Trebuie sa fi fost o noapte neplacuta, grea de-a dreptul dat fiind ca pe sub geamul meu au trecut trei masini ale celor de la SMURD, cu sirena cu tot, cu graba cu tot. Se prefigura ceva imputit inca de cand am iesit in oras. Sunt seri si nopti in care Bucurestiul este monstruos, nu doar intolerabil. Sunt seri in care valul de masini de provincie, caldura si deja antologica sete a romanilor pentru “distractie” te fac sa resimti o deznadejde asemantoare cu cea pe care o simteai cand erai copil si nu intelegeai de ce ar vrea cineva sa puna in orice fel de incurcatura pe altcineva. M-am intors cu o scarba mai accentuata decat in restul zilelor dar nu cu una furibunda ci cu una septica, speciala, determinata, finala. Am asteptat sa se racoreasca macar un pic si nu s-a intamplat decat vag cu cateva minute in urma, am venit la computer cu gandul de a lauda initiativa timisorenilor de a manifesta impotriva boului care a omorat un om fugind apoi de la locul accidentului, am vrut sa scriu in treacat si despre parvenitismul cultural iesit cu toate fortele la suprafata in articolul lui Razvan Exarhu “Becali in Trabant”, despre lipsa ametitoare de logica a acestui articol, despre alaturarea unor notiuni carora nu le cunosti valoarea stricta. Am vrut sa scriu ceva inchegat si sa reiasa uimirea mea, mahnirea mea (la noi in tara nu este posibila uimirea simpla, ea este instantaneu combinata cu mahnire) in fata faptului ca romanii nu reusesc sa se adune. La propriu si la figurat dar voiam sa ma refer la neadunatul la propriu, la incapacitatea mea de a intelege de ce romanii nu organizeaza manifestatii ca lumea. Daca nu din alea cehesti macar din alea cu cafteala serioasa, cu miza serioasa, din alea in care manifestantii ataca, urla, dau totul pentru o cauza. Oameni care se misca, oameni care pulseaza, oameni vii, oameni care nu se lasa.

Am renuntat insa la a scrie despre toate astea. Pentru ca m-am privit scurt din exterior si mi-am dat seama cat de ridicola sunt in aceasta revolta permanenta pe care imi place sa o numesc “atitudine”. Iau atitudine. Nu, nu iau atitudine. La fel cu absolut toti cei care-si irosesc timpul si cuvintele pentru a critica aceasta tara ca apoi sa traiasca si a doua zi in ea, nu sunt decat o nevasta cicalitoare, frustrata, terminata, casatorita cu cea mai mare tarfa de barbat, incapabila sa divortez dar comentand, comentand, comentand cu speranta. Casnicie infecta, joc de noroc marunt la cazinoul de cartier, nici macar la unul care te seaca, nici macar la unul care te falimenteaza, care te face sa-ti vinzi casa si masina. Nu, la unul micut. Si caldut. La micile zvacniri, la micile ciupeli, la mica imitatie de viata adevarata, fie ca e buna, fie ca e rea. Doru Buscu nemultumit de un cacat de agentie, Catalin Matei plangandu-se de cat de mitocani sunt romanii la check-in in alte tari. Coada de romani mitocani de la check-in. Banuiesc ca nu a fost in vacanta in Germania sau in Danemarca, in Suedia sau Franta, in Norvegia sau Islanda, in Japonia sau in Noua Zeelanda, in Marea Britanie sau in Cehia. Am voie sa ghicesc de trei ori: Grecia, Turcia sau Italia. Inca o data mai ghicesc. Adaug si Spania. “Stiti povestea. Pleci din tara, stai o saptamana, doua, trei, te plimbi, te uiti la oameni, te relaxezi, ti se face dor de tara, te plictisesti, te intorci.” spune Catalin Matei in 24 FUN. Nu, eu nu stiu povestea asta. P-asta n-am citit-o. Am citit-o doar p-aia cu “Nu stiti povestea. Pleci din tara, stai cu lunile, traiesti, iubesti, respiri, iti recapeti demnitatea, iti reamintesti cine esti si iti dai seama ca daca ai o farama de coloana vertebrala ramasa in tine, nu vei mai putea niciodata sa traiesti fericit in Romania. Si te intorci. Nu te intalnesti cu romani la check-in, ca ai avut atata minte cat sa te duci intr-o tara in care romanilor nu le place. Si nici nu ai de ce sa bombani legat de agentie pentru ca ai fost un om inteligent, liber, caruia nu-i tataie curul ca nu se va descurca intr-o tara straina si caruia nu ii e lene sa traiasca ceva in afara graficului mic-burghez, minuscul-burghez. Si ai rezervat online camere la ce hotel ai vrut tu, fara sprijinul meschin al unei agentii.”

