„-Dar ce se întâmplă la voi, de ce este aşa aglomerat ? S-a întâmplat ceva de-i traficul ăsta ?

-Nu, domnule, aşa este în fiecare zi. Mă rog, aproