CEPAL crea red que difunde experiencias exitosas para alcanzar los Objetivos de desarrollo del Milenio

Para fomentar el intercambio de información sobre programas que contribuyen al logro de los Objetivos de Desarrollo del Milenio (ODM), la CEPAL implementó la Red de Intercambio y Difusión de Experiencias Exitosas para Alcanzar los ODM (Red IDEEA-ODMs). El sitio de esta red, ya incluye 100 actividades desarrolladas por 48 instituciones gubernamentales y ONGs de 17 países latinoamericanos. La red es financiada por la Cuenta para el Desarrollo de Naciones Unidas y está administrada por el Instituto Latinoamericano de Planificación Económica y Social (ILPES) de la CEPAL.

http://ideea.cepal.org/ideea/ideea.htm

M-am culcat fff tarziu, pe la 5:30, am pus poze pe blog, am reusit sa conectez telefonul cu laptopul prin bluetooth (trebuia pana la urma doar un firmware upgrade), am uploadat un video pe youtube, l-am postat si pe ala... M-am culcat... Si ghici la ce ora m-am trezit...  13:00...

M-am apucat sa spal... si am spalat... A trecut timpul... Am facut ce aveam de facut pentru meeting, adica am dezvoltat ideea mea... Ne-am intalnit c marius cu 5 minute mai devreme, am discutat ideile noastre si asteptam sa vina si ceilalti... N-au venit asa ca ne-am dus noi jos in bucataria unde credeam ca sunt (asta dupa 15 minute de asteptare) si uite ca erau acolo...

*** Nu vreau sa cred ceea ce incep sa cred, dar oare mi se pare doar mie ca astia incearca sa discute ideile LOR fara noi ? ... ***

Nu prea am apucat sa ne spunem ideile, etc. decat la sfarsit, cand a venit vorba de ceva asemanator. Am stabilit ca 3-4 idei o sa fie trimise superviserului nostrusa aleaga el pentru noi... Sunt tare curios daca lituanianul a trimis sau nu tot ce era notat acolo.

Sincer nu imi pasa care idee o sa fie aleasa, dar nu suport nesimtirea, adica sa nu fi trimis vreo idee sau sa fi fus in asa lumina ideile incat sa fie evident ce se va alege... Nu ne certam, dar e f tensionata treaba uneori... Mai ales ca inca nu am decis ce o sa facem...

S-a facut seara... Ne-am uitat cu marius la un film (Sunshine), care a inceput bine, dar parca s-a dus tot farmecul la sfarsit...

Luni m-am trezit la 5 pt tine (nu am reusit la 4) dar nu erai online asa ca m-am culcat la loc. M-am trezit la 8:45 si te-am sunat sa-ti urez bafta la examen. Iar m-am culcat... M-am trezit la 11:30, m-am dus la universitate sa semnez contractul pentru chirie... Guess what, nu aveau acolo contract, cica ori sa vin cu ala din  Welcome Envelope, ori o sa imi trimita inca un contract... Deci m-am dus degeaba pana la universitate...

Acum sunt acasa si invat pentru maine, pentru Project Management si trebuie sa fac si o tema / prezentare pentru poimaine, pentru OOA/D.

Te pup dulce ingeras, o sa-ti scriu curand. Love ya!

“If you really commit yourself to the idea, can you earn $1 from doing something you love?”

He then goes on to say,

“Very often people who are stuck in the pattern of doing work they dislike will shun simple opportunities to earn small amounts of money doing something they love.”

Hm.  Stuck in a pattern of doing work I dislike?  Check.  Shun simple opportunities to earn small amounts of money doing something I love?  Well…I don’t know about shun, but - no - I haven’t actually presented the opportunity.  Um.  Check, I guess.

I give myself plenty of opportunities to get paid for work I am pretty good at, but don’t care about.  And because I don’t care, I never push for more.  I don’t care if I do it again or not, and I simply move on to the next ‘opportunity’.

What do I love?  What do I care about?  I love writing; I love helping people; I love this blog. 

Steve Pavlina, you have thrown down the gauntlet, and I will meet your challenge, sir!  The goal?  Make a dollar doing something I love.  This is where you come in.  If you enjoy the awesomeness that is My Visual Arts Studio, please donate a lil’ somethin’ somethin’.

If 100 people would donate a penny, or 10 people donate a dime, if 4 people donate a quarter, or if 1 person donates a dollar - I will have met my goal…making a dollar doing something I love.

(if you're really commit to the ideea, click "DONATE" on the next page)

WORDPRESS does not want you to donate, but BLOGSPOT sure DOES !!!

And since I would never  leave my beloved readers high and dry, after I make my love dollar I will post a video of me dancing.  That’s right.  Me.  Dancing.  This way I get paid a dollar for doing two  things I love!  Because efficiency is awesome.

Even if you don’t donate, I think this would be amazing  to try in your own life.  A dollar.  For doing something you love.  Can’t be that hard…right?  I would lovelovelove to know how you earned your ‘love dollar’.  Please come back and share what is sure to be a pretty interesting story!

Still if you don't want to donate (cheap bastard) for all the effort spent to CREATE this INCREDIBLE visual blog, feel free to explore every part of it!!

© PERSISTENT ILLUSION   (but I liked it so much)

ASTĂZI 15 IANUARIE 2008 ÎN CEL DE AL 158-LEA AN DE LA NAŞTEREA POETULUI NAŢIONAL MIHAI EMINESCU (1850-1889) PENTRU MAI DREAPTA ŞI PERENA SA CINSTIRE PROPUNEM ÎNFIINŢAREA „FRĂŢIEI EMINESCU” PENTRU CA ACEASTĂ ZI / DAR ŞI ZIUA DE 15 IUNIE A FIECĂRUI AN ZIUA TRECERII MARELUI POET ÎN ETERNITATE / SĂ NE ADUNE PE TOŢI CEI DE AZI ŞI PE CEI DE MÂINE ÎN JURUL NUMELUI MIHAI EMINESCU CE SE ÎNCEARCĂ MAI MEREU A FI PĂTAT ŞI AVARIAT. NU SUNTEM O FRĂŢIE POLITICĂ. SUNTEM O FRĂŢIE DE SPIRIT LA CARE SUNT INVITAŢI SĂ SE ÎNSCRIE ŞI SĂ IA PARTE TOŢI BINEVOITORII ŞI TOŢI IUBITORII DE EMINESCU. SUNTEM ÎN ACELAŞI TIMP O ASOCIERE DE TREZIRE A TUTUROR SPIRITELOR ROMÂNEŞTI ŞI A PATRIOTISMULUI ÎN LITERĂ ŞI SPIRIT EMINESCIENE. ACEST EDICT SE DĂ PENTRU ISCĂLIRE ONLINE TUTUROR FRAŢILOR CARE SE BUCURĂ DE EMINESCU PLÂNG ŞI SE ÎNALŢĂ ODATĂ CU EL ŞI ÎN FIECARE ZI A POPORULUI NOSTRU ROMÂNESC DE PRETUTINDENI ŞI DINTOTDEAUNA.

Comitetul de iniţiativă:

ION MURGEANU

GHEORGHE ISTRATE

ION LAZU

Secretar general:

OCTAVIAN BLAGA

Nota bene: Iscălirile se pot face în dedesuptul acestui EDICT, pe site-ul Societăţii cultural-ştiinţifice AdSumus http://adsumus.wordpress.com
(click comments) sau pe adresa de e-mail a societăţii: ad.sumus@laposte.net. Adeziunile fraţilor noştri trebuie să conţină numele complet, adresa de domiciliu şi un număr de telefon sau o adresă de email. După a 101-a adeziune la prezenta iniţiativă, vom trece la alcătuirea STATUTULUI FRĂŢIEI EMINESCU şi declararea ei ca ONG. Vom solicita parlamentului, preşedinţiei, guvernului şi altor instituţii să se implice alături de noi în cinstirea activă şi la toate nivelurile a Numelui şi Operei POETULUI NAŢIONAL.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

un articol de Ion Murgeanu

H.-R. Patapievici îl suportă din ce în ce mai greu pe Eminescu, acelaşi Eminescu pe care Mircea Eliade îl presupunea, în urma unui eventual cataclism mondial, salvatorul rasei noastre şi a civilizaţiei româneşti, cu un singur volum de poezii scăpat ca prin minune

Mihai Eminescu debuta ca poet la vârsta de 16 ani, 1866, cu câteva poezii publicate de Iosif Vulcan în revista Familia de la Oradea, prilej cu care primul sau mentor îi va schimba şi numele, din Eminovici în Eminescu. Astfel se naşte legenda celui mai mare poet român din toate timpurile. Au trecut de atunci 142 de ani, timp în care Eminescu a fost urmărit pas cu pas de admiratori, şi citit ca poet, şi nu numai, de generaţiile succesive, întrunind toate superlativele. Calea afirmării sale a fost aparent uşoară, odată cu publicarea, în 1870, a primelor poezii la Convorbiri literare, revista Societăţii Junimea de la Iaşi, al cărei mentor era criticul Titu Maiorescu, iar redactor Iacob Negruzzi, fiul cunoscutului scriitor, Costache Negruzzi. Eminescu a avut şansa de a intra cu dreptul pe teritoriul imbatabil al elitelor culturale române din a doua jumătate a veacul XIX, şi de a fi asimilat de acestea, lăsând amintirea geniului romantic total exprimat, cu aura unui destin tragic, inconfundabil şi irepetabil. Prima jumătate a veacului al XX-lea va marca apogeul recunoaşterii şi cunoaşterii multiple a geniului eminescian. Generaţia anilor 30 a veacului XX, căutând să reformuleze ideea naţionalismului românesc, în mişcare, va găsi în ideile lui Eminescu un ferment, iar în marea lui poezie un criteriu moral absolut. Mişcarea intelectuală din jurul revistei Criterion, anii 30, cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica în frunte, va avea în Eminescu principalul reper. Lăsând în urmă tribulaţiile “politice” ale aşa zisei “generaţii fericite”, formate la Universitate sub vraja socraticului profesor de filosofie Nae Ionescu, iar în agora, influenţată de intransigenţa morală dar şi de acţiunea riscantă, a căpitanului Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, care cerea tinerimii sacrificiul suprem, în idealul unei patrii ce ar fi trebuit să strălucească “ca soarele sfânt de pe cer”, fericita generaţie va fi în curând victima motivată a “terorii istoriei” ,ce va arunca în neant România Mare, mutilându-i hotarele şi destinul, pentru următoarea jumătate de secol, şi până în prezent; fiind cea mai cumplită epocă din toată istoria României moderne. “Fericita generaţie”, în noile condiţiuni se va disipa, iar corifeii săi principali vor rămâne, după al doilea război mondial, departe de ţară, într-o rezistenţă culturală activă, dar şi într-o “fereală”, din ce în ce mai accentuată, faţă de propriul trecut, devenit nociv şi inadecvat, cu noile evoluţii politice ale planetei. Ideea naţională, care fundamentase principalele doctrine totalitare ale veacului, în recurs, de la Hitler la Mussollini, şi până la jertfitul căpitan al Gărzii de Fier româneşti, Corneliu Codreanu, va fi combătută acum, şi de comunism şi de democraţiile occidentale, ca fiind exagerată, sau chiar dezastruoasă prin aplicaţiile ei fasciste şi naziste. Genocidul evreiesc, pus în operă de Germania hitleristă, avea să creeze un precedent pentru societăţile post-totalitare, chiar atunci când la orizont apare un nou totalitarism, mai perfid încă, prin utopia doctrinei lui umanitariste şi egalitare, comunismul.

România lui Eminescu va fi una din victimele cele mai grav afectate de noul regim politic, infiltrat din Rusia leninist-stalinistă a Sovietelor, în toate ţările est-europene “ învinse” în cel de al doilea război mondial. Câteva decenii Eminescu va fi, în ţara limbii sale cenzurat, rupt în două şi-n nouă părţi, de pe textul lui tipărit, şi din manuscrisele de la Academia Română, refuzat ca exponent al României şi ca reper moral al românismului. Lectura lui Eminescu, în tot acest timp, chiar şi a poetului Eminescu, dar mai ales a jurnalistului şi filosofului, va fi întunecată de sincope şi intercalări, pentru a nu mai vorbi de noile interpretări ale criticii comandate politic a realismului socialist din aşa zisul “obsedant deceniu” al veacului trecut. Însă Eminescu va birui din nou, chiar dacă şi în noile condiţiuni ale unui “naţionalism comunist”confecţionat pe o reţetă artificială, şi pus în operă de ultimul lider şi dictator comunist N. Ceauşescu, printr-un fetişism aproape intolerabil. Şi cu toate acestea, alături de exagerări şi “lecturi false”, apare în epocă şi ideea unui “Eminescu-omul deplin al culturii române”, lansată cum ştim, în anii 70, de Constantin Noica, supravieţuitorul închisorilor comuniste din ţară, a grupului Criterion din anii 30, ce marcase profund interbelicul românesc de cea mai înaltă clasă şi gest cultural europeic sau şi european. În ultimul deceniu al dictaturii ceauşiste va fi dusă până la capăt tipărirea integrală a Operei lui Mihai Eminescu în ediţia ei academică, fiind pe cale şi tipărirea manuscriselor poetului de la Academia Română, dorinţa arzătoare a lui C. Noica, împlinită după căderea comunismului de acad. Eugen Simion pe timpul mandatului său de preşedinte al Academiei.