Mi-am dat seama ca orice clipa in care deschid, totusi, televizorul pentru ca “asta este realitatea in care traim” sau orice clipa in care citesc ziarele pentru ca “trebuie sa fii informat” si orice moment in care incerc sa comentez viata romanilor si lipsa lor de minima directie si umanitate ma face sa par cel mai trist om pe care l-am intalnit vreodata. Cel mai disperat, cel mai agitat, ca cei care tot trag de un mort sperand sa se mai trezeasca, ca cei care ii striga cuiva “te rog sa ma iubesti”. Asta nu se poate intampla. Nimeni nu se va trezi explicit, in termenii nostri, dupa ce a murit, nimeni nu te va iubi daca-l rogi. Trebuie sa intelegi ca s-a terminat. Iar daca nu intelegi, esti doar intr-o forma jalnica de negare, nu faci decat sa ascunzi faptul ca esti rapus si ca nu mai esti, de fapt, in stare sa o iei de la capat intr-un context demn si frumos. Inseamna ca nu esti suficient de puternic, inseamna ca ai deja in tine o bucatica de sambure imputit romanesc, inseamna ca te-ai infectat, inseamna ca nu esti si in interior la fel de vehement si contrariat cum incerci sa pari cand vorbesti, cand scrii. Inseamna ca revolta nu iti este autentica, inseamna ca ai inceput doar sa te hranesti din ea (multi fac asta chiar la propriu si ma refer aici la jurnalisti, in special), o consideri adrenalina ta, o consideri cafeaua de dimineata, nu ii mai sesizezi esenta, punctul de pornire, nuantele si, cel mai important, telul.

Eu nu voi mai deschide televizorul pe nici un post romanesc, nu voi mai citi nici un ziar romanesc, voi pleca atunci cand cineva o sa inceapa eterna barfa revoltata sub titulatura de “polemica”, voi renunta sa ma mai las preocupata de orice fel de element incert romanesc. Vor fi, evident, ocazionalele orori cu care ma voi intersecta involuntar dar voi refuza sa le mai comentez in vreun fel. Voi incepe sa ma distantez mental de tot ceea ce constituie prezentul romanesc. Apoi ma voi distanta geografic. Nu am detalii. Tot ce pot sa spun este ca nu va fi implicata nici o agentie de turism si ca nici la check-in nu ma voi intalni cu romani la intoarcerea in tara din simplul motiv ca nu va mai exista o intoarcere in tara.

Sigur stiti sloganul american legat chiar de tara lor: “Love it or leave it”. Complet de acord. Dincolo de impertinenta sloganului american in sine, eu pastrez doar cuvintele si le atenuez complet impertinenta folosindu-le ca pe o constatare la capat de drum, ca pe o constatare perfect rationala, ostenita, intr-o dispozitie echilibrata. La mine hotararea e “leave it”. Nu poti sta bombanind zilnic, nu poti trai dispretuind zilnic, nu poti trai asa, mi-e scarba de mine privindu-ma traind asa. Pentru cei care se descurca in Romania, nu am decat admiratie. Usor inspaimantata si straina, ce-i drept, dar tot un fel de admiratie.

