiesc pentru alţii mai mult decât pentru ei, s-ar zice, dar lucrurile nu stau aşa de nobil. Ei doar astfel pot trăi într-o oarecare normalitate, uitând de umbra angoasei. Scopul lor, în esenţă, este unul parazitar, chiar dacă forma de manifestare poate oferi dovezi constante şi grăitoare de sacrificiu de sine.

În forma sa ceva mai echilibrată, empatia se menţine în limite nepatologice, dar se desprinde ca o trăsătură predominantă de personalitate, ca un motor al existenţei lor. Salvarea de la ameninţarea permanentă a aiciului şi acumului vine din trăirea altuia. (Nu se mai ajunge în situaţia extremă de identificare cu el ca unică formă a propriei existenţe, dar oricum, pragul riscă în permanenţă să fie încălcat. Aşa cum colica renală ameninţă în 70% din cazuri cu o recidivă, aşa cum virusul herpes simplex, odată activat, se va manifesta imediat cum prinde ocazia.) Aşa încât oamenii cu pricina simt bucuria şi linul curgerii vieţii atunci când se deschid şi reuşesc să înţeleagă - sau măcar să întrevadă - alineşte, ionuţeşte, rădeşte, rebeceşte, săndreşte, alexeşte, mămeşte, profesoreşte, iulieşte, emilieşte, andrieşte, nebuneşte, alieneşte, basarabeşte, debileşte, delicventeşte, criminaleşte, terezeşte, psihopeteşte, sihăstreşte, analfabeteşte, abandoneşte, sinucigeşte, cerşetoreşte, dictatorieşte, maniaceşte, scorpieşte, îndrăgosteşte, dezîndrăgosteşte.

Ca o lentilă în care se reflectă întregul spectru al razelor solare. Ca o oglindă fixă în mjlocul unei pieţe aglomerate dintr-un centru metropolitan. Acest gen de oameni sunt puncte de reflexie şi absorbţie (asta poate fi grav) a nuanţelor sufleteşti şi psihice ale celorlalţi. De o astfel de empatie, nebunia nu se ţine departe.

Trebuie să fie neni cu şcoală, lecturaţi, publicaţi şi recunoscuţi care au surprins tema asta, dacă ştiţi vreunu daţi un semn. Dacă urmează să fiu întrebată ce am vrut să spun, nu am un răspuns. Nu vorbesc despre mine, deşi când am presimţit postul am crezut că asta voi face. Dacă şi cât din mine e surprins printre rânduri, nu mi-e clar, mai trebuie luni sau ani de introspecţie pentru asta, timp în care probabil o să mă restructurez şi redecorez, căci aşa se întâmplă, urmând fireşte a nu mai putea regăsi vreodată ceea ce a fost pe parcurs şi s-a convertit. Deci întrebările personalizate au din start un destin retoric.

De mult, nu ştiu de când, de când îmi amintesc să fi analizat înţelesul cuvântului empatie, îmi doresc să ajung la stadiul de a intui realităţi ontologice universale. Nu specifice fiecărui om, nu-s proastă, specifice umanităţii. Care pot fi întâlnite, în diverse variante, manifestări şi latenţe, la oameni (la unii dintre ei, îmi ajunge: la cât de complexă e fiinţa umană, numai să pot intui, că atunci voi intui o mare varietate). Îmi place să cred că am intuit aici ceva existent, real, uman, nu SF. Dar ce am vrut exact să spun, asta n-o ştiu încă, pentru asta am dat la psihologie. Şi la fel de bine, se poate să fi scris mai sus mari nimicuri. Prin urmare, până nimeresc eu peste ei, spuneţi-mi dacă ştiţi neni care au dezbătut subiectul.

tată, m-ai minţit.
dragostea de fii e îngustă ca un pai.
nu mi-ai zis că de-asta poţi s-o tragi în concepte şi principii utilitariste,
între care nu se pune piua dacă-mi sucesc glezna.

dragostea de fii este caldă cu măsură.
n-am ştiut că m-ai încurajat să zbor din cuib
cu preţul de a reuşi din prima.

dragostea de fii este faptă, nu vorbă.
ce m-am bucurat că suntem eficienţi,
până când iar ţi-am cerut iar tu
ţi-ai dat seama c-ai făcut deja destule.

