Odată cu apariţia lui aniversam un an de la apariţia primului număr.

Mulţumim cititorilor şi colaboratorilor noştri pentru că aţi fost alături de noi!

DIN SUMAR:

Un an - editorial George Pordea

De la chimie la Evanghelie - Interviu cu Livius Percy

Un tramvai numit dorinţă - articol de Marius Bădescu

Ce este împlinirea? - Dr. Costel Şofronie

Este împlinirea atingerea unui scop? Este împlinirea satisfacerea unei nevoi?

Neîmplinirea - Nimeni nu doreşte să-şi amintească de ea Articol de Ioana Fântâna

Aşteptări neîmplinite - Dificultăţile minore nerezolvate sunt cauza distrugerii unei căsnicii Articol de George Pordea

Sărbătoarea Paştelor - religia la evrei Articol de Paul Oprea

... iar ca sfârşit viaţa veşnică - Articol de Bogdan Marian

Drumul spre împlinire - articol de Aurel Preda

Torţa misiunii - Europa, bătrînul continet câmp de misiune Articol de Ioana Zamfir

Aşa sunt eu, ce vrei? - Portret de tânăr Articol de Ioana Fântână

IMPORTANT:

Pentru a putea intra în posesia unui exemplar tipărit citiţi secţiunea Abonamente.

A trecut un an de când Revista Impuls a început alergarea care i-a fost pusă înainte.  Au fost unii sfinţi, numiţi de Apostolul Pavel martori care ne înconjoara, care au alergat înainte de noi şi care au sfârşit alergarea care le-a fost pusă înainte.  Ei sunt cei care stau în tribuna cerească şi ne fac nouă galerie pentru a continua să alergăm.  Cândva ei erau pe pista de alergare şi alţi martori erau în tribună, dar acum ei stau ca mărturie a faptului că fiecare alergare pusă de Dumnezeu în faţa noastră poate fi dusă la bun sfârşit.  Ei nu s-au dat bătuţi ci au alergat până la capăt chiar dacă au avut de îndurat suferinţă, chiar dacă au avut de plătit un preţ.  Şi pentru că nu au abandonat, ei sunt încurajarea şi provocarea noastră.  Aceşti martori erau oameni simpli ca şi noi dar care îşi aveau credinţa pusă în Dumnezeu, şi dacă ei au putut alerga pîna la capăt în cursa lor, atunci şi noi putem alerga mai departe chiar dacă avem de plătit un preţ.  Când au ajuns la capătul alergării lor şi-au dat seama că s-a meritat nu doar pentru că au fost premiaţi ci şi pentru că au văzut impactul pe care l-au avut în viaţa altora, şi cred din toată inima mea că în acest an al Revistei Impuls, multe vieţi au fost atinse, vieţi pe care nu le cunoaştem dar într-o zi, acolo sus în slavă ne vom întâlni cu alţi alergători care nu s-au dat bătuţi datorită lucrării Revistei Impuls.  Apoi, aceşti martori care ne înconjoară au demonstrat prin alergarea lor că pe Dumnezeu te poţi bizui plin de încredere.  Dacă Dumnezeu a avut grijă de ei şi le-a onorat credinţa, i-a susţinut, i-a folosit şi i-a binecuvântat cred că El va continua să facă la fel pentru Revista Impuls cât şi pentru cei ce o citesc.

În timp ce alergăm să nu uităm să ne uităm la ţinta noastra Domnul Isus Hristos.  Şi El a alergat şi şi-a sfârşit alergarea, ajungând campionul suprem. Astăzi însă, din campion a ajuns să fie judecător şi într-o zi când vom sta înaintea Lui aş dori să-L auzim spunând: „Bine rob bun şi credincios."

Pentru că, doar în Dumnezeu şi în Biblie găsim acele tezaure de miracole şi dicţionare ale iubirii, care ne-ar putea face desăvârşiţi, împliniţi, realizaţi, chiar într-o lume dominată de un fariseism pseudo-moral.

Şi nu vorbim despre acele raţionamente ale acelora care se cred împliniţi prin măsura banilor lor, prin profesiile lor care le pot aduce satisfacţii, prin copii lor, ci despre cei care afirmă şi cred: „Căci pentru mine a trăi este Hristos, iar a muri este un câştig" (Filip. 1.21).

Împlinirea, capabilă să întrupeze năluciri materiale, ce nu au nimic în comun cu creştinismul, nu apare într-o atât de covârşitoare măreţie, ca în universul creat prin Jertfa de la cruce a Mântuitorului nostru, un univers guvernat de Iubire.

Căci astfel din întunericul, ce guvernează şi acum omenirea, s-au născut prin Jertfa de la cruce, prin Învierea covârşitoare, Iubirea...Sacrificiul de sine...Altruismul...Dăruirea...Împlinirea...

Căci, a fi împlinit porneşte din interior, aşa cum frescele lui Federico Zuccani par a se apropia - sau a se depărta - de cel ce înaintează privindu-le. Dacă eşti împăcat cu Hristos, eşti împlinit, cu convingerea că tot ceea ce ţi se întâmplă, nu poate fi mai mult, sau mai greu decât poţi suporta. Că Tata va avea grija de tine, de familia ta, de banii tăi, de cariera ta, de locul tău de muncă, îţi va da înţelepciunea, de a gestiona bine ce ai şi a te mulţumi pe tine şi pe cei din jur, cu ceea ce ai.

Cuvântul împlinire capătă o funcţie deformată, dacă nu încercăm noi relaţii între Cuvânt, noi şi Dumnezeu . „A iubi un cuvânt", scrie Bacon, „înseamnă a iubi o imagine", iar pentru noi, cuvântul, e Cartea Sfântă, iar imaginea e Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Parafrazându-l pe Bacon „a dori împlinirea, înseamnă a iubi pe Dumnezeu"!

Conf.univ.dr. Claudia Pop

Jinduieşti după fericire, şi crezi că pentru asta trebuie să fii ca soarele, totul să se învartă în jurul tău - poate afecţiunea prietenilor, dragostea părinţilor, un cont în bancă, un loc privilegiat în biserică sau societate - dar nu există plăcere adevărată decât în renunţare, şi nu o primeşti decât atunci când o oferi altora. Există tot soiul de plăceri care nu dăunează (dar nici n-ajută) şi le poţi experimenta, dar cine-şi mai aduce aminte că alţii simţeau plăcere „în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări..."?

