Politics a word for me is what...even i do not know that – sometimes I feel politics is a joke on human kind, On hearing the word politics, the first thing that springs to mind are images of government, politicians and their policies or more negatively the idea of corruption and dirty tricks. Aristotle truly said "Man is by nature a political animal" but now I feel the politician have become animals. Politics is the means to creating a more organised and peaceful society, by providing methods to resolve conflict that naturally occurs between men, but seeing my true bollywood movies and how politicians have a very large role in all the crimes possible from terrorism to riots, I feel sad  and think does it make sense should I vote or not. but I did once still remember among us 4 brother and sister only I went to vote luckily because of connection did not have to wait in the long queue. I remember in my house only my mom and dad used to vote and as they were congress followers I followed into their footsteps and became a congresses without a thought what are they doing for me or will do for our country. By the time I really starting understanding the politics and what good and bad.  I moved here to NZ. Here again this is the year I have to vote and it is compulsory so now what again I am on zero, do not know who is good or bad and also do not want to know but I do hear my frendz saying hey mom and granny will vote labour as they our good and have been doing it from years I will do the same. I was like what a relief they are doing the same thing. The thing I am bothered is who will give us good tax cuts and good budget who ever does that is who gets my vote.

 Thanks god I do not have to do in pin safety pin.... 

vezi daca deschizi ochii. vezi si cu un ochi. fie stangul. fie dreptul. si vezi chiar daca ai amandoi ochii inchisi. stii sa rogi ceva pe cineva. a ruga. a cere. a refuza. a primi. ce vezi? si ce auzi? discrepante, dislocari, diminuari, diferente. daca inchizi un ochi (asa cum spunea marele poet national...) vezi sau crezi ca vezi lucrurile mai mici decat sunt daca i-ai vedea cu doi ochi. daca ai avea un milion de ochi, ai vedea oare ce nu reusesti sa vezi cu cei doi ochi din dotare? imagineaza-ti ca vezi cu un milion de ochi culoarea ta preferata sau obiectul de care te-ai atasat candva. te coplesesc. mai inchide din ochi, redu-i la jumatate. sau pastreaza doar unul deschis si nu uita raportul. acum deschide brusc, te loveste ceva pana in colturile neumblate ale mintii? te doare ceva? ACUM VEZI? exerseaza zi de zi. si maine fara cravata te rog. nu te (ma) mai minti...

Us women need to know WE EXIST as much as guys do in society, and in the world. 

We need to SEE WOMEN as often as we see men in all areas of society

We need to know WE ARE AS IMPORTANT as guys are. 

We need to know that we are AS NECESSARY to all aspects of society as guys are.

We need to know that OUR VOICES ARE HEARD as frequently as guys voices.

We need AS MANY GREAT FEMALE ROLE MODELS in the media and in the public as guys have (by "media" I include film, books, TV, music/singers/bands - by "public" I include politicians).

We need to know that we are NOT OTHER

We need to know that we are NOT PERIPHERAL to society (any longer),

Instead, we need to know that we are EQUALLY CENTRAL in every aspect of society as men are.

That MEN and MALE are NOT THE NORM

The male voice needs to be seen no longer the generic gender-neutral voice of “human-kind” but as a gendered male voice the same way as the female voice is  seen as a gendered female voice.

Într-o maşinărie cu marjă de eroare, cineva încearcă să-şi facă loc să strige în gura mare că zilele nu se trăiesc pe fast forward. Nici amintirile, nici pariurile cu tine. A fost aşa de mult soare azi. M-am aşezat pe jos şi am compus versuri fără noimă, vreau să cred că niciodată mintea şi sufletul nu mă vor părăsi. Am băut un pahar de apă. Şi am văzut câţiva, grăbiţi, idioţi, fără fantezie. Cred că uneori e trist să trăieşti. Sau nu?

All right, so here goes.  I have talked about ley lines and energy on the planet.  There is energy known and unknown to science.  The refusal to acknowledge it with respect still amazes me.  So, my point. There are things in Nature that man or beastie - will not go near!  These places are known as vortexes. They are located around the globe.  This is where the magnetism is so great time does not exist, the gravitational pull is highest, and the areas seem to void of life.  These areas are connected to something man has been lead to believe does not exist - that it can't exist - these are portals.  These are portals that will have an effect on you in some physical manner.  It's not like you are going to walk through them and be somewhere else, but it has an effect on you.  Why do the animals not go through it -- ??? They know.  Amazing how we have ignored. Um.. ..... Onward!