dragostea adevărată este principiu, nu sentiment.
de aceea ai uitat că mă iubeşti,
pentru că am doar
ochii tăi
spinarea ta
gambele tale
şi talentul tău,
nu şi principiile?

tată, m-ai minţit.
eşti doar un om mititel, mititel,
cu principii mai mari decât el.

dacă o să te mint încă doi ani
că am tot ce-mi trebuie şi
că mă descurc,
nu-i aşa că n-o să mai crezi că încerc să profit de tine?

tată, dacă-ţi scriu în versuri,
o să mă-nţelegi mai dornic?

tată, dacă-ţi vorbesc pe blog,
o să mă auzi mai des?

dacă am dat admitere la facultatea de psihologie,
o să te identifici cu mine cea sânge din sângele tău?

între un gând gol de empatie şi
un sentiment smuls precum măseaua cariată,
între un reproş şi o neascultare,
mai avem între noi un zid pe care să-l sărim
de la unul la altul?
dacă s-a surpat şi ăla,
printre moloz, praf şi timp e greu
să mai desluşeşti sufletele,
aşa am învăţat...

m-ai instruit că dragostea e dezinteresată;
(asta înseamnă, să nu te interesez?)
mi-ai repetat că dragostea e sacrificiu;
(de-atâtea ori încât nu te mai sun când n-am pe nimeni)
dar, tată, ai uitat să mă-nveţi că dragostea e proactivă...
(de-asta nu vrei cu adevărat să ştii ce fac?)

când eram mică şi plângeam în şifonier,
numai tu mă aduceai la lumină.
când am crescut şi plângeam în lung şi-n lat,
numai tu-mi puteai indica ancora.
acum
nu mai plâng către tine
căci tocmai tu vrei să nu mă mai auzi până-n septembrie.

şi de-o fi să prind curaj
m-oi aşeza turceşte-n pat
şi-oi scrie cu jind
despre cum miroase vântu’
despre cum se-mbată gându'
despre gargara cu apă de ploaie

şi-oi lăsa timpu’ să danseze-n vals
nebun
printre pernele de după prânz
să tornadă-n jurul tastei î
(care se înţepeneşte
la fiecare încercare)
până amuţeşte,

iar atunci
l-oi mângâia pe creştet
bătrâneşte
şi i-oi zice:

nu mor mai repede, să ştii,
dacă trişez cu-n comic sans
în loc de times new roman
dacă stau în gând cu micul prinţ
în timp ce alţii stau cu burta pe carte
dacă m-ascund in the fisher king
de vreme ce-s atâtea de făcut
nu mor mai repede, să ştii,
doar îmbătrânesc mai greu.

şi de-o fi să prindă gluma
o sta-n loc o vreme
(atât)
şi-apoi o răspunde:
fie, tu cu talpa-gâştei,
da’ cu ridurile de pe gât,
tot eu!

Asta m-am trezit că-l aud când mergeam spre piaţă. Ştii starea aia de bună-dispoziţie molcomă, stabilă, în compania cuiva într-atât de familiar încât să te poţi prosti sau fi tu sau permite să te trezeşti spunând chestii fără logică şi negândite, pe care nici nu le-ai auzi dacă nu te-ar face atent ăl cu care eşti. Adică eu: "de unde-ai scos-o?"

Păi de nicăieri, era o rimă spontană, nedeterminată, fără conţinut încărcat de sens ori măcar conştientizat, fără link către vreun gând mocnit recent sau, şi mai şi, către vreo experienţă lăsată la decantat. Deci, nu-nsemna nimic. Nici măcar n-a avut aerul de gânditor sau expresia abia percepută de transă, care dau bine atunci când străfundul sufletului îţi mai aduce plocon câte-un bebeluş hidos şi zbuciumat la uşa conştiinţei şi te pune să-l schimbi de toţi pempărşii. Sau vreo umbră de încruntare a la "wtf", nik.

Ce face subconştientul ăsta. (da, e subconştient - nu inconştient - adică un fel de "perioadă de probă" de care tre să treacă zombii din inconştient care au prins poftă de viaţă, ca să poată ajunge să activeze în cadrul conştientului.)