Vrei să-L vezi pe Dumnezeu - şi pentru asta te îndopi cu muzică creştină, participi la toate conferinţele sau pleci la „degustat" de biserici - dar poate ai trecut în fiecare zi de zeci de ori pe lângă întâlnirea cu El, pe stradă sau în autobuz - era flămând, setos, prost îmbrăcat, bolnav... şi-ar trebui să ştii (aviz bărbaţilor) că ochiul prefăcut în unealta necurăţiei nu-l mai vede pe Dumnezeu.

Doreşti să fii considerat un om cu caracter - crezând că  e de-ajuns să vorbeşti de principii, să trăieşti din amintiri şi să te bucuri de prestigiu, confundându-l cu integritatea - şi nu realizezi că poţi să-ţi pierzi integritatea şi totuşi să-ţi păstrezi ani de zile (poate o viaţă) prestigiul intact - în comitet, la amvon sau, daca nu ai o poziţie vizibilă în biserică, pur şi simplu să rămâi vecinul sau colegul „ăla pocăitu"  - şi nu-ţi dai seama că acesta, caracterul, se defineşte în primul rând prin ceea ce faci atunci când nu te vede nimeni... în camera, mintea sau inima ta.

Tânjeşti să-l mărturiseşti pe Hristos, să curgă din tine „râuri de apă vie", dar nici măcar angajaţii sau colegii tăi nu ştiu (mai grav, nu observă) că eşti creştin.

Ţi-ar plăcea să fii bogat - şi crezi că asta înseamnă doar să ai proprietăţi - dar ignori faptul că bogăţia a omorat mai multi oameni decât sărăcia lucie... şi cred că dacă am vedea lumea cu ochii lui Dumnezeu, ar trebui să construim azile nu doar pentru cerşetori şi copiii străzii, ci şi pentru bogaţii de toate felurile (material, spiritual, intelectual), roşi pe dinăuntru şi rupţi de realitate - şi nu realizezi că te poţi considera bogat pe două căi, fie strângând tot mai mult, fie dorind mai puţin. Din păcate, nici sărăcia nu te face mai bun în mod automat, doar uneori mai invidios şi frustrat.

Creştinismul, pentru unii dintre noi, nu este decât linguseală, iar Dumnezeu angajat să facă ce vrem noi. Se întrupează şi moare pentru tine, stă la biroul Său pe nori şi-ţi contabilizează dorinţele, te protejează şi, mai ales, trece cu vederea micile (că doar n-ai omorât pe nimeni) dar desele devieri de pe cale. Dar creştinism înseamnă sacrificiu, dăruire (nu doar din timpul sau banii tai, ci din tine) şi, în acest context, toate năzuinţele enumerate mai sus sunt bune doar în măsura în care le vedem ca mijloc spre un scop, binecuvântări pentru a binecuvânta, nu ca scop în sine. Hristos nu-ţi potoleşte setea ca să te lase apoi să-ţi vezi de treburile tale... „ba înca apa pe care i-o voi dau Eu, se va preface în el într-un izvor de apă vie, care va tâşni spre viaţa veşnică".

Marius Bădescu

Este împlinirea satisfacerea unei nevoi?

Este o căutare.

Este o căutare a tuturor oamenilor: a celor săraci, dar şi a celor bogaţi; de la cerşetori la împăraţi toţi o caută. Este şi o căutare a tuturor timpurilor: pe cât de veche este, pe atât de actuală. Toate religiile o caută; toate recunosc că omul are nevoie de ceva ce nu are şi fiecare religie încearcă să dea un răspuns sau o soluţie acestei căutări. Şi ştiinţa o caută. Se investesc sume uriaşe pentru ca oamenii să fie mai mulţumiţi, satisfăcuţi şi împliniţi. Dar sunt oamenii cu adevărat mai împliniţi?

Este în Biblie o carte care are tocmai această temă: căutarea împlinirii. Această carte, numită Eclesiastul, ne prezintă căutările unui om pentru găsirea împlinirii, rostului în viaţă, a satisfacţiei.

Solomon a fost un om foarte bine înzestrat de Dumnezeu şi a avut la îndemană toate posibilităţile de a căuta, tot ce i-au văzut ochii. Şi a căutat şi cercetat totul.

Să vedem împreună unde a căutat Solomon împlinirea şi ce a găsit.

În lucrurile materiale şi avuţii (Ecles.2.4-8a): „Am făcut lucruri mari... Mi-am

făcut... Am cumpărat... Am avut... Mi-am strâns argint şi aur, şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări." Şi ce a găsit? (v.11): „Când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt..."

În plăceri, desfătare şi veselie (Ecles.2.10): „Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici o veselie..." Ce a gasit? (Ecles.2.17): „Atunci am urât viaţa căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt." Nici o satisfacţie şi împlinire!

În dragoste (1 Împ.11.3): „A avut de neveste sapte sute de craiese împărăteşti şi trei sute de ţiitoare..." Cu ce rezultat: o viaţă mai amară decât moartea (Ecles.7.26), iar aceste femei i-au fost o cursă şi un laţ!

În lux (1Împ. 10.27): „argintul era aşa de obişnuit la Ierusalim ca pietrele". Rezultatul (Ecles. 2.18): „Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o".

În putere (Ecles. 2.9): „Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei dinaintea mea..." Cu ce folos sau împlinire? Deşertăciune şi goană după vânt!

În cunoaştere şi înţelepciune (Ecles. 1.13,14): „Mi-am pus inima să cercetez şi să cercetez şi să adâncesc în înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri.." iar în 1 Împ. 4.30-34 ni se spune că: „Înţelepciunea lui Solomon întrecea înţelepciunea tuturor fiilor Răsăritului.... Era mai înţelept decât orice om... Veneau oameni din toate popoarele să asculte înţelepciunea lui..." Şi rezultatul acestor căutari a fost foarte elocvent (Ecles. 1.14): „...totul este desertăciune şi goană după vânt!"

În diferite religii: după ce a primit atâtea de la Dumnezeu şi  a vorbit de două ori cu El, Solomon (1 Împ. 11.4-11):„ i-au aplecat inima spre alţi dumnezei... s-a dus după Astartea, zeita sidonienilor, şi după Milcom, urâciunea amoniţilor... a zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un loc înalt pentru Chemos..., pentru Moloc..."