Now, what happened after the test of the atom smasher?  Did anyone notice?  There were three earthquakes - yes chalk it up to a coincidence if you want but when you are paying attention you will notice these things.  The earthquakes started in Iran - and went counterclockwise - and the sizes of them were over 5.5 on the Richter scale.  This is not a good thing.  Why?

When we as a species refuse to acknowledge other possibilities of existences - on the Otherside (the seen and unseen)- we open portals that should not be open.  We opened a door, if you will.  What comes through cannot be seen, cannot be categorized, and cannot be stopped by "conventional methods".  Other than what has been reported to the media - I will almost guarantee you - the scientist there "feel" a very bad presence.  Just because you don't believe and/or refuse to except, does not mean it isn't there.  (Examine it through the concept of "good and bad" angels.)

Now, there was enough power to finish punching a hole through the balance on this side.  I want you to Look and See - what has happened in the World since September 9, 2008.  The most mundane or skewed news reports too need to be looked and seen and reviewed.  Follow the trail - It is only a beginning.

This song was produced by Oxfam International, written by Nugie and sung by The Voices of Indonesia as an attribute to climate change and its impact to humankind.

Si in ochi doar nepasare

asculta linistea cum se naste din refrene

apuca toarta si descult, lasa pe calcai o potrivire

ori de cuvinte ori de fire

ori de iarmaroc la mijloc ori de apa cu stafide.

O singură canistră şi un degetar. Când apar norii, fără să mai you got music in your shoes, mă văd în ochii tăi şi te întreb where the heck should I know who is  pe umărul meu. Nu cred că reuşesc să mai vreau ceva. Whenever I run towards incoming breaking rules, mă desprind de voi şi de toţi, mi-e silă, I would embrance any other beliefs. Şi e prea devreme să renunţ să-mi mai doresc ceva, but see you all  make me throw up. Dragostea există, împlinirea se poate, viaţa are valuri. See, one can dive into the black holes of the universe, trying to find answers and viaţa lui se poate transforma într-o big, tasteful failure. Hence, I don't find the reason to let go all your plans, mai mult, să treci neobservat. Am tot ce vreau, o canistră şi un degetar, sunt îndeajuns de vie să râd sau să mă arunc pe val.

S-a trezit într-o dimineaţă cu un chef nebun de fericire. A inventariat toate agendele şi toate feţele cunoscute, şi-a privit degetele, s-a pipăit îndelung pe torace. Inima, acolo, bătăi zdrang zdrang. Ei, ce nebunie mai e să fii viu şi să vrei fericire. Cu atât de mult elan, deschise fereastra şi se lovi de o lumina clară şi perpendiculară. Ea, din pat, îl privea complice. M-ai aşteptat ieri la colţ? Nu, răspunse el sec şi convingător. Te-am întâlnit din îmtâmplare şi trebuie să trăieşti cu asta. Nu mai aştept pe nimeni. Dar cum? În fiecare dimineaţă mă trezesc cu un gust dulce în gură, gust de struguri târzii. Şi mai ales cu poftă de a fi fericit. Aşa că nu trebuie să te superi când te voi da afară din patul ăsta. Trebuie mereu să alimentez dorinţa mea de fericire cu ceva nou. Dar de ce, nu poţi fi fericit cu mine, adică doar cu mine?

