Dar, să începem... discul debutează cu "This was just your life", care începe cu un riff care aminteşte de Enter Sandman. După ăsta începe promiţător, chiar îmi aduce aminte de thrashul optzecist. Versurile îmi aduc aminte şi ele de Metallica de atunci, dar sunt diferite, par mult mai lucrate. Solouri... nu mi se par foarte muncite, foarte tehnice. Totuşi îmi plac. Pot să zic cu mâna pe inimă că nu m-a dezamăgit nici un pic piesa asta, în ciuda aşteptărilor.

După ea urmează "The end of the line". Care la început continuă stilul thrashoid. De la început se simte practic că e Metallica. Pe măsură ce ascult mai mult "it kind of grows on you", chiar devin "optimist" în privinţa albumului, eu care credeam că o să fiu dezamăgit (de pe St. Anger am ascultat numai "title track-ul" şi m-a cam lăsat rece, deci e un definite improvement). Kirk Hammett îşi demonstrează iarăşi talentul chitaristic, de data asta cu un solo sănătos. Broken, Beat and Scarred continuă în aceeaşi notă. Adică, nu am fost atent şi mi s-a părut că în loc de asta continua cu End of the Line.

Ăsta ar fi primul punct slab, similaritatea puternică a pieselor, dar dacă e să evaluăm piesele cu punctaje de la 9 la 10, până acum prima ar avea un 8, a doua 9, a treia tot un 9. Piesa, de altfel, e bună, atât o strică, similaritatea puternică cu restul. Urmează The Day that Never Comes, care începe frumos, dar e mult mai soft decât celelalte. Nu ştiu dacă e diferită de ce a umblat pe net înainte să apară pe torrente, dar acum parcă mi se pare mult mai reuşită. Oarecum stil Fade to Black, baladă mai soft, dar foarte impresionantă. Rifful de după "No, the sunshine never comes" e frumos, parcă "încoronează" versurile. Drept să zic, acum chiar îmi place mult piesa asta. Ăsteia îi dau chiar un 9,50.

All Nightmare Long, însă, mă cam lasă rece. Pur şi simplu, nu mă impresionează prea tare. Nu e proastă, da' mai mult de 7 nu îi dau. Cam la fel şi cu Cyanide, care nu m-a impresionat nici înainte prea tare, dar îi dau un 8, fiindcă parcă îmi place ceva mai mult, din cauza versurilor şi a riffului "dominant". Mie mi se pare totuşi că piesa asta poate fi îmbunătăţită...

Urmează Unforgiven 3. Prima piesă pe care am ascultat-o şi mi s-a părut că e Metallica. Mi se pare foarte bună, deşi intro-ul pe clape e ceva inedit pentru un Unforgiven. Seamănă, totuşi, o fi din cauza gamei sau a intervalelor muzicale, nu ştiu, dar păstrează un pic de "Unforgiven" în el. Îmi place. Mi se pare reuşită. Parcă se ascunde acolo şi o bucată de tobe care aduce aminte de Master of Puppets la un moment dat. Şi care mai apare o dată în album, da' piesa asta chiar îmi place. Mult. 9,50.

Apoi The Judas Kiss. Da, mi se pare relativ bună, da' nu prea mă impresionează... 7. Urmează Suicide and Redemption, o instrumentală de 10 minute. În nici un caz nu se ridică la nivelul lui Orion sau măcar al lui Call of Ktulu (părerea mea, Orion e cel mai reuşit instrumental de Metallica), dar nu mi se pare nici proastă. E reuşită, îmi place că are o simetrie (la mijloc e mai soft, iar la început şi la sfârşit mult mai hard), şi parcă îşi justifică titlul, partea hard de la început fiind "suicide" iar cea soft "redemption". Partea hard de la final lasă loc de interpretări. Nota 8.

Albumul se încheie cu "My Apocalypse", care la "doar" 5 minute mi se pare cea mai scurtă piesă de pe tot albumul - album care are piese destul de lungi, pe la 7-8 minute. Asta chiar nu pot să zic că mă impresionează prea tare, nu mă "învăluie" ca altele... mai mult de 6 nu îi pot da.

Deci, să vedem, albumul ăsta ar avea nota... 8,1. Da, mi se pare un album relativ bun, comparat cu ce au scos Metallica în ultimul timp. Nu se compară cu cele din anii 80, dar e mai bun decât m-am aşteptat eu iniţial.

Părerea mea.

Cum fu? Piaţa Daciei amenajată frumos, stil cetate medievală, sau mă rog, fortăreaţă ceva, că era cu porţi şi turnuleţe "defensive" din lemn, o scenă mare, mici, mese şi MULTĂ bere. Ieftină, 2 lei paharul de vreo 0,4 litri. Mi s-a părut chiar bună, dar la mici nu m-am aruncat, deşi sunt fan. Adică, erau cam scumpi, 2 lei micul, şi nu prea îmi place să mă risc să iau mici din stradă.

De prezentare s-a ocupat "berarul", un individ simpatic în costum care se vrea a fi specific anilor 1800. Da' a fost cam plictisitor, că s-a ocupat de prezentări ale istoriei Buzăului, deşi mai bine prezenta istoria berii sau a Timişoarei. Da' cred că după ce a văzut masa de cocalari din spate (de, bere ieftină) s-a gândit că e cazul să ia el locul şcolii.

Da' ne învârtim pe lângă subiect. Fiindcă atracţia centrală a fost muzica. Din sfera rockului, evident. Nu degeaba dăduse un cocalar un mass comentând că era un concert de rahat. Oricum, totul a fost ascendent. Prima seară a fost întreţinută de o trupă mică, Interzis, care făcea coveruri da' foarte bine. Apoi au venit "greii" serii, Viţa de Vie. Nu i-am ascultat până atunci, îl mai văzusem pe Despot la Megastar şi mi-a creat o impresie bună. Da' când i-am văzut pe scenă mi-a plăcut. Atât "show-ul" cât şi muzica. Nu mai reţin setlistul că nici măcar nu le ştiu bine melodiile. Dar tot au fost foarte buni. Apropo, am autograf de la Despot :D.

Sâmbătă am fost toată ziua plecat în Bucureşti la nişte cumpărături. Eu mă aşteptam ca până la 5-6 să fim acasă, dar nu am luat în calcul şi dilatarea bucureşteană a timpului. Aşa că m-am găsit în Dacia la ora 9, în timpul jocurilor. După o bere, au urcat pe scenă Cargo. Ce pot să zic despre ei? Chitariştii graşi, cu figuri (adică feţe) de motociclişti, voce foarte bună, chităreală excepţională, pana mea, au fost FOARTE BUNI. Geniali chiar. Deşi nu au cântat decât o oră, a fost suficient pentru mine. Nici lor nu le mai reţin setlistul, da' ştiu că au început cu Spiritus Sanctus, am auzit şi Hora pe Motoare, şi la bis a fost aia cu ploaia. Au fost de excepţie. Chiar mi se pare că acum că Phoenixul a ajuns un fel de schelet, Cargo fac legea în segmentul hard-rock-ului românesc. Bine, şi Iris. Ce am remarcat, chitariştii de la Cargo sunt amândoi burtoşi. :D

Am luat autografe de la toţi mai puţin Bărar, chitaristul. Chiar am vrut autograf de la el, dar ori l-am ratat ori nu a venit deloc. Adică, la finalul finalului, când se cărase lumea, rămăseseră toţi să vorbească, numa' el nu era acolo. Cel mai mult mi-a plăcut de vocalist. Are o mutră de uber-unfriendly, da' la împărţeala autografelor zâmbea, râdea şi glumea. Iar în timpul cântării era cu berea în mână. Ce am observat e că pe clăpar nu prea îl iubea lumea. Dar grupuleţul nostru l-a prins şi ne-am luat şi de la el autografe. Nu se compară cu Cnejevici, dar mie tot foarte bun mi s-a părut.