Cu ce s-a ales Solomon din toate aceste cătăi? Împlinire? Nu! Numai desertăciune şi goană după vânt, gol şi neîmplinire. Pentru că nu a căutat-o acolo unde trebuie, acolo unde se poate găsi.

Un bătrân sărac şi singur se trezeşte într-o noapte auzind zgomote în casă şi vede nişte hoţi căutând de zor ceva şi îi întrebă ce caută. „Bani căutăm, moşule!" răspunseră ei. La care el le spune linistit: „eu nu găsesc bani ziua, şi voi căutaţi să găsiţi ceva noaptea... zadarnică căutare!"

De aceea mesajul lui Solomon este: nu mai căutaţi şi voi împlinirea acolo unde nu

se poate găsi; am cautat-o şi eu şi am cautat-o degeaba!

Aceasta este predica Eclesiastului: „Opriti zădărnicia căutărilor fără rost".

Ce este împlinirea? Cum o putem găsi?

Dicţionarele definesc împlinirea ca fiind satisfacerea unei nevoi, împlinirea unui scop, rost sau ţel, ca o întregire sau desăvârşire, ca o relaţie sau o stare.

1. Mulţi consideră că împlinirea este satisfacerea unei nevoi.

Unul flămând poate să spună: „dacă aş avea o bucată de pâine, aş fi împlinit. Împlinirea

este o bucată de pâine? Cel fără adăpost spune: dacă aş avea un culcuş cald aş fi împlinit. Împlinirea este un adapost cald? Chiar dacă la prima vedere aşa pare, în realitate nu este aşa. Cel flămând, după ce va mânca va vedea că e zdrenţuit; după ce va avea o haină va vedea că nu are adăpost...

Dacă împlinirea este satisfacerea unei nevoi, trebuie să recunoaştem că împlinirea unei nevoi este ceva de moment şi trecător iar nevoile sunt gradate (vezi piramida lui Maslow):

I-nevoi fiziologice

II-nevoi de securitate

III-nevoi de statut social

IV-nevoi de afirmare şi autorealizare;

Împlinirea este legată întotdeauna de satisfacerea nevoii următoare, mai mari, iar cea mai mare nevoie din noi este nevoia de Dumnezeu. Rezulta că putem fi cu adevărat împliniţi când ne-am împlinit nevoia de Dumnezeu.

Blaise Pascal spunea că: „În fiecare din noi este un gol (o nevoie) care are forma lui Dumnezeu şi nimic altceva nu-l poate umple (împlini).

1. Dacă împlinirea este atingerea unui scop, rost, ţel, limită sau barem, cum am putea noi crede ca un scop pământesc, relativ şi trecător ne va da nouă împlinirea?

Domnul Isus spunea că satisfacţia, rostul şi hrana Lui este „să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui"(Ioan 4.34).

Solomon nu a găsit împlinirea pentru că el a căutat-o în lumea aceasta „de sub soare", neglijând dimensiunea eternă a vieţii, fără gândul la veşnicie, fără Dumnezeu!

1. Dacă împlinirea este o relaţie şi dacă noi am fost creaţi de Dumnezeu să trăim în părtăşie cu El , noi nu vom fi împliniţi  decât atunci când vom avea o relaţie apropiată cu El. Noi ne putem uni cu Dumnezeu în Hristos (Efes. 1.10).
2. Dacă împlinirea este desăvârşire, deoarece prin jertfa Domnului Isus am fost făcuţi desăvârşiţi (Ev. 10.14) şi neputând fi desăvârşiţi decât în El (Col. 1.28) rezultă că noi putem fi împliniţi numai în El.
3. Dacă împlinirea este o stare, atunci numai o stare a noastră după voia lui Dumnezeu, adică neprihănirea noastră, pe care ne-o dă Dumnezeu  prin credinţă în Domnul Isus (Rom. 3.21,22) ne va da împlinirea.

Pavel, în Areopagul din Atena declara (Fapte 17.22-31) că: „ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi", adică ceea ce voi căutaţi- fără să ştiţi unde, ceea ce ce voi aveţi nevoie- fără să ştiţi ce „aceea vă vestesc eu", adică pe Dumnezeu care ne-a creat, ne vrea binele şi împlinirea şi noi vom fi împliniţi dacă Îl căutăm şi ne silim să-L găsim.

Noi nu suntem produsul unor întâmplări oarbe, ci suntem creaţi de Dumnezeu. Şi dacă El ne-a creat, nu se putea să nu ne fi spus în Cuvântul Lui cum putem fi împliniţi, de aceea încheierea „predicii" Eclesiastului (Ecles. 12.13) este: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om."

Asumarea acestei datorii îţi va aduce cu adevărat împlinirea. Pentru că împlinirea o poţi găsi numai la Dumnezeu, numai cu El, numai în El.

Dr. Costel Sofronie

Despre neîmplinire vor vorbi întotdeauna cei care nu au suferit-o, sau cei care au depăşit-o cu mult timp în urmă. Neîmplinirea este un cuvânt trist, deoarece reprezintă visuri şi planuri căzute la pământ. Nimeni nu doreşte să îşi amintească de ea; este un copil uitat, batjocorit şi renegat de toţi.

Copilul acesta bate la toate uşile. A bătut la a mea şi a bătut cu siguranţă şi la uşa cititorului. Cu toţii îi deschidem şi îl primim înăuntru înainte să-i cunoaştem numele, iar când îl aflăm este deja prea târziu ca să îl mai poftim să plece. Prezenţa lui este apăsătoare şi crudă; cuvintele lui amare şterg în câteva clipe zâmbetul de pe chipul celui care l-a primit. Vorbeşte puţin şi pleacă repede, însă clipele dureroase rămân în sufletul gazdei mult timp mai târziu. Perioada de apoi este un proces lung, obositor, marcat de speranţă puţină şi întrebări multe.

Cu timpul, rana se vindecă, iar vizita acestui biet copil devine dintr-un rău neînţeles un rău necesar. Cuvintele lui sunt o lecţie aspră primită la momentul potrivit.