Toate subiectele mele pe acest blog vor viza chestii bine documentate care sa poata ajuta oamenii, mai ales pe cei care se afla in preajma mortii cuiva iubit sau in preajma mortii proprii. Voi face o mica exceptie de la aceasta regula atunci cand ma va impresiona teribil un gest de umanitate, un gand ascutit, un act artistic ravasitor, o personalitate superba care ma va face sa imi revizuiesc fie si numai pentru cateva minute hotararea de a nu comenta Romania.

Nu pot sa-mi uit greata in fata constatarii ca cele mai multe vizionari le-am avut in ziua in care am scris despre Mircea Badea.  Nu pot sa ma consider deosebita de o cloaca daca ma balacesc in ea, fie si cu atitudini de bun simt. Eu de azi nu ma mai balacesc, cu riscul de a deveni usor asociala si neinteresanta, cu riscul de a nu atinge subiectele care ne ingroapa incetul cu incetul.

*titlul post-ului este titlul unui roman scris de Alan Sillitoe

Să încep cu începutul, adică cu "iemo". Mă stresează şi vreau să-i bat. Poate şi din cauză că la origine sunt roackeriţă(şi parţial, veveriţă:))!). Am citit tot felul de posturi pe tema asta..de la vai dragă, hai să-i înţelegem , la ne stresează şi până la bancuri mai mult sau mai puţin amuzante. Îi văd la ştiri, îi văd în presă cu orice ocazie patetică şi, mai nou, îi văd pe post de invitaţi la emisiuni televizate.

De ce nu-i sufăr? Pentru că sunt o altă copie palidă şi leşinată a trend-ului vestic. Acelaşi trend idiot ce are ca efect prezenţa cuvintelor ca trend, trendy, must-have, hot şi altele inserate cu tupeu şi multă nepăsare de către aşa-zişii jurnalişti în fiţuici lipsite de conţinut. Pentru că în general aceşti emo sunt nişte copilandrii de bani gata care, după ce au terminat toate distracţiile(sau poate nici nu le-au început dintr-un plictis înnascut) avute pe banii părinţilor, acum sunt trişti că "viaţa este grea şi lumea este rea". Haideţi să plângem în grup şi să-i înţelegem.Viaţa lor este cu adevărat grea şi tristă, nu a celui care munceşte, poate 10-12 ore/zi pentru a-şi plăti cu chiu cu vai dările către stat şi care adună bănuţii pentru mâncare. NU viaţa bătrânilor aruncaţi în străzi de copii pentru care au muncit zeci de ani şi cărora le-au dat totul(poate chiar ca părinţii acestor emo)este grea. NU viaţa copiilor abandonaţi în casele de copii sau pe străzi(toţi ştim ce se întâmplă acolo), a copiilor maltrataţi şi abuzaţi, vânduţi este grea. NU, NU, NU şi iar NU!! Ci viaţa unui copil de 12 ani care habar nu are ce e viaţa şi ce înseamnă să pierzi cu adevărat. Viaţa unui copil ori cu prea mulţi bani ori prea alintat este cu adevărat grea.

Şi până la urmă, dacă viaţa lor este aşea de grea, cum de au atâţia bani de ţoale, prostii de firmă, machiaje şi coafuri?Şi în toată tristeţea lor, de unde au atâta timp şi tragere de inimă să stea atât să se aranjeze?

În plus, ţi-e şi jenă când te uiţi la ei să te gândeşti că tristeţea şi pesimismul tău bazat pe nişte întâmplări mai mult decât nefericite este pus de aceşti prepuberi(fizic şi mental) pe acelaşi nivel cu plictisul lor de copii blazaţi, cu prea mulţi bani şi prea mult timp la dispoziţie. Păi zi şi tu acu, gândindu-te la ce am zis eu până acum, nu-ţi să iei la omor când îi vezi?

