Ziarul “Lumina de duminică” ne propune spre lectură în ultimul număr o serie de articole interesante din care spicuim:

· Biserici mutate din calea dictatorilor – articol semnat de Daniela Şontică, ne aminteşte de realităţile cutremurătoare din ultimii ani ai dictaturii comuniste, când în Bucureşti multe monumente religioase (biserici, mânăstiri) au sfârşit sub loviturile buldozerelor, fiind dărâmate cu ura manifestată în timpul acelui regim faţă de valorile creştine. O parte din biserici au scăpat, fiind translate (mutate) de pe temeliile lor originale, în spatele unor clădiri dezagreabile, simbol al puterii comuniste. Sunt amintite Sala Sinodală de la M-rea Antim, biserica Olari sau biserica Schitului Maicilor. O mărturie cutremurătoare a acelor vremuri de tristă amintire (vezi AICI).

· Sfântul Grigorie Palama şi energiile necreate – articolul Pr. Bogdan Dedu, este închinat amintirii marelui ierarh ortodox şi Părinte al Bisericii din mileniul al II-lea (sec.XIV d.Hs). Rămâne reprezentativ pentru operele sale unice, de o mare profunzime, în care a abordat aspecte dificile ale teologiei creştine (de ex. învăţătura despre “energiilor” necreate divine prin intermediul cărora omul poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu). Întru pomenirea sa, Biserica i-a închinat a doua duminică din Postul mare (vezi AICI)

· Avem nevoie de modele în viaţă? – de Ştefan Mărculeţ ne vorbeşte despre oamenii care ne-au influenţat fiecăruia viaţa: părinţii, învăţătorii, profesorii, duhovnicul, oameni pe care pe care i-am ales ca modele în viaţă. Înfluenţa lor la momentul potrivit, ne influenţează evoluţia şi creşterea noastră spirituală Articolul conţine şi un mic sondaj de opinie în care se analizează concepţia mai multor oameni faţă de problema modelelor în viaţa noastră (vezi AICI).

· 160 de ani de la “primăvara popoarelor” – un articol semnat de dl. prof. univ. dr. Cătălin Turliuc de la Universitatea din Iaşi, ne aminteşte ca anul acesta se împlinesc 160 de ani de la istorica Revoluţie de la 1848, eveniment complex care a schimbat radical istoria popoarelor europene, inclusiv a poporului român (vezi AICI).

· Preotul care a trecut prin 10 închisori – un articol omagial închinat de redacţia ziarului Lumina preotului profesor Gheorghe Drăgulin din Bucureşti, om de o statură spirituală deosebită, care a îndurat teroarea a nu mai puţin de 10 temniţe comuniste în care a fost aruncat pe nedrept încă fiind student la Universitate. Mărturii cutremurătoare despre universul concentraţionar românesc (vezi AICI).

· Hristos nu a lăsat împărtăşania pentru îngeri, ci pentru oameni – cuvântul de învăţătură al părintelui Teofil Părăianu de la M-rea Sâmbăta de sus, ne subliniază necesitatea Sf. Taine şi a Sf. Îmărtăşanii în special, în această perioadă a postului. Sfânta Euharistie nu este doar o simplă tradiţie a Bisericii, ci este însăşi Calea unirii cu Hristos Cel care s-a jertfit pentru noi oamenii (vezi AICI).

•  De ce este credinţa atât de dificilă? – articol semnat de Ionuţ Bursuc, ne vorbeşte despre limbajul sacru al credinţei. Credinţa este „darul” lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, instrumentul prin care putem ajunge la comunicarea şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Ea ne aduce percepţia concretă a divinităţii, putând fi considerată un „simţ” al spiritului uman. Ea implică totodată şi libertatea de alegere a omului în raport cu Creatorul său.  Teologul Pavel Evdokimov subliniază legătura strânsă dintre credinţă şi libertate: pentru a crede trebuie să fim liberi de orice evidenţe constrângătoare. Credinţa este „vectorul” care uneşte cele două planuri ale existenţei: transcendenţa divinului şi imanenţa umanului. Omul se înalţă spre Dumnezeu prin credinţă, iar Dumnezeu se „coboară” spre om prin revelaţie. La chemarea omului prin rugăciune Dumnezeu răspunde prin tăcere, dar pentru cel ce ştie să audă, tocmai în tăcere „El îşi mărturiseşte iubirea pentru om“. Un articol deosebit de interesant (vezi AICI).       