A treia seară, am ajuns devreme, şi după berea de rigoare, l-am ascultat pe ăla de la început. Claudiu Mirică sau cum îi zicea. Nu mi s-a părut strălucit, iar Retro Band mi s-a părut mediocră. Mai puţin clăparul, care cred că a cântat la Balul Bobocilor la noi când am intrat eu în liceu. Şi atunci, şi acum mi s-a părut foarte bun. După jocurile de rigoare a urcat în scenă Măria-Sa, Mircea Baniciu. În dreapta scenei, era nimeni altul decât Batman! Ok, Cnejevici într-un tricou cu Batman.

Şi dă-i cântare. Tristeţi provinciale, Întoarcerea la Orient, Eşarfa, Vara la Ţară, Pisica Neagră, Vremuri, Canarul, Mugur de fluier, Mica Ţigăniadă, Dealul cu dor, Andrii Popa (care, între noi fie vorba, sună MULT mai frumos cântat de Baniciu decât în varianta hard a Phoenixului de azi), şi nici nu le mai ştiu pe toate. Chiar mi-a plăcut la o fază. Suflet Normal, prezentă alături de mine după o absenţă la primele 2 concerte, şi-a scăpat telefonul. Baniciu l-a văzut şi i-a arătat cu mâna să îl ia. Fără să se oprească din cântat. Şi l-a luat înapoi. Baniciule, you rule!

Cnejevici în schimb, mie mi se pare cel mai bun clăpar din România. Omul ăla e GENIAL. De 3 ori în cursul ultimelor 3 luni i-am văzut, de 3 ori m-a impresionat. Tot ce regret e că nu am putut să iau şi de la el un autograf. Baniciu la autografe mi s-a părut de treabă, nu "mofturos" sau chiar "bădăran", cum umblă zvonurile. Ne-am luat autografe de la el şi nu ne-am abţinut să-i zicem că aşteptăm să-l vedem la Folk You la anul.

Până atunci, există Om Bun, unde sperăm să ajungem...

Trebuie sa recunoastem ca diplomatia ruseasca e cea mai tare de pe planeta. Rusii au maretia lor pentru ca stiu sa isi afirme interesele cu o fermitate dusa pana la duritate, cu o intransigenta care poate fi adeseori fara scrupule, dar cu o coerenta si cu o rigoare de invidiat. Nici americanii nu sunt atat de buni in politica externa. Poate doar israelienii, desi am aflat ca Mossad-ul insusi a descoperit la u moment dat ca are agenti kgb infiltrati abil! Ce mai, rusii sunt tari de tot! Iar UE e departe de a face fata unei asemenea maiestrii politice si diplomatice. - Maria Barbu

Micimea caracterului românesc se manifestă atât prin laşul antisemitism, cât şi prin alergia la pretenţiile, fireşti, hegemonice ale Maicii Rusii! România nu va fi niciodată mai mult decât o Mică Rusie a Balcanilor. Până şi mult-lăudata creştere economică românească nu este decât tot o palidă umbră a măreţiei Rusiei, deoarece Europa se duce de râpă dpdv economic. Mihnea Georgescu

Un alt comentariu la fel de savuros, cu nuante xenofobe si anti-social democrate, se poate gasi si aici. Banuiesc ca vizita lui Geoana in Rusia merge probabil chiar pe linia colegilor de partid.

In acest context larg, lansarea in romana a Rusiei lui Putin, cartea jurnalistei a Annei Politkovskaia asasinata "misterios", vine ca un suflu de aer rece, pragmatic, util in demitizarea unor idei preconcepute care au patrus in Vest si la noi.

Cartea arata subtil ca "Maretia" Rusiei nu este decat un balon de sapun, gata sa se sparga la prima adiere de vant externa sau tensiune mai serioasa interna. Si tare cred ca nici approval rating-ul de 84-87 % de care se bucura Putin nu va mai salva Rusia de la colaps complet, cu repercursiuni asupra zonelor din jur si a lumii intregi.

Voi da numai cateva idei din cartea care ar trebui sa fie o lectura obligatorie pentru toti adulatorii Rusiei Renascute:

• Armata: soldatii sunt batjocoriti, infometati si vanduti ca sclavi; fosti luptatori de elita ai armatei sunt dati afara fara posibilitati de trai si ajung asasini platiti ai mafiei; amiralul flotei de submarine nucleare are un salariu de 100$ pe luna si merge 40 de minute pe jos pana la serviciu fiindca... nu este combustibil pentru un autobuz; un capitan de submarin nuclear traieste din 80$ dolari pe luna si ratia alimentara lunara de 4 pungi de mazare, cativa pesti si un litru de ulei (impreuna cu fiica si sotia neangajata fiindca "nu exista posturi", desi e radiochimist).
• Episodul Nord-Ost, sau modul in care Rusia trateaza cu teroristii si cu proprii ei cetateni. Statul rus a bagat gaze toxice in teatrul in care erau tinuti ostaticii cu un rezultat foarte clar: toti teroristii morti si inca peste 100 din ostatici. Otravitii care au ajuns invalizi nici nu mai trebuie numarati. Victimele, rude sau supravietuitori, inca nu au dreptul la adevar si statul nu le spune nimic.
• Economia Maicii Rusia: Are cel mai simplu principiu de baza, adica cei trei "mituiti". Prima data cotizezi sa iei o bucata din cascavalul statului, apoi bagi bani birocratilor din stat ca totul sa mearga pe brici. In final raman inspectorii, dar si ei trebuie sa traiasca din ceva, nu? De asemenea, se practica si asasinii: nu-ti place mecla competitorului? I-o iei.
• Al Doilea Razboi Cecen: civili ucisi cu carul, minore violate si furturi cat caru`.

Cand dai perdeaua la o parte, aceasta este Rusia tare-n diplomatie. Si UE nu se compara cu ea. As mai adauga de la mine ca vrem o Uniune Europeana in care:

• jurnalistii dizidenti sunt impuscati de statul-nu-stie-niciodata cine sau de politie
• o multime de copii sunt traficati sexual
• pornografie de calitate cu minori este la ea acasa
• cetatenii capitalei o duc bine iar restul populatiei este muritoare de foame
• capitala are 23% din cetateni sub pragul de saracie
• conducatorul are nevoie de tertipuri de pi-ar ca sa-si mentina sustinerea
• femeile sunt atat de sarace incat se vand ca mirese
• cetatenii din provinciile separatiste sunt supusi genocidului
• dizidentii fugiti pe-afara sunt omorati cu Poloniu bine plasat
• femeile sunt traficate sexual in tarile din jur si, de fapt, in toata lumea

Eu zic ca pretul este mic pentru o diplomatie puternica, nu credeti? Si poate social-democratii sunt de acord cu mine.

Rusia lui Putin - Anna Politkovskaia, 303 p, Editura Meditatii, Bucuresti, 2008

Cum fu... păi, s-o luăm cu începutul. În prima seară capul de afiş a fost (maestrul) Nicu Alifantis, pe care l-am aşteptat "cu sufletul la gură". Pentru mine e o descoperire relativ recentă, adică prima oară l-am văzut în iunie pe DVD-ul cu concertul de la Circul Globus, unde a cântat cu Andrieş, Baniciu şi Vintilă. Andrieş! Ăsta nu a venit la Folk You, mare păcat, mi-ar fi plăcut să (în)cânte şi el. Oricum, o surpriză plăcută a fost duetul Daniel Iancu-Ovidiu Mihăilescu. De Daniel Iancu auzisem de mai multă vreme, cu vreo 2 ani în urmă, într-o noapte în maşină, pare-mi-se la emisiunea lui Ducu Bertzi, Omul cu chitara, când am auzit prima oară "Ofiţerul Radu". Şi am ascultat multe dintre cântecele sale. Ovidiu Mihăilescu, în schimb, m-a încântat, mi-a lăsat exact impresia de "folkist care cântă pentru prieteni", pe lângă faptul că a destins atmosfera şi a creat un moment nostim.

A fost pe acolo şi "mai seriosul" Andrei Păunescu, şi, mai la urmă, Victor Socaciu. Ce mai, Victor Socaciu a fost "mama lor". Pe Victor Socaciu, Vasile Şeicaru şi Mircea Vintilă îi văzusem anul trecut la mare, chiar în seara de dinaintea morţii lui Florian Pittiş. Evident, Folk You de anul ăsta a fost sub semnul lui Pittiş, dovadă stând scaunul acestuia, în permanenţă luminat, cele 3 lumânări din faţa scenei, mereu aprinse, şi "play-ul" zilnic al poeziei "Sunt tânăr, doamnă", recitată de Pittiş.

Ca în fiecare seară, "veteranii" au fost "deschişi" de Dinu Olăraşu, care mereu a cântat imnul festivalului şi preferata mea personală "N-ai nevoie de foarte mult". Tot la capitolul "nostim, dar frumos" s-au încadrat şi Ţapinarii, care au creat un "show" destul de simpatic, la două voci şi o chitară. Pe la 2 abia şi-a început Nicu Alifantis recitalul de o oră, şi deşi noi îngheţam (eram un grup de 6 inşi) sau ne încălzeam reciproc, "maestrul" (care, spre nemulţumirea mea, a venit doar cu 2 chitare, deşi l-am văzut cântând la multe alte instrumente)

În fiecare seară au participat multe "doamne ale folkului", pentru mine alte noi descoperiri, dar nu am putut să le deosebesc fiindcă nu le ştiam de dinainte. Anyway, s-au ridicat toate la nivelul festivalului. Surprizele "neplăcute" (cât de cât) au fost altele.

A doua seară, după Dinu Olăraşu, au suit pe scenă nume grele. Florin Chilian, spre exemplu. Florin Chilian, din câte îmi amintesc, la un moment dat cânta cu, sau măcar era "apropiat", "ajutor", nu mai reţin exact, Compania de Sunet şi Vali Sterian (Dumnezeu să-l ierte), "micul Dylan", a cărui localitate de origine este Râmnicu Sărat, de unde vin şi eu. Anyway, Chilian a cântat cântecele sale consacrate ("Ca-n viaţă", "Cântecul avocatului", "Cântecul lui Tănase", "Zece", "Iubi") şi alt cântec pe care nu îl ştiu şi nici nu îl găsesc, ceva cu "vreau să dorm", dar care tot m-a impresionat. Apoi a cântat şi Emeric Imre, "nebunul de alb", Ducu Bertzi (cu Mihai Neniţă la vioară, mai bine nu-l aducea, zic eu, că nu mi-a plăcut mai deloc), Mihai Mărgineanu (alt moment de destindere şi de "haz") - care mi-a plăcut mult, mi s-a părut că seamănă într-un fel cu duetul Daniel Iancu-Ovidiu Mihăilescu. Formaţia de acompaniament includea un ins care a cântat şi el, introdus ca "115 kilograme de talent" şi un violonist care m-a impresionat profund, pot să zic despre el cu mâna pe inimă că e un "lăutar adevărat".

Seara a doua o încheie Vasile Şeicaru, de la ora 3 dimineaţa. Mereu mă impresionează omul ăsta, e... "prototipul" folkistului. A cântat "Aruncarea în mare", "Biletul de tren", "Vânare de vânt", "Antiprimăvară", (dovada vie că poezia rusă e strong) şi multe altele. Adică, de, era clar că el urma să fie "cap de afiş" şi trebuia să demonstreze de ce, nu?

A treia seară, finala, a fost deschisă tot de Dinu Olăraşu (după obicei), şi aici au participat Mircea Vintilă şi Brambura, care deja nu mai au nevoie de prezentări (bine, cele două "gagici" de acolo mi s-au părut cam degeaba). A cântat deja clasicele "pe Corso", "Cardio", "Peste Răbdări", "Hanul lui Manuc", "Strada Popa Nan" şi altele pe care nu le mai ţin minte. În orice caz, de excepţie omul ăsta.

Tot atunci am descoperit că se vindeau tricouri la Caravana Jurnalul, dar nu aveam 30 de lei la mine. Şi nu am putut să îmi iau. Evident, mi-a părut foarte rău, dar asta e. După Vintilă a fost şi Pavel Stratan. Care nu mi-a plăcut deloc. Pe lângă că e comercial (slavă Cerului că nu era şi fiică-sa acolo) e şi plictisitor. După primele 5 minute mai-mai să adorm. A fost şi Marcela Saftiuc, care mi-a plăcut, şi, fix după Pavel Stratan (să nu mai vii de-acuma, că se cruceşte limba română), şi după ea Poesis. Adică Marius Baţu şi un coleg. Marius Baţu, care cântă la double-six. El şi Mărgineanu (şi Covaci, da pe el îl ştiu toţi). De ăştia nu prea am ce să zic, că sunt destui care au auzit de "Cântec Şoptit".  Sau de "Încă 2000 de ani". Oricum, tipul ăsta mereu mi-a plăcut. Ştiu că l-am văzut la Om Bun 2007 live, cu Pittiş şi cu Ducu Bertzi. Şi atunci a cântat excepţional.

Capul de afiş al celei de-a treia seri oare cine să fie? Chiar Mircea Baniciu. Cu Vlady Cnejevici la clape. Omul ăsta e incredibil. Era 2 noaptea, mulţi erau adormiţi (oare cine să fie vinovat?), şi când a început să cânte toată lumea era în picioare. În schimb mi-a dat senzaţia că recitalul lui a fost mai mult un fel de "mori de ciudă, Nicule", fiindcă a cântat doar 4 compoziţii proprii, "Eşarfa în dar", "Întoarcerea la orient", "Tristeţi provinciale" (cu care a "deschis jocul") şi "Vara la ţară". În rest compoziţii phoenixiene. Chit că lui îi ies superb. Poate chiar mai bine decât originalele. Oricum, mi-a plăcut extrem de mult, şi acum aştept ediţia de la anul, când poate stăm şi mai mult. Per total, mi s-a părut o experienţă minunată. După Baniciu a urmat înregistrarea cu Cântecul Bufonului, care a încheiat fiecare seară, apoi bis-ul lui Baniciu, Nunta, şi în final, o adunare mare de folkişti care au cântat "cântecul bufonului" împreună. Evident, în frunte cu Baniciu.

Am văzut şi Vama Veche, ca să rezum - oamenii te cazează ieftin în grădinile lor dacă ai cort, şaorma foarte bună la 9 lei, în staţiuni e 10, Heineken la 5 sau 6 lei jumate de litru, multe cluburi (poate prea multe) şi "Welcome to the Ursus country". La anu' zău că mă duc cu cortul.