Partea a doua ar fi Haicucinciul, acest adevărat lăcaş al prostiei şi idioţeniei mondiale. Aici nu o să zic foarte multe, deoarece cred că dintre toate, acest subiect a fost cel mai atacat.Am avut şi eu cont pe hi5, adevărat şi fals.Adevărat în sensul că doar pe cei care-i cunoşteam îi aveam în listă şi doar 2 poze să mă recunoască lumea. N-aveam ce face. Evident că m-a băgat o prietenă în afacerea asta! Al doilea cont a fost cel care m-a scârbit, mai bine-zis ce am descoperit pe hi5 cu ajutorul lui. Şi nu vorbesc de mult prea cunoscutele piţipoance şi cocalari. Ci de scârboşenii adevărate, mai ales la străinii - la noi încă sunt mici copii - . Dar nu-i bai, aşa-i şi pe 360, acel adaos(nu ştiu cum să mă exprim altfel) al messengerului. Doamneee, ce-mi văzură ochişorii mei cu această ocazie!!!

Şi pentru a încheia apoteotic(oare??!!??), pitzipoancele şi cocalarii să ne trăiască!!! După cum puteţi vedea mai jos sunt fană Bad Pitzi. E o plăcere vinovată ce a înlocuit bârfa măruntă legată de piţipoancele de facultate şi privirea tâmpă aruncată asupra vedetelor şi mai tâmpe autohtone. Piţipoancele le-am prins de la primele postări pe wordpress, am trecut prin report abuse cu ele, ne-am făcut domeniu şi acum suntem din nou atacate de "dujmanii care invidiază". Nu înşiruirea asta este neapărat importantă şi nici faptul că eu cred că sunt băieţi. Nu este important faptul că în sfârşit mai dă cineva cu paru' în noua cultură de veceu promovată cu atâta patimă şi devoţiune de tot audiovizualul românesc, fapt care, probabil, o să ducă la tembelizarea definitivă şi permanentă a românaşului de rând. Mai importante sunt comentariile vizitatorilor ce însoţesc afişările acelor poze. De multe ori nu ştiu la ce să rămân mască: la poza postată sau la comentariile ce depăşesc limitele scabrosului, comentarii ce denotă acelaşi tip de educaţie sau chiar mai "înaltă" cu a celor criticaţi pe acest site. Stil specific românesc - critici tot crezându-te superior - sau mai bine-zis - românu' vede paiul din ochiul celuilalt, dar nu vede ditai bârna din proprii ochi!

Îmi creează repulsie tendinţa noastră suicidară de desfiinţare a trăsăturilor unice ale fiinţei noastre, de desfiinţare a modului în care am fost creaţi de Dumnezeu şi dorinţa de copiere a vedetelor care îşi lasă „baltă” fanii cu un simplu „good night” după terminarea concertului, târziu, în noapte. Copiem vedete care ne sărăcesc de valori şi comportamente decente deprinse cu greu, într-un târziu adolescentin, de la părinţi sau de la cei care ne-au educat.

Uităm să Îl copiem şi să-L venerăm pe Cel care într-adevăr a fost o „Vedetă” pe scena istoriei, pe crucea ce a marcat Dealul împăcării Cerului cu noi, oamenii. Vedeta aceasta nu ne-a spus şi nu ne va spune „good night”-ul englezesc în stil american, fără a nu mai avea vreo tangenţă ulterioară cu noi. Uităm de Isus Hristos şi de ce a făcut El pentru noi. Colecţionăm în schimb postere şi materiale cu Rolling Stones, Depeche Mode, Kylie Minogue, Julio Iglesias. Problema e că sunt vedete trecătoare şi impersonale, mai aproape de poarta veşniciei decât poate ne-am imaginat.