• Ce înseamnă a fi sănătos? – articol semnat de Ionuţ Bursuc, tratează problema deosebit de importantă a sănătăţii oamenilor de azi. Dar ce înseamnă cu adevărat să fii sănătos? Chiar dacă multe din bolile şi problemele medicale ale trecutului au fost eradicate, iar media de viaţă a crescut simţitor, suntem încă departe de a avea un stil de viaţa sănătos. Modernitatea cu stilul său de viaţă mult prea sedentar a adus cu sine probleme noi, cel puţin la fel de grave ca altele din trecut, adevărate provocări pentru medicina modernă. Ceea ce omul modern şi postmodern uită este legătura indisolubilă între dimensiunea fizică a fiinţei umane şi cea spirituală, precum şi interdependenţa dintre aceste două dimensiuni care doar împreună realizează acel tot inefabil, numit persoană , şi nu doar individ. Starea de sănătate deplină este în strînsă legătură atât cu sănătatea trupului, cât şi cu sănătatea sufletului. Neglijarea dimensiunii sale spirituale de către omul contemporan, atrage după sine probleme tot mai grave şi implicit nesănătatea fiinţei sale (vezi AICI).      

• Scrisoare din Finlanda: „Liturghia“ consumistă – un articol interesant semnat de pr. Rauno Pietarinen, directorul Seminarului Teologic Ortodox din Joensuu, Finlanda. Se analizează problema consumismului exacerbat al omului modern, o adevărată manie pentru risipă şi excese, atitudine cauzatoare de grave dezechilibre în viaţa personală, dar şi socială. „Până de curând, Biserica a fost singura voce care a criticat acest stil de viaţă. Şi nu de puţine ori a fost ridiculizată pentru opiniile ei. Dar acum, ea nu mai este singură, numerose alte voci adăugându-i-se. Schimbările climatice sunt foarte puternice şi oferă deja evidenţe despre ce s-ar putea întâmpla dacă vom continua să înaintăm iresponsabil pe această cale, pe care mărşăluieşte civilizaţia occidentală. Deja consumismul nu mai este o problemă de ordin spiritual, ci un pericol la adresa existenţei noastre fizice” . Un stil de viaţă nesănătos, dar pe care omul modern l-a adoptat aproape cu ...religiozitate! (vezi AICI).

  Lectură plăcută!

Capitolul 16

DESPRE

CELE ŞAPTE SFINTE TAINE

(Sectarii şi în general protestanţii nu recunosc nici numărul celor şapte Sfinte Taine, nici însuşirea lor sfinţitoare)

                  Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă şi a întărit-o pe şapte stâlpi.
                                                                                          (Pilde 9, 1)