“Destinul a făcut ca editorul principal al operei lui Cioran să fie moştenitorul criptocapitalist al Editurii Politice din “epoca de aur” , filosoful Gabriel Liiceanu, produs al Şcolii de la Păltiniş.” Intrăm, astfel, cu această afirmaţie tranşantă, a criticului Theodor Codreanu (Bucovina literară, nr. 11-12 (201-202), noiembrie-decembrie, 2007, Suceava) în linie dreaptă cu noile realităţi ale interceptării operei eminesciene în post/comunism, şi cu ultima lectură, dacă putem zice aşa, a celui mai mare şi mai important clasic al literaturii noastre. Căderea comunismului nu-i va fi favorabilă însă geniului absolut al poporului român. Dimpotrivă. Eminescu, chiar dacă va continua să fie tipărit în tiraje de masă, de data aceasta, cu întreaga operă, necenzurată, interesul real pentru lectura operei lui Eminescu va fi simţitor scăzut; cărţile sale devin necesare mai ales în raft şi mai puţin sau deloc la masa de lectură. Şcoala îl va dezavua subtil pe poetul dificil de citit, interpretat şi înţeles de noii şcolari libertini şi anarhici, unele manuale alternative propunând un Eminescu la limita confuziei şi-al unor analize jenante. În marea trăncăneală ce va aţâţa gâlceava mai mult decât spiritele, după aşa zisa revoluţie din decembrie 1989, locul lui Eminescu nu mai are cum fi unul principal şi de frunte. Vom avea un nou fetiş eminescian alcătuit din citate şi din grandilocvenţă electorală, ceea ce Eminescu a urât cel mai tare la politicianismul din vremea sa. În configurarea unor elite, aşa zise “postmoderne”, din post/totalitarismul comunist şi ceauşist românesc, vom urma calea arătată de criticul mai sus citat, Th Codreanu, din Bucovina literară, eseul intitulat “Culpa Generaţiei fericite (I)”. Foştii discipoli ai filosofului Constantin Noica, din Şcoala de la Păltiniş, în curând se vor emancipa de fostul maestru, radicalizându-şi opţiunile în alt sens; Th. Codreanu face o paralelă interesantă între Criterion-ul anilor 30, cu Eliade, Cioran, Mircea Vulcănescu şi C.Noica la timonă, şi Grupul pentru Dialog Social apărut imediat după revoluţie ca mişcare intelectuală a societăţii civice, în frunte cu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, iar pe post de Cioran, fiind “inventat” un tânăr insurgent şi dizident post-festum, Horia-Roman Patapievici, “mim al filosofului cinic, în Politice, necruţător peste poate cu poporul român, minus dragostea cioraniană pentru Eminescu ( “ pe care şi un Budha ar fi fost gelos”, n.ns) .şi pentru România. Grupul putea spune acum literal: vrem altă Românie, alt neam! Iar de aici încep marile încurcături, căci gruparea nu era opera “hindusului” Nae Ionescu sau a “grecului” Nicolae Iorga, cum descoperea aiuritor Petre Pandrea, ci a kominternistului Silviu Brucan, stipendiată fiind nu de grecul N. Malaxa, ci de miliardarul ungaro-evreu George Soros. Ce-ar putea spune asta? Că vechea dispută între greci şi evrei în spaţiul românesc fusese tranşată în favoarea celor din urmă, la modul absolut, ca moştenire a vechiului Komintern. Ce contrast plin de ingratitudine! Să-i moşteneşti pe criterionişti sub umbrela lui Brucan şi Soros!”

Sau şi mai mult încă: să schimbi comunismul cu globalismul, care la o privire mai aplicată ar putea fi un fel de “aceeaşi Mărie cu altă pălărie”…Deşi, lucrurile nu stau tocmai aşa: ideologiile se despart dar contrariile se atrag prin aceeaşi duşmănie faţă de creştinism şi dispreţ pentru valorile tradiţionale sau omologate într-un clasicism naţional. Th. Codreanu analizează punctual noua situaţie, dând şi exemple aproape halucinante, pe lângă cele deja ştiute, cu apariţia unui număr anti-Eminescu, al revistei Dilema, ctitorită de Andrei Pleşu: “La aniversarea a 140-a a revistei Convorbiri literare şi a centenarului naşterii lui Eliade, în podul Casei Pogor, în mai 2007, profesorul universitar Nicolae Creţu mărturisea că unul dintre colegii săi de la Universitatea “Al. I. Cuza” a declarat public că îi este ruşine şi scârbă să se ştie de aceeaşi etnie cu Mircea Eliade! Iată până unde s-a ajuns cu logica maniheistă precreştină concentrată în principiul lui Adolf.”

H.-R. Patapievici îl suportă şi el din ce în ce mai greu pe Eminescu, acelaşi Eminescu pe care Mircea Eliade îl presupunea, în urma unui eventual cataclism mondial, salvatorul rasei noastre şi a civilizaţiei româneşti, cu un singur volum de poezii scăpat ca prin minune…Am amintit mai sus că Cioran îl punea pe Eminescu vis-à-vis de “un Budha” ce ar fi fost gelos pe mintea geniului român. Noul “Cioran”, Patapievici, “va dezlănţui un perfid atac” împotriva Poetului Naţional. Într-un articol publicat în anul 2002, în revista Flacăra, H.-R. Patapievici îşi dezvoltă întreaga sa teorie anti-Eminescu, mizând pe inteligenţa sa speculativă şi pe galeria noilor aplaudaci, care oricând vor fi prezenţi la demolări ca şi la “înmormântări”. Vom reda in extenso articolul D-lui Patapievici, din care, oricât de abil ar fi autorul, idiosincraziile faţă de Eminescu şi implicit faţă de români, nu pot fi eludate:

In noul an NaspaBucuresti va evolua. Vom pleca de la wordpress cu blogul pe un domeniu .ro.

Ne-am hotarat sa "coboram" in offline asa cum am promis la inceput. Punem la cale ceva evenimente si speram sa fiti cu totii implicati. Vom reveni cu detalii.

Vreau solutii. Dar m-am saturat sa le caut singura. Nu sunt singura! Stiu ca exista cel putin 2 oameni care gandesc asemeni mie: colegii mei - Mihai si Vali. Dar nu e suficient. Va vreau pe voi - gandind liber,admitand existenta unor probleme, alungand aceste aspecte neplacute, gasind solutii IMPREUNA.

Asa ca oameni buni ... cooperati. E pe gratis! Si poate aduce multe beneficii. Hai sa nu il mai luam pe NU in brate. Ne trage greu in spate... Dintotdeauna a facut-o....

Ce face Bucurestiul naspa? Ce nu il face, as spune eu. Unii vor spune ca sunt subiectiv si poate chiar au dreptate, dar acest blog nu este despre mine si parerea mea. Este o petitie online a tuturor celor ce cred ca Bucurestiul este naspa, si o modalitate a celor ce nu sunt de acord sa isi spuna parerea. Nu vorbesc despre orasul de altadata, cand cantam „Desteapta-te romane!" sau cand bunicii nostrii se plimbau pe calea Victoriei. Vorbesc despre orasul de la 7 dimineata in trafic, despre cei ce merg cu 41 sau cu metroul, despre bordurile gri sobolan si lista poate continua. Si se va continua. O vei continua tu sau altcineva ce descopera o situatie „naspa bucuresti". O situatie care iti provoaca disconfort, repulsie sau chiar scarba. Si daca nu esti singurul care crede asta vei fi sustinut prin comenturi, posturi pe alte bloguri sau macar o palma pe umar.

A venit momentul sa spui ce te deranjeaza, sa iesi in fata si sa iti spui parerea. Descarca-te de nervi, comenteaza (dar nu injura). Hai sa vedem ce nu ne place cu adevarat in Bucuresti si poate vom reusi sa ii facem pe cei ce ne propun solutii sa ne si asculte. (In cel mai rau caz putem porni un protest)

Vom invita in fiecare saptamana o persoana din media sau viata publica romaneasca sa isi spuna parerea. O sa vedem in sfarsit cati cred ca Bucurestiul e naspa. Vom comenta si poate chiar vom propune solutii, sau utopic sperand, vom fi si ascultati.

Tu faci Bucurestiul, tot tu poti sa il tragi si de urechi. Hai sa vedem ce iese!

Mihai

Constantin Noica, în paginile sale despre sufletul românesc, observă - într’o paranteză plină de dezamăgire faţă de “filosofia poporului român” în raport cu “înţelepciunea românească”- că: “(nu există nici măcar un termen românesc pentru ‘devenire’)”, lipsă justificată de el printr’un: “Poate pentru că nu avem o problematică a devenirii”; acest “Poate” derivă dintr’o gândire la fel de greşită ca şi aceea din paranteza citată.