Personal, nu înţeleg întotdeauna de ce este acela momentul potrivit. Dumnezeu mă smereşte când depăşesc limitele impuse de El, chiar dacă, deseori, nu aflu despre ele decât după ce le-am încălcat. Probabil că aşa se capătă experienţa. Am învăţat să mă resemnez repede atunci când sufăr neîmplinire, pentru că înţeleg că Dumnezeu mă fereşte  de nişte tărâmuri străine care îmi pot provoca mult rău.

Neîmplinirea poate fi alteori refuzarea unor capricii; în aceste condiţii, este însoţită de evidenţierea tuturor binecuvântărilor lui Dumnezeu de până acum. Scopul ei este acela de a face oameni mulţumitori şi cumpătaţi. O particularitate a ei este că, deşi aduce transformări ziditoare în timp, nimeni nu doreşte o reîntâlnire cu ea; în plus, cu fiecare împlinire, dispreţul pentru acest copil nedorit creşte şi mai mult... până în ziua în care Dumnezeu îl va trimite înapoi la uşa noastră.

Îmi este teamă de neîmplinire. Deşi ştiu că este una dintre cele mai eficiente ‘nuiele' ale lui Dumnezeu, este şi una dintre cele mai temute. Mai mult, este una împotriva căreia nu cunosc remediu. Ştiu că Dumnezeu va aduce şi altă dată resemnare în viaţa mea şi mă va obliga să mă smeresc şi să mă las apăsată de Mâna Lui cea tare; dar, în acelaşi timp, mă încurajează să sper, să visez şi să lupt pentru ceea ce îmi doresc.

Aşa că, data viitoare când voi mai trece pe lângă copilul numit Neîmplinire, am să-l salut ca pe un cunoscut şi am să-i mulţumesc pentru că a binevoit să nu bată încă la uşa mea.

Ioana Fântână

Am ales să tratez în acest număr una dintre cele mai semnificative cauze ale supărărilor, care apar în zilele primare ale unei căsnicii şi anume: aşteptările neîmplinite. Nu cred că vreun cuplu care se pregăteşte de nuntă, care îşi alege hainele de nuntă, invitaţiile, florile şi locaţia lunii de miere, nu dezvoltă în inima lui aşteptări cu privire la ceea ce ar trebui să fie căsnicia. Nu cred că mirii intră în căsnicie sperând să dea greş, sperând să iasă totul rău. Nu cred că doi oameni se căsătoresc sperând să aibă o relaţie de cuplu mediocră, o căsnicie de nota 7. Deşi nu cred că un cuplu tânăr se aşteaptă să aibă o căsnicie de nota 10 cu felicitări, vreau să cred că toate cuplurile doresc să aibă o astfel de căsnicie. De aici încep aşteptările neîmplinite pe care le poate avea un cuplu.

În Luca 15, Domnul Isus ne vorbeşte despre un tată care avea doi fii. Fiul cel tânăr deseori este numit „fiul risipitor." A venit o zi în viaţa acestui fiu, în care a dorit să plece de acasă şi să trăiască după cum dorea el, şi nu după cum îi dicta tatăl său. El s-a dus la tatăl său şi i-a spus: „Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine." (Luca 15.12) Nu ştim dacă tânărul avea vârsta pentru a primi o avere de la tatăl său, cert este faptul că acel tânăr cerea ceea ce simţea că ar trebui să primească.

Aşteptări corecte sau incorecte?

În căsnicie, nu cred că este greşit să ai anumite aşteptări în drepturi şi privilegii. Un soţ are dreptul să aştepte credincioşie din partea soţiei lui şi o soţie are dreptul de a aştepta credincioşie din partea soţului ei.  Soţia are dreptul să aştepte de la soţul ei să îi poarte de grijă din punct de vedere financiar, fizic sau material.  Nu cred că un soţ greşeşte având aşteptări în ce priveşte curăţenia în casa cuplului. Cred că aceste aşteptări sunt corecte. Totuşi, dacă aceste aşteptări sunt foarte sus şi dacă acel cuplu e neexperimentat şi imatur, se deschide o uşă a neîmplinirilor. De ce? De exemplu, un bărbat se căsătoreşte şi aşteaptă ca soţia lui să fie o bucătăreasă de nota 10, însă soţia lui înainte de a se căsători nu a petrecut prea multe ore în bucătărie şi ca rezultat ea este o bucătăreasă de nota 5. De cele mai multe ori soţul e nemulţumit şi această nemulţumire devine câmpul de luptă între cei doi. În anumite momente intense, soţul poate folosi neîmplinirea lui din domeniul culinar ca o armă, cu care loveşte în soţie prin cuvinte nepotrivite. Sau poate soţia a crescut într-un cămin în care tatăl avea un servici bun şi posibilitatea de a purta de grijă familiei. Poate standardul material din trecutul soţiei să fie mult superior standardului prezent, deoarece soţul ei nu are o slujbă la fel de bună ca cea a tatălui ei şi nu aduce în casă acelaşi venit ca tatăl ei. Cu siguranţă, soţia ştia aceste lucruri când a decis să se căsătorească şi totuşi soţul nu se ridică la aşteptările financiare ale soţiei. Ea aşteaptă ca soţul ei să fie notat cu 10 la acest capitol, când în realitate el cu greu se ridică la un 5. Dacă soţia este imatură, cu siguranţă va fi neîmplinită la acest capitol, ceea ce va da naştere multor frustrări. La fel ca soţul, şi ea se poate folosi de cuvinte dure care înţeapă, care distrug, care lasă răni.

Aşteptările neîmplinite pot distruge o căsnicie

Aşteptările neîmplinite pot produce slăbiciuni în căsnicie. Dacă o anume slăbiciune nu este rezolvată ea va da naştere în timp la amărăciune, iar amărăciunea va măcina căsnicia precum cancerul în trup, până când temelia căsniciei va fi compromisă şi căsătoria se va dărâma la prima furtună a vieţii. Căsniciile rareori dau greş datorită problemelor „mari" cum ar fi moartea unui copil sau o boală terminală a unuia dintre soţi. De cele mai multe ori, dificultăţile minore, dar nerezolvate sau aşteptările neîmplinite sunt cauza distrugerii unei căsnicii. Diferenţa dintre ceea ce aşteaptă o persoană şi ceea ce primeşte este măsura nefericirii sau fericirii acelei persoane.