Întârzierea cu care am scris asta e din cauză că am vrut să uploadez ce am filmat pe acolo (chit că e vorba de o cameră foto şi nu sunt perfecte înregistrările) şi Youtube nu prea mi-a plăcut. Acum înregistrările sunt disponibile pe Viddler. Şi ceva poze:

Pe partea ailaltă (sau mai mult pe a noastră), sirene, tiruri cu faruri sus care dau flashuri. Clar, convoi. Trec repede, însoţiţi de militari şi de poliţie, şi un gip stil american cu o armă deasupra. Tirurile cărau substanţe radioactive, aşa că mi s-a făcut un pic de frică. Cam ca într-o întâmplare nepovestită - cu 2 zile înainte mă aflam pe Autobahnul german, tot în autocar, şi se face coloană. Mult fum în faţă. Trecem... şi ce vedem? Rezultatul unei tamponări mai dure. Maşina din faţă (nu mai ştiu ce era) nu arăta lovită prea urât. Cea din spate, un BMW, avea motorul în flăcări. Se simţea căldura şi în autocar. În spate, nişte bagaje (cum de s-au riscat să le scoată?) şi mai în spate, cuplul care era în BMW. Am ocolit puţin pe altă bandă, da' nu am putut să uit cât de tare ardea. Oricum, dacă ingineria germană înseamnă ca la o tamponare dinasta (chit că mai dură) să se rupă conductele de la injecţie (în fond, asta cred că s-a întâmplat, s-a rupt injecţia, a picat benzină pe carterul încins şi dă-i şi arde), atunci rămân la franţuzoaice.

Anyway, trec radioactivele, concluzionez că nu am fost iradiat, şi dă-i mai departe cu coloana. Drumul decurge fără peripeţii... bine, în Apuseni stăm vreo oră jumate la un restaurant, deci speranţa noastră de a pleca cu maşina înainte de apus se năruie. Apusul îl prindem, ca la dus, pe la Clu(uuuu)j. Suim pe Dealul Feleacului (unde se află o mănăstire/biserică a lui Ştefan cel Mare, apropo) şi dă-i tare spre Alba. La Teiuş deja era întuneric. Pe la 10 noaptea ajungem la Catedrală, ne ducem cu bagajele după maşină, deblocăm portbagajul (adică dezlipim garniturile de cauciuc una de alta), înjurăm păsările care au binevoit să ne lase suveniruri pe maşină, şi decolăm spre o benzinărie, unde facem, în stilul autocaristic, o pauză de masă, nevoi personale şi telefoane.

Apoi dă-i tare spre Sibiu. Am presupus că şoseaua ar fi mai liberă, fiind 11 noaptea, da' n-a fost să fie. Oricum, până după Sibiu drumul merge fără probleme. După ce trecem de Sibiu căutăm terasa unde am mâncat astă iarnă, Poiana Brazilor parcă îi zice... e undeva în apropiere de Best Western-ul dintr-o pădurice, pe dreapta dinspre Braşov, fac mâncare foarte bună acolo. O găsim, da' fiindcă era miezul nopţii, aflăm că bucătăria era închisă. Tough luck, hai la drum.

Aici ne întâlnim cu vechea noastră iubire. Semafoarele. Alea care dirijează care sens foloseşte unica bandă utilizabilă. Până într-un sat. Când nimerim la o coloană fix la o intrare. Stăm. Așteptăm. 10 minute. Nimic.

Încercăm să ieșim prin stânga să vedem ce e, ne avertizează un tirist acompaniat de alţi şoferi să reintrăm în coloană, că e blocat drumul şi se chinuie să îl deblocheze. Hmm... ceva se întâmplase acolo. Mai stăm ce mai stăm şi începem să ne mişcăm, ghidaţi de tirul din faţă. Evident, coborâm de pe asfalt pe arătură, dar trecem. De fapt ce se întâmplase? Încercaţi să ghiciţi, apoi citiţi următorul rând.

Evident, vreun idiot de pe celălalt sens intrase pe roşu pe bandă. Şi normal că s-a blocat circulaţia. Până la urmă, tiriştii care erau pe sensul nostru au reuşit să descurce circulaţia, şi mi-a crescut enorm respectul pentru ei. Bănuiesc că ei se cheamă "şoferi profesionişti", nu? Oricum, după asta mergem fără peripeţii spre Braşov.

Unde avem probleme şi mai mari cu orientarea. Din cauza cretinelor semne de circulaţie. Noroc că o maşină de Bacău, pe care o depăşiserăm, ne-a trecut în faţă şi ştia drumul. Gone are the times în care ne încadram greşit, ne luăm după el şi ajungem pe drumul spre HarCov şi Buzău, care se bifurcă. El o ia spre Bacău, noi pe DN 10.

Drumul ăsta e atât de frumos. Şi pustiu. O singură maşină în faţa noastră. Noi evident că îi dăm tare. Până ne dăm seama cine e în faţă. "Doar un gabor de seară". Care, într-un sat, iese de pe drum. Şi porneşte fix după noi. Mă rog, la ceva distanţă. Putoarea, are chef de amenzi. Trecem pe o conducere mai defensivă şi apoi îl pierdem prin ceaţă. Pe acolo, pe la Teliu, se face des ceaţă tare. Oricum, mai dăm de câteva maşini (am numărat pe tot drumul până la Siriu doar 4 maşini pe sensul nostru, 5 cu noi, una fiind poliţia). De aici gonim tare prin defileul Buzăului, un drum superb, când deodată... ALT SEMAFOR! Slavă Cerului că ăsta e ultimul. Intrăm în judeţul Buzău, în localitatea Sita Buzăului. O comună minusculă, unde era cândva vama cu Transilvania. E foarte mică, doar câteva case. Cică are şi o şcoală 1-4 la comun.

Pe la Nehoiaşu începe să se crape de ziuă. Mergem ce mergem. Apoi, surpriză! Era vreo 6 dimineaţa, şi la intersecţia căii ferate cu drumul, aproape de Buzău, da' nu mai ştiu pe unde, cred că aproape de Verneşti, ajungem fix când cade bariera. Ironie, nu? Aşteptăm noi trenul şi căscăm ochii prin jur. Eu pe afară. În spate, vin tiruri şi maşini, unele care fac dreapta şi o iau pe arătură să treacă de barieră. În faţă, depăşeşte tacticos coloana prin curbă un Porsche Cayenne de Cluj şi se bagă în faţă. Deschide geamul lui şi începe să îl înjure pe omul care a dat jos bariera (nu e automată). Atunci îl văd la faţă.

Vreo 25-30 de ani, păr gelat, figură de ţigan... cocalar manelitic tipic. Chiar manelist o fi fost, îmi bag piciorul, nu îi ştiu. Un rahat de cretin care crede că şoseaua e a lui. Unul dintre momentele în care îmi doresc o puşcă. Dacă nu pentru el, atunci măcar pentru maşină. Idiotul naibii.

În fine, trece trenul şi manelistul pleacă scârbit. Mă uit la "comandantul" barierei. Aproape că mi se face milă când îl văd. Un om atât de simplu, care stă acolo şi se uită la drum şi aşteaptă ordine...

Plecăm iar, şi dă-i tare până la E85, unde prindem şi noi viteză sănătoasă, peste 120. Aşa că, la 7 ajungem la Râmnic. Şi de acolo, povestea o ştiţi şi voi.

Prima dată, în club, când Sarah Connor căzuse sub o tipă, s-a mişcat încet şi a dus încet arma la ţintă, de a putut aia să scape. Dude, unde e realismul? Nu-l ducea capul să o împuşte direct? Sau faptul că se mişcă extrem de încet. Ce om care are chef de făcut o maşină de ucis perfectă o construieşte în aşa fel încât să meargă mai încet decât un om, sau măcar la alergat? Sau ce maşină, poftim. Dă-o-ncolo de treabă, unde e realismul? Păi să fi proiectat eu terminatorul, fugea pe jos ca motocicleta aia. Şi împuşca mai bine.