Termenul românesc pentru devenire este aşezare: aşezare prin vremi; vremea, care curge neîntrerupt, aşează: aşează mereu şi mereu, fără ca omul să observe sau să ştie cum? şi de ce?, el îşi dă seama numai după ce aşezarea s’a împlinit ca realitate.
Tot Noica, în chiar paginile sale de început despre sufletul româ-nesc, spune: “Românul are un proverb, revelator în ce priveşte noţiunea de timp şi vreme: ‘Ceasul umblă, loveşte şi vremea stă, vremuieşte’. Vremea nu-i pare curgere, ci stare pe loc, fixitate, permanenţă. Vremea stă, vremu-ieşte. În limba germană a vremui (Zeitigen) are, dacă nu mă înşel, un sens concret de durată şi petrecere. Aşa se întâmplă, până la un punct, în accepţiunea pe care i-o dă Heidegger. La noi însă ‘vremea vremuieşte’ e tautologic. A vremui nu aduce nimic nou faţă de vreme. O repetă, o defineşte ca întâmplare, ca repaos. Românul mai spune: ‘Vremea vremuieşte şi omul îmbătrâneşte’. Numai omul devine; vremea stă. Şi nu stă pen-tru că ar fi un simplu cadru de reper pentru fenomene sau o formă pură a sensibilităţii, cum spune Kant. Ea e încă ceva con-cret, spre deosebire de noţiunea de timp (de la ‘tempus’), care e con-ceptual şi abstract. Dar e un con-cret nemişcat. E totul viu al lumii, privit sub specia fiinţei, nu a deve-nirii”. În toată această gândire a lui Noica în legătură cu “noţiunea de timp şi vreme” derivată din-tr’un “proverb românesc revela-tor” al românului - zice Noica, dar sublinierea îmi aparţine - el se înşeală. El se înşeală şi asupra sensului pe care îl are “zeitigen” în limba germană, căci “zeitigen” înseamnă “a (se) coace” - în fran-ceză “mürir”- “a (a)duce la matu-ritate” - fr. “porter ŕ maturité”. Aşezarea este un “concret” viu, mişcat, o categorie naturală pre-destinată. În grija acestei aşezări stau evoluţia (biologică şi fizică), selecţia naturală, mişcarea lumii în necuprinsul ei: Totul, predes-tinat.
După I.-Aurel Candrea, “a vre-mui, -ueşte, -ue = a fi vreme urîtă (cu ploaie, ninsoare, viscol etc.)”: “Iar afară vremuia, Şi tuna şi fulgera” (T. D. Speranţia, Anec-dote populare, I—III, Bucureşti 1892-1893); “când porcul umblă cu paie în gură, e semn că va vre-mui” (Şezătoarea, Revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare, I-XX, Fălticeni, 1892 şi următorii); “vremea vremueşte, timpurile se schimbă: ‘dacă ar fi adevărat ce zice lumea că pentru Feţii-frumoşi vremea nu vremueşte, apoi c’or fi trăind şi astăzi’ (Eminescu)”.
După Alexandru Resmeriţă, “vremui (a) v. V. vreme” = “A se face sau a fi furtună, vânt aspru, ploae cu lapoviţă, viscol (verb unipers. ca şi plouă”, etc.)”; “Vreme, s. f. daco-grec 1) a tuna, a trăsni; 2) timp şi măsură de timp: nu-i vreme de pierdut; cu vremea; 3) anotimp - vreme de iarnă, vremea culesului, seceratului; 4) adv. de vreme, de timpuriu, de dimineaţă. - Şi Slavii au cuvântul vremia, numai cu înţelesul restrâns, exact, de timp. Sunt puternice indicii că acest cuvânt a trecut dela Daco-Latini la Slavi ca şi multe alte vorbe, pentru că la originea lui, el arată o stare de timp rea, cu tunete şi trăsnete, de aceea în româneşte este şi verbul vremui, cu înţeles de a fi timp cu furtună, cu ploaie, sau cu viscol, ori cu lapoviţă, formă şi înţeles ce nu există la Slavi. Compusele slave arată numai timp de ex.: sovremenii, contimporan, vremen-no temporar, vremelnic” (în Dicţionarul etimologico-seman-tic al limbei române, Institutul de Editură “Ramuri” S. A. Craiova 1924, s. v.). Deci vremea, în cugetul ţăranului român, cuprinde timpul, ca şi spaţiul, pentru el timpul şi spaţiu sunt atribute ale vremei, aceasta o ştie el de când i s’au fost inspirat cuvântul pentru tot ce statorniceşte el.
Aceasta spune imediat că “a vremui, vreme” etc. sunt cuvinte autohtone geto-dace. În limba greacă veche corespondentul bremv (numai la prezent şi imperfect ¦bremon) are urmă-toarele semnificaţii: “I. 1. a bubui, a vui (a se /cu/tremura) vorbind de un val care se sparge (Iliada, IV, 425); 2. prin extindere şi posterior, vorbind de orice sgomot răsunător, de sgomotul armelor, de tumultul unei revolte; II. 1. a face să răsune vorbind de mare (Iliada, II, 210), de o furtună (Iliada, XIV, 399); 2. prin extindere vorbind de strigătele unui copil, ba chiar vorbind şi de sunetele lyrei” - înţelesuri cu totul depărtate de cele avute în limba română de cuvin-tele a vremui, vreme etc. Aşa dar, nu avem a ne îndoi, originea aces-tor cuvinte şi compusele lor sunt de origine cert autohtonă geto-dacă (în cartea mea Cine sunt Etruscii, în despărţimântul Selec-tio vocabula, printre o seamă de cuvinte “provenind din limba vorbită în străvechime de către strămoşii Românilor, Thraco-Geto-Dacii” am menţionat şi cuvântul vreme; acel selectio vocabula l-am publicat şi în Zodii în cumpăna, Anul 4, Ianuarie 1997, Numărul 1, pagina 28).
Fără să fie un sinonim al cuvântului vreme, termenul aşezare desmărgineşte şi desvre-melniceşte în sfera lui verbală vie configuraţiile naturale la care se ajunge prin continuă mişcare, nevăzută, sau bruscă după mersul, legile, sau fenomenele naturii sezisabile doar după - excepţii parţiale fenomenele brusce cir-cumstanţiale: cutremurele de pământ, stelele căzătoare, come-tele, fulgerele, ploaia, zăpada etc. - toate făcându-se “după hotărîrea dinainte a Aceluia care toate le face după placul vrerii sale” (Scrisoarea către Efeseni 1, 11 a Sfântului Apostol Paul). Am numit configuraţie acel proces de răsărire din lăuntru în afară, de la nevăzut la văzut, la forma con-cretă, la fiind - filosofic, la ontic - la fiinţă, la fiinţa om, proces pe care Dumnezeu-Creatorul lui l-a impus dinainte de facerea lumii “spre a-l înfăptui la împlinirea vremurilor” (Efeseni 1, 10).
Este pe cât se poate de limpede: “vremea vremueşte” nu e tauto-logic cum gândeşte Noica, ci ea împlineşte -îndreaptă şi schimbă, transformă, aduce la maturitate şi câte şi câte -, repet, după legile date (cf. Geneza /Facerea/) naturii dintr’un înainte de înce-putul ei şi după voia Creatorului. Vremea lucrează, nu stă: “Vreme trece, vreme vine...” - cum de a uitat Noica Glossa lui Eminescu?
Greşit gândeşte filosoful nostru şi când spune: “Ceasul care umblă loveşte, în timp ce vremea stă; omul care îmbătrâneşte, pe când vremea stă iarăşi”.
Acelaşi român care adineaori spunea “vremea stă, vremueşte”, zice, în împrejurarea de faţă “Badea stă şi lucrează la car”! Putem înţelege din această spusă a românului că “Badea stă”? Nici-decum. El lucrează. Dar ca să lu-creze, cugetă, cumpăneşte şi “stă” să lucreze: lucrează la car, la ceva, deci nu “stă”. Stă e aici gândire, proces nevăzut, mişcare lăuntrică insezisabilă dinafară. “Stă” întru a-şi asculta cugetul de unde îi vin legile lucrării la car. El cunoaşte aceste legi, dar nu trebue nici să se înşele nici să greşească prin neaşteptate stânjeneli. În această gândire  a ţăranului român,   “Badea”, prin logice alăturări, înlocueşte vremea, iar “car” - în cazul vremii - este onticul - “fiindul”- totul şi toate pe care vremea le aşează după legile firii întru “împlinirea vremurilor”. Când acelaşi ţăran spune “vremea stă, vremueşte”, el înţelege, în termeni similari de o adâncă şi frumoasă expresie, ceea ce un oricare altul, nepătruns de spiritu-alitatea universalului ce străbate  şi domneşte în gândirea ţăranului român, ar fi spus cu termeni obişnuiţi: “vremea stă şi lucrează la ale ei”. Se surprinde aici un fenomen unic - local - ce defineşte sufletul românesc. În sinea lui firească, de când Dacul păgân ce şi-a însuşit învăţătura lui Isus s’a fost numit Român, sufletul acestuia din urmă s’a pătruns şi s’a luminat total de spiritualitatea universalului în cuprindere divină: “Cine dar se află în Christos, este o făptură nouă; ce era vechi s’a sfârşit. Iată ceva nou a luat acum fiinţă” (II Corintieni 5, 17). Cel care ca individ sau popor şi-a însuşit învăţătura lui Isus este în realitate un om sau un popor nou prin faptul că în spiritul acestora s’a aşezat, întru nevremelnicie, o nouă înţelegere a fiinţei-om şi a lumii: o alianţă de credinţă întru Dumnezeu-Fiul. Cât de adânc  şi de exact s’a fost schimbat întru aceasta spiritul Dacului păgân se vădeşte în gândirea primelor comunităţi creştine româneşti exprimată când lapidar în pro-verbe, zicale, cimilituri, când în cântece de dor sau de jale proprii firii dacilor, când în balade, în legende şi în basme  -  toate   cele   câte  s’au  fost  păstrat  în  folclorul românesc  de  autentică  mare ve-chime, din chiar acea vreme dintâi a primirii învăţăturii Lui Isus. Este aici o gândire în care existenţia-litatea şi năzuinţa către o vieaţă apostolică, autentică, ideală - altfel spus, către un mod de vieaţă în conformitate christică a omului în lume - cuprind inviziuni (echiva-lente revelării transcendente la măsura omului dac român) de o netăgăduită frumuseţe spirituală, în sens creştin; o gândire cu totul alta decât cea păgână (geto-dacică), o gândire proprie duhului în care din poporul geto-dac s’a fost format poporul român. Aşeza-rea în acea stare sufletească ce determina vieaţa de toate zilele în comunitatea românească creştină primitivă - sau cum a spus cel ce merita şi merită a fi numit “Evanghelistul Românilor”, Mircea Vulcănescu: “întoarcerea la noi înşine” (în Despre spiritul românesc) - este datoria noastră majoră. O datorie de neam, de trăire de  manifestare cultural-filosofică, de manifestare în istorie. Căci “ţara mişcătoare şi neaşezată”, cum cândva, s’a rostit despre ea - deloc “denigrator” cum s’a spus - “Simion dascălul din satul dumisale Roşiiaci”,  “copist şi interpolator”,  “adnota-torul cronicii lui Grigore  Ureche”,  trebue  să  fie  aşezată în hotarele  ei etnice, pământeşti, geografice fireşti şi în cele spirituale, sufle-teşti, fără alte margini decât acelea date de Dumnezeu. Nu gândesc la o stare triumfătoare cum aceea din timpul strămoşilor noştri aflaţi sub sceptrul de Basileu ţinut de mâna puternică şi hotărîtă a lui Bure-bista - către ea, pentru a-i cere aju-tor împotriva lui Caesar, s’a în-dreptat acel Magnus Pompeius (ce avea să fie învins la Pharsalus şi asasinat în Egipt) - sau din timpul de mai dinspre noi când Dacii se amestecară în luptele dintre Octavian şi Antonius, ci la una spirituală asemenea aceleia; care a dat lumii vechi a Europei şi a Asiei Minore, până dincolo de Mesopotamia, prima civilizaţie materială şi culturală /spirituală/, cu roadele ei: şi, nu în primul rând, grecilor antici: muzica şi arta, Zeii şi slova de comunicare cu ei - scri-erea -, ordinea echilibrată, portul, ştiinţa medicinei, astrologia, mate-matica, termenii începători ai filosofiei şi câte altele, transmi-siuni, ce abia acum, în timpul din urmă, se află pe calea de a fi recu-noscute, cel puţin în ţara noastră, altă dată majoritar îndepărtată de la adevărul istoric, căci, cum a spus Isus, peste tot se găsesc căr-turari “mincinoşi, lucrători falşi cari dau “mărturie împotriva lor înşişi”: purtând în noi adânc sentimentul venirii din: nevremel-nicie prin străstrămoşii noştri, născuţi ca neam (românesc) în spi-ritul creştin, nu ne putem afirma major şi autoritar în istorie, decât cunoscându-ne bine propria-ne istorie de început, o istorie  de tă-ceri şi fapte - de unice fapte - până în momentele dramatice când ne-a fost dat să ieşim din tăceri făptuind.
Cugetul ţăranului român -cuge-tul românesc - s’a format în aceas-tă cuprindere dumnezeiască a spiritualităţii universalului. Astfel, în limba română a sta are şi înţe-lesurile de “a face ceva”, de “a-şi petrece vremea făcând ceva” - manifestat: “călugării şi preuţii... statură în trei zile şi în trei nopţi spre rugă” (Haşdeu, Etymolo-gicum magnum Romaniae), sau nemanifestat: “stau de mă mir de unde voi începe a povesti pricina Evangheliei (Antim Ivireanul, Didahiile sau Predicile lui Antim); “a lucra de zor” - “Leşii la câmp n’au ieşit ce au stătut toată oastea la întărirea şanţurilor” (Miron Costin, Carte pentru des-călecatul dintâiu al Moldovei); “a fi pe cale de...” - “Sta să apună soarele după orizont, când vestea că ajutorul aşteptat a sosit vărsă sperarea izbândei şi un curaj nou în inima acelei mâni de voinici români...” (N. Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai-Viteazul, Editura “Muncă şi Lumină”, 1943, Cap. XVII, p. 105).
“Stare” - în o aceeaşi gândire - are în limba română mai multe înţelesuri; aşa, stare, printre alte sensuri comune, semnifică: 1) devenire -“a se preface, a deve-ni”: “...şi curtea şi oraşul Bel-gradul într’o mică de ceas au stătut cenuşe” (Miron Costin); 2) “oprire, popas făcut cu mortul, când îl duce la groapă” - “prima stare se face de comun îndată ce s’a scos mortul din casă afară” (Simion Fl. Marian, Înmormân-tarea la Români, Bucureşti 1892); “a fost scoasă afară, prohodită şi dusă cu stări, cu cântăreţi şi cu toată rânduiala” (Emanoil Grigorovitza, Chipuri şi graiuri din Bucovina, Bucu-reşti 1905); “clasă, categorie, condiţiune socială” -“un coşcoge vornic, un boier de starea întâiu, trebue să-mi dee cel puţin o păreche de straie... ca la o slugă credincioasă ce-i sânt” (V. Alec-sandri).
Aşa dar, încă odată: “vremea vremueşte” înseamnă vremea schimbă, aşează, nu stă.