El se sprijinea într-un cot, fără să o privească, sincer vorbind nu-i păsa de suferinţa ei. La urma urmei, în viaţă trebuie să alegi: fericirea ta sau suferinţa altora. Şi îi răspunse, total imun la undele durerii ei. Nu! Şi nu mă pune să-ţi explic. De asta femeile nu pot construi imperii, se pierd în explicaţii. Fericirea mea e o piramidă, la care construiesc în fiecare zi. Trebuie să gust mii de degete şi să sărut mii de guri, să ascult mii de voci şi să miros mii de parfumuri de femeie. Vă uit pe toate a doua zi, nu-mi pasă. Ştiu că sunt fericit în mod constant, şi aşa mă resemnez mai uşor când o femeie mă înjură că nu i-am telefonat la aniversare. Nu ţin minte nume, nu trăiesc pentru ceremonii scârboase cu felicitări la miezul nopţii. Şi nici nu pretind să mă înţelegi. Poţi să crezi ce vrei. Dar nu mă sâcâi.Ea se ridică din pat, nu ştia dacă simţea furie sau doar uşurare. Se uită la el, lung. L-ar putea împinge pe geam, iar el s-ar rostogoli în aer, pentru câteva momente şi apoi ar cădea, zdrobindu-se de ciment. Sau ar putea să-l îmbrăţişeze şi l-ar putea iubi toată ziua, făcându-l iar fericit.Dar de ce? El îşi întinse braţele spre ea, îşi roti uşor corpul, apoi privirea prin lumina clară, în valuri de alb. Dar văzu doar un pat gol. Nu mai simţea chef de fericire. Nu mai simţea nimic. Nici lumina, nici pe el. Fericirea noastră sau suferinţa altora? Sau şi şi... Şi începu noaptea şi agonia, doar cu pauze scurte de respirat şi de răspuns întârziat.

Ea se ridică şi deschise uşa.

Ieşi afară că altfel fac o gaură în perete. Găseşte o cale să descifrezi cuvintele neînvăţate.

El, printre suspine. Tot ce am vrut, am încercat atâţia ani să-mi amintesc chipul tău. Tot ce am vrut a fost să stau în faţa ta, mut şi atât. Doar să mă laşi.

Ea, cu mâna pe clanţă. Te rog doar să pleci.

Ne despărţim foarte uşor de oameni, care în anumite împrejurări, ne stârnesc afectivitatea şi mai ales imaginaţia. Ne zidim nişte amintiri şi o luăm din loc. Amintirile sunt senzaţia pe care o ai atunci când nu mănânci o zi. Amintirile sunt ca nişte cartoane cu etichete, să ştii de unde să le iei, şi pe care să le pui în geam.

El a ieşit. Avea un gust amar, ca de pastilă neînghiţită, în gură. Ea rămase dincolo de uşă. Nu îi venea să creadă că oamenii chiar pleacă atunci când li se cere. Acum răsuceşte cheia în uşă, înainte şi înapoi.

Mă întrebam de multe ori de ce unii ne impun să ne schimbăm. Dacă eşti liber şi dornic de linişte, de ce ar trebui să-ţi schimbi statutul în ocupat cu cineva şi direcţionat într-acolo? Dacă ţie nu-ţi place carnea, de ce să guşti fripturi soioase? Dacă tu crezi că undeva şi cândva visul tu de copil se va împlini, de ce să crezi în bazaconii de oameni mari? De ce să minţi, de ce să renunţi, de ce să laşi de la tine, de ce să nu mai vrei? De ce să te schimbi? De ce să aştepţi flori şi promisiuni când ai destulă imaginaţie să le urzeşti din hârtie creponată? De ce să nu asculţi muzica ta franţuzească, veche, cu gust de vin? De ce să-ţi aminteşti când vrei să uiţi? De ce să ţipi, de ce să plângi cănd vrei să râzi? De ce să nu iubeşti un oraş, un copac, un soare, o poezie în doua versuri? De ce să schimbi lumea ta pentru a altcuiva?

wunderschön.

Alegerile pe care le facem sunt etichetele ce le purtăm pe braţe. Alegerile altora în privinţa noastră sunt crucile ce îi apasă în fiecare noapte.

Dacă mai ramâne ceva în care să crezi atunci când totul e negru şi fără capăt, atunci e acea putere supremă pe care unii nu ştiu cum s-o numească. Alţii o numesc, sub alte căteva nume, Dumnezeu.

Partea bună a unui voiaj printre oameni şi ifosele lor este că mereu întâlneşti feţe noi. Unii spun chiar că nimeni nu e de neînlocuit. E de aşteptat să nu fie chiar aşa, e doar o bazaconie propusă de vreun brand manager stupid. Oamenii nu sunt de neînlocuit. Oamenii nu funcţionează setaţi pe save mode sau pe defragmentare. 