Daaaar, aici prindem cină. CINĂ! Adică nu fast-food. Deşi unii se plângeau că "ce cină e asta", am mâncat acolo repede, ca unul care nu a mai văzut mâncare de 3 ani. ŞI MIC DEJUN! Chit că unul dinăla tipic cu unt şi gem porţionate, da' de ce să ne moftorim? Doar avem 1200 de kilometri de parcurs. De data asta schimbăm traseul şi o luăm pe la Nurnberg-Regensburg-Linz pentru Viena, unde ajungem iar seara târziu. Noroc că ne-am făcut proviziile la Tesco în Anglia, că aici nu am mai prins hypermarket deschis. Ne dă o "cină" şi acolo, de fapt semăna mai mult a mic dejun, bun de făcut sendvişuri, şi apoi iar la somn, că a doua zi trecem prin Ungaria, şi e destul drum. Oricum, ajungem în zona Budapestei în 4 ore, că sunt doar 250 de kilometri şi e autostradă. Ocolim frumos, ne înscriem pe autostrada de Szeged, apoi pe nişte drumuri lăturalnice pentru Debrecen şi dă-i tare spre Borş.

Peripeţiile nu se încheie aici. Oprim la o benzinărie pentru nevoile de baie, şi tot autocarul se duce. Dar vai! Benzinăria n-are budă! Shame, shame... dar peste drum e un restaurant! Tot grupul într-acolo, da' iese proprietarul şi îi dă afară, că i-a mirosit că sunt români. Un suflet curajos din grup încearcă să ocolească restaurantul să meargă la boschet. Dar îl opreşte. Nu-l lasă. "Român împuţit" o fi gândit ăla. De ce? Că de pe partea ailaltă a drumului se vedea CLAR cum, în boscheţii respectivi, cineva îşi făcea nevoile. Şi nu era vorba de "udatul florilor". Dar ăla era ungur, era UBERMENSCH. Noi suntem untermenschen, nu avem voie să murdărim toaletele ungureşti. Să ne fie ruşine.

Anyway, mai încolo găsim benzinărie cu baie, şi dă-i spre vamă. Ne controlează o unguroaică grasă (oare de ce la vămile astea controlează doar ungurii?) şi apoi dă-i tare înainte spre Alba-Iulia.

Drumul prin România o să îl povestesc diseară...

Şi ne-am plimbat prin Manchester, oraş cu un aer industrial, victorian, chiar frumos. Merită văzut, dar nu e un "must see". Apoi hop în autocar şi dă-i tare spre Liverpool. Adică vreo 30 de minute de mers. Acolo am dat o tură docului Albert (parcă, ăla transformat în muzeu), clădiri frumoase, un magazin Beatles, ăla faimos, un muzeu Beatles pe care nu l-am vizitat din raţiuni de timp... au o catedrală anglicană conservatoare şi una romano-catolică foarte... neortodoxă, dacă pot zice aşa, deşi ghidul ne-a zis că au fost construite în acelaşi timp.

Anyway, fugim spre Sunderland, unde episcopia anglicană e parteneră cu cea ortodoxă de Alba-Iulia. De vreo 30 de ani. Ne-a explicat ghidul, şi preotul lor, cât seamănă biserica anglicană cu cea ortodoxă faţă de cea catolică. Asistăm şi la o vecernie, destul de scurtă, şi apoi la familii (după o masă cu semipreparate).

Noi am nimerit (culmea) la familia unui profesor de engleză pensionat [n.r. - tata e tot profesor]. Cică nici la ei profesorii nu câştigă prea mult. Vreo 2 ore am tot discutat pe teme cu totul diverse, de la Ceauşescu la telefoane mobile, televiziune, turism în România şi condusul pe partea stângă. Oricum, m-am bucurat că am dat peste un englez "ca la carte", şi sincer mi-a plăcut omul. Ne-au servit şi cu ceai (ei pun şi lapte în el) şi ne-au pus şi o baie la dispoziţie. Ce mai, eram fericit. Dimineaţa ne-au pus în faţă un "english breakfast". Ochiuri, cârnaţi, şuncă prăjită, ciuperci, ceai, suc de portocale. Whoa. A fost una dintre cele mai... n-am cuvinte... mese de până acum. Şi ne-au urmat până la autocar, ne-au ajutat cu bagajele, foarte frumos s-au purtat. Şi ne-am dus un pic la nord la Newcastle (parcă aşa se cheamă) să vedem mănăstirea cu moaştele Sf. Cuthbert. Uriaşă şi asta, construită cică de normanzi pe locul unde era mai demult altă mănăstire care apăra moaştele de atacurile vikingilor. Ca fapt divers, nuştiuce scene din Harry Potter s-au turnat acolo.

Şi ne întoarcem noi la Londra, doar-doar de-om mai vedea ceva. Surpriza e că vedem Observatorul Greenwich. Sau măcar o parte din el. Ne pozăm la meridianul de 0 grade, căscăm ochii la instrumente astronomice şi ne uităm în camera obscură, unde se proiectează pe o masă o imagine a Londrei, totul optic. Apoi vizităm Tesco-ul din Barking şi back în hotel Formule 1, să ne pregătim pentru lungul drum spre casă (da, şi mai aşteptăm o cină de la KFC, care şi-a găsit locul de veci în coşul de gunoi).

Anyway, ajungem la catedrală, 15 minute cică să stăm să o vedem. Abia intrăm şi ele trag concluzia că "gata, asta e". Şi ne despărţim de grup. Vedem St. Paul's, unde e îngropat Nelson, parcă într-un sarcofag mai simpatic ca al lui Napoleon, ne holbăm, ne place...

Apoi mergem cu London Underground. Impresii - un pic mai scump, mult mai adânc şi cu trenuri mult mai dese (dar mult mai mici) ca în Bucăle. Direcţia British Museum. Unde vedem monede (expoziţie HSBC Bank) şi mumii, precum şi multe alte chestii din istoria antică. Mesopotamia, Grecia, evident, Egipt... merită văzut, mai ales că e gratis intrarea. Apoi iar la metrou spre Tower of London. În metrou mă chinui să deschid o apă. Nu-mi iese. Scot briceagul. Vorbesc o limbă străină. Londonezii (adică un strange mix de londonezi, negri, arabi, indieni şi alte naţii) se uită ciudat la mine. Trec peste.

La Turnul Londrei, e scump, dar merită fiecare penny. Aşteptăm un beefeater care, cu umorul englezesc, ne povesteşte fel de fel de istorii despre execuţiile din Turn şi nu numai, şi ăştia trebuie neapărat să-i prindeţi când veniţi pe la Londra. Apoi am văzut Bijuteriile Coroanei. Opulente, dar frumoase. Şi câte un Grenadier Guard (ăia cu căciuli, de la Buckingham) cu o puşcă modernă care striga să-i facem loc. Din lipsă de timp nu am văzut mare lucru din Turn (muzeu medieval superb) sau din muzeul puşcaşilor de acolo. Dar ar fi meritat.

Chestie - beefeaters sunt cei de la turnul Londrei, nu de la Buckingham, cu căciulile mari şi în roşu. Iar numele provine de la "beef eater", fiindcă pe vremea aia ei primeau carne de vacă, spre deosebire de ceilalţi "loaf eaters" care primeau pâine.

După asta ne-am învârtit un pic pe la Trafalgar, prilej cu care m-am hrănit cu nişte rolls-uri de pui stil şaorma din Tesco (foarte bune, recomand) şi ne-am întors. Nelson e SUS, rău. Anyway, ne-am întâlnit şi cu ghidul, care vizitase Harrods, şi ne-am întors.

Seara trecută primirăm la 12 noaptea nişte KFC rece. O insultă, ne-a ridicat din somn pentru nişte gunoaie. Şi m-am dus eu la cucoana care ne chemase şi i-am făcut un pic de scandal, că nu e cină, că ni s-a zis că primim cină nu KFC, că nu le-am cerut (fi-sa, o fiţoasă de îţi vine să o spânzuri - "doar n-o fi să miroasă aici la mama în cameră"), până la urmă le-a luat. Acum nu am mai avut nici o suşă de cină.