Fii tu însuţi. Fii ceea ce eşti. Nu mai copia. Dacă o faci, copiază-L pe Cel care merită copiat şi urmat. Fii în exterior ceea ce eşti în universul tău interior. Nu-ţi mai purta masca uzată şi sătulă de tine însuiţi. Fii exprimarea sinelui tău, fiindcă exprimarea fiinţei tale în afară este unică. Nu mai pleca urechea la designerii postmoderni. Nu mai dori să fi emiţătorul expresiei celorlalţi fiindcă tu eşti un emiţător diferit de ceilalţi şi implicit posesorul unei alte expresii. Fii ceea ce eşti! Fii o expresie fidelă fiinţei tale. Exprimă-te unic, aşa cum eşti: unic.

Îmi dau seama că avem nevoie să fim noi înşine iar dacă dorim schimbarea, să ne dorim a fi modelaţi de modele reale şi benefice fiinţelor noastre. De asemenea, îmi dau seama că avem nevoie de fiinţe şi realităţi autentice lângă noi. Mimarea autenticităţii nu ne este necesară pentru că ea există doar în momentele prielnice ale existenţei noastre şi mă refer la celelalte persoane din apropierea noastră. Mimarea nu rezistă situaţiilor deficitare din viaţa noastră. Ea se dezintegrează, se comută de la existenţă la absenţă. Pentru că ea a fost de fapt o umbră iar umbra există doar în prezenţa soarelui. În absenţa soarelui, fără lumină, umbra nu mai există, locul ei fiind luat de întuneric. Asemeni umbrelor sunt şi oamenii care ne sunt aproape doar cu prezenţa fizică şi nu cu una activă, a sufletului.

Prin a fi noi înşine facem ceva ce este aparent în detrimentul nostru. Dar este exact contrariul. Felul nostru de a fi exprimat în consecinţă, fără cosmetizare, îndepărtează persoanele care nu suportă fiinţa reală. Îndepărtează de fapt persoanele care nu sunt lângă tine. Pentru că, atunci când vorbesc de sinele unei persoane vorbesc de persoana aceea exact aşa cum este ea. Beneficiul ieşirii tale reale în afară este acela că ajută la identificarea acelor persoane ce te acceptă aşa cum eşti şi persistă lângă tine, în ciuda unor situaţii nefavorabile ţie, poate chiar şi lor.

Încearcă-ţi prietenii prin testul de a fi tu însuţi. Vor pica acest test cei pentru care reprezinţi doar un potenţial mijloc de parvenire şi nu persoana care le creează o bucurie în plus prin simpla ta existenţă. Vei îndepărta persoanele care oricum se vor îndepărta pe sine, într-un viitor apropiat sau îndepărtat, în momente în care viaţa ta va lua alte întorsături. Vei şti de pe pragul zilei de azi cine este cu tine şi cine nu este cu tine, cine celebrează momentele în compania ta şi cine nu. Este necesar să îţi asumi riscul de a rămâne alături chiar şi numai de o singură persoană care este admisă de tine în urma acestui test. Acea persoană are potenţialul real care se va declanşa în favoarea ta atunci când momentele ce însoţesc viaţa ta sunt nefavorabile şi nedorite.

La urma urmei de ce ţi-ai dori marionete fără semnificaţie? De ce ţi-ai dori o relaţie cu persoanele care nu coexistă de fapt fiinţei tale, care nu au o relaţie reală cu tine, chiar dacă susţin în cuvinte şterse contrariul?

Sub diverse forme, decotat, sau mai bine zis cu softul spart:), sau pur si simplu o copie mai mult sau mai putin fidela.

Replicile sunt frecvente si de moda deasa mai nou la noi, si cam toti dau buzna pe ele. Pana cand asta oare? Daca pana nu demult, cumparai din magazine haine, gadget-uri si alte minuni no stress, acum chiar am dubii serioase.

N95 de la Nokia e deja mai cunoscut pe piata ca fake si mai cautat decat cel original.