Fragment din cartea ÎNTRU O FILOSOFIE CREŞTINĂ ORTODOXĂ ROMÂNEASCĂ ŞI UNIVERSALĂ, în curs de apariţie la SCŞ AdSumus.

eseu de Caşin Popescu

(prefaţa volumului ROMÂNII UN POPOR NĂSCUT CREŞTIN)

Istoria neamului românesc începe, de la prima ei literă scrisă în vremi nedesluşite încă pe de-a’ntregul, în duhul Învăţăturii Lui Isus. Pentru a-i lumina, acum, toate literele, nu se poate. Ci numai o parte din ele; celelalte, -câte toate altele,- fac nevoit apel la o judicioasă reconstituire; pentru aceasta, de folos mi-au fost şterţurile acelor vremi: cele pe care, pe acolo pe unde mi-a fost dat să ajung, tot căutându-le, le-am găsit, le-am curăţit de sgura adunată pe ele, le-am pus uleul timpului şi le-am reaprins ca să facă lumina cea trebuitoare primelor desluşiri... Astfel am putut vedea că Istoria neamului românesc începe -printr’un miracol-, din al optsprezecelea an al primului secol numărat de la Naşterea Lui Isus. Şi creşte, duhovnicit, sub Sfânta Taină a Cuvântului Lui Dumnezeu Cel rostit pentru prima oară de Fiul Omului în Templul din Ierusalim. O predestinare! Orice ins provenitor din acest neam -cel rămas credincios în sufletul şi în cugetul său pământului neamului său şi cerului care îl acoperă- este legat, din veac, prin nevăzute fire, indestructibile ce îl călăuzesc prin vremurile istoriei şi vieţii neamului său şi a lui proprii: în măsura în care neam şi om sunt clăditori de istorie. Această predestinare trebue înţeleasă şi conştientizată: trăind şi lucrând deplin în duhul acestui miracol primit ca dumnezeiască poruncă: trăind şi lucrând în sensul ei. Aşa cum se cuvine: cu tot cugetul şi cu tot sufletul: ferindu-le de muşcătura pitonilor satanei care înveninează liberul arbitru al omului, sau de siflele lor ispititoare cu care ştiu să dezidească vieaţa omului.

Neamul românesc este, la limita lui -istorică- din spre strămoşie, o răsărire -predestinată- din sămânţa neamului dac. Adânc înfiptă în pământul dat, de providenţă, lui. Din străvechimea ce i-a fost scrisă a se statornici pe el, să-l locuiască, să-l stăpânească şi să-l reprezinte: înrodindu-l, afirmându-l, apărându-l: sub soarele ce l-a încălzit şi i-a luminat stăpânitorii: sub cerul ce l-a acoperit până’n îndepărtatele lui zări fireşti, încântându-i sau neliniştindu-i stăpânitorii: sub cerul cu azururile de zi şi seninurile de noapte, cu puzderiile de stele, cu luna umblând palidă de căinţă pentru ce nu i-a fost dat să fie după soarele strălucitor, cu norii, cu furtunile de zi şi de noapte, cu fulgerele şi cu tunetele însoţitoare, cu vânturile de toate zilele, cu zăpezile ciclice, cu stelele căzătoare şi cele cu coadă, cu ploi şi curcubee arcuind pe cer toate colorile florilor într’o splendidă armonie de tăceri siderale... Pământul şi cerul cu văzduhuri şi cu nevăzduhuri: cerul şi pământul care i-au fost ales şi i-au limpezit cugetul şi limba, i-au făptuit credinţele, muncile şi rostul făcându-le trecut, tradiţie, legi, familii cu aşezări, cu obiceiuri, cu datini, cu port, cu poveşti, cu simboluri şi cu scrisuri, cu bune şi mai puţin bune, cu rele şi cu foarte rele, cu iubire şi cu pizme, cu bucurii şi cu suferinţe, cu trăiri laolaltă sau în singurătate, cu plecări şi întoarceri, cu toate cele ce sunt ale vieţii, cu moarte firească sau năpraznică, cu scurtimea sau cu lungimea vieţii, - toate, după cum cerul, pământul şi duhul ce li s’a fost dat. Aşa a fost să fie. A fost dat ca neamul românesc, ca niciun alt neam, să se’nrăsară din şi pe aceleaşi locuri avute’n înroditoare stăpânire de la stră-strămoşii lui: Geţii şi Dacii ce se ţin a fi fost din marele neam al Thracilor: cei ce s’au robit ei însăşi pământului şi cerului unde s’au fost aflat din a toată vechimea cea rostuită a lumii celei vechi. Căci ei au fost cei dintâi cărora, în cugetul lor, li s’a deschis această sacră, îndoită fire a lumii: cea de pe pământ, cu toate văzutele şi încă nevăzutele, şi cea din cer cu toate văzutele şi nevăzutele. Pe pământ au învăzut mâna zeilor, intervenţia lor supranaturală, - în cer pe zeul suprem: o împărăţie cu două regate supusă aceluiaşi mare zeu: ultimul lui nume, din ultima lor stare de păgânătate, Zalmoxis. Pentru a intra, de pe regatul pământesc în cel ceresc, era de nevoie a duce o vieaţa dedicată zeului, după legile date de el: cunoaşterea acestor legi comporta o iniţiere, o însuşire şi o supunere lor, de bună voie, în conducerea vieţii. Dacă pasajele în care Herodot şi, după el, Platon, vorbesc despre iniţierea întru obţinerea nemuririi, de la Zalmoxis, par neclare, prin lipsa unor detalii precise cum se ajunge la aceasta, este că acea iniţiere era strict particulară geto-dacilor -adică proprie lor- având caracterul unui “scenariu” (termen valorificat de Mircea Eliade) propriu, deci secret. Fără tăgadă însă este faptul ca Geto-Dacii trăiau preocupaţi de nemurirea sufletului pe care credeau că o pot câştiga prin bravură -gata să înfrunte orice pericol- şi dreptate, virtuţi morale şi sociale caracteristice omului superior sau, cum ar spune Lucian Blaga, proprii “unui suflet preocupat de cele mai sublime probleme”: bravura şi dreptatea -poate că ar trebui să adaog şi asceza monahală, practicată de mulţi dintre Geţi şi Daci- constituiau condiţii premergătoare iniţierii în “legile lui Zalmoxis” -necunoscute, Grecii le-au numit “misterii”- după a căror îndeplinire sufletul celui iniţiat se considera în cugetul lui nemuritor. Înnemurirea la Geto-Daci constituia o realitate “practicabilă” înduhovnicită, cum, pecetluitor, a zis Mihai Eminescu:

“Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumina,

Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă”.

Când pe pământul geto-dacilor a fost adusă şi auzită Vestea cea Bună, unul câte unul din acei Geţi şi Daci încrezători în mântuirea sufletului prin însuşirea unor învăţături şi reguli de vieaţă, unul câte unul, rând pe rând, familie cu familie, comunitate cu comunitate au îmbrăţişat Învăţătura Lui Isus. Din cugetul şi din sufletul neamului de Geţi şi de Daci a dispărut pe totdeauna Zalmoxis şi cu el tot ce i s’au atribuit ca regate ale Împărăţiei lui. Împlinitu-s’a astfel timpul legii vechi. Neamul românesc este o mărturisire a “împlinirii” acestui “timp”. Când şi cum s’au fost petrecut toate acestea, când şi cum au început a se închega, pur, din neamul geto-dacilor, neamul românesc şi credinţa lui în Învăţătura Lui Isus sunt temele prezentei lucrări. Rodirile acestei împliniri vor fi consemnate şi înfăţişate în rânduiala lor firească într’o lucrare osebită al cărei titlu, de generală cuprindere, s’a impus, -în a toată smerenia, căci trufia oriunde şi în orice fel s’ar manifesta, este unul din păcatele cele mai greu de iertat,- a fi: Întru o filosofie creştină ortodoxă românească şi universală: justificarea lui o dă însăşi fiinţa neamului românesc care apare ca o predestinare sub duhul căreia, -dacă bine o înţelegem,- liberul arbitru al fiecărui “mădular” (I Corinteni 12, 14), al fiecărui “om” deci, ce compune, întregitor, această fiinţă, “lucrează” -cum spune Sfântul Apostol Pavel despre el însuşi- “din porunca” primită în lumina Învăţăturii Lui Isus: astfel, ca fiecare “om” al acestui neam să ducă, cum spunea Mircea Vulcănescu şi cum el însuşi a dus, o “vieaţă în Duhul Sfânt” (Mircea Vulcănescu, Pentru spiritualitatea filosofiei I, Dimensiunea românească a existenţei I, Bucureşti 1992, p. 52).

Mulţumesc tânărului, cu zarea-i desmărginită de înălţimile albastre peste care neostenit străbate, Octavian Blaga din a cărui iniţiativa s’a publicat această lucrare de temelie: din pridvorul căreia, ca dintr’o tindă de jur împrejurul unei biserici, privind roată prin veacuri cu credinţă în suflet şi în cuget că “Isus a murit pentru păcatul nostru potrivit scripturilor şi că s’a îngropat şi a înviat a treia zi, potrivit scripturilor” (Corinteni 15, 3-4), m’am încercat să desluşesc din neclara vremilor-urzeală capătul firului pur al texturei neamului românesc.

Se înţelege că într’o astfel de cuprindere nu au cum intra, ca să capete cât de cât vreun loc structural, -fie şi pe-o margine de ţesătură,- puncte de vedere precum cele relevate (pe la începutul secolului XX) de istoricul român, originar din Braşov, Ioan Bogdan, ales membru al Academiei Române (în 1903), în discursul de recepţie unde a desvoltat cronologic -printre altele- şi istoriografia poporului român. Extrag de acolo partea cea mai de jalnică neştiinţă rostită de acest cercetător de vechi cronici moldoveneşti lipsit de clara lor rânduire în adevărul vremilor: “... Putem zice, fără exagerare, că nici nu poate fi vorba de popor român înainte de absorbirea elementelor slave de către populaţia băştinaşe română în cursul sec. VI-X”. Mai trebue să observ că, această marcă de neştiinţă a fost pusă, de către un alt istoric român, Constantin C. Giurescu, în Istoria Românilor, în capul capitolului “Slavii” (Vol. I, ed. Il-a, p. 210), unde, de data aceasta sub semnătura proprie, apare -în completare- o altă marcă a neştiinţei: “Suntem un popor romanic de coloratură slavă, după cum Francezii, Italienii, Spaniolii sunt popoare romanice de coloratură germanică” (ibid., p. 210). În loc de orice comentar citez ad hoc pe Petre Ispirescu: “te îngreţoşezi... de tâmpenia şi de gugumania cărturarilor şi a procopsiţilor păgânătăţii” (din Poveştile unchiaşului sfătos, 1907).

Ca plinire a unei părţi din legea cea veche pot spune, dupa Dorianul Okelos (Okkelos, Ekkelos, Ekkelas) din Lucania, probabil un elev al lui Pythagoras: “scopul acestei scrieri este justificarea veşniciei lumii (a Universului)”.

Menţionez că “scrierea” de care este vorba a fost scrisă în doriana veche şi tradusă în elină în timpurile byzantine; bizuit pe acest fapt am afirmat că Okelos este Dorian, originar Thrac de la Istru. Să fi vrut Okelos, prin aceasta manieră de a redacta în doriană acest “tratat”, să arate vechimea şi originea acestei gândiri antepythagoreică? -ideea unei “substituiri”, cum zice istoricul referent din Munster, Prof. Dr. Heinrich Börie în Der Kleine Pauly, Bd. 4, col. 270 (după Harder, XXI) nu poate fi de susţinut, ci mai de grabă se impune ideea sublinierii sorgintei acestei gândiri, cu atât mai mult, cu cât, Pythagoras, el însuşi Thrac (din Samos) şi-a putut însuşi această gândire specifică thracilor de la Istru, prin tradiţie (deci direct de la sursă). Ce se poate afirma însă (fără teama de a greşi) este că dualismul lumii şi veşnicia ei, ca gândire şi ca trăire (în ea) urcă dincolo de secolele în care au trăit Pythagoras şi neoplatonicienii care şi-au însuşit această gândire trecând la formularea ei filosofică (după Platon, al cărui “Dualism” filosofic porneşte de la concepţia lui Anaxagoras, thrac ionian din Clazomenai, în Lydia, /n. 500-496, m. 428 a. Chr./, care punea, întregul proces de naştere a lumii şi desfăşurarea ei plină de sens, pe seama unui spirit atotfăcător şi conducător dominant). De la Diogenes Laertios (VIII, 80) se deţine “o ficţiune” asupra acestui tratat al lui Okelos: anume că nu i-ar fi aparţinut, ci că l-ar fi primit de la un nepot al celebrului Archytas din Tarent -şi el, tot din neam de dorieni, fiu al lui Menesagoras (după alte ştiri, al lui Hestiaios, Thrac din Thessalia)-renumit pythagorician (din prima jumătate a secolului IV a. Chr. - Aristoteles a scris mai multe cărţi despre el)- considerat (de Diogenes Laertios) ca autor al importantului tratat: “ficţiunea” lui Diogenes Laertios porneşte de la o scrisoare falsificată a lui Archytas către Diogenes Laertios, ea se sprijină însă pe un fapt real, acela că Archytas îşi redacta “dările de seamă” în doriana arhaică (cf. R. Harder, Ocellus Lucanus, Neue Philologische Untersuchung, Berlin 1926, pp. 30, 149, 151, passim, retipărire Dublin 1966). Importanţa tratatului lui Okelos e mare: el mărturiseşte nu numai despre postularea de către Pythagoras -”Thracul din Samos”- a “veşniciei lumii”, ci şi despre existenţa unui pythagoreism în secolul al II-lea a. Chr., când se crede că a fost scris acest tratat. Susţinând principiul “dualismului”, filosofia lui Pythagoras devine o filosofie pozitivă a valorilor eterne aşa cum erau percepute după “legea veche”.