Înapoi pe pervaz. Mamă, asta trebuie scrisă, m-am gândit. Atât de simplu spus, nici măcar nu-i metaforă, e mai degrabă o parodie. Şi-i atât de plină de înţelesuri, că n-aş şti de unde să-ncep interpretarea ( taică-miu ar face-o mai cu talent) şi oricum n-aş reuşi-o exhaustivă plus că explicând-o, schematizând-o, digerând-o explicit şi exterior, aş oferi o imagine sărăcăcioasă cititorului. Sărăcăcioasă şi lipsită de strălucire (pe care o are din plin! - dacă nu o vezi, află că poezioara asta nu e neapărat o parodie, pentru tine poate să fie o ghicitoare. Una din alea care face diferenţa între coroană şi "unde-ţi stai picioarele îţi va sta şi capul"; care deţine cheia porţii imense şi masive, în spatele căreia te aşteaptă orbitoarea comoară.)

Aşa că nu mai zic nimic; tac. Fiecare s-o dezlege pentru sine, e-o ghicitoare personalizată (ca-n direct mailing). În plus, explicaţiile nu sunt nici necesare, nici suficiente, în astfel de stări. Ia uite ce bine le zice nenea ăsta (unul John Baillie): "Prezenţa lui Dumnezeu este de aşa natură, că pentru cei ce nu au trăit-o niciodată, argumentele sunt zadarnice, iar pentru cei ce au trăit-o, argumentele nu sunt necesare."

Acuma nu ştiu pe câţi dintre cei din a doua categorie i-a bătut gândul să zboare când erau mici ori să cadă când au mai crescut :) Dar dat fiind că au descifrat deja ghicitoarea, pentru ei rămâne, şi mai simplu, o metaforă...

Odată, am luat o praştie în mână şi-am doborât un uriaş!
îi povesti râzând.
(Dar el se credea prea mic ca să mai creadă în poveşti,
altele decât ale lui.)

Odată, ai luat taurul de coarne şi-ai sărit din frică-n faptă!
îi aminti voios.
(Însă el crescuse prea mult
ca să mai vrea să fie-om mare.)

E mai uşor decât crezi,
i-ar mai fi spus copilul dacă-l întreba,
e ca mersul pe apă...

Printre mulţi alţii, şi eu l-am citit. Susţin iniţiativa şi conţinutul, până la un punct. Există câteva rânduri în postul său, pe care le consider complet nejustificate şi care, implicit, mă revoltă. Drept urmare, îi urmez exemplul şi reacţionez, la rându-mi (şi sunt convinsă că şi alţii, nemulţumiţi de ceea ce vor citi aici, vor lua atitudine, continuând reacţia în lanţ... Numa' bine! Comunicatori suntem, sau ce?).

Eu zic că Dragoş greşeşte undeva: la punctul nr. 3 din postul lui. Tot ce zice în rest e fundamentat şi iniţiativa lui de a scrie postul respectiv ca feedback la valurile create de articol e înţeleaptă. Dar aici greşeşte şi sunt convinsă că îşi va da seama de asta.

Cine a facut ceva neconform cu vreun principiu sunt acei membri ai juriului care au promovat înainte de termen anumite echipe (dacă într-adevăr au făcut-o şi articolul nu minte), ba au şi menţionat că vorbesc în numele majorităţii. Cei din juriul de la PR nu fac asta. Ei fac ce trebuie să facă, exact lucrul pentru care au fost invitaţi să participe şi exact lucrul pe care îl transmite şi titlul articolului: evaluează. Negativ, pentru că nu li se oferă ocazia să ridice în slăvi competenţa participanţilor. Ei nu critică ediţia 2008, organizarea sau altceva de acest gen, ci doar pregătirea echipelor participante. Unde anume dovedesc că “au o prea slabă priză asupra principiilor acestei profesii”?
La ce principii se face trimitere aici?
“Fix membrii” ce răspund în articol vorbesc în nume propriu, nu în numele majorităţii. Mai mult, paragraful care începe cu “pe de altă parte” prezintă o opinie contrară a unui membru din acelaşi juriu, ceea ce demonstrează că nu s-au înţeles “să zică de rău”.
Deci sunt 2 comentarii negative şi unul pozitiv referitor la prestanţa concurenţilor. Ce e rău în asta? că nu e egalitate? De ce ar trebui să fie egalitate în păreri, când realitatea, atât cea obiectivă, cât şi cea subiectivă, nu permite asta?
De ce au fost invitaţi oamenii ăştia la OC? Nu ca să jurizeze? Să îşi dea cu părerea, pentru că sunt profesionişti în domeniu? Nu să dea note? Nu să evalueze? Atunci, mă întreb: nu sunt îndreptăţiţi să facă exact lucrul pentru care au fost chemaţi?