Cauza? Vad una singura... nivelul ridicat de trai in Romania, preturile accesibile oricui mai ales in ce privesc masinile. Toti isi permit sa plateasca sume fabuloase pe masini, pantofi, mobile sau alte minuni.

O feblete de-a mea sunt ceasurile. Ei, si mai frecvent intalnite sub forma de replici. Binenteles, un ochi de cunoscator poate spune care e ceas si care nu. Care e ceas de turist cum le numesc chiar elvetienii si care e ceas adevarat. Daca pentru cineva sa plateasca 1500 euro pe un ceas e mult, ei bine, inca e la categoria turist. Marci precum Audemars Piguet, Vacheron Constantin, Patek Philippe, Breitling se pot gasi mai greu pa mainile oamenilor simpli. Asta din pricina pretului fabulos, si da, a lipsei de cunostinte in unele cazuri.

Marci precum, Tissot, Timex, TagHeur, Casio and co. accesibile "oricui" pun si ele probleme la cumparare si nu sunt chiar accesibile.

Pana una alta, un demo scort cu HiPhone si da... am scris bine: HiPhone - replica celebrului iPhone!

DAR, noi avem moda. cand scriu "moda", ma refer la insusirea inconstienta a unei atitudini, a unui curent de gandire. inseamna sa faci ceva fara a sti de ce. procesul de insusire a modei functioneaza ca atunci cand o turma de oi isi urmeaza ciobanul. nu stiu unde merg, nu stiu de ce merg, dar toata lumea merge incolo, ciobanul (conducatorul respectat al turmei) merge incolo, deci acela este drumul cel bun. i-am putea zice "imitatia majoritatii". ciobanu este trend-setter-ul.

omul este animal social. Nu frate! oaia este animal social! omul este constient! dintre cel care face ca ceilalti doar pentru a fi in rand cu lumea si cel care este pe deplin constient de actiunea lui, primul este o oaie, iar al doilea, om.

bradul imens de la unirea... nici la Revolutie nu au fost atatia oameni in strada. s-au calcat in picioare, s-au injurat, au stat prinsi intre oameni si oameni, oameni si masini, rauri de oameni, fara pic de scapare, isterie capitala. de ce? oamenii aia s-au gandit inainte sa vada bradul artificial din fier?

toata lumea merge, hai si noi. toata lumea si-a luat, hai si noi. toata lumea ... hai si noi.

apoi mai este manipularea... cand ciobanul isi da seama de influenta pe care o are. gandirea critica nu se invata nici in scoli, nici in licee, iar in facultati nu este incurajata. de mici am invatat ca e mai bine sa "go with the flow" decat sa inoti contra-curentului. chestionarea ordinii "firesti" este buna daca are loc in medii controlate si capata forme cat mai abstracte.

persoanele care protesteaza fara a sti de ce, sau oile rebele. "oamenii aia protesteaza, hai si noi, ca e cool sa protestezi". protesteaza de dragul socializarii si eventual al distrugerilor, nu pentru a schimba pozitiv societatea.

important este sa faci ceva doar daca esti convins ca vrei sa faci. apoi, daca faci ceva, trebuie sa fii responsabil si sa iti asumi consecintele. libertatea nu poate fi conceputa decat limitata constient si din propria initiativa. libertatea absoluta se refera la autoimpunerea unor limite. AUTOIMPUNERE! gandeste-te un moment la conceptul asta

in rest, "faci ce faci, dar stii ce faci" 

Poţi să fii papagal în toate culorile, dacă ai limbă de papagal tot papagal rămâi!

Există pe pământ lucruri general valabile şi constante ale experienţei, pe care, câteodată, le poţi exprima în formule vechi, pentru a arăta că le-ai perceput nu numai sensul, dar şi statutul arhaic. Există însă şi pedanterie cu carul, pentru care orice banală constatare caută să se estetizeze în ziceri celebre. Şi mai există şi neamul papagalilor, care împrumută orice, oricând şi oriunde, dacă poate să dea bine, dacă îşi ating scopul.