Taina este o lucrare sfântă, instituită de Dumnezeu întrupat, prin care, într-o formă văzută, se împărtăşeşte primitorului harul divin nevăzut.
Cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare sunt următoarele:
1. Botezul.
2. Mirungerea.
3. Împărtăşania (cuminecătura).
4. Spovedania (Pocăinţa).
5. Preoţia (Hirotonia).
6. Nunta (Căsătoria).
7. Maslul.
Înainte de a vorbi despre însemnătatea celor şapte Taine, vom însemna pe scurt câte ceva despre simbolul numărului şapte a Vechiul şi Noului Testament, căci numărul şapte pecetluieşte o mulţime de acte din Sfânta Scriptură.
Aşa, de pildă, în ziua a şaptea s-a odihnit Dumnezeu de toate lucrările Sale pe care le făcuse (Fac. 2, 1–2); şapte perechi de animale şi păsări curate a poruncit Dumnezeu lui Noe să bage în corabie înainte de a începe potopul (Fac. 7, 2–3). Iarăşi i-a spus că după şapte zile va veni potopul (Fac. 6 şi 7). În luna a şaptea şi în ziua a 27-a s-a oprit corabia pe Munţii Ararat (Fac. 8, 4). După şapte zile a dat drumul Noe a doua oară porumbelului din corabie, iar acesta s-a întors având în cioc o ramură de măslin verde (Fac. 8, 10), iar în luna a doua, în 27 ale acestei luni, pământul era uscat (Fac. 8, 14). Avraam a dat lui Abimelec împăratul şapte mieluşele, ca mărturie între ei amândoi (Fac. 21, 28–30). Iacov patriarhul s-a închinat de şapte ori cu faţa la pământ în faţa fratelui său Isav (Fac. 33, 1–3).
Faraon a visat şapte vaci grase şi şapte slabe, şapte spice pline şi şapte seci (Fac. 41). Lui Moise i-a spus Dumnezeu că între alte lucruri ce va face pentru sfântul lăcaş să facă şi un sfeşnic de aur curat şi deasupra lui să pună şapte candele ca să lumineze (Ieş. 25, 31–37). Tot lui Moise i-a poruncit Dumnezeu să spună israeliţilor să numere şapte săptămâni de zile (Lev. 23, 15), iar a cincizecea zi să le fie sărbătoare sfântă. Înainte de a mânca Paştele, şapte zile să mănânce pâine nedospită (Ieş. 12, 19). Pe lângă alte daruri ce aveau poruncă să le aducă, în acea zi trebuiau să aducă şapte miei (Lev. 23, 15–18). Apoi să numere şapte săptămâni de ani, iar al cincizecilea să fie an de slobozire (Lev. 25, 8–10; Isaia 61, 1–4; Luca 4, 16–21). Pe Mariam, sora lui Moise, fiindcă a cârtit, şapte zile a lovit-o Dumnezeu cu lepră (Num. 12).
Lui Iosua Navi i-a poruncit Dumnezeu să pună şapte preoţi cu şapte trâmbiţe să înconjoare Ierihonul de şapte ori, iar a şaptea oară să sune în trâmbiţă de şapte ori şi vor cădea zidurile Ierihonului (Iosua 6). În şapte zile s-a plinit sfinţirea lui Aaron şi a fiilor săi de către Dumnezeu, prin Moise (Lev. 8, 33–35). De şapte ori în zi, David proorocul lăuda pe Dumnezeu (Ps. 118, 164). Ieremia a proorocit că evreii vor fi robi şaptezeci de ani în Babilon (Ier. 25, 11–12; 29, 10). Şapte candele cu şapte braţe a văzut Sfântul Prooroc Zaharia (Zah. 4, 1–2). Şapte funii, ca pe o aţă putredă a rupt Samson, cel ce avea şapte şuviţe de păr care-i dădeau putere (Jud. 13–16). Şapte sunt darurile Duhului Sfânt: 1. Frica; 2. Buna credinţă; 3. Înţelepciunea; 4. Tăria; 5. Sfătuirea; 6. Priceperea; 7. Cunoştinţa (Isaia 11, 2–3). Şapte sunt stâlpii peste care înţelepciunea lui Hristos a zidit casa Sa (Biserica) (Pilde 9, 1). Şaptezeci au fost bărbaţii care au tradus Biblia pe vremea faraonului Ptolemeu Filadelful (283 î.d.Hr.). De şapte ori s-a scăldat Neeman Sirianul în Iordan şi s-a curăţit de lepră (IV Regi 5, 14).