Dacă un tânăr intră în căsnicie aşteptând ca soţia lui să fie de nota 7 la gătit cu siguranţă nu va fi neîmplinit şi nemulţumit când va descoperi că a avut dreptate. Sigur îl va slăvi pe Dumnezeu dacă descoperă că soţia lui e de nota 8 sau 9 în acest domeniu. Acceptarea abilităţii ei de către soţ îi oferă soţiei spaţiul în care ea poate să crească pentru    a-şi mulţumi soţul şi mai mult, dar aceeaşi acceptare îi oferă soţului spaţiul în care măsura fericirii lui poate să crească odată cu experienţa şi abilităţile soţiei.

Trebuie să precizez aici că există anumite domenii, cum ar fi credincioşia sau loialitatea, în care aşteptările cât şi împlinirea acestora trebuie să fie de nota 10. Nu poţi spune unui soţ că e bine şi dacă ia o notă de trecere în purtarea lui cu persoanele de sex opus.

Procesul maturizării într-o căsnicie

Deoarece aşteptările soţului sau ale soţiei vor fi împlinite pe măsură ce fiecare în parte se maturizează în noua poziţie pe care o are, ar fi bine ca la începutul căsniciei nivelul aşteptărilor fiecarui partener să fie scăzut pentru a se acomoda cu nivelul de îndemânare pe care îl are celalalt  partener în ziua nunţii şi nu nivelul pe care îl va dobandi  peste 5 sau 10 ani de la căsătorie. Aş vrea să ne gândim la această idee luând ca exemplu un copilaş care învaţă să umble şi chiar să alerge. O mamă nu îşi ceartă copilul care cade în timp ce încearcă să facă primul pas. De fapt, în ziua de azi mulţi părinţi îşi filmează copilul, când acesta încearcă să facă primul pas, când încearcă să umble. Acei primi paşi aduc bucurie şi multe zâmbete pentru părinţi. Aşa ar trebui să se bucure şi cuplul tânăr în zilele primare ale căsniciei lor, acele zile de maturizare şi creştere.

La începutul căsniciei noastre nu am aşteptat ca soţia mea să gătească la fel ca mama. Noi bărbaţii, deseori greşim când afirmăm că mama noastră nu făcea aşa un anume fel de mâncare, sau că sarmalele mamei erau mai bune ca ale soţiei. E normal să fie aşa deoarece mama a gătit pentru tata zeci de ani. Astăzi însă, după 13 de căsnicie soţia mea face anumite specialităţi pe care mama nu mi le-a făcut niciodată, şi dacă aş pune-o să mi le facă sigur nu  i-ar ieşi din prima. Aşteptările pe care le am acum în ce priveşte mâncarea sunt împlinite oridecâte ori stau la masă cu soţia şi copiii mei.

La începutul lucrării mele de predicator, cu siguranţă nu predicam la fel de bine ca socrul meu, care e păstor, însă soţia mea nu a venit să-mi spună că tatăl ei e un predicator de o sută de ori mai bun ca mine, ci a avut răbdare cu mine, a aşteptat să mă maturizez, a aşteptat să îmi dezvolt abilităţile de orator. Nu vreau să spun că sunt un mai bun predicator ca tatăl soţiei mele însă îi mulţumesc soţiei mele că a decis în inima ei la începutul lucrării mele să nu compare un predicator tânăr şi neexperimentat cu unul trecut prin viaţă şi veteran în această artă.

« Tată, dă-mi » versus « Tată, iartă-mă »

Daţi-mi voie să mă întorc la pilda fiului risipitor. Aşa cum am spus mai înainte, fiul cel tânăr a făcut următoarea afirmaţie: „Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine." Deşi cerea ceva ce de drept urma să îi aparţină, caracterul acestui fiu nu era la nivelul în care să poată face faţă acelei averi. Deşi avea un drept de moştenitor, nu era pregătit să moştenească acele bunuri. Mai târziu în viaţă, după ce a făcut greşeli tragice risipind ceea ce tatăl îi dăruise, fiul cel tânăr a ajuns în punctul din viaţa lui, în care a spus: „Tată am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău." (Luca 15.21b)  Acest fiu a crescut de la „Tată, dă-mi" la „Tată, iartă-mă."

Cu siguranţă şi în căsnicia ta vor fi momente în care se vor face greşeli, vor fi momente de neînţelegere şi acestea deseori apar datorită aşteptărilor neîmplinite. Nu îţi cere drepturile, ci fii gata să recunoşti că „nu eşti vrednic..."  În loc să spui „dă-mi ce mi se cuvine", fii gata să spui „iartă-mă".

George Pordea

Hristos a înviat! Acum 2000 de ani! Ne amintim de acest lucru în fiecare an, cu ocazia Sărbătorii Paştelui. Pentru unii, Paştele şi Crăciunul sunt singurele momente de legătură cu Biserica în decursul unui an. Pentru alţii însă, Sărbătoarea Paştelor este doar o altă oportunitate de comemorare a Jertfei Mântuitoare şi a dragostei lui Dumnezeu.

De unde vine însă sărbătoarea şi cum a devenit ea atât de importantă pentru credincioşi? Cu siguranţă originea evreiască a acestei sărbători nu este o noutate pentru cititori. Paştele este una dintre cele mai importante sărbători din tradiţia iudaică încă din anul 1300 î.Cr., după legile stabilite de Dumnezeu în Exodul 13. Ea amintea de eliberarea copiilor lui Israel din robia Egipteană printr-o intervenţie miraculoasă a lui Dumnezeu în favoarea poporului evreu.

În cartea Exodul 7-12 apare descrierea detaliată a metodelor folosite de Dumnezeu pentru a-l constrânge pe Faraon să îi elibereze pe evrei, metode care au ca punct culminant prezenţa lui Dumnezeu Însuşi între egipteni pentru a lua viaţa tuturor întâilor născuţi dintre oameni şi animale. Porunca dată atunci poporului evreu a fost să jertfească un miel de un an, fără cusur, şi să ungă uşiorii şi tocul de sus al uşii cu sângele lui. Acesta era simbolul distinctiv al evreilor prezenţi între egipteni, simbol ce salva viaţa întâilor născuţi ai israeliţilor. Carnea mielului trebuia mâncată în acea noapte, cu azimi şi cu verdeţuri amare.