Dragoş scrie la un moment dat că “Prima referire la participanţii de la PR este una destul de puţin măgulitoare” şi de aici pornind, deduce (şi afirmaţia respectivă e susţinută cu tărie de-un stol de comentatori) că membrii juriului se dezic de la principiile propriei profesii. Prima referire este asta:
“Ediţia de anul acesta mi s-a părut mult mai slabă decât cea de anul trecut. Am întâmpinat greutăţi foarte mari, mai ales în prima fază a competiţiei, preselecţia, unde chiar ne-am strofocat să dăm note cât de cât bune.”

Are dreptate Dragoş că este prea puţin măgulitoare, dar să îi blameze pentru că o susţin, nu îi dau dreptate. Ei sunt juriul, nu altcineva. Ei au selectat, respins, admis, notat şi s-au îngrozit sau nu de câte prostii au auzit. Ei sunt specialiştii şi dacă nu era nevoie de ei, nu erau invitaţi. Au dreptul şi datoria să “spună pe bune”, nu să dezinformeze. Nu să mintă că ediţia de anul acesta este mai bună decât anul trecut, dacă ei o percep ca fiind mai slabă. Nu, prin părerile susţinute în articol nu au dovedit că au o priză prea slabă asupra principiilor acestei profesii, ci din contră, au acţionat conform lor. Din afirmaţiile lor transpare diplomaţia şi corectitudinea. Acuma, nu ştiu cât de corecţi şi de ne-subiectivi au fost în evaluarea participanţilor (dar plecăm cu toţii de la premisa că atât ei, cât şi membrii din juriul celorlalte probe au fost), dar în declaraţiile făcute în articol au fost oneşti şi, deci, corecţi.
Scor final (strict în articol - ce mult contează CUM şi CÂT dezvăluie presa din totalitatea opiniilor…): 2 negre - 1 alba. Bun. De ce să ne revoltam si să declarăm că membrii juriului ar fi neetici pentru că au spus de participanţii de anul ăsta la concursul nostru că sunt slab pregătiţi?
Până şi eu cred că sunt slab pregătiţi. La gâtul meu înteleg dacă s-ar sări în urma afirmaţiei ăsteia - ce statut am eu să-mi dau cu părerea? Dar ei sunt juriul, fie că ne place sau nu. Dacă ei zic ca suntem proşti, s-ar putea să nu comploteze împotriva noastră ori a Olimpiadelor Comunicării. S-ar putea să fim proşti.

Acuma, commenturi, dragi concurenţi care nu sunteţi de acord cu asta. Revoltaţi-vă! (da, sunt mână în mână cu juriu', hihi!) Acu', până plecaţi de-acasă-nspre Sala Palatului, că după festivitate o să vă simţiţi prea mândri sau prea dezumflaţi s-o mai faceţi.

]]> http://indrazneste.wordpress.com/?p=173 Sun, 04 May 2008 22:00:21 +0000 indrazneste http://indrazneste.ro.wordpress.com/2008/05/05/piticii-editie-speciala-bombonica/

Cum ar fi să visezi într-o noapte propoziţia asta? Aşa, ca şi când ţi-ar şopti-o cineva la ureche? Fără să îţi fi trecut prin gând o astfel de conexiune între termeni sau între conţinuturile lor, fără să-ţi fi poposit cugetarea prelung asupra vreunuia dintre cuvinte, fără să fi citit ceva care să trimită măcar pe ocolite aici ori să-ţi fi cumpărat o felicitare "inspiraţională". Sau dacă ai bifat vreuna din astea - atât de pe negândite încât nu identifici momentul prin nici un cotlon al memoriei ultimelor 2-3 zile.

Şi când te grăbeşti într-o dimineaţă pe bulevard îţi aminteşti brusc, de nicăieri, replica asta, cu uimire şi o oarecare evlavie, ca în faţa a ceva inexplicabil dar existent, care ţi-a făcut onoarea de a se destăinui ţie pentru o clipă. Nu ştii de ce, nu îţi e clar ce poartă cu sine şi ştii că nici nu ţi-e dat să înţelegi. Doar o simţi, plin de recunoştinţă şi euforie molcomă, ca o implozie bruscă urmată de valuri cuminţi de alinare. Ţi-e la fel de greu să exprimi şi să împărtăşeşti trăirea, pe cât de negăsită îţi e sursa visului. E de ajuns c-a înflorit în tine.