A doua zi direcţia Oxford. Oraş universitar, simpatic, dar foarte americănizat şi el. Mulţi graşi... anyway, la 1 trebuia să fim plecaţi, dar am stat până la 2 jumate să ne aducă alte KFC-uri, de la care am simţit un cataroi în stomac 3 ore. După care am ajuns la castelul Warwick. Mi-a plăcut turul meterezelor (multe scări, durează ceva, dar merită), arcaşul pe care l-am prins de pe metereze şi catapulta cu care au tras. Chit că în 20 de minute mai mult a comentat unul, a fost mişto. În rest, "Kingmaker" şi interiorul castelului, moşie de sec. al XIX-lea, mi s-a părut cam kitschos. Se zice că Branul va ajunge un Warwick. Eu sper să nu, vreau să văd ceva mai gotic, mai dur, mai pur în Bran, şi cred că o să ajute faptul că a fost construit drept fortăreaţă de apărare, nu moşie feudală.

După asta, adică vreo 3 ore, am mers spre Stratford la casa lui Shakespeare, şi mi-a plăcut orăşelul. Mic, simpatic, un airshow în zare... multe căsuţe medievale ca ale lor. Păcat că era închis.

La final, ne-am continuat drumul spre Manchester...

Enfin, urmează Trooper. Care, deşi nu se află în playlistul meu, mi s-au părut foarte buni. La înălţime chiar, deşi din tribuna II, sector D nu se auzea chiar excelent. Anyway, cred că trebuie să îi "studiez" un pic. Că tot suntem la capitolul "inspiraţii", nu se putea să nu remarc minculescianul "bună seara, prieteeeeeeeeeeeeeeni!". Anyway, după o pauză lungă...

Întuneric deplin pe scenă. Şi începe Transylvania. As strong as ever. Apoi ecranele se luminează şi îşi face pe ele apariţia vestitul Boeing 757. Imagini de arhivă cu trupa. După 2 minute, filmul se schimbă în Bătălia Angliei şi începe deja clasicul discurs al lui Churchill, care dispare între acordurile lui Aces High. INCENDIAR. Dickinson peste tot, Steve Harris m-a convins încă o dată că este un bassist GENIAL. Poate second only to Cliff Burton (Doamne, să-l ai în paza ta).

Bine, nici cei trei chitarişti (pe care, spre ruşinea mea, tot nu pot să-i deosebesc) nu s-au lăsat mai prejos. Aruncat chitara în aer (şi prinsă:P), cântat cu chitara în fel de fel de poziţii, sărituri, fuga pe scenă... ceva superb.

Bruce Dickinson, spre deosebire de "Metal God"-ul Rob Halford, este un showman mult mai "cald". Dacă Halford are o imagine de dur, Bruce dovedeşte din plin că "trăieşte" şi că are acel tipic "umor englezesc", foarte savuros, judecând după interludii. În rest, ca la Rock in Rio, hopa pe monitoare, hopa pe platforma din spatele scenei, lângă Nicko McBrain, sus, jos, mereu în mişcare. Cum de are atâta energie?

Nu merită neglijată scena, în schimb. Spre deosebire de Phoenix, unde totul a fost DOAR cântare, sau Judas, unde era simplist, la Maiden este aproape teatru. Ditamai scena, decorată cu motive egiptene, luminată din enşpe mii de locuri, fel de fel de personaje (Fiara pe 666, sarcofage, un Eddie robot gigant, un Eddie mumie şi mai mare...), steagul Angliei fluturând pe the Trooper, o garderobă demnă de un teatru (Dickinson a purtat o uniformă ca a lui Eddie de pe the Trooper, apoi ceva cu o mască egipteană...)

Am auzit Aces High, Wasted Years (momentul meu de maxim extaz), The Trooper (cu steagul englez purtat de Dickinson, şi în spate coverul albumului), Powerslave (cu costumul egiptean pe Dickinson), Rime of the Ancient Mariner (alt costum, în spate decor "epavic"), Heaven can Wait, Fear of the Dark, The Number of the Beast (la "the evil face that twists my mind and brings me to despair" şi-a făcut pe scenă apariţia şi o mică "fiară"), Run to the Hills, Revelations, 2 Minutes to Midnight (asta s-ar potrivi pentru România), Can I play with Madness, Iron Maiden... în total peste 2 ore. Apoi bis-ul, cu Moonchild şi cu Clairvoyant.

Totul s-a terminat cu Hallowed Be Thy Name, moment în care backdropul a constat într-un cap de sarcofag din care mai târziu a ieşit şi Eddie-mumia. A apărut şi un robot asemănător cu cyborgul de pe Somewhere in time, aruncătoare de flăcări (especially pe TNOTB), mult fum (pe Rime of the ancient Mariner) şi artificii.

A fost... superb. De data asta mi-am luat şi tricou, şi nu îl dau pe toţi banii din lume.

Poze:

Scriu astea de pe un hotspot free din Venus, la Hotel Afrodita, că altul nu am găsit. Dar rămân fără baterie şi nu mai pot reveni decât deseară. Peace.

Povestea, pe scurt, ar fi - un bancher tânăr şi deştept, Andy Dufresne, e acuzat că şi-a ucis nevasta care îl înşela cu cineva (mort şi el) şi trimis la cea mai odioasă închisoare, Shawshank. Deşi Red (Morgan Freeman) a crezut că va ceda primul, tipul a dat dovadă de o tărie de caracter extraordinară. În final, după 20 de ani a evadat, pe Red l-au eliberat şi şi-au dus viaţa mai departe în Mexic. Apropo, era şi nevinovat. Filmul ăsta scoate în evidenţă o grămadă de chestii. Violenţa paznicilor, corupţia, greutatea reintegrării în societate, moartea, puterea şi peste toate speranţa.

E genul de film complex, uneori chiar dur. Nu mă consider un mare critic de filme, dar ăsta e unul dintre puţinele filme pe care le-am văzut şi merită nota 10. Merită văzut. (pe IMDB e pe locul 2, a surclasat Godfather)

Vestea care ne-a zguduit pe toţi în dimineaţa plecării de la Bruxelles a fost că ghidul nostru, care mereu ne amintea să avem actele cu noi, şi-a uitat paşaportul. La 1000 de kilometri distanţă, în Viena. Şi n-avea nici buletinul cu el. Cât s-a plimbat el pe la ambasadă, noi ne-am plimbat prin Bruxelles, dar prin apropierea hostelului, lângă Eglise de la Chapelle parcă i se zicea. Tot pe acolo am văzut un advertisement/awareness-poster foarte deştept. Şi strong.

Şi plecarăm. Fără ghid. Care a spus că "la ambasadă, dacă nu eşti VIP, nici nu se uită la tine". "Dacă eşti câine, mori câine, dacă eşti om de rând, tot câine mori, după ăştia de la ambasadă". Şi a rămas să îşi aştepte paşaportul. Iniţial credeam că trecem canalul pe la Oostende. Am fost la Dunkerque, în schimb, unde ni s-a arătat deştiu' mijlociu de către nişte puradei cărora le-am făcut cu mâna (ciudat, la fel am păţit în Paris cu un negru). După ce frecăm menta jumate de oră pe străzi, concluzia dură. Pe acolo nu trec autocare. Fir-ar. Încă o oră de mers până la Calais. De unde luăm feribotul şi vedem primele preţuri englezeşti. GIGANTICE!!! 7 lire porţia de cartofi! Cu 7 lire la Râmnic iei mici pentru toată familia! Şi cartofi! Ne resemnăm şi căscăm ochii spre Anglia. Ţărmul se vede imediat. Drumul e 90 de minute. Şi apoi... circulaţia pe stânga.