Deşi istoria desfăşurării şi înstatornicirii gândirii în vremile scurse în duhul “legii vechi” a fost fixată în îndestule modalitaţi şi surse de informare -multitudine lângă multitudine- ea nu oferă unanimităţii cercetătorilor o structură inatacabilă în propria sa fiinţă; deşi această istorie curge -de după “potop”- de aproape şase mii de ani -în ziua când scriu Trăirea predestinarii s’au împlinit trei luni din seara de când am intrat în anul ebraic 5764- se constată, în însăşi structura spirituală a fiinţei ontologice a acestei istorii, grave boli incurabile ducătoare la uciderea omului de către om. Ele se cunosc şi apar la lumină în îmbrăcăminte de adevăr: şi ca să dau un exemplu citez cartea lui Israel Shahak, Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică, Editura Fronde, 1997, din care se vede că spiritul lumii de sub legea cea veche, în care păcatul lui Cain (primul fiu al lui Adam şi al Evei), uciderea lui Abel, fratele său, nu avea pedeapsa spusă, este încă viu şi acţionează sub îndemn satanic. Ca din întâiul timp al înmulţirii oamenilor când satana îi urmărea cu ispitele lui în repertoriul cărora omuciderea constitue încununarea puterii lui: Homo homini lupus. Nu tot astfel stau lucrurile în cei aproape două mii de ani trecuţi de la “plinirea timpului” legii vechi şi îndreptarea ei după Vestea cea Bună. Istoria acestei vremi vădeşte deja semne de vindecare în structura fiinţei sale. Ele reies din primele documente şi dări de seamă christice în baza cărora s’au putut scrie primele istorii bisericeşti, cea mai cunoscută fiind a lui Eusebios, episcopul din Chesarea în Palestina începând cu anul 313 (născut probabil către 265, moare, ca episcop, în anul 339/340). Cât de importantă era socotită, în acea vreme, Învăţătura Lui Isus, prin care cel ce şi-o însuşea devenea un om nou şi bun, cu dragoste pentru aproapele său, şi aducea cu el o altă viziune a lumii şi o altă înţelegere a esenţei fiinţei omului, se constată din ansamblul evenimentelor descrise de Eusebios în a sa “Istoria eclesiastică”, ele impunând pe mai departe consemnarea lor pentru a fi cunoscute şi a se lua aminte. Dacă un Socrates -cel numit Scolasticul- scrie  (în şapte volume!), în Constantinopol, în timpul împăratului Theodosius II (născut la 10 Aprilie 401, mort la 28 Iulie 450), “Istoria bisericească” dintre anii 305 şi 439, şi dacă în acelaşi timp şi în acelaşi loc, Sozomenos scrie (în nouă volume!) “Istoria bisericească” -el o începe însă din anul 324 şi, ca şi Socrates, o duce până în anul 439-, aceasta arată că în lumea vremii se petrecuse deja şi continua să se petreacă o mare schimbare morală, o înnoire promiţătoare de un “mai bine” stăpânitor peste oameni şi în însăşi fiinţa omului. Anii din care aceşti istorici eclesiastici încep relatarea evenimentelor legate de desvoltarea bisericii creştine, nu înseamnă că înainte de aceşti ani nu a existat o astfel de biserică, deci o istorie a ei, respectiv a creştinismului demnă de a fi fost scrisă. Atât Socrates Scolasticul cât şi Sozomenos erau de profesiune avocaţi: oameni ai respectării legilor care impuneau, înainte de toate, sprijinirea, în scris, pe dovezi certe, incontestabile şi mai puţin pe tradiţii sau povestiri de la om la om, ei nu puteau consemna decât fapte certe -evenimente- necontroversate, lăsând de o parte tot ce putea constitui pricină de discuţii. Această afirmaţie se vede întărită de faptul că Sozomenos a scris un Epitom (rezumat al unor documente istorice), în două volume, asupra primului timp istoric al Creştinismului, aceasta se ştie indubitabil, însă ambele volume s’au pierdut. Explicaţia scrierii acestor două volume ne este dată de faptul că Sozomenos, originar din Bethelia, de la Gaza, a fost crescut de călugări, de la care va fi deţinut suma informaţiilor sale, bazate, de sigur, nu numai pe tradiţii orale, ci şi pe documente scrise, care s’au pierdut şi ele odată cu cele două volume ale Epitomului său. Acest Epitom este o excepţie în scrierile lui Sozomenos -şi am arătat de ce-, căci nici profesia sa, nici locul din care scrie nu-i permiteau să facă apel la tradiţii sau la surse orale, ori să umble după culegerea acestora, mai ales că acestea nu puteau fi aflate decât din locuri şi de la neamuri îndepărtate, cum -în particular- erau cele de peste Istru; în aceeaşi situaţie s’au găsit şi Socrates Scolasticul, precum şi toţi ceilalţi scriitori eclasiastici din primele secole creştine, când consemnarea faptelor ţinea de locurile unde acestea se petrecuseră: hotarele acestor locuri erau trecute numai în cazurile faptelor excepţionale, şi acestea nu au fost puţine, o dovadă este prima cronică asupra “creştinismului primitiv” de la Constantinopol -numită Cronica de la Constantinopol- despre care ştim numai că s’a pierdut, nu şi ce conţinea. Ce se poate afirma în această privinţă, este că manifestarea creştinismului a dus chiar de la începutul ei la acumularea unui mare număr de documente -mă refer la cele scrise (dări de seamă, inscripţii etc.)-, dovadă peremptorie “suma celor dintâi texte scrise” ce au constituit “primele documente ce au stat la baza lucrărilor sistematice de mai târziu, a Evangheliilor propriu zise”. Cele dintâi texte scrise au luat fiinţă, unele, având la baza lor fie Cuvântul Lui Isus auzit direct de scriptor sau de la vreunul din discipolii Lui Isus, şi fixat de el în scris -despre Papias, episcop în Hierapolis (oraş în ţinutul Kyrrhestike, din Nordul Syriei, situat în apropiere de malul vestic al Eufratului) se ştie că a fost auditor al Apostolului Ioan-, altele, tradiţiile/transmisiile orale a spuselor/cuvântărilor Lui Isus şi a acţiunilor Lui (călătorii, conversaţii, minuni). Sfântul Evanghelist Luca, însoţitorul Sfântului Apostol Pavel, spune că atunci când a purces la scrierea Evangheliei ce-i poartă numele, în care a cuprins şi date referitoare la vieaţa Lui Isus, pentru acestea din urmă s’a slujit şi de informaţiile din biografiile existente deja, în special pentru Genealogia Lui Isus; cum de altfel a făcut şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, a cărui Evanghelie scrisă în limba aramaică -după cum ne informează episcopul Papias: “(Matei) a orânduit cuvintele Domnului în limba ebraică, iar de tradus l-a tradus fiecare cum a putut” (citatul după Noul Testament, tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil Pascal, “Editions du dialogue”, Paris 1975, “Introducere”, p. 26)- pare să fi văzut lumina zilei “în jurul anului 50”. Acelaşi episcop Papias ne mai informează că autorul celei de a doua Evanghelii, Ioan Marcu, -creştinul de origine iudaică, văr cu misionarul Barnabas prietenul şi însoţitorul Sfântului Apostol Pavel, lângă care pleacă, în prima călătorie misionară a lui Pavel, dar de care se desparte, “de la Pafos”, spre a se întoarce la Ierusalim (F 13, 13-14)-, a fost “tălmaciul” credincios al lui Petru (în Întâia Scrisoare a Sfântului Petru, anume în “Încheiere”, Petru îl numeşte “fiul meu” /IP 5, 13/) şi că Marcu “a pus în scris tot ce a auzit în predicile apostolului privitor la faptele şi învăţatura Domnului”. Iar Sfântul Apostol Pavel, în “Epistola a doua către Timotei” îi scrie acestuia în cuvinte apriate: “Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile mai ales pergamentele” (II Timotei 4, 13; citatul după “Noul Testament” în “Traducerea Parintelui Grigorie /Gala Galaction/” din 1927; Timotei este cel mai apropiat discipol şi colaborator al lui Pavel -al doilea este Titu-, el a fost “convertit în decursul celei dintâi călătorii misionare la trecerea prin Listra”, iar la revenirea în Listra, la a doua sa călătorie misionară îl ia cu sine şi de atunci Timotei rămâne lângă Pavel şi primeşte importante misiuni de încredere). Numărul mare al acelor documente, -unele contemporane cu Isus,- diversitatea lor, importanţa lor, pledează pentru începerea Istoriei Creştinismului din anii Lui Isus din locurile în care a umblat şi a propovăduit, şi, mai larg, în lumea veche, din timpurile apostolice. Lucrarea de faţă arată că, Istoria Ecleziastică începe -primis initiis- cu anul optsprezece al primului veac de la sfârşitul calendaristic al lumii vechi, odată cu anul naşterii poporului român. Iar partea de organizare a Bisericii Creştine începe, cu necesitate, din clipa pornirii activităţii misionare a Apostolilor. În sensul acesta avem mărturia Sfântului Apostol Pavel, în aceeaşi scrisoare adresată lui Timotei (supra): “Sileşte-te să vii curând la mine. / Căci Dima, iubind veacul de acum, m’a lăsat şi s’a dus la Tesalonic; Crescent în Galatia, Titu în Dalmaţia. / Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de mare folos la slujbă. / Pe Tihic l-am trimes la Efes. / Când vei veni adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele” (II Timotei 4, 9-13). Din toate aceste detalii scrise lui Timotei reiese limpede că Biserica Creştină era temeinic organizată: cu locuri de adunare, cu slujbe, cu veşminte apostoliceşti, cu cărţi de rostire evanghelică: aceasta rezultă şi din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Titu 1, 5: “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit”. Felonul, de pildă, reprezintă haina cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul în curtea lui Pilat. El este veşmântul preoţiei ce se pune în timpul slujbei peste celelalte veşminte (astfel alcătuit ca să poata fi uşor îmbrăcat şi purtat). Sfântul Apostol Pavel a îmbrăcat acest veşmânt, în timpul slujbei, în Biserica Domnului, -de sigur,- pentru a aminti, în toată sguduitoarea ei tragedie, jertfa supremă a Fiului Lui Dumnezeu Cel Întrupat. Dăruire supremă. Izvor fericirilor “pentru credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi pentru cunoştinţa adevărului celui întocmai cu buna cucernicie”. / “Întru nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de anii vecilor de Dumnezeu care nu minte” (Titu 1, 2). Pentru care Sfinţii Apostoli au împlinit voia Domnului propovăduind Învăţătura Lui, precum stă scris şi în Epistola a doua a Sf. Apostol Pavel către Timotei: “Pentru care cuvânt, te îndemn să ţii aprins darul Lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele. / Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii, şi al dragostei şi al minţii sănătoase. / Deci, nu te ruşina de mărturisirea Domnului nostru nici de mine, care sânt în temniţă pentru el, ci, cu puterea lui Dumnezeu, fi partaş necazurilor Evangheliei. / El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după a sa găsire cu cale şi după darul ce ni-a fost dat în Christos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor, / Iar acum s’a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Christos Iisus, cel ce a nimicit moartea şi-a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin a sa Evanghelie. / Spre aceasta pus am fost propovăduitor şi apostol şi învăţător păgânilor” (în Timotei 6, 11). Insemnătatea acestor pasaje e mare. In primul rând, pentrucă se arată, aici, “pe faţă” un mod, (ne)condiţionat de trăirea predestinării. Apoi, că aflăm din ele că primii Capi ai Bisericii Lui Isus au fost Apostolii Lui. Aceştia au organizat slujbe (pentru arătarea realităţii adevărate a Lui Isus-Dumnezeu, a venirii Lui pe lume din nemărginita iubire faţă de oameni, a Invierii Lui şi a Înălţării Sale la Cer), au rânduit preoţi şi ajutoare, au instituit ritualuri pentru ca tot omul să vadă, să creadă şi să capete certitudinea acestei realităţi necesară existenţei lui pământene trecătoare şi câştigării celei cereşti, veşnice. Pentru toate acestea Apostolii au avut nevoie de documente scrise, autentice, redactate în chiar timpul când Dumnezeu-Isus umbla ca om printre oameni, şi la puţin timp dupa Învierea şi Înălţarea Lui la Cer: nu cât pentru ei care au trăit în preajma Lui Isus şi puteau mărturisi despre El, ci pentru preoţi, pentru ca ei să găsească acolo spre neuitare şi transmitere de încredinţare cuvântul lor despre cele ce s’au fost auzit de la Christos Isus şi văzute la El, despre minunile ce le-a săvârşit şi despre toate câte El le-a făcut în văzul oamenilor. Pentru aceasta a cerut Sfântul Apostol Pavel, lui Timotei, “felonul... lăsat în Troada la Carp, precum şi carţile, mai ales pergamentele”. Legat de predestinare -ca existenţă în sine, nu cum în modul desprins de mine din istoria de capăt a formării poporului român, (dar şi în acest mod trece valabilă predestinarea)- e important să observ că unii prelaţi creştini ortodocşi -printre cari, arătat ca mai valoros, este Părintele Dumitru Staniloae- neagă existenţa predestinării. “E de remarcat că doctrina predestinaţionistă n’a apărut niciodată în cuprinsul ortodoxiei”, zice Părintele Dumitru Staniloae. “Ea e specifică protestantismului şi cu deosebire calvinismului, adică tocmai popoarele care s’au dovedit ca cele mai active şi mai întreprinzătoare,  creind marile imperii coloniale şi comerţul mondial” (Dumitru Staniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie, Sibiu, 1942 / Bucureşti 1993, p. 93). Aceasta “este o imensă eroare”, ca să mă folosesc de propriile cuvinte ale Părintelui Staniloae (spuse în op. cit., p. 83; ele se potrivesc foarte bine întregei filosofii a lui Lucian Blaga). Oare cum trebuesc privite rostirile din Epistola Sfântului Apostol Pavel, către Galateni: “Dar când Cel ce m’a ales din pântecele mamei mele şi m’a chemat prin darul sau, bine a voit / Să descopere pe Fiul său întru mine, pentru ca să-l propovăduesc între neamuri, numai de cât - fără să mă sfătuesc cu nici un om” (Galateni 1, 15-16) sau cele din Epistola sa către Efeseni: “După punerea la cale cea de veacuri pe care a desăvârşit-o în Christos Iisus, Domnul nostru, ... Din care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ”, (Efeseni 3, 11 ... 15) sau cele din Epistola a doua -a sa- către Tesaloniceni: “lar noi, fraţilor iubiţi de Domnul, datori sântem totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu din început, spre mântuire, întru sfinţirea Duhului şi întru credinţa adevărului” (II Tesaloniceni 2, 13) sau cele din Epistola întâia sobornicească a Sf. Apostol Petru: “Care întradevar a fost orânduit mai înainte de întemeerea lumii, dar a fost arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi” (loc. cit., 1, 20), dacă nu ca adeveriri ale existenţei predestinării? Chiar şi pentru neamuri? Cred că nu împrisoseşte să mai spun şi aici că Tesalonicenii erau neamuri de Thraci înrudiţi din veac cu cei de la Istru: Dacii şi Geţii. Greşeala la noi -greşeala gravă la toţi cei care o fac- provine din înţelegerea -şi de aici definiţia predestinării ca: “Desfăşurare, înlănţuire fatală a evenimentelor, ursită, menire, soartă scrisă”, mergându-se până acolo, că sub “ursită” să se înţeleagă/definească: “Fata predestinată, orânduită de soartă ca să devie nevasta unui flăcău; soarte şi destin” (I.-Aurel Candrea, în Dicţionarul limbii române din trecut şi de azi, s. v.). Toate aceste înţelesuri/definiţii sunt surogate/produse capofacturate ieşite “din şcoala înţelepciunii omeneşti”, nu “cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt lămurind lucruri duhovniceşti, oamenilor duhovniceşti” (I Corinteni 2, 13), ele nu au nimic comun cu predestinarea de care vorbesc Sfinţii Apostoli, primitorii Logosului Divin şi propovăduitorii Lui, întru ascultare, oamenilor. Puterea şi durata existenţei româneşti -viitorul ei- ţin strâns de trăirea predestinării: de modul cum o înţelegem şi ne supunem ei.