Partea proastă a unui voiaj printre oameni este că mereu vei  căuta feţele pe care nu le mai poţi vedea. Uneori te apucă remuşcările şi te simţi mic şi anapoda. Uneori chiar ai vrea să te opreşti pe un prag şi să-ţi plângi de milă. Şi de acolo, de jos, restul ţi se va părea mare, ca un urs polar mişcându-se alene printre iceberguri plutitoare. Şi te ia frigul care se amestecă în gâtlej cu nişte vorbe nespuse şi cu nişte regrete sâcâitoare că lumea pe care o vezi tu nu e lumea la care ai visat. Dar nu îţi vei plânge de milă. Te vei ridica şi în naivitatea ta lipicioasă, vei crede iar în culori şi în promisiuni rumene. Ţi se vor vinde câteva vise la kilogram, cu care vei pleca acasă. Nu-ţi mai e frică de frig şi nu mai găseşti uşa închisă. Acolo te aşteaptă visele, planurile, albul, minunile. Şi cum mergi aşa printre oameni, tu cu tine, doar tu cu tine şi cu un kilogram în plus de vise, vei sări într-un picior, nerăbdător că o mână caldă te va ciupi de obraz şi te va scoate din întuneric. Şi de nicăieri ţi se va spune că viaţa e frumoasă. Te va bufni râsul, dar ce mai contează. Vei aştepta să se coacă vinetele, vei elibera toate angoasele prin vreo formă de artă, vei găsi un drum doar al tău. Vei născoci mii de motive să nu îţi plângi vreodată de milă sau să cazi cu faţa pe pământul aspru şi urâcios. Vei crede că tu cu tine egal se poate. Şi nu în ultimul rând, vei visa în doze industriale la ceea ce alţii cheamă de neînlocuit. Viaţă de neînlocuit.  Drum bun!

Poate. Pentru că. Pot să argumentez. Trebuie. Bună. Nu vreau. Lumină proastă. Evidenţa palmaresurilor. Stai. Hai să nu ne pripim. Ia o decizie. Ne înţelegem. Ştiu că mă vrei. Aici. Acum e timpul. Lasă-l să ţipe. Şi eu pic din pat. Câteodată. Portocalele nu sunt coapte. Adu-mi verde. Lasă să plouă. Nu pot să mă decid. Găseşte o soluţie. Repede. Mai repede. Dă-mi ceva. Orice. Uită ce a zis. Lasă uşa deschisă. E frig de mori. Călătorim peste trei săptămâni. Sigur că da. Află detalii. Aşteaptă răspunsul. Nu vorbi în timp ce vorbesc eu. Răspunde la telefon. Râdeam de genunuchii lui roşii. Şi nu te aştepta să-mi cer iertare. STOOOP!

Un milion de cuvinte spuse într-o zi, fără a spune ceva, cu adevărat. Şi nu cui trebuie. Un milion de cuvinte egale cu o tăcere usturătoare, prin care se tăvălesc aşchii de momente neterminate, fără a fi nevoie să spui nimic. Un milion de cuvinte şi un milion de oameni cu care altfel n-ai vorbi niciodată, despre a căror viaţă nu te interesează nici cât până la colţul străzii. În schimbul unui moment de adevăr scos cu un cleşte de oţel din burta peştelui peltic.  Printre un milion de cuvinte ce-ţi ucid creierul treptat, ca un picamăr într-un munte de sare infinit, se strecoară o secundă de tăcere goală ca o picătură de mercur, care cade greu în stomac. Şi rămâi fără respiraţie. Nu ştii ce să faci mai întâi. Doar să taci. Şi să nu mai auzi nimic. Doar liniştea picăturii de mercur care... Alunecă...alunecă...alunecă... vezi mâna de care ţi-era dor, vezi ochii întrebători ce-ţi aşteaptă răspunsul tacit, vezi mări de necuprins, simţi liniştea opacă, simţi că ai timp ...şi picătura se loveşte de zbârnâitul telefonului. Auzi ca prin vis un ţipăt brutal şi o palmă ţi le lipeşte de obraz. Şi tu, care încerci să resuscitezi momentul tău de adevăr neterminat. De bucurie şi de extaz. Extaz neterminat. Şi-ţi vine să plângi şi să te ascunzi în scorbura neterminată din sufletul tău ros de incertitudini...