Apoi, în Noul Testament, Mântuitorul porunceşte să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte (Luca 17, 3–4; Matei 18, 22). Orânduiala Bisericii lui Hristos tot pe numărul şapte este întemeiată: 1. apostolii; 2. proorocii; 3. învăţătorii; 4. făcătorii de minuni; 5. cei ce au darul tămăduirilor; 6. cei ce au darul vorbirii în limbi; 7. cei ce au darul de a tălmăci sau a explica Sfintele Scripturi norodului (I Cor. 12, 28–30). Şapte sunt duhurile care stau înaintea lui Dumnezeu şi a scaunului Său de domnie (Apoc. 1, 4). Şapte sunt sfeşnicele cele de aur dinaintea Mântuitorului şi şapte sunt stelele din dreapta Sa (Apoc. 2, 1). Şapte sunt Bisericile la care a fost trimis Sfântul Ioan Evanghelistul să le scrie (Apoc. 1, 11). Şapte sunt urgiile apocaliptice (Apoc. 15, 6–8; 16). Şapte peceţi avea cartea pe care a văzut-o dumnezeiescul Ioan evanghelistul în mâna lui Dumnezeu (Apoc. 5, 1–4). Şapte sunt duhurile lui Dumnezeu pe care le trimite în tot pământul (Apoc. 5, 6), în Biserici (Apoc. 1, 4). Şapte sunt păcatele de moarte: 1. mândria; 2. iubirea de argint (zgârcenia); 3. desfrânarea; 4. pizma sau invidia; 5. lăcomia; 6. mânia; 7. lenea (neîngrijirea sufletului). Şapte sunt cele vrednice lui Hristos: 1. puterea; 2. bogăţia; 3. înţelepciunea; 4. tăria; 5. cinstea; 6. slava; 7. binecuvântarea (Apoc. 5, 12).
Acestea puţine fiind enumerate din cele multe ce evidenţiază însemnătatea simbolică a numărului şapte în Sfânta Scriptură, în cele ce urmează ne vom ocupa de cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii lui Hristos.
Să începem a zice: Ce înseamnă cuvântul taină? Cuvântul taină are înţelesul de a strânge şi a închide gura celor ce se învaţă, ca nimenea din cei neînvăţaţi să nu o descopere pe dânsa, după porunca dată de Mântuitorul care zice: Nu daţi cele sfinte câinilor şi nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor ca nu cumva întorcându-se să vă rupă pe voi (Matei 7, 6). Şi în alt chip, Taină se zice de la «mă învăţ şi învăţ cele sfinte». Pentru aceasta şi Mântuitorul, întrebându-l ucenicii Săi pentru ce grăieşte în pilde, a zis: Vouă vi s-a dat a cunoaşte tainele Împărăţiei Cerurilor (Matei 13, 11; Luca 13, 10). Iarăşi, cuvântul Taină se referă la multe alte evenimente şi realităţi înfăţişate în Sfânta Scriptură.
Aşa de pildă, taină se numeşte şi rânduiala întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul (Col. 1, 26). Tot astfel, Sfântul Dionisie Areopagitul, în trimiterea sa către Gaius, scrie: „Şi prin aceasta, taina (întrupării) lui Hristos a rămas ascunsă, nefăcându-se înţeleasă nici unei raţiuni şi nici unei minţi, ci chiar spusă rămâne negrăită şi chiar înţeleasă, rămâne necunoscută”. Încă se zice Taină şi învăţătura Sfintei Evan-ghelii, după cum zice Marele Pavel: Prin descoperire mi s-a făcut mie cunoscută Taina (Ef. 3, 3).
Se mai se zice Taină cea a dreptei credinţe, după cea scrisă: Cu adevărat mare este Taina creştinătăţii (I Tim. 3, 16). Încă numim Taină şi Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi învierea cea din morţi a toată firea omenească şi a doua venire a Domnului şi alte numeroase înţelesuri are cuvântul Taină în Sfânta Scriptură. Taină se mai numeşte un lucru oarecare sfinţit ce cade sub simţire, având în sine acoperită puterea dumnezeiască. Acestea sunt câteva mărturii despre ce este Taina şi în câte feluri se poate înţelege ea.
Dar când se vorbeşte de Sfintele Taine ale Bisericii, înţelegem pe cele şapte Taine, care sunt lucrări sfinte, întemeiate de Domnul nostru Iisus Hristos, lucrări prin care, în mod nevăzut, se comunică celor ce se împărtăşesc din ele harul mântuitor nevăzut.
Vezi Teologia dogmatică şi simbolică, Bucureşti, 1958, vol. II, p. 827.
Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola a III-a către Gaius Terapeutul.
Tâlcuirea celor şapte Taine de Gavriil, Mitropolitul Filadelfiei din Monemvasia, trad. Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei, Iaşi, 1807, cap. 2. 3. 4, p. 1, 4.