Un asemenea titlu, scris în româneşte, apărut într-un jurnal românesc tipărit în exil, semnat de un român, pare, fireşte, să anunţe preocupări politice româneşti, pentru ceea ce se defineşte din ce în ce mai clar, ca trăire a fiinţei româneşti a neamului în Ţara din exil şi în exilul din Ţară.

Privit însă de pe scara istoriei lumii de azi, acest titlu se abstractizează şi se auto-impune definind o fenomenologie distinctă, specifică unor condiţiuni noi de existenţă a unui număr din ce în ce mai mare de naţiuni. El se înscrie – pentru istoric, pentru omul politic, pentru sociolog, pentru filosof, pentru antropolog, pentru etnograf sau pentru omul de cultură, ca şi pentru orice om ce simte şi acţionează sub energiile primite de la moşii şi strămoşii lui în cadrul colectivităţii originare – ca un titlu care, din cauza forţei “luciferienilor” ce au dislocat şi continuă să disloce, sub diferite forme, societăţi întregi din modul lor tradiţional de viaţă, tinde să devină general – cu un sens precis – căpătând de pe acum caracterul mondializării şi semnele duratei.

În polonă, în cehă, în ungară, în iugoslavă, în bulgară, în coreeană, în pachto, în toate limbile popoarelor desţărate, titlul subzistă ca realitate acută a aceleiaşi drame, având acelaşi conţinut.

Popoare ale Europei de Răsărit şi ale Asiei, popoare ale Africii şi ale Americii, acelea peste care, ca formă de guvernare instalată prin crimă şi forţă şi menţinută prin crimă şi forţă, stăpâneşte azi – de mai îndelungă sau de mai puţină vreme – o autoritate distrugătoare de libertate şi de conştiinţe, străină de aspiraţiunile naturale, venind pe toate planurile de activitate şi de dezvoltare a indivizilor “reali” şi a colectivităţilor “reale” în conflict total cu fondul lor etnic-naţional şi politic, se găsesc azi în Exil în propria lor ţară sau în afara ei şi caută să-şi regăsească fiinţa istorică a ţării, cu toate sfintele ei tradiţii şi drepturi, în care, cu simţ şi sevă din depărtări şi îndreptăţiri istorice, pot, înţeleg şi trebuie, real şi pacific să rămână şi să se sporească. Pentru că ţara de pe locul unde s-au născut, au crescut şi s-au afirmat ca popor le-a fost suprimată politic, iar spiritual înnăbuşită, indivizii “reali” se salvează în unul din cele două moduri de exil ce le este cu putinţă; evident, pentru conservarea vieţii personale, dar şi pentru conservarea vieţii pentru ţară. Ei se găsesc suspendaţi – ca să ne exprimăm ca Horia Stamatu în coloanele acestui periodic – “între creaţie şi neant” (în Cuvântul românesc din Aprilie 1984, p. 4).

Lumea de azi de află într-o încleştare antagonică cu înfăţişare şi semne de apocalips…

Deoparte: credinţa şi libertatea absolută, aceea prin care se sfinţeşte ca prim slujitor de vrednicie întru mărirea lui Isus Christos pe pământ, Papa; aceea care face ca toate seminţiile şi neamurile să se închine Atotputernicului şi să se încreadă Lui; aceea care aduce pe suveranii şi şefii de stat să guverneze după reguli bine rânduite şi după buna chibzuinţă şi înţelepciune politică, cu respect pentru non-violenţă asupra omului şi drepturilor lui, supunându-se în fiece moment de hotărîre sau dificultate în problemele de Stat voinţei majoritare libere a cetăţenilor, ca primind de la aceştia dreptul legal de a fi reprezentaţi în faţa lumii; aceea care propovăduieşte ca toţi membri unei colectivităţi, ai unei cetăţi sau ai unui Stat, să vegheze la păstrarea ordinei ce decurge din iubirea aproapelui şi respectul faţă de grupul în care este încadrat: colectivitate restrânsă, societate etc.

De alta: comunismul materialist şi ateu, distrugător de libertate şi de drepturi; mutilator de Istorie şi de Adevăr; vânturător de etnii, ajuns să stăpânească prin forţă criminală şi minciună, prin maşinaţiuni oculte şi corumperi de mase politic neexperimentate – acelea care trudeau, sufereau şi sperau mai mult – în cea mai întinsă ţară din Europa, Rusia, unde subzistă, sub forma cea mai ilegală, prin procedee diabolic concepute şi aplicate cu cea mai tiranică violenţă şi supraveghere, anihilând sau suprimând orice cetăţean potrivnic sau stânjenitor; propagator de anarhii şi insurecţii; iniţiator şi susţinător de dictaturi criminale în ţările slab pregătite politic şi lipsite de apărare; invadator, viclean, purtător îndărătnic al războiului rece sau al diplomaţiei şarpelui; organizator al crimelor “la distanţă”; fondator al şcolilor de criminali în lume, cu ajutorul cărora răspândeşte şi întreţine o “teroare neagră”, dar şi a unor metode de propagare a comunismului pe întreg globul şi de convertire a maselor pentru a le putea aduce sub ascultare absolută. Un comunism iritat şi nebunesc – forjat pe puterea glonţului şi a otrăvii, pe răscoale locale sau invazii, pe ameninţări sau indiferenţă supravegheată, angajat într-o luptă gigantică de distrugere a duhului libertăţii şi de dominare, prin subjugare, a lumii. Un comunism căruia profitorii nebuni şi venali, inconştienţi de răul ce îl fac, i se supun orbeşte, în timp ce, organizaţii ocult dirijate şi subvenţionate, pun la cale “lovituri de Stat”, adăugându-şi, dozat, - după algoritmul unei matematici politice absconse accesibilă exclusiv unor protocolaţi – noi tiranii, sub alt veştmânt camuflaţi, toate în vederea atingerii aceluiaşi scop: o singură putere dominantă, conducătoare!

Cât de categorică, de marcantă, de delirantă este în acest sfârşit de secol al robotului lupta dintre bine şi răul aprins pe suprafaţa bietei noastre planete cu flacăra roşie continuu întreţinută cu sângele celei mai sfinte fiinţe, omul, o dovedesc gloanţele ce au făcut să curgă pe pământ sângele Papei; o dovedesc trupurile neînsufleţite ale piloţilor ucişi de “omul nou sovietic”, suit  în pândă aeriană pentru a dovedi lumii puterea lui distrugătoare faţă de tot ce nu este sovietic; o dovedesc victimele ucise de acelaşi “om nou sovietic” căzute în apele mării în locuri de sub controlul lui, de unde nu li se îngăduie să-şi regăsească ţărâna patriei prin grija celor de lângă care au fost luaţi pentru totdeauna; o dovedesc genocidele repetate comise de “omul nou sovietic” pe pământul ţărilor pe care s-au instalat şi pe pământul ţărilor pe care le-au invadat temporar; o dovedesc sutele de milioane de oameni aflaţi din cauza “omului nou sovietic” în ţara de exil sau în exilul din ţară. O dovedesc calculele reci pe care le face “omul nou sovietic” lângă sângele cald, proaspăt împroşcat de el pretutindeni; în aer, în apă, pe pământ.

Cine? dacă nu este golit de simţ uman, dacă nu se mişcă pe zig-zagurile nebuniei, dacă nu este măsura unităţii de măsură a comunismului: stalinixul, ar mai putea acum, după atâtea şi atâtea crime comise în lume, să afirme că “în spatele comunismului este o lungă şi glorioasă istorie”? sau să dea crezare puhoaielor de minciuni, declarate ori tipărite, lansate cu neruşinare, şi sfidare a oricărui protest, dirijate cu intenţii subversionare de politica sovietică şi de ocultismul cel mai desăvârşit camuflat, activ în toate ţările globului socotite prielnice pentru jocul peste vieţile şi sufletele oamenilor.

Cine? ar mai putea crede că acest comunism făuritor al “omului nou sovietic” a apărut şi se menţine ca un “curent ideologic permanent care îşi are originea sa psihologică în spiritul de justiţie şi de revoltă împotriva nedreptăţilor sociale”? refuzând să vadă că în orice ţară unde se înstăpâneşte o putere comunistă sau de tip comunist ea destramă şi dărâmă, trăgând mai departe grapa cruzimii – grapa “omului nou sovietic” – peste oraşe, peste biserici, peste ogoare, peste milioanele de frunţi şi piepturi omeneşti, în valuri de ură necurmate!

Nu însă despre această luptă antagonică vrem noi să scriem în coloanele acestui ziar. Ea a fost menţionată şi subliniată de multe ori, deşi – după părerea noastră – nu îndestul de apăsat şi nu întru totul pe faţă.