Sacrificarea Mielului şi mâncarea azimilor şi a verdeţurilor amare aveau să rămână elementele centrale din tradiţia acestei sărbători anuale pentru poporul Israel. Pentru pregătirea sărbătorii, evreii obişnuiesc să cureţe întreaga casă de toate produsele ce conţin drojdie. Toată mâncarea dospită din casă trebuie căutată şi vândută sau distrusă înainte de începerea sărbătorii. Aceasta aminteşte de graba în care Evreii au părăsit Egiptul, fără a avea timp să lase măcar aluatul să „crească". Cu o zi înainte de Paşte este ţinut Postul Întâilor Născuţi. Toţi primii născuţi de parte bărbătească postesc în această zi pentru a celebra scăparea de urgia uciderii întâilor născuţi.

Perioada sărbătorii este de opt zile, cu două zile speciale de odihnă la început şi două la sfârşit. Apogeul sărbătorii de Paşte are loc în primele două seri, când familiile se reunesc pentru a oficia ritualurile cinei. Acestea au o ordine specifică, şi se oficiază cu tacâmuri păstrate special pentru masa pascală. În aceste seri se citeşte din Haggadah, o carte ce cuprinde, în paisprezece paşi, experienţa evreilor în Egipt, Exodul şi Revelaţia lui Dumnezeu. Pe măsură ce sunt citite aceste evenimente se varsă câte o picătură de vin, pentru a aminti iudeilor că eliberarea lor a fost plătită cu durerea şi apăsarea egiptenilor.

Tot în Hagaddah mai apar cântări, binecuvântări, psalmi şi Patru Întrebări. Acestea sunt:

De ce mâncăm Azimi? Azimile (pâinea fără drojdie) sunt mâncate pentru a aminti evreilor de aluatul în care nu au mai pus drojdie, datorită grabei în care au părăsit Egiptul.

De ce mâncăm ierburi amare? Ierburile amare, de obicei hrean, fac parte din meniu pentru a aminti de amărăciunea robiei.

De ce ne adâncim mâncarea în lichid? La începutul mesei, o bucată de cartof este adâncită în apă sărată pentru a reaminti de lacrimile vărsate de iudei în timpul robiei.

De ce mâncăm în poziţie orizontală? În timpurile străvechi, oamenii liberi stăteau întinşi pe perne în timp ce mâncau. Astăzi, pernele reprezintă libertate şi confort, în contrast cu robia acelor vremuri.

De obicei, cel mai tânăr băiat din casă va pune aceste întrebări, iar tatăl va răspunde. Paradoxul acestui obicei este că aceste întrebări ar trebui să fie adresate în mod spontan, dar festivalul nu poate începe fără ele.

Pe masa de Paşte, Seder, există şapte mâncăruri simbolice principale care amintesc poporului evreu de perioada sclaviei sale în Egipt. Cele şapte mâncăruri simbolice de Seder sunt:

1. Matzah: Pâine nedospită, asemănătoare cu un biscuit, care simbolizează sclavia evreilor în Egipt. Când evreii se pregăteau să plece în grabă din Egipt, nu au avut timp să coacă pâinea dospită şi au copt în schimb pâinea nedospită cunoscută sub acest nume.

2. Charoset: Un amestec de nuci măcinate, mere, scorţişoară şi miere, care simbolizează mortarul folosit de sclavii evrei în Egipt pentru construcţiile Faraonului.

3. Ou: Se foloseşte un ou fiert tare pentru a simboliza viaţa şi renaşterea.

4. Apa sărată: Simbolizează atât lacrimile provocate de opresiune, cât şi cele produse de bucuria libertăţii.

5. Marror: Acesta este hrean foarte amar care simbolizează greutăţile sclaviei.

6. Karpas: Este un amestec de cartofi fierţi sau ridichi şi pătrunjel care se înmoaie în apa sărată şi simbolizează atât subnutriţia sclavilor evrei, cât şi noul anotimp al primăverii.

7. Z'roah: Această bucată de carne, reprezentată câteodată de un os, simbolizează mielul pascal şi se referă la salvarea evreilor de către Dumnezeu din robia Egiptului.

De asemenea, se beau patru pahare de vin pentru a indica cele patru momente în care Dumnezeu a promis libertatea poporului Israel, şi pentru a simboliza libertatea şi bucuria.

Toate acestea sunt legate doar de tradiţia iudaică, tradiţie care nu acceptă că Isus Hristos a fost de fapt Mesia Cel promis de Dumnezeu, şi care nu respectă interpretarea dată de creştini acestei sărbători. Paştele este, pentru creştini, o comemorare a morţii, îngropării şi învierii lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care şi-a dat viaţa de bunăvoie, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3.16)!

Paul Oprea

Totuşi, aceste idei despre satisfacţii, împliniri, ţeluri şi scopuri, pălesc în faţa a ceea ce doreşte Dumnezeu de la noi. Scriu aceasta întrucât realizez cât de efemere sunt planurile pe care le face omul: el nu poate vedea prea departe şi nici nu poate influenţa lumea din jurul lui astfel încât să fie sigur că nu va avea parte de surprize neplăcute pe întreaga perioadă de desfăşurare a planului făcut.

Cred din toată inima că cel care-şi plănuieşte viaţa bazându-se pe Scriptură şi pe promisiunile ei nu va regreta niciodată, ba mai mult, va duce o viaţă plină de împliniri şi satisfacţii. Biblia descrie un astfel de om ca unul care moare „sătul de zile" - împăratul David (1 Cron. 29.26-28  şi Iov (Iov 42.17) sunt doi dintre aceştia. Iov s-a supus voii lui Dumnezeu chiar dacă aceasta l-a dus la sărăcie, i-a omorât toţi copiii, l-a îmbolnăvit şi l-a coborât în ochii nevestei - Dumnezeu i-a pus credinţa la încercare, iar sfârşitul lui Iov a fost unul fericit. David a aşteptat cu răbdare momentul încoronării sale ca împărat fără a încerca să scurteze domnia lui Saul, omorându-l - a fost încoronat ca împărat la vârsta de treizeci de ani şi a domnit alţi patruzeci, ajungând ca în cartea Faptelor Apostolilor să fie numit „om după inima lui Dumnezeu".