În ciuda soiurilor multiple de papagali vieţuitori pe planetă, socoteala lor matematică e una singură: după ce înmulţeşti aceeaşi expresie, o adaugi şi o împarţi la o mulţime de oameni care se intersectează aleatoriu cu o altă mulţime vidă, nimeni nu mai ştie cine a spus-o primul şi, cel mai adesea, nici la ce se referă exact. Însă exactitatea este o virtute clasică şi perimată pentru cultura postmodernilor iubitori de orice ne face să arătăm bine sau aduce beneficii, fie că ne dăm după moda retro sau după avangardă. La urma urmei, nici nu ştim care e diferenţa între retro şi avangardă sau dacă a fost vreodată vreo diferenţă.

Noi, postmodernii, iubim intertextualitatea care combină modele, curentele, epocile, veacurile, gândirile, persoanele, religiile, sistemele şi tot ceea ce mai vreţi dv: salamul cu îngheţata şi pe Adi de la Vâlcea cu Eminescu. Mass-media confundă adesea pe oricine are bani sau vernisaj de piele proprie, cu o vedetă, cu o personalitate care trebuie să ne încapă toată retina. Sau, spre exemplu, Pro tv-ul i-a confundat astăzi pe Cioroianu şi Vozganian, în materie de oratorie, cu Vanghelie şi Elena Băsescu. De ce nu pe Cicero cu Simona Senzual? Dacă Prigoană se întâmplă să recite a fi sau a nu fi, atunci Prigoană=Shakespeare.

Mass-media decretează, în general, cam care ar trebui să fie ocupaţia neuronilor noştri. Şi dacă nu ai altă ocupaţie mintală, vorba unui Moromete care a ajuns hip-hoper, intri în această discotecă generalizată care se vrea a deveni societatea postmodernă şi dansezi după muzica pe care o re-playază alţii.

DJ-eii au înţeles un lucru esenţial: dacă vrei să ai oameni obedienţi sau să ameţeşti pe cât mai mulţi, atunci trebuie să ai labilitate ideologică şi să fii acordeonist într-o ştiinţă care nu se mai termină. Acolo unde lumea nu ştie de unde începi şi nici unde ţi-e sfârşitul, pentru că pari fără de margini, nemuritor şi rece, imposibil de precizat pe o scară de la -∞ la +∞.

Eşti postmodern ca să nu pari vetust şi te parfumezi arhaic când vrei să pari cult sau manierat, nefiind niciuna din ele, eşti tată de familie şi Don-Juan de noapte, eşti femeie de excepţie şi excepţie de femeie, eşti genial în particular şi artefact public sau invers. Eşti de toate şi doctor în toate ştiinţele teoretice, practice şi politice, după cum stă bine oricărui teoretician de noi lăutărisme, care glosează nestingherit la toate mesele.

Papagalii virtuozi se recunosc după felul în care imită tot şi nu cred în nimic. Atunci când începi cu nicăieri şi termini cu niciun scop, în afară de unul foarte prompt şi pragmatic, dai dovadă de papagalism. Sau de papagalicism. Oricum ar fi, când te uiţi în dreapta şi în stânga ca să citeşti reţeta succesului şi o aplici cu ingrediente fierte în suc propriu, tot papagal rămâi, oricâte coarne de raiting ţi-ai pune în cap.

Când ascunzi şi ce gândeşti, şi ce nu gândeşti, pentru că niciodată n-ai gândit să gândeşti, şi vrei ca omul să creadă că tu respiri inteligenţă şi cultură, moralitate şi credinţă, eşti una papagal penibil, un papagal de cea mai joasă speţă, famat, care nu înţelegi că 0 nu devine 10 doar pentru că i-ai pus un 1 în faţă. Sau că aerul public nu îţi ridică automat falduri în creier.

Psa. Gianina.