Tăcerea nu e un răspuns!...sau este?
Tăcerea e modelino pentru receptor. Lasă loc atâtor interpretări! Tocmai de aceea o alegem, o provocăm în mod deliberat sau o pretindem. "Răspunde-mi prin tăcere", părem a spune, "pentru că astfel răspunsul tău are atâtea semnificaţii!" Si dintre acestea, eu am posibilitatea de a o alege pe cea care mă satisface sau ma "alină" la momentul respectiv.
"Într-un dialog ne căutăm pe noi înşine. Dacă îl întâlnim pe celălalt, nimic nu mai merge, întrucât atunci constatăm separarea conştiinţelor. Ajungem astfel la unul dintre paradoxurile comunicării, ca şi cum n-am putea comunica decât în privinţa a ceea ce ne desparte." (Jacques Salome, Vorbeşte-mi, am atâtea să-ţi spun, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p.82)

Dar poate eu nu caut autenticitate, nu caut separare, nu caut luptă. Pentru mine autenticitatea înseamnă însingurare. Prefer comoditatea şi certitudinea aparenţelor, prefer un dialog virtual, interior, "tăcut", am nevoie de tine să-mi întruchipezi receptorul, dar glasul lui lasă-mă să fiu tot eu... Tu taci!
Pentru că am nevoie de mine, nu de tine... Încă nu mă cunosc, nu am apucat să mă explorez îndeajuns, dar pentru a face asta am nevoie de echipament de protecţie, de funia de care să mă apuc atunci când alunec şi nu mai ştiu cine sunt... Aici intervii tu, tu eşti acolo să mă încurajezi, să mă lauzi, să mă caracterizezi, să mă resituezi în propriile tipare. "Nu-ţi mai face atâtea procese de conştiinţă, nu mai despica firul în patru...aşa eşti tu, o persoană sensibilă, profundă, serioasă, puţin dificilă...nu te pot înţelege toţi." Cam asta aştept de la tine. De aceea am nevoie de tine, să încolţesc, să cresc şi să mă desfăşor pe tine, în jurul tău, ca iedera. Am nevoie de un suport, de un pretext să descopăr şi explorez alte laturi ale personalităţii mele complexe: cea de prieten, de coleg, de iubit, de "ajutor", de "învăţăcel", de "persoană în măsură", de "ce ai tu nevoie", etc. Astfel intru înăuntrul meu şi-mi lărgesc, totodată familiarizâdu-mă cu el, propriul univers. Nu universul tău! Sunt sigur că eşti o persoană deosebită... dar eu încă am multe de aflat şi iubit la mine. N-am timp de altul. De aceea, te rog, taci... ca să mă aud mai bine!

Taci! Pentru că dacă îti verşi sufletul în faţa mea, o faci cu un scop egoist: vei avea şi aşteptarea să apreciez, să îl recunosc ca ceva deosebit, să ramân uimit, să ţi-l primesc, să ţi-l contemplu, să ţi-l ador. Să-mi fac timp pentru el, să ţi-l hrănesc din propriile rezerve, să îi sting setea din propria sevă... pentru ca în final să îl substitui alui meu. Nu sunt atât de lipsit de egocentrism. Nu mai încerca să mă exploatezi... pentru că şi eu încerc acelaşi lucru!

Taci, pentru că ceea ce îţi comunic reprezintă sentimentele mele, sinceritatea mea, ceea ce ascund faţă de alţi oameni şi poate şi faţă de mine. Nu aştept un răspuns, nu aştept o confirmare, o infirmare, o încurajare sau o opinie. Fă-te doar receptacul şi primeşte, absoarbe ceea ce, atât de greu şi rar, recunosc. Dau jos o povară de pe conştiinţă, extirp o tumoare ce-mi otrăveşte sufletul prin faptul că nu am puterea sau curajul de a o recunoaşte, de a o împărtăşi. Acum, că o fac, faţă de tine, tu deschide-te, rămâi disponibil, primeşte-o. Nu e loc acum de altceva în afară de tumoarea mea, atât e de mare. Nu e loc de cuvintele tale, orice ar exprima ele. Aşa că, te rog, taci...
Mai mult, taci ca să nu fii tentat să "mă ajuţi", urcându-mi povara la loc... Ultimul lucru care îmi trebuie de la tine acum e să mă "întăreşti" sau să mă contrazici. N-am venit la tine să îmi sporeşti încrederea în mine ori să-mi restabileşti propriul simţ al valorii! Reprimă-ţi tendinţa de "a-mi face bine"... Nu vreau să mă ajuţi. Vreau doar să mă asculţi. Aşa că taci...