Isus Hristos vorbeşte de împlinire în Matei, în locul în care este scris: „Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: «Ce vom mânca ?» sau: «Ce vom bea?» sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?», fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra" (Mat. 6.31-33). Astfel, ni se arată care trebuie să fie prioritatea noastră şi, automat, care va fi împlinirea noastră: un loc în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pavel ne spune că mai este şi o răsplată (1 Cor. 3.10-15) şi, cu siguranţă, a o primi din mâinile lui Isus Hristos, în faţa tuturor sfinţilor şi a îngerilor, este o mare împlinire. Este adevărat că aceasta vine doar dacă peste temelia lui Hristos clădim pietre scumpe, aur şi argint, adică fapte bune, vrednice de Domnul nostru.

Mulţi care doresc împlinirea fără Dumnezeu ajung victimele propriilor ambiţii - cei ce iubesc banii şi umblă după ei ajung să se străpungă singuri cu o mulţime de chinuri (1 Tim. 6: 10). Însuşi Hristos ne avertizează să nu facem nimic prin puterea noastră, întrucât nu vom avea sorţi de izbândă (Ioan 15. 5b).

Pe de altă parte, pe acest pământ putem trage nădejde de a fi împliniţi în momentul în care ne atingem scopul pentru care Dumnezeu încă nu ne-a luat la El după ce ne-a mântuit: să ne înmulţim, dar nu oricum, ci făcând ucenici, aşa cum ni se cere în Marea Trimitere (Mat 28.18-20).

Ce satisfacţie mai mare putem avea decât să vedem că ucenicii noştri continuă lucrarea noastră investindu-se la rândul lor în alţii? Cum altfel putem exprima bucuria că ne-am împlinit scopul, că rămâne ceva în urma noastră şi că ceea ce rămâne este de valoare, decât cum a scris Pavel: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui" (2 Tim. 4.6-8).

Marian Bogdan

Poate că eşti într-un loc unde nu mai ai energie, timp, idei, soluţii, bani sau speranţă. Ai ajuns aşa de jos, încât nu mai ai unde coborî? Perfect, eşti în locul ideal. Vrei să fii împlinit? Atunci stinge din când în când lumina. Nu-ţi reduce timpul de somn şi nici de închinare. Închide telefonul, ascunde telecomanda televizorului, încuie uşa şi aşează-te pe genunchi. Dacă-ţi dăruieşti timpul persoanelor care nu-l merită, atunci nu ai dreptul să te plângi. Nu mai arde lumânarea la ambele capete în acelaşi timp. Cauza divorţului nu este căsătoria. Nu mai înghiţi minciuna diavolului, care spune că: ,,Dacă erai un creştin adevărat, nu ar fi trebuit să cazi''. Să nu comparăm ceea ce nu înţelegem cu ceea ce credem că pricepem. Toţi ar trebui să ştim că un om normal are nevoie de foarte puţine lucruri pentru a fi împlinit: hrană simplă, o temperatură constantă (sub un acoperiş), muncă, închinare, odihnă şi un partener de sex opus. Aproape toţi oamenii au, sau ar putea avea toate acestea, dar de cele mai multe ori îşi doresc mult mai mult, şi de aceea nu se simt împliniţi.

Împlinit poţi fi atunci când uiţi de interesul şi fericirea proprii. Dedică-te lucrurilor mai înalte decât acestea. Împlinirea aduce cu sine bucuria şi bucuria aduce putere. Diavolul, în lupta lui pentru supremaţie, ţinteşte mereu bucuria. El ştie că dacă pierzi bucuria, pierzi şi puterea şi vei fi astfel neîmplinit. Oamenii neîmpliniţi sunt ursuzi şi... sunt pline bisericile de astfel de oameni. Ursuzenia este manifestarea lor şi este un păcat tolerat! Aceste persoane vor fi constant nemulţumite şi evident neîmplinite.

Vom fi împliniţi ca şi persoane doar dacă ne pasă. Nu putem învăţa pe oameni să le pese. Unele chestiuni pot fi corectate prin îndrumare. Unicul standard folosit de Biblie pentru împlinire şi separarea răului de bine este dragostea. În zilele noastre, fiecare are standardul său propriu care poate varia foarte mult. Înclinaţia naturală a fiecărei persoane este aceea de a fi indulgentă cu ea însăşi. Oamenii se apreciază pe ei înşişi după intenţiile lor bune, dar îi judecă pe alţii după cele mai slabe performanţe. Dacă trăim după standarde duble va veni şi ziua eşecului la un moment dat.

Te poţi considera împlinit când devii matur în credinţă, 1 Pet. 4.11 (parafrazat): „Vorbeşte tot timpul spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea păcătoşilor." Am spus mai sus că eşti în locul ideal dacă ai ajuns acolo de unde nu mai poţi coborî. Câteodată ne simţim mai confortabil cu vechile probleme decât cu noile soluţii. Isus este Persoana care te poate ridica dacă strigi după ajutor. Este specialitatea Lui să ridice oamenii care nu se pot ajuta singuri. Nu este nevoie să înţelegem: de ce?, unde?, cum?, când?, ci este de ajuns să credem.

Există cuvinte folosite cu scopul de a înfrumuseţa sau a îndulci amărăciunea vieţii. Ţelul acestor cuvinte este să o facă mai uşor de suportat, dar cuvântul MÂNTUIRE nu face parte din această categorie. Slăbiciunile tale sunt oportunitate pentru Isus. În pustiu nu ai nevoie de talent, bani, idei sau soluţii, ci de credinţă. Lui Dumnezeu îi face plăcere să folosească oamenii slabi, săraci şi căzuţi, nu doar oamenii bogaţi, sus-puşi sau perfecţi. Slăbiciunile noastre ne arată ce mare nevoie avem unii de alţii şi toţi de Isus ca să fim împliniţi. Mulţi fulgi mici de zăpadă la un loc dau traficul şi economia unei ţări peste cap. Nu este suficient să fii împlinit, este bine să şi ştii că eşti. Prov. 3.1 spune că toate lucrurile au vremea lor, şi se referă chiar la fiecare oră. Câtă precizie!

Ai grijă să amâni problema închinării până când este prea târziu. Te simţi împlinit cu ceea ce crezi acum? Dacă este bună religia pe care o ai, las-o! Tu ai nevoie de o relaţie cu Isus. Când se vorbeşte despre Isus, dacă sunt două persoane, imediat se formează două tabere. Ia seama în ce tabără te aşezi.  Satan poate minţi, dar niciodată nu va putea împlini pe cineva. Împlinire?.......... Fără credinţă în  Isus, nu este posibilă.