Deci, motive pentru care englezii sunt ciudaţi. 1. conduc pe stânga, iar toată Europa conduce pe dreapta. 2. au alte tipuri de prize. 3. dă-i 'nainte cu lira, nu trece la euro!

Unul din grup nu avea paşaport şi a trecut cu buletinul. Ăsta-i un motiv să ai mereu la tine şi buletinul în străinătăţuri. Oricum, am ajuns seara la Londra, la unul dintre cele mai odioase hoteluri posibile, care apare prin toată Europa. Formule 1. Motive:

1. camere minuscule cu un televizor cu 6 canale, şi un pat sus peste unul dublu jos.

2. toaletele şi duşurile câte 6 pe etaj, la comun

3. sistem cretin de intrare cu cartele care merg când vor ele

Anyway, ne bucurăm de somn şi dormim. Dimineaţă se separă grupurile. Grupuleţul sebeşenilor se cară, rămâne grupul de Alba şi noi în autocar. Evident, anarhie pură. Sau nu, că cucoanele (da, ştiu că e cacofonie) care erau cu elevele de la Alba au preluat controlul. Mergem, vedem Westminster Abbey, căscăm ochii... vedem Big Ben... apoi, mergem spre Buckingham. Vedem schimbarea gărzii prin mulţimea de oameni (de, destul de mişto...) şi apoi dă-i spre Hyde Park. Unde e Hyde Park?

Eu eram dotat cu o hartă şi 90% din oameni le-au indicat direcţia zisă de mine, da' cucoana a zis că dacă poliţista a zis altă direcţie, atunci hai într-acolo. Nexam Hyde Park. Mergem după mâncare în zona Westminster Cathedral. Vrem să mergem la Big Ben. Baba tot babă, vor să ocolim pe la Buckingham. Până la urmă m-am băgat eu şi le-am zis "uitaţi că e încolo, am harta, ştiu" că alfel nu mai ajungeam. Acolo ne despărţim. Un grupuleţ la London Eye, altul pe Tamisa în croazieră la Greenwich. Eu în croazieră.

Dacă vii în Londra, croaziera pe Tamisa e OBLIGATORIE. Eventual cu City Cruises, parcă, (ceva cu roşu care are navele botezate Millenium of Peace) fiindcă echipajele vaselor joacă rol şi de ghizi. Cu umorul englezesc tipic. Şi îţi prezintă clădiri şi pub-uri de lângă Tamisa, istorii, tot tacâmul (won't spoil your fun:P). La final ne-a rugat să le dăm nişte bani motivând că "tomorrow's friday night, and we're going to get a few more pieces of history from London's pubs to share with you" (sau ceva în genul). Măcar a fost sincer.

Seara ne-am retras şi am vizitat Tesco-ul de lângă hotel, şi am aşteptat ghidul...

"Viaţa e frumoasă când există Lars Ulrich :D

23 iulie 2008. Ok, fraţilor, azi e ziua cea mare. E adevărat că nu mă aşteptam ca a doua revenire a Maeştrilor să fie însoţită de ploaia aia (maybe God does not like Metal...rău face), dar asta e ..ironia sorţii.
Am intrat pe stadion enervată de tot ce putea să mă enerveze numai pentru că îmi era ciudă că ploua. Dupa vreo oră jumate mi-am dat seama cît de penibilă putea să fi fost răzvrătirea aia…
Trupa de deschidere, The Sword, a fost ok, a sunat acceptabil.
Să intrăm însă în miezul problemei.
Intrarea pe scenă a celor patru magnifici a fost anunţată de deja celebra temă din The Good, The Bad and The Ugly, moment în care 24000 de extaziaţi au început să nu mai simtă picăturile de ploaie. Creeping Death deschide showul fulgerător de frumos. Piesă clasică, la fel ca întregul playlist (thanks, Metallica!  ). Regret enorm că nu am putut face headbanging ca la carte din cauză că eram înfofolită în tricou, hanorac, încă ceva şi o pelerină de ploaie...:|. Urmează alte arhi-cunoscute precum Ride The Lightning, Harvester Of Sorrow, Sanitarium (genială), The Four Horsemen, And Justice For All, No Remorse, Fade To Black (de când visez să o aud live 8->..vai vai vaaai….:X)
Master Of puppets (o fredonam în minte în drum spre stadion ….MASTER, MASTER, WHERE’S THE DREAMS THAT I’VE BEEN AFTER?), Whiplash, Nothing Else Matters (ochi umeziţi bine la “Forever trusting who we are “… ), Sad But True (clar printre preferatele mele de la Metallica), One (cu efecte pirotehnice care mi-au amintit de concertul Kiss din mai). Hetfield a încercat apoi cu greu să plece de pe scenă (yeah, sure, de parcă nu ştia că va reveni :)) ). Publicul, la înălţime pe toată durata showului, pur şi simplu semăna cu un copil care se agăţa de haina unui om pe care îl ruga sfâşietor să îi cumpere bomboane :D…Really :))… Aşadar urmează Enter Sandman (stadionul izbucneşte), Last Caress, So What şi Seek And Destroy pe care o tot aşteptasem.
La sfârşit s-a aruncat cu pene şi cu beţele lui Lars (LARS!LARS! LARS!). Nu m-am ales nici cu una, nici cu alta :)).

Concluziiile?
1.A doua venire a celor de la Metallica (la primul lor concert aici nu am fost) a fost de-a dreptul explozivă, genială, superbă, extatică şi euforică. Kirk fermecător ca întotedeauna, Lars veşnic tânăr, James si Robert la fel de simpatici :)).
2. Îmi voi purta tricoul cumpărat de la  Metallica la concertul Maiden şi pe oriunde pentru că sunt very very very proud de el :D
3. Dacă îl întâlnesc pe Ulrich pot să mor liniştită (mă rog…şi pe Page, dar asta e altp poveste :D)
4. Titlul este noul meu motto. :>
5. Concertul ăsta e cel mai bun pe anul ăsta împreună cu cel al băieţilor de la Kiss din Sofia.
6. Nu am răcit după ploaie aşa cum zicea pesimistul din mine („Pun pariu că fac cel puţin o laringită...”)
Ar mai fi de menţionat că la una sau două nopţi dupa concert am visat că îl îmbrăţişam pe Lars, ceea ce a dat naştere unei adevarate pasiuni obsesii pentru domnul “Mâini Magice” :D  :X "

Duminică, 20 iulie, m-am trezit cu noaptea-n cap şi am suit la maşină, că la ora 6 seara trebuia să fiu în Alba-Iulia ca să prindem autocarul (eu cu tata). Şi am apucat pe drumul Râmnicu Sărat-Buzău-Nehoiu-Braşov-Sibiu-Alba Iulia. Drum foarte lung, peste 400 de kilometri. Şi am pornit cu un Logan plin cu benzină şi cu bagaje. După Buzău, pe la Verneşti, am avut parte de un eveniment "straniu". Mai bine zis "inedit", că nu am mai avut parte de aşa ceva. Ora 9 jumate aproximativ. Trece pe acolo personalul de Nehoiaşu, înspre Buzău.

Idee esenţială - la vreo 10 minute înainte să treacă trenul s-a închis bariera. Şi cum a trecut s-a ridicat. Nu prea are logică - adică, să înţeleg că dă jos bariera fix când pleacă trenul din ultima staţie? Cam exagerată precauţie... Oricum, am continuat drumul paralel cu calea ferată, am trecut munţii pe la Siriu, pe la viaductele alea care par agăţate de munte... şi am văzut ultima comună din Buzău, Gura Siriului. Zici că e pustie. Da' au şi şcoală. 1-4 la comun. Oricum, e minuscul. Altă chestie. La Nehoiaşu, de partea asta a Carpaţilor, se termină calea ferată. Şi se termină altă cale ferată la vreo treizeci de kilometri, la Întorsura Buzăului. Dacă liniile astea ar fi unite, ar fi o cale directă Buzău-Braşov. Şi s-ar scurta extrem de mult drumul cu trenul din Transilvania spre mare. Oricum, e greu, da' sigur se poate. A fost şi un proiect de CJ la un moment dat. Şi de la Întorsura până la Teliu, în Braşov, e alt tunel lung, de vreo 10 kilometri parcă, aşa că nu e imposibilă construcţia unui tunel.