"Ascultarea e deseori legată de un "sentiment esenţial" pe care-l aşteptăm din partea celuilalt, acela de a fi primit, ascultat, recunoscut în punctul în care ne aflăm. Acolo să fie alături de noi, şi nu în altă parte." (Idem, p.124)
" Sunt un bărbat strălucit, admirat, sigur de mine când vorbesc cu alţii, iar opiniile mele sunt foarte ascultate. Sunt activ şi-mi reuşeşte tot ce întreprind. Dar numai cu soţia mea am senzaţia că pot vorbi cu sinceritate şi că sunt ascultat.
Ei pot să-i spun că am sentimentul că mi-am ratat viaţa, fără ca ea să-mi contraargumenteze cu reuşita mea exterioară.
Pot să-i spun că mă simt vinovat că nu lucrez îndeajuns la teza mea, fără ca ea să-mi răspundă că am făcut chiar prea mult în direcţia asta. Pot să-i mărturisesc spaimele mele, fără s-o aud spunându-mi că tocmai eu sunt acela care-i linişteşte pe ceilalţi..." (Ibidem)

Mai taci... şi pentru că nu înţeleg ceea ce exprimi şi nu vreau sa fiu nevoit să recunosc asta. Prefer să trăiesc cu iluzia că suntem asemănători sau măcar nu atât de diferiţi. Ceea ce rosteşti mă doare. Pentru că îmi arată că nu avem aceeaşi structură, aceeaşi prismă prin care percepem lucrurile, pentru că vorbele tale ne îndepătează esenţial, nu ne apropie. Ne situează în dimensiuni diferite unul faţă de altul, prin unghiurile diferite din care privim acelaşi fapt.
Dacă eu judec într-un anume fel, prefer să cred că şi tu foloseşti acelaşi tip de raţionament. Îţi împrumut o parte din dorinţele şi temerile mele. „Dacă nu faci parte din sentimentele, din planurile, din dorinţele mele, devin surd, nu te mai înţeleg deloc, nu aud decât propria-mi întrebare...” (Idem, p.85) Aşa că degeaba vorbeşti acum.
Proiectez o parte din mine asupra ta, îţi acord un rol pe care sper că-l vei accepta, renunţând să fii tu însuţi. Pentru că există în mine ( ca şi în tine, de altfel ) dorinţa de a-i dicta celuilalt sentimentele, perspectiva sau atitudinea pe care aş dori să o aibă. „Când i-am lăsat libertatea să aleagă, am făcut-o cu scopul de a ajunge el însuşi să-mi împlinească aşteptarea, alegând ceea ce voiam eu.” (Idem, p.86)
Mai bine tăceai...

Taci! Pentru că ceea ce rosteşti are un impact atât de puternic asupra mea, încât nu te mai aud pe tine, ci doar ceea ce vorbele tale nasc în mine. Ceea ce se declanşează în mine în clipa când îmi spui ce ai de spus sunt panica, suferinţa, durerea unei răni vechi, a unei spaime uitate, şi descopăr că spusele tale îmi fac rău. „Toba nu aude muzica, nu aude decât ecoul loviturilor pe care le primeşte.” (Idem, p.99) Aşa că taci... Acum dau ascultare propriei mele furtuni. Pentru că tu nu mi-o asculţi, deşi tu ai declanşat-o. Acum ar fi necesar să-mi asculţi durerea şi s-o linişteşti... dar nu poţi şi nu vrei. Vrei să îmi vorbeşti despre tine.
Dar nu, nu pot pricepe. Nu te aud. Taci!

Sau, pur şi simplu, taci pentru că, deşi ai multe de împărtăşit, nu ştii cum... Şi îmi place să cred că simt cu tine, că trăiesc ca tine, că empatizăm. Aşa că te înţeleg fără să fie nevoie să te exprimi... şi în felul acesta, mă „scutur” şi eu de responsabilitatea, efortul şi riscul de a exprima ceea ce e în mine...
„Totul e să spui tot,
Dar îmi lipsesc cuvintele.” (Idem, p.258)