Un milion de cuvinte ţi-e dat să ingurgitezi în fiecare zi şi să dai drumul iubirilor tale neterminate, poveştilor tale nenăscute, privirilor subexpuse, apropierilor neintuite. Un milion de cuvinte de ar croi o gaură în cer în care să-ţi ascunzi cealaltă jumătate de viaţă neîncepută... şi tu ai putea să laşi creierul pe pilot automat până la primul viraj periculos. Freeze.

I used to be a Tour de France Fan. But this was years ago, when Jan Ulrich was climbing up the mountains and excited many German couch-potatoes like me. Since then, many doping affairs have contaminated the Tour as well the whole cycling sport.

The reason why I pick up this issue, are statements by some marketing people of the Tour organization. They are astonished at the decreased interest in the current Tour. I am not. I am instead astonished about these marketers, being not appreciative of the people who used to be Tour Fans.

If you look at the Tour de France as a Brand, it has lost its Brand Purpose. It existed to create human heroes, and about believers like me, who were thrilled about their tremendous efforts and passion. But since people can’t be sure anymore, that Tour heroes are human heroes, the Tour has lost its reason for being.

Image: nytimes.com

Heres a pic of a boy playing with the water ball fountain.... his expression is just great... and i wonder if his T-shirt comes in my size @__@

Ştiam că o să mă întorc în locul cu furnici premolare într-o zi. Bărbatul cu pălărie grea şi gri mă aştepta pe un fotoliu, luându-şi notiţe pe un caiet vechi de 100 de ani. Ştiam că era acolo şi că desfăcea păstăi până se plictisea. Curăţenia trebuie să înceapă dinăuntru, se aplică un strat gros de detartrant, apoi se lasă vreo 15 minute. După care se pleacă pentru câteva ore şi se scrie o scrisoare către cel sau cea care te aşteaptă. Idiotule, deschide uşa că e plin de moluşte în creierul tău extracranian şi ceaţa asta nu are cum să-ti facă bine. Bărbatul cu pălărie grea şi gri se cufunda în viziuni terorizante de fiecare dată când mă aştepta. Îmi tot spunea, prin fumul de ţigară... Trebuie să încetezi să crezi în oameni şi în fapte deductibile şi impozitabile, sunt nişte minciuni gogonate. Trebuie să încetezi să te crezi altfel decât pleava, tot pleavă eşti şi tot un eşec pulverizat în timp rămâi. Ştiam că fiecare bătaie la uşă e un strop de speranţă în plus, ştiam că pot să cred tot ce vreau eu, să vină iarna şi să desfac păstăi pentru ghiocei criogenaţi. Orice despărţire înseamnă o revenire, înseamnă un impuls de suferinţă cronică, electrică şi obturizantă. Înseamnă o predispoziţie spre astenie gălăgioasă a echilibrului tău aparent. Bărbatul cu pălăria grea şi gri se lăsă pe spate în fotoliu. Privea în nicăieri şi-n pretutindeni, îşi freca palmele cu poftă, ochii i se roteau bezmetici în orbite. Era extaziat. Îmi spuse iar. Fericirea, dragă, e o stare suspendată de un moment imperceptibil, în care un hormon secretat de organismul uman descinde în creierul tău teşit de greutatea monotoniei zilnice. Fericirea e un dar, pe care oamenii normali îl aruncă la gunoi şi-l calcă în picioare, ca pe o cutie goală de bere. Fericirea, dragă, e o tortură care te înfometează de o altă fericire. Ea, fericirea e un POATE CĂ.  Şi câteodată e un POATE CĂ NU. Cufundă-te în cele mai adânci ape şi caută să rămâi cu tine, să te lupţi pentru aerul pe care îl expiri şi să-l foloseşti ca să ajungi la mal. Căci acolo te aşteaptă adevărata paradă şi acolo clocotesc roşiile culese târziu. Fericirea există doar dacă ţi-o propui în şedinţă. Şi aruncă gunoiul. Îşi lăsă pălăria pe ochi şi îmi tăie o factură rapid pentru fericirea mea de până atunci. Ai gustat, acum e timpul să plăteşti. Asta numesc acum un bun marketing developer.