Anyway, ajungem la Braşov. Ca să schimbi din DN10 în DN1 spre Sibiu e o adevărată aventură (invers e şi mai şi). Cel mai cretin oraş posibil din punctul de vedere al amplasării indicatoarelor rutiere. Adică, presupunem că intri într-o intersecţie. Te-ai aştepta ca lângă semafoare să găseşti indicatoarele direcţiilor. Dar vai, nu-s! Sunt de-abia la ieşirile din intersecţii, aşa că e extrem de greu să te prinzi pe unde să mergi şi mult mai greu să te şi încadrezi corect.

Între Braşov şi Sibiu e crimă. Multe lucrări pe şosea, pe multe porţiuni e numai un sens al şoselei, cu semafoare, tot tacâmul. Mergi mult mai repede pe serpentinele şi satele lui DN10 decât pe acolo. Dar ăsta e doar începutul.

După ce am ajuns la Alba, am parcat maşina undeva, am luat bagajele, asigurările şi hop în autocar. Traseul Alba-Iulia-Viena (vizită şi cazare) - Bruxelles (cazare)- Calais - Dover - Londra (2 zile şi cazare) - Oxford - Warwick - Stratford - Manchester (cazere şi vizită) - Liverpool - Sunderland (la familii) - Londra (cazare) şi înapoi.

Revin mai încolo.

Şi urmează formaţia Primal Fear, de la nemţi. De băieţii ăştia nu am auzit până acum, da’ mi-a plăcut mult cum au cântat (deşi am avut, iarăşi, ghinionul să stau „în boxă”, chit că în spate. Cum spuneam, m-au impresionat „într-un mod pozitiv” şi cred că o să îşi facă loc la mine în playlist. După ăştia altă pauză, deja se lasă întunericul.

Ora 10 seara. Apare mutra lu’ Nostradamus în spatele scenei. Ochii roşii, sculele Judaşilor pe o „cetate”, eu mă uitam la ceva de sub tobe care părea un fel de lift. Mă aşteptam să iasă de acolo Rob Halford pe motor. Îşi fac băieţii apariţia pe scenă, Halford nicăieri. Da’ apare o chestie strălucitoare cu o „cruce” (faimoasă deja) în mână pe unul dintre turnuri. Roooob Haaaalfoooooord însuşi, cu gluga peste cap cântând „I am Nostradamus...”. Mi-a plăcut ăst „intro”, deşi mă aşteptam la Electric Eye mai întâi.

După ăsta începe un riff deja clasic, cel de la Metal Gods. Me likes. Da’ la toate reprezentările live, chitara lui KK Downing (Flying V-ul care are inserţiile pe grif „K”, de-asta am presupus că e el) când execută rifful de după „Meeeeeeetal Goooooods...” e dată prea încet. Şi e păcat, că mie ăla îmi place. Mă rog, părerea mea. Cântă băieţii multe, de la clasice („Breaking the what? BREAKING THE WHAT? BREAKING THE LAW!!!”) la Nostradamoide („Messenger”, în care Halford apare pe un tron cu un toiag în mână).

Două lucruri despre Halford. Unu - cum face de schimbă aşa de repede gecile? Doi - is it just me sau omu’ chiar aduce un pic a preot?
Din ce am mai auzit - Rock hard, ride free, You’ve got another thing coming, Sinner, Painkiller... Nu am auzit însă Judas Rising, Turbo Lover sau Love Bites, da’ fu tare.

Au mai fost trei lucruri care mi-au plăcut. La un moment dat apare în spate un ochi mare şi albastru (evident, nu m-am prins ce e cu el). Şi-n lumină începe rifful de pe Hellion, continuând cu Electric Eye. Apoi, mai târziu, dispare iar Halford, în spate apare „sigla” Priest în culorile de Union Jack şi se aude un duduit. Eu nu m-am prins ce e decât după ceva vreme, da’ era tipu’ pe motor ieşit din „lift”. Too cool. A urmat Hell bent for leather. Mă aşteptam şi la un Turbo Lover da n-a fost să fie. Şi m-am bucurat mai mult (de, naţionalistul din mine) când Halford a luat un steag al României şi şi l-a înfăşurat de gât. Şi mai apoi de motocicletă, da’ mi-a plăcut mult faza.
Per total, un concert de 10. Ăştia de la Judas fac un show pe scenă superb. Pozele-s proaste că-s făcute la zoom maxim fără lumină, so...  now we wait for Iron Maiden.

Cea mai evidentă asemenea evoluţie mi se pare a fi la Empire Earth. Fan Age of Empires 2 fiind, mi-a plăcut foarte mult EE 1. Multe age-uri prin care avansezi, multe unităţi, multe civilizaţii, foarte complex, dinamic şi... "ne-plictisitor". L-am jucat extrem de mult şi pur şi simplu nu mă săturam. Apoi a venit expansion pack-ul, Art of Conquest. Sau ceva în genul. Care mi-a plăcut, dar părea "din topor". Ducea lipsă de finisaje şi dacă e să fac o comparaţie, nu a fost pentru EE ce a fost The Conquerors pentru Age of Empires.

Apoi a venit Empire Earth 2, pe care l-am jucat puţin, fiindcă nu dispuneam de resurse mari de sistem. Dar ştiu că nu m-a atras prea mult. Şi aici judec mai mult după gameplay şi feeling decât după grafică. Avea acel "ceva" care îl făcea oarecum plictisitor. Nu era un joc prost, da' nici la nivelul primului nu se ridica. Recent am făcut rost de EE 3... o surpriză cu totul neplăcută. Nu numai că are o poftă nebună de resurse, da' nici nu mă atrage. Dacă pe primul îl jucam aproape nonstop, pe ăsta l-am încercat o dată şi mi-a ajuns.

La fel a fost şi cu Age of Empires, într-o măsură mai mică. 2 este clar regele strategiilor, e superb. 3-ul în schimb coboară spre mediocritate, tot fiindcă are acel "ceva" care plictiseşte. Oare să mai aştept 4? Sau Starcraft 2? Sau Half-life. Primul a fost superb. Opposing force la fel. Blue-Shift a fost frumos dar cam din topor. 2 nu m-a impresionat foarte tare...

Tot jocurile clasice sunt cele mai bune, părerea mea. Că doar nu degeaba sunt şi acum gustate din plin.

Concertul mi-a plăcut destul de mult, deşi uneori mi s-a părut sonorizarea cam proastă la partea de vocal, sau poate o fi fost fiindcă stăteam fix într-o boxă... oricum, chitara lui Baniciu se auzea EXCEPŢIONAL. Iar acompaniamentul a fost superb. A cântat mai mult ce era pe albumul "Eşarfa" (pe care l-am luat de la intrare, se găsea cu 20 de lei), dar şi "şlagăre" mai vechi şi mai noi. A început cu "Tristeţi provinciale", a fost şi "Vara la ţară" şi "Vremuri", dar mi-a plăcut mult că am auzit şi "Cu tine-n gând", alt cântec care îmi place mult. Şi e şi pe album. A mai fost şi "Eşarfa în dar", care mă înmoaie instant, şi "Amintire", cântec pe care îl ştiu de la tipul cu care am făcut chitară (tot respectul pentru el:D). Din păcate, după Vremuri a trebuit să dispar ca să îmi pot prinde trenul...

Poze: