Moment in care am asteptat sa strige Frankfurt, sa trecem si noi. S-a intimplat totusi sa ne vedem dincolo si tocmai incepea imbarcarea, am avut loc la mijloc (spre culoar adica), pentru ca n-am vrut la mijloc intre doua scaune. Si-am inceput vinatoarea. Eram deci in principiu cite 6 pe rind, cu pauza la mijloc. Calatorul de linga P. citea Doppelte Buchfuehrung in der Kommunalverwaltung (e de contabilitate, cred eu) (costa 24,80 euro...), tipul de vis-a-vis de mine nu citea, linga el altul era cu Len Deighton, Declarations of war, ultimul cu Fritz Zorn, Mars.
Pe rindul urmator, spre piloti, un nene lectura Noah Gordon, Der Medicus, mai in fata un tip avea o carte ori cu jocuri logice (dar nu sudoku), ori cu iluzii optice. Cu un rind in spate cineva imprumutase de la biblioteca oraseneasca din Bad Nauheim Mineko Iwasaki, Die wahre Geschichte der Geisha (o editie cu poze la mijloc). Eu prea mult n-am citit, ca iar am mincat si-am fost ocupata cu sondajul meu, cine ce citeste.

bonus:
El citeste T. C. Boyle parca, Drop City. Tine cartea aiurea si cum nici autorul, nici titlul nu-mi sint cunoscuti (sau cunoscute?), trebuie sa mai spionez. Poarta ochelari. P. citeste o revista de informatica. Mi-e foame si ma super-enerveaza frigul.
(din InterCity-ul de Iasi-Bucuresti).

Îmi aduc aminte că atunci când am ajuns în prima localitate încă tăceam. Cred că eram vreo două sute. Nu sunt sigur. Era chiar înainte de miezul nopţii. Nu ştiu cum trebuie să fi apărut celor puţini pe care i-am întâlnit. Fiecare îşi luase bagajele cu el. Cineva a spus că părem ca nişte fantome iar dintr-o casă imediat s-a auzit un plânset de copil. Nu ne-a oprit nimeni. Nici nu ar fi avut de ce.  În următoarele localităţi n-am mai întâlnit pe nimeni. Controlorul se juca tot timpul cu cleştele de compostat. Ţac, ţac. Sunt singurele lucruri pe care le-am auzit.

Când am ajuns în a treia sau a patra localitate, de dimineaţă, ne-au oprit. Mai un echipaj de poliţie a cerut actele celor din faţă, dar nimeni nu s-a oprit. Peste zece minute ne-au ajuns din urma câteva maşini de poliţie şi in cele din urmă şi o ambulanţă.

Apoi m-am trezit într-o cameră de spital. Lângă mine am recunoscut pe câţiva dintre cei cu care fusesem în tren. I-am întrebat dacă ei ştiu cum ajunsesem aici. Niciunul nu ştia. Mai târziu ni s-a explicat că suferisem de un fel de hipnoză colectivă sau de un fel de somnambulism colectiv, nici ei nu erau prea siguri.