Capitolul 19

DESPRE

TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII

                  De nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi.
                                                                                          (Ioan 6, 53)

Sfânta Împărtăşanie (Euharistia sau Cuminecătura) este Taina în care, sub chipul pâinii şi al vinului, se împărtăşeşte creştinului Însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se totodată, real şi nesângeros, jertfa de pe Cruce a Mântuitorului.
Această Sfântă Taină a orânduit-o Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care, nu numai că a vorbit despre ea, ci a şi înfăptuit-o Însuşi, în ajunul răstignirii Sale. După ce a mâncat cu apostolii Săi, luând o pâine şi rugându-se Tatălui ceresc, a binecuvântat-o şi, frângând-o, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit, le-a dat ucenicilor, zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 26–28; Marcu 14, 22–24); Să faceţi lucrul acesta întru pomenirea Mea (Luca 22, 19–20).
Iată cum a poruncit Mântuitorul, ca cei ce vor să aibă viaţă veşnică, să-I mănânce Trupul şi să-I bea Sângele Său sub forma pâinii şi a vinului, sfinţite prin slujba sfântă către Tatăl, prin rugăciuni şi cântări de laudă (Matei 26, 26–30; Marcu 14, 22–26).
Şi această minune a minunilor – ca pâinea şi vinul să fie prefăcute în Trupul şi Sângele Domnului, spre a le mânca şi a le bea creştinii – s-a dat putere spre a o săvârşi numai apostolilor Săi – episcopilor şi preoţilor hirotoniţi prin punerea mâinilor preoţiei (Filipeni 1, 1; I Tim. 4, 14; 5, 17–22; Tit 1, 3–9). Creştinii – oricât de buni ar fi ei înaintea lui Dumnezeu şi oricâte minuni ar face – nu pot săvârşi taina frângerii pâinii, ci numai episcopii şi preoţii. Acest lucru este dovedit destul de clar şi luminat de Scriptura Vechiului şi Noului Testament. Astfel, în Legea Veche, Dumnezeu a orânduit preot pe Aaron şi pe copiii copiilor lui din neam în neam, până avea să vină Mesia–Hristos, iar cei ce au îndrăznit să slujească, fără să fie din neamul lui Aaron preotul, au fost pedepsiţi groaznic (Num. 3, 10; 16, 1–50; I Regi 13, 1–14; II Paral. 26, 16–21; I Cor. 10, 1–12; Iuda 1, 11; Iacov 4, 3; Rom. 15, 4). În Noul Testament, Domnul nostru Iisus Hristos, schimbând preoţia şi Legea Veche (Evrei 7, 12), a orânduit preoţia nouă cu putere de a lucra cele sfinte şi de a ierta păcatele – ca şi El Însuşi – celor ce se pocăiesc (Ioan 20, 19–23; Apoc. 1, 6; 5, 10; II Cor. 5, 18–20; I Cor. 4, 1; Ps. 131, 9–16).
Astfel, această minunată mâncare – Trupul şi Sângele Domnului – nu se găseşte nicăieri decât numai la preoţii creştini ortodocşi. Cine vrea să se mântuiască, merge la Casa Domnului şi i se dă, chiar şi celor ce n-au bani, nefiind nevoie de plată (Isaia 55, 1–13; Mal. 1, 11; Apoc. 21, 6; Rom. 5, 14–16).
Aşadar, trebuie să ştii că ceri Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Şi fie că ai mânca chiar carne şi sânge din trupul Lui de pe Cruce, fie că mănânci pâinea şi vinul slujite de preoţi, acelaşi lucru este.
Sfântul Apostol Pavel spune: Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Ba da! Iar pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Ba da! (I Cor. 10, 16). Va să zică nu este o închipuire! Cine nu are această credinţă este rătăcit şi nu are mântuire (cf. Rom. 14, 23). Despre acest Sânge Euharistic ni se spune: Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţeşte pe noi de orice păcat (I Ioan 1, 7).
Trupul şi Sângele Domnului se poate mânca şi mai des, atunci când ne ferim de păcate şi când avem viaţă neprihănită şi ştiinţa gândului nostru curată şi neosândită, pe când Botezul nu se mai poate repeta, după cum este scris (Ef. 4, 5). A ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului este chiar poruncă de la Dumnezeu, ca toţi – de la prunci până la cei mai bătrâni – să se împărtăşească cel puţin de patru ori pe an. Acest lucru ni se arată prin închipuire cu mielul pascal din Vechiul Testament (Ieş. 12, 1–28; Num. 9, 1–14). Însă sfinţii apostoli – ni se istoriseşte – îi împărtăşeau pe creştini în fiecare Duminică, deoarece aceia care credeau în Iisus stăruiau în învăţătura apostolilor şi în comuniune, fiind nelipsiţi de la biserică în toate zilele. Pentru aceasta apostolii frângând pâinea în casă, luau împreună hrana cu bucurie şi întru curăţia inimii (Fapte 2, 42-46; 20, 7–11).