Suntem interesaţi a scrie într-un alt fel decât cel politic despre ţara din exil şi exilul din ţară, întrucât s-a creat în omenire o stare de fapt – realităţi sociale noi – care îşi caută forme de viaţă nouă, cert şi sigur definite, care nu pot fi trecute cu vederea:

1. În ceea ce am numit ţara din exil: printr-o dublă legitimitate ( a societăţii locului şi a individului desţărat) care să asigure, în drept şi în fapt, acestuia din urmă, posibilitatea continuării propriei sale vieţi şi a firului politic, economic, cultural, religios şi istoric al ţării şi stării pe care o poate reprezenta şi din care a fost brutal întrerupt de violenţele comuniste sau, altfel spus, pur şi simplu tirane, ce l-au împins pe drumurile exilului.

2. În ceea ce am numit exilul din ţară: printr-un consensus tacit, nemărturisit (din prudenţă), luat de la om la om, nu prin transmitere de cuvânt (cuvântul pentru cei ce s-au închis cât mai bine, - ca într-o capsulă inexpugnabilă – în exilul din ţară fiind interzis şi sinonim cu “pericolul de moarte”) ci prin metode, fireşte, proprii fiecărui individ şi popor, asupra cărora (tot din prudenţă) nu este cazul a vorbi: “în vremurile rele cel înţelept va tăcea”, căci “acesta este ceasul lor, cel din puterea întunericului”. Dar despre care se poate spune că, cele mai adesea, nu pot fi bănuite, nici sesizate util, faţă de care duşmanul se va găsi totdeauna prea departe pentru a-i putea împiedica efectele, în special cele ce ţintesc spre viitor; manifestările şi ieşirile în vileag, izolate, sunt dăunătoare şi pot compromite şi măcina rezistenţa unui popor întreg.

Exilul şi Ţara trăiesc azi două mari transformări neîntânite încă nici în şirul evenimentelor istorice şi sociale, nici în cel al comportamentului individual sau colectiv.

Preocuparea noastră este aceea de a observa aceste fenomene noi, din locul în care ne aflăm – adică din ţara din exil -, a le descrie şi a le clarifica, pentru a le putea mai bine înţelege şi pentru ca prin concluziile ce se vor putea desprinde din aceste noi realităţi sociale surprinse (şi văzute) în specificitatea lor ireductibilă la vreoaltă sferă a realităţilor sociale care au deja un trecut studiat şi cunoscut de “sociologia din secolul 20”, să justificăm, cât mai ştiinţific (fără a ne asuma pretenţia de a ne fi apropiat de posibilitatea enunţării unor legi sociologice) şi istoric, esenţialul şi reprezentativul în formele exilului din contemporaneitatea pe care o trăim. Şi dacă înafară de aceasta vom reuşi, ca un corolar al definiţiilor, să arătăm că ceea ce se numeşte şi se admite în Occident ca alcătuind “drepturile omului” în baza cărora se poate acorda sau nu unui refugiat politic “dreptul de azil”, reprezintă de fapt, şi în fapt, o inadmisibilă grăniţuire a libertăţii omului – (cu consecinţe dramatice pentru marea majoritate, dacă nu chiar pentru toţi aceia care, siliţi de conştiinţa lor, de firea lor şi de ideile lor despre viitor şi de atâtea şi atâtea alte cauze umane, înafară de acea urmărire politică sângeroasă care pune în imediat libertatea şi viaţa în pericol – despre care se cere a se face dovadă ignorându-se voit o stare de fapt arhi-cunoscută, o asemenea dovadă fiind practic imposibil a o face – să-şi părăsească ţara aflată sub tiranie şi se găsesc în exilul de afară) – vom considera că nu am făcut nimic altceva decât fapta-datorie de a fi atras atenţia asupra unor stări sociale omenesc degradante. “Il n’est jamais permis de détériorer une âme humaine pour l’avantage des autres”, spunea Rousseau, cu toată amărăciunea şi indignarea umană, două secole mai devreme!

Lumea de azi trăieşte o îngrijorătoare decadenţă morală şi spirituală: căderea în egoism material şi înnăbuşirea dragostei de aproapele. O parte din cetăţenii reali ai popoarelor sufocate şi anihilate politic şi cultural, care au ales exilul dinafară, se află, fără excepţie, în acest exil, în situaţia amarei dezamăgiri, puşi/siliţi să lupte cu dificultăţi moral degradante care se răsfrâng dureros asupra frunţii şi sufletului lor. Se exercită – de data aceasta în numele sfintelor drepturi ale omului şi de pe locul ţărilor libere şi ultracivilizate – asupra personalităţii fiecărui refugiat, o presiune care nu poate fi privită decât ca infamă, şi care introduce noi frontiere sociale în cazul coexistenţei grupurilor – noi veniţi şi autohtoni – în acelaşi cadru spaţial. Aceste - noi – realităţi sociale se cer cercetate şi luate în considerare, în ansamblul lor, pentru a fi analizate, cel puţin pentru interesul problemelor sociologiei şi ale istoriei sociale, dacă nu în ajutorul imediat al omului din a doua lui ţară. Spunem şi în interesul problemelor sociologiei, pentru că toate aceste fenomene nou apărute în cadrul diferitelor grupuri sociale nu se pot încadra, metodic, în nici una din ramurile sociologiei din stadiul ei actual de dezvoltare şi de conţinut; din această cauză ne gândim a le cuprinde într-o ramură distinctă, pe care am numi-o sociologia extremelor”.

“Studierea acestor fenomene sociale noi (specifice dezechilibrului vremurilor prin care trec societăţile umane actuale) prin metode cât mai exact posibile din punct de vedere ştiinţific – dacă în sociologie poate pătrunde ştiinţificul – are o dublă importanţă: una pentru durata generaţiilor aflate azi în exil, alta – deşi, aceste fenomene le socotim şi le dorim cât mai repede, istoric, trecătoare – pentru societăţile de mâine, care, se vor transforma, cu certitudine, sub influenţa acestor stări sociologice de fapt, întrucât ele se resimt de pe urma pierderii unor «particularităţi» ale «naţionalului», căpătând deja un anume caracter de «extremă internaţională». Aceste «particularităţi naţionale» au intrat, volens nolens, de pe acum, în atenţia şi preocuparea celor mai multe din societăţile stabile, unele manifestări ale membrilor acestora resimţindu-se de o oarecare influenţă – pozitivă – din partea exponenţilor acestor ţări din exil. Dăm ca exemplu gândirea existenţială (existenţialistă), aceea care discută şi evidenţiază relaţiile dinamice dintre oameni, fenomen cultural apărut şi dezvoltat, pentru prima dată, în România dintre cele două războaie mondiale, ai cărui reprezentanţi au fost - printre alţii – având ca precursor pe Eminescu, Constantin Brâncuşi, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Virgil Gheorghiu, Emil Cioran – acesta se situează, într-un fel aparte, către gândirea existenţialistă sceptică-, Eugen Ionescu, Horia Vintilă, fenomen cultural continuat, în exil, în Franţa – de către cei ce au emigrat acolo – unde au influenţat puternic – am putea zice chiar au modificat – orientarea culturii franceze (se crede greşit că în Franţa existenţialismul a fost inspirat de ideile lui Soren Kierkegaard şi Martin Heidegger – Jean-Paul Sartre este un caz aparte, el fiind mai puţin existenţialist decât a fost clasat). Un alt exemplu este grupul de ingineri români emigraţi în Argentina. În urma unui cutremur care a distrus toate clădirile mari/înalte din oraşul San Juan de la marginea Anzilor, şi le-a avariat aproape pe toate celelalte, oraşul a fost refăcut, cu construcţii rezistente la cutremur, după calculele inginerilor români de acolo al căror coordonator a fost inginerul Nicolae Horodniceanu. După un nou cutremur în zonă – de aceeaşi tărie cu cel care distrusese San Juan-ul, cutremur care nu a mai afectat nici una din construcţiile înalte sau mai puţin înalte a căror structură de rezistenţă a fost executată după proiectele Horodniceanu, statul argentinian a înfiinţat la San Juan o Şcoală Politehnică, al cărui director a fost numit inginerul N. Horodniceanu, acesta preluând, ca profesor, conducerea catedrei de seismologie, creată de el. Ca o recunoştinţă deosebită, inginerul Nicolae Horodniceanu a fost făcut cetăţean de onoare al oraşului San Juan”.

Azilantul de azi, cel politic sau cel aflat din alte pricini departe în aceeaşi situaţie, nu se poate asemui nici cu acel Zopyrion – fiu al răzvrătitului Bagabuhsa ucis de Darius – care şi-a aflat scăparea la Greci după eşecul acelei revolte împotriva marelui Ahemenid, nici cu exilatul de la Tomis, poetul dragostei, Ovidiu.

Grupurile de refugiaţi de azi nu pot fi comparate şi nici nu pot vieţui ca grupurile – ne referim la acelea, ce le cunoaştem mai bine, din istoria poporului nostru – de Albanezi, de Bulgari, de Turci, de Kurzi, de toţi acei care în epoca tiranică a sultanilor şi-au găsit refugiu – şi un adăpost – la marginea imperiului otoman, în Dobrogea acelor secole înfricoşate, ca şi, tot acolo şi tot atunci acea sectă de eunuci religioşi, Skoptzyi. Nici o asemănare între refugiaţii de atunci “fugiţi de groaza semilunei”, şi cei de azi “fugiţi de groaza secerei şi ciocanului” sau de groaza altor semne, din punctele de vedere ce le observăm, deşi, şi despre aceia s-ar putea zice că aveau la baza exilului lor aceleaşi cauze, ca şi refugiaţii de azi, politice, tiranice şi de cult.

Şi de asemenea, nici “Franţa de peste mare” – ţara din exilul în care se afla şi tânărul general de Gaulle – şi nici Francezii “reali” rămaşi în exilul din Franţa acelor ani, nu se pot asemăna, cu fenomene sociologice – necum de trai – cu nici una din “ţările” aflate azi în exil şi cu nici unul din popoarele rămase în exilul din propria lor ţară.

Şi oricât de bizar ar putea să pară şi o asemenea comparaţie – necesară din punct de vedere socilogic – indivizii tuturor naţiunilor aflaţi azi în exil nu se pot asemăna nici cu Evreii siliţi să părăsească ţara de vieţuire tradiţională. Diversitatea acestor aspecte sociologice nu este însă, din păcate, aşa de mare încât să se poată afirma despre toţi acei noi aflaţi în exil, ceea ce, într-un studiu particular, de caracter tot sociologic, afirma rebelul Voltaire: “Nous ne sommes au fond que des Juifs avec un prépuce” (“De l’état des Juifs en France”, în “Essai sur les moeurs et l’esprit des nations”, Tome II, Ed. Garnier, Paris 1963, Chapitre CIII, p. 61).

Se va lămuri mai bine de ce urmărim să studiem aceste fenomene sociale, dacă amintim cititorului câteva pasaje dintr-o carte care a trecut neobservată, deşi era semnată de Jean Giraudoux, scriitorul francez citit şi iubit nu numai de Francezi, - pasaje din care reiese că occidentalul cu greu ar putea înţelege cam ce ar însemna omul şi ţara din exil. Pentru orice occidental – şef de Stat, om politic sau simplu cetăţean – individul şi ţara din exil nu există decât în raport cu “legea”. El nu are cunoştinţă de un alt fel de existenţă decât aceea privită din punct de vedere politic şi numeric. Realităţile psihologice, sociologice, economice, lingvistice, cele care afectează istoria, etnologia, geografia umană şi demografia, ştiinţa moravurilor şi antropologia culturală sau socială apărute ca urmare a împingerii omului în exil, îi sunt străine şi deocamdată nu vede în acestea nici un interes pentru el. Altfel zis, occidentul are o inerţie mare faţă de problemele sociale străine.

Iată: “Ill este différentes sortes d’exil,.. il y a aussi l’exil dans sa propre patrie”, îi spunea lui Giraudoux un cetăţean al uneia din naţiunile mici din Est invadate de vremelnica nebunie atotputernică în aproape toată Europa anilor 38-39. Şi occidentalul care era Giraudoux, surprins de o asemenea afirmaţie, şi confuz, nu poate spune decât: “J’ai une vague idée de ce que cela peut etre” (“Pleins pouvoirs”, Paris, 1939, p. 29).

“Une vague idée…”, iată de ce domeniul complex al acestor realităţi în prezenţa cărora, pe neaşteptate, s-au găsit – ca dată, după încetarea (mai mult formală) a celui de-al doilea război mondial – societăţile occidentale, europene şi americane, se cere a fi atent şi temeinic analizat: în numele înţelegerii de către toţi, în numele umanităţii, pentru a putea fi util viitorului omului pe, din ce în ce mai, incomoda noastră planetă.

Societatea de care intenţionăm să ne ocupăm şi către care ne vom îndrepta eforturile de obsevare este departe de a mai răspunde definiţiei preluate – ca început filosofic – de ştiinţa sociologiei de la Aristot: “Societatea este un organism; prin ea viaţa se continuă şi se sporeşte”.

Şi este şi mai departe de acele faimoase articole 1 şi 2 din acea Déclaration des droits de l’homme et du citoyen care exprimau principiile anilor 1789: 1. Les hommes naissent et demeurent libres et égaux en droits”. 2. “Le but de toute association politique est la conservation des droits naturels de l’homme. Ces droits sont la liberté, la propriété et la résistance a l’opression”.

Prima definiţie, aşadar, comunismul ar fi trebuit alungat, ca antinatural, dintre oameni, prin simplul fapt că în ordinea naturală nu poate exista o umanitate atee. Apoi, ar fi trebuit alungat dintre oameni imediat ce i-au apărut “roadele”, adică de la primele crime comise după depăşirea acelei perioade de furie roşie împotriva oamenilor paşnici dar de altă orientare ideologică, ce s-a putut numi de către idealiştii inconştienţi “terorism egalitar”!. Sau mai apoi, ar fi trebuit alungat dintre oameni de la primul genocid din Rusia intitulată “sovietică”, în care au fost crud suprimaţi de către “reprezentanţii” certificaţi ai “clasei muncitoare”, milioane şi milioane de ţărani credincioşi Sfintelor Scripturi şi pământului ţării. Da! Ar fi trebuit alungat atunci dintre oameni când întreaga lume ar fi putut înţelege, dacă ar fi vrut, ce înseamnă pentru comunism şi comunişti “respectarea fiinţei şi drepturilor omului încadrate în drepturile sociale”.

Raţiunea acestor studii?

Două idei: Una ce se desprinde din cuvintele adresate de Motesquieu unor tineri aflaţi la începutul pregătirii lor pentru viaţă: “Les hommes manquent souvent de pain et de sens comun. Pour leur assurer a tous le pain, le bon sens et les vertus qui leur sont nécessaire, il n’y a qu’un moyen: il faut beaucoup éclairer les peuples et les gouvernements; c’est la l’oeuvre des philosophes; c’est la vôtre”. A doua, categorică şi clară, ca ziua cea mai clară, exprimată de Rousseau: “Sitôt que quelqu’un dit des affaires de l’Etat: Que m’importe? On doit compter que l’Etat est perdu” (Le contrat social, III, 15). Această credinţă politică a lui Rousseau ar trebui să fie credinţa oricărui cetăţean fidel şi credincios Statului pe pământul căruia s-a născut.

Pentru ca aceste studii să poată căpăta sub lupa oricărui cetăţean, după cum şi oricărui critic politic recunoaşterea caracterului ştiinţei în cae se vor încadrate ele vor fi ţinute în afara oricărei ideologii partizane.

În investigarea acestui domeniu sociologic nou ne vom folosi de acele metode specifice, necontaminate încă de preconcepţii sau de poziţii dogmatice absolute. Chit că, ştim de pe acum, nu vor lipsi nici bănuiala, nici critica răutăcioasă, nici acuzaţia.

Fireşte: Nu vom putea privi însă prin aburul de smoală şi pucioasă de lângă cazanul Kremlinului. Ci totdeauna dintre miresmele veşnic dulci ale Grădinei Gethsemani.

Ne vom feri să confundăm socialul cu politicul şi cu generalul, după cum nici “specificitatea situaţiilor concrete ale noilor conjuncturi generale” cu “particularul” sau cu “întâmplarea”.

Vom studia Ţara din exil şi Exilul din ţară pe structura noastră românească, întrucât, din ceea ce putem confirma de pe acum, aceasta este una din structurile cele mai complexe şi complete, din studiul căreia se vor putea degaja, pentru cele mai multe fenomene, criteriile şi limitele generalizărilor posibile. Cazurile de particularitate naţională se vor grupa şi studia aparte.

Suntem datori să notăm aici că Ţara din exil şi Exilul din ţară au căpătat, pentru cei aflaţi în exil, drept de legitimitate în 1945 (Octombrie), când, un mare vizionar şi poliglot român – căruia Românismul îi datorează faţa curată a politicii sale atât în ţara din hotarele ei fireşti de dinainte de catastrofa din 1944, cât şi după catastrofă, în Ţara din exil – a redactat, ca delegat al guvernului român din exil, acel “Memoriu” care, prin însăşi vrerea faptelor şi căilor istorice, avea să aşeze în legalitate mondială sistemul tuturor partidelor care militează pentru un autohtonism riguros, ortodox şi tradiţional.

Partea a doua a acestui studiu, pe care, prin accepţiunea redacţiei, va fi publicat în numărul următor, este intitulat “Cauzele ruperii pragului societăţii tradiţionale româneşti”, cu două punctări amare care ameninţă şi umilesc fiinţa din exil: “Din dosul oglinzilor festive” şi “Dinlăuntrul carapacelor”. Ea face parte din “Prolegomenele” studiilor.

16 Septembrie 1983

Freiburg im Breisgau

“Maxima fundamentală după care limba este o formă, nu o substanţă” -“fundamentală” pentru lingvişti- este o eroare, ea este promovată de şcoala înţelepciunii omeneşti -să o numesc, la subiect, a lui Franz Bopp, lingvist german (1791-1867) a cărui Gramatică comparată a limbilor indoeuropene stă la originile lingvisticei comparatiste (vezi revista Lingua II, 1949, pp. 54-63)- cum definea Sfântul Apostol Pavel launlocul ideilor neduhovniceşti propagate de cărturari neduhovniceşti. Limba, definită, în deobşte, ca totalitatea semnelor verbale proprie unui grup, comunităţi, neam, popor, individ, este, în acelaşi timp: şi formă, şi substanţă, dar şi mai mult de cât atât: duh din duhul formei şi substanţei şi duh din duhul limbei. Dacă ar fi să pun întâietăţi -fără să mă repet- limba este mai înainte de toate: duh din duhul limbei, apoi duh din duhul formei şi cel al substanţei, şi la abia la urmă, formă şi substanţă, întru cât trebuia să le cuprindă -pentru a le bine cunoaşte şi uşor identifica pe amândouă aceste din urmă. Să mergem la o altă înţelepciune de cât la aceea din şcoli omeneşti neduhovniceşti. La aceea a lui Moise. În întâia carte a lui Moise: Geneza /Facerea/ 2, 7 se spune: “Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s’a făcut astfel un suflet viu”, iar tot acolo, sub 2, 19-20 citim: “Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a dus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele. / Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului;...”. Din aceste pasaje rezultă:

1. Când “Domnul Dumnezeu... i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s’a făcut...suflet viu”, a primit în el şi darul limbii; (limba, ca organ, este fixată imediat sub nări, ea intervine, prin mişcările sale, în vorbire / observaţia, recunosc, naivă sau oricum i s’ar zice, nu este întâmplătoare, ea urmează ordinea creaţiei);

2. Când omul “a pus nume” -folosindu-se instinctiv de darul/duhul vorbirii- “tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului”, el a avut înaintea duhului său duhul făpturilor văzute, “forma” lor şi “substanţa” lor: “şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare acela-i era numele”.

3. Aceasta s’a petrecut sub supravegherea Domnului Dumnezeu “ca să vadă cum are să le numească” omul.  Aceasta înseamnă că omul, prin duhul său cel pur, primit de la “Domnul Dumnezeu” a ştiut pe loc să pună numele cele corespunzătoare.

Aşa a fost în primul trecut al omului când “Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s’o lucreze şi s’o păzească” (Geneza/Facerea 2, 15). După izgonirea omului din grădina Edenului ca să stăpânească pământul din care fusese luat, condiţia duhului limbei omului nu s’a schimbat. Toate numele ce vor fi trebuit să fie puse de om, tot din duhul primit le-a pus şi tot faţă de “Domnul Dumnezeu” le-a pus, chiar dacă omul căzuse din Eden: el tot în preajma şi sub supravegherea “Domnului Dumnezeu”, din vrerea căruia s’a făcut “suflet viu” a rămas până la o altă vrere a “Domnului Dumnezeu”. Ce s’a fost schimbat e doar relaţia dintre om şi “Domnul Dumnezeu”, în privinţa limbei omului “Domnul Dumnezeu” neintervenind cu vreo altă condiţie structural modificatoare a genezei omului.

Cartea întâia a lui Moise -din cele cinci ce i se atribue: Pentateucul sau Torah/Thora = Lege- ar fi fost scrisă prin secolul al XV-lea a. Chr. înţelepciunea ei de-atunci datează! La începutul secolului al IV-lea a. Chr. un anume Esra -Ezra sau Esdras- aflat în exil la Babilon a adus, la întoarcerea în Palesina, la Ierusalim, cele cinci cărţi ale lui Moise. Ele au fost recunoscute oficial “canonice” -împreună cu alte scrieri, dar nu cu toate, din cele ce alcătuesc Vechiul Testament aşa cum el este cunoscut azi (printre altele, necanonizate au rămas: 3. Ezra, 1. -3., Plângerile lui Ieremia, Pildele şi proverbele lui Solomon)- abia în anul 90 după Christos, de Sinodul rabinic din Jabne (Jamnia). Ce vreau să mai spun -pentru că este vorba de strămoşii noştri pe care, oriunde i-am întâlni (în trecutul istoric), dacă nu putem să le desprindem de acolo chipul, să le conturăm silueta- este că numele mai vechi al lui Ezra, Esdras e nume de origine thracă (as, sufix thrac). Printre străbunii mai îndepărtaţi ai acestuia se află: “fiul lui Abişua, fiul lui Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron marele preot” (Ezra 7, 5). Fineas şi Aaron sunt fără îndoială nume curat thracice. Iar printre “capii de familii şi spiţele de neam ale celor ce s’au suit cu” Ezra spre Palestina “din Babilon, supt domnia lui Artaxerxe” (Artaxerxes II, n. mea) sunt numiţi:

“Din fiii lui Fineas, Gherşom...

din fiii lui Şecania, fiul lui Iahaziel, şi el trei sute de bărbaţi...

din fiii lui Şefatia, Zebadia, fiul lui Micael, şi cu el optzeci de mii de bărbaţi...” (Ezra 8, 1-2. 5. 8), “numărul total al Israeliţilor întorşi cu Ezra din Babilon în ţara lui Iuda fiind optzeci şi unu de mii patru sute cincizeci şi şase”. Fineas, Şecania, Şefatia, Zebadia Micael sunt nume thraco-geto-dace. Acel Ezra, preot, despre care se zice că “era un cărturar iscusit în Legea lui Moise, dată de Domnul Dumnezeu lui Israel” (Ezra 7, 6) văzut din ţara geto-dacilor de la Istru, pare a-şi fi însuşit înţelepciunea geto-dacilor, a acelora ce credeau într’un singur zeu suprem, Zalmoxis. Ori de unde şi oricum am privi-o, -însă neapărat cu ochii unei minţi necorupte- această înţelepciune îşi are valoarea şi temeiurile ei încredinţătoare; pentru justul lor preţ în conştiinţa omenească ele trebuesc cântărite azi în Duhul Sfintelor Scripturi. Această înţelepciune a omului căpătată “din trecutul în care el se recunoştea ca făcutul Lui Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul său”, fără a se simţi însă obligat, la modul absolut, a-i urma şi poruncile, - dar credea cu tărie şi încredinţare că “mâna Domnului era peste el” (Ezra 7, 6, deci aceasta era în veacul al IV-lea înainte de Christos, în timpul când Babilonul era în stăpânirea lui Artaxerxes II, iar Geto-Dacii se găseau alături de Cotys I /383/ stăpânitor din Pont şi de la Sud de Istru peste toată Thracia şi o parte din Grecia, Athena recunoscându-l cetăţean al ei, în slujba lui fiind ginerele său, celebrul condotier Iphicrates, un athenian din Rhamnus, ajuns comandant al Athenei, şi asociat cu Pharnabazos, unul din satrapii supuşi lui Artaxexes II, alături de care au învins pe Egipteni / Diod. XV, 42, 4 şi urm.) - oameni mulţi, aduşi pe lume după vremea aceea (pentru ei revolută) au ignorat-o şi au înlocuit-o, din motive de orgoliu cu una -alta- discriminatorie, distructivă, un simulacru de înţelepciune omenească, (se înţelege, neduhovnicească, generată de liberul lor arbitru,) substituind cunoaşterei corecte pure, o cunoaştere falsă, arbitrară, ei neput