Aurel Preda

Când ne gândim la misiune şi misionari, ne vin în minte ţări îndepărtate, triburi de băştinaşi necivilizaţi, oameni care lasă tot şi pleacă într-o altă lume, foarte diferită de lumea modernă. Este aceasta o imaginea reală? Cum vede Dumnezeu misiunea în vremurile de acum?

De la primii paşi făcuţi de apostolul Pavel pe pământul european (Fapte 16:9-12) şi până în zilele noastre, Europa a fost binecuvântată de Dumnezeu cu martori ai credinţei, lucrători gata să se roage pentru acest continent. Europa contemporană reprezintă lumea postmodernistă, civilizată, în continuă creştere economică, politică şi ideologică. Ce loc ocupă Dumnezeu şi credinţa creştină în această lume?

De exemplu, sunt mai mulţi creştini evanghelici în Republica Democratã Congo din Africa decât în Spania, Franţa şi Portugalia luate la un loc. În Olanda, frecventarea bisericii a scãzut în mod dramatic; clãdirile pãrãsite ale bisericilor au devenit o problemă pentru autoritãţi, iar mai puţin de un sfert din populaţia ţării nu ştie ce reprezintã Paştele. În Franţa mai mult de 400.000 francezi sunt membri activi în sectele Mormonilor, Scientologilor, Martorilor lui Iehova etc. Această ţară este cunoscutã drept "cimitirul misionarilor": numărul misionarilor ce renunţă la lucrarea de misiune este în continuă creştere; şi statisticile pot continua în acelaşi fel pentru fiecare ţară din Vestul Europei.

Fără îndoială, criza spirituală a Europei nu poate fi ignorată de vreme ce, astăzi, aici se înregistrează rata cea mai scăzută de creştere a Bisericii Creştine din întreaga lume. De asemenea, potrivit misiologilor, europenii sunt oamenii cel mai puţin interesaţi de Evanghelie din generaţia noastră, iar numărul musulmanilor este în continuă creştere.

Motivate de credinţa că Dumnezeu poate aduce o trezire spirituală la nivel european, comunităţile Bisericilor Creştine Baptiste din capitalele câtorva ţări ale Europei de Răsărit au pus la punct un proiect misionar intitulat "Torţa Misiunii în Europa". Echipe de urmaşi ai lui Hristos din România, Moldova, Ucraina şi Rusia vor porni spre capitalele unor ţări europene purtând cu ei, în mod simbolic, „Torţa Misiunii". Startul „Torţei Misiunii" a fost dat pe 10 şi 11 februarie 2007 în Bucureşti (Biserica Baptistă „Sfânta Treime"). După ce va parcurge un traseu care leagă 39 de capitale europene, "Torţa Misiunii" se va întoarce în Bucureşti pe 27 Iunie 2010.

Acest periplu misionar în Europa va trasa o „hartă" spirituală a continentului european pe care vor fi evidenţiate, în egală măsură, atât reperele istorice ale lucrării, precum şi resursele spirituale pe care Dumnezeu le-a aşezat aici pentru continuarea planului Său măreţ de răscumpărare a generaţiei noastre.

Proiectul „Torţa Misiunii în Europa" îşi propune conştientizarea rolului special pe care Dumnezeu îl oferă României în această nouă etapă a istoriei noastre. "Acum când România a devenit parte a Uniunii Europene aflată în decădere spirituală, dorim ca ţara noastră să aducă un nou val de har divin care să inunde continentul European şi astfel să recunoască suveranitatea divină asupra istoriei noastre contemporane."

Se urmăreşte generarea unui lanţ de rugăciune care să cuprindă toate bisericile locale din România şi care să se concretizeze în întâlniri speciale de rugăciune pentru trezirea spirituală a României şi a Europei, şi chiar pregătirea şi trimiterea misionarilor "făcători de corturi" care să poarte torţa credinţei în Dumnezeu către toate ţările Europei. "Mulţi credincioşi din România au plecat spre ţările europene în căutarea unui loc de muncă mai bun; de ce să nu poarte cu ei şi dorinţa de a fi martorii lui Hristos printre aceşti oameni? Bisericile locale pot să se roage şi să-i încredinţeze pe aceştia care pleacă la muncă în Europa, cu responsabilitatea misionară pentru aceste ţinuturi aride din punct de vedere spiritual."

Ca ultim deziderat, "Torţa Misiunii" îşi propune reaprinderea spiritului misionar în toate bisericile locale din România. "În 2007 Dumnezeu a deschis uşa Europei pentru ţara noastră: este uşa misiunii noastre către acest continent pe care se află 400 de grupuri etnice neatinse de Evanghelie."

Când ne gândim la misiune şi misionari, ne gândim acum la propria noastră ţară şi la continentul pe care trăim?

Ioana Zamfir

Strict vorbind, fiecare e cum e. Nu e vina mea că m-am născut în familia nu-ştiu-care, că prietenii mei sunt cum sunt, că vorbesc prea tare sau că toba sună mai bine decât acordeonul. Am dreptul la părere, trăim într-o ţară liberă, iar gusturile nu se dispută. În plus, e de datoria fiecărui tânăr să-şi vadă de viaţa lui şi să nu-şi bage nasul în viaţa celorlalţi, pentru că toţi suntem păcătoşi. Nu?

Deşi aş mai înşirui câteva argumente, am sentimentul că cei mai mulţi aţi prins ideea şi aţi strâmbat deja din nas. Până şi eu am nişte resentimente cu privire la ce am scris. Cu toate astea, nu mi-a fost greu să pun pe hârtie rândurile de mai sus. Şi asta pentru că (da, recunosc) gândurile îmi sunt deja arhicunoscute: le-am spus de zeci de ori şi, bineînţeles, le-am auzit (de multe ori) din gura celorlalţi. Totuşi, când le zic, ceva nu-i bine. Parcă îmi pun limite doar ca să închid gura celor care binevoiesc să îmi fac morală. E mult mai bine când îmi spun în gând că le ştiu pe toate şi îi păcălesc şi pe ceilalţi să creadă la fel. Însă aici vine tata şi îmi spune că nu ştiu nimic, pentru că am doar 17 ani. N-am scăpare...

Ioana Fântână