Mai târziu, Biserica a statornicit ca creştinii să se împărtăşească de patru ori pe an, în cele patru posturi. Desigur, unii din cei evlavioşi s-au împărtăşit şi de mai multe ori, după cum şi astăzi sunt mulţi care se împărtăşesc mai adeseori într-un an şi este cu atât mai bine, numai să aibă pregătirea cuvenită. Căci ori de câte ori mâncăm şi bem Trupul şi Sângele Domnului, vestim moartea Lui, până va veni a doua oară (I Cor. 11, 26).
Această Sfântă Taină preoţii o dau noului botezat, chiar la Botez, după ce a fost uns cu Sfântul Mir, care este pecetea Duhului Sfânt. Astfel i se dă copilului Trupul şi Sângele Domnului până la vârsta de 7 ani, urmând ca de la această vârstă mai înainte să se spovedească la preotul duhovnic (să-şi mărturisească păcatele sale) (cf. I Ioan 1, 9) şi să se vadă dacă este vrednic de Trupul şi Sângele Domnului. Pentru cei ce vor să se împărtăşească fiind maturi, Sfântul Apostol Pavel recomandă ca fiecare să se cerceteze pe sine şi numai apoi – după spovedanie şi cu dezlegarea duhovnicului – să se împărtăşească cu Trupul şi cu Sângele Domnului. Căci cine va mânca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, judecată lui îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul şi Sângele Domnului (I Cor. 11, 27–29; Evrei 6, 4–6).
Sectarul: Pâinea şi vinul de la «Cina Domnului» sunt pâine naturală şi vin natural. Ele numai închipuie sau simbolizează Trupul şi Sângele Domnului, fără să fie de fapt. Aşa a fost chiar şi la Cina cea de Taină, ceea ce se vede în cuvintele de atunci ale Mântuitorului: Adevăr grăiesc vouă, că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou, întru împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 14, 25; Matei 26, 29). Deci este vorba de «rodul viţei», ceea ce înseamnă că vinul a rămas vin natural şi nu s-a prefăcut în Sânge. De aici rezultă că el numai simbolizează Sângele Domnului, iar nu şi este cu adevărat.
Preotul: Omule rătăcit de la adevăr şi sucit la înţelegere, cuvintele de mai sus (Marcu 14, 25; Matei 26, 29) au fost spuse de Mântuitorul cu privire la primul pahar care, într-adevăr, conţinea vinul natural. Însă Sfânta Împărtăşanie a fost aşezată de Mântuitorul Iisus Hristos după cină, la al doilea pahar, căci atunci a zis Mântuitorul: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu... (Luca 22, 17–20). Deci ceea ce la Marcu este incomplet, se completează şi se lămureşte la Luca. Matei încă nu vorbeşte decât de un singur pahar, anume de cel Euharistic (al Cuminecăturii). La Luca însă observăm că este vorba de două pahare, şi că Sfânta Împărtăşanie a fost aşezată la al doilea pahar. Astfel, cuvintele care se referă la primul pahar nu sunt în legătură cu Sfânta Împărtăşanie, cum este cazul şi cu citatul de la Marcu (14, 25).
Sectarul: Cuminecătura sau Cina Domnului este o simplă cină comemorativă, un ospăţ, un banchet sau o masă prietenească la care se consumă pâine şi vin, în amintirea Cinei de Taină, a patimii şi a morţii Domnului. Aşa a rânduit Mântuitorul, zicând apostolilor Săi: Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24–25). Iar Sfântul Apostol Pavel zice: De câte ori mâncaţi această pâine şi beţi acest pahar, moartea Domnului vestiţi, până la venirea Lui (I Cor. 11, 26). Scopul este, aşadar, adâncirea credinţei şi a evlaviei creştine, prin simbolul ce-l reprezintă, iar nu mâncarea cu adevărat a Trupului şi Sângelui Mântuitorului, nici permanentizarea jertfei de pe Golgota.