Danish band

Atenţie la rădăcinile de copaci crescuţi cu ramurile invers.

Doi călători, absorbiţi de aventura cleioasă a călătoriei. Se aşează faţă în faţă. Nu au timp să-si spună nimic. E prea cald ca să-şi amintească drumul şi emoţia traversării timpului. Se privesc unul pe altul.

Undeva poţi găsi tot ce te aşteptai să pierzi. Surpriza te poate lua pe nepregătite şi te poate înghiţi. Lumea care se învârte în rotocoalele de fum de ţigară e cumplit de simplă şi de tăioasă. E un avorton ascuns în griuri.

Negarea unei idei vechi nu înseamnă revoluţie. Adică puteam accepta că pământul se învârte şi focile sunt mamifere.

Din privirea primului puteai cu uşurinţă desluşi un dispreţ fanatic faţă de aşa zisele valori. Cine mai ştie azi ce sunt valorile_ Poate doar râpe umplute cu cenuşă şi cu zăpadă veche, murdară. Primul scoase pistolul. Era hotărât. Aşa ne facem dreptate. Încet, pământul se curăţă de buruieni şi de castraveţi muraţi, un disc vechi de jazz se repeta obsesiv în timpanele celuilalt.

Toţii părinţii pământului se strânseră să-şi vadă copiii râzând în soare. Acum erau eroi. Şi pe cer se creionau poveştile lor de glorie, cu stindarde multinaţionale. Erau eroii lor.

Şi zbang! Glonţ după glonţ. Până la rădăcina. Lasă-i să plângă, să blesteme sistemul, să aibă coşmaruri, să-şi îngroape morţii în sicrie de fildeş.

Căci al doilea căzu neputincios. Accident fatal. Şi încă îl privea pe celălalt, cu iertarea menită să te facă să suferi ca un animal rănit, sângerând lângă apa spre care nu te mai poţi târî.

Undeva poţi găsi tot ce ai crezut că ai pierdut. Locul în care albastrul se amestecă în portocalii cutezători spre cer, locul în care minunile se întâmplă pe de-a-ntregul, locul în care poţi respira aerul cu iz de libertate. Locul în care eşti liber.

Dincolo de rădăcinile copacilor crescuţi cu ramurile invers se ascunde o poveste fără început. Dar cu un sfârşit previzibil. Ei sunt eroii lor.

Să calculăm... Pe hârtie cum... Ne agăţăm de idealuri şi de proiecţii fantasmagorice pe pereţii mulaţi pe gândurile noastre fărâmicioase. Credem cu tărie că avem timp pentru toate, pentru călătorii în jurul baloanelor de plastic, pentru verdeaţa pământului rulant, pentru clipe diluate în nopţi tributare unor răfuieli silenţioase cu trupuri semiadormite, pentru lumini colorate în zile fracturate de răsărit fantomic şi pizmaş, pentru o familie strânsă în jurul unei mese rotunde, punând ţara la cale şi gustând papanaşii rumeniţi, pentru linişte finită şi cu termen de valabilitate, pentru ordine zbenguită în lenjeria de corp şi în agenda opărită, pentru noi cu noi, pentru noi cu ei, cu ele, cu el, cu ea, cu ea şi cu el, cu ea şi alt el, pentru, pentru, pentru...Alergăm cu capul înainte în ziduri stropite cu alcool şi trecem printre ele, back to one. Back to one. Ne supraevaluăm posibilităţile de a ne încărca de sarcini complementare bunului mers al insipraţiei combinată cu expiraţie. O mie de direcţii şi o singură zi, ruptă în ore-călăi, în minute şi în execuţii ce ajută la fermentaţie. Fermentaţia creierului plus macerarea rămăşiţelor de suflet. Încă o dată, că se poate. Planurile pot aştepta. Şi într-un carusel ţeapăn şi fatidic, singura care nu mai poate aştepta e clipa noastră. Această clipă. Acum.