Preotul: «Cina Domnului» nu este o simplă comemorare a morţii Domnului, cum vi se pare vouă sectarilor. Căci pâinea şi vinul de la această «cină» sfântă nu au fost numai simboluri ale Trupului şi Sângelui Domnului, ci cu adevărat Trupul şi Sângele Său. Mântuitorul ne-a învăţat acest adevăr, căci El nu a zis: „Luaţi, mâncaţi, căci pâinea aceasta este un simbol al Trupului Meu” sau „vinul acesta este un simbol al Sângelui Meu”. Nu! Ci a zis: Acesta (pâinea) este Trupul Meu şi acesta (vinul) este Sângele Meu (Matei 26, 26–28; Marcu 14, 22–24; Luca 22, 19–20).
Aşadar, după cum pâinea şi vinul Euharistic nu sunt numai nişte simboluri, ci adevărat Trupul şi Sângele Mântuitorului, tot astfel şi «Cina Domnului» – cum o numiţi voi, sectanţii – nu este doar o simplă cină prietenească unde se mănâncă pâine şi se bea vin. Ci această Cină a Mântuitorului are caracterul de Taină, deoarece prin ea se împărtăşeşte darul Sfântului Duh, care iartă păcatele şi sfinţeşte. Totodată, ea are şi un caracter de jertfă, pentru că ea întruneşte toate condiţiile unei jertfe: Trupul şi Sângele Domnului care se frânge şi se varsă pentru noi spre iertarea păcatelor. Deci are şi însuşirea de jertfă ispăşitoare. Aceste caracteristici fiind de cea mai mare însemnătate pentru noi, nu trebuie să fie trecute cu vederea sau socotite numai nişte simple simboluri.
Sectarul: Euharistia nu poate să fie o jertfă nesângeroasă a Mântuitorului, de vreme ce Mântuitorul S-a adus pe Sine jertfă o singură dată, pe Golgota, şi ea nu se mai poate repeta niciodată (Evrei 9, 28; 10, 14). Ori, dacă Euharistia ar fi acea jertfă, ar însemna că ea se repetă de atâtea ori de câte ori este săvârşită Sfânta Împărtăşanie, ceea ce ar fi în contradicţie cu Sfânta Scriptură.
Preotul: Într-adevăr, Hristos S-a jertfit o singură dată şi Jertfa Lui nu se mai repetă, pentru că, de s-ar mai repeta, ar însemna că ea n-a avut efectul aşteptat şi ar fi fost asemenea jertfelor din Vechiul Testament. Însă de vreme ce ea a avut acel efect, orice repetare a ei este fără rost. Până aici suntem de perfect acord cu voi.
Dar din aceasta nu rezultă că Sfânta Euharistie nu poate să fie jertfa cea unică a Domnului, de pe Golgota, adusă în chip nesângeros. Ea nu repetă jertfa de pe Golgota, ci numai continuă, o actualizează şi o permanentizează, făcând ca roadele ei să fie întotdeauna prezente şi vii în sufletul şi trupul nostru, până la a doua venire a Domnului. Mântuitorul Însuşi ne-a îndemnat ca jertfa Trupului şi Sângelui Său – şi în acelaşi timp aducerea ei – să nu înceteze până la venirea Sa cea de apoi (Luca 22, 19; I Cor. 11, 25–26). Pe de o parte se spune că jertfa Sa se aduce o singură dată, iar pe de alta, că acea jertfă va trebui să o aducem până la venirea a doua. Această contrazicere aparentă cade numai dacă ţinem seama de învăţătura noastră, în timp ce prin învăţătura sectară, ea nu poate fi înlocuită. Aşadar înţelege omule nelămurit care susţii ceea ce nu înţelegi şi ţine minte că Sfânta Euharistie nu repetă jertfa de pe Golgota, ci numai o continuă, o accentuează şi o permanentizează.
Sectarul: Preoţii sunt oameni păcătoşi şi imorali, fiind deci cu neputinţă ca un preot păcătos să poată săvârşi o minune ca aceasta, neînchipuit de mare, de a preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului.
Preotul: Preoţii, într-adevăr, pot fi păcătoşi şi imorali, pentru că şi ei sunt oameni; totuşi, nu toţi sunt atât de păcătoşi precum îi învinuiesc sectarii voştri. Un lucru însă trebuie de ştiut: nu preoţii sunt cei care prefac pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului, ci Duhul Sfânt. Preoţii numai se roagă lui Dumnezeu ca să trimită Duhul Sfânt şi să prefacă aceste Sfinte Daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Oricât de păcătoşi ar fi preoţii, au de la hirotonie darul special al Sfântului Duh pentru săvârşirea slujbei şi a celor sfinte. Darul acesta nu-l au nici îngerii din cer şi nimeni dintre oameni, afară de preoţi. Iată de ce le este cu putinţă această minune mai presus de minte şi de cuvânt.
Voi sectarilor care sunteţi întunecaţi la minte de diavolul, după cum nu puteţi înţelege şi alte taine din Sfânta Scriptură, aşa şi puterea acestei Taine rău o răstălmăciţi, spre a voastră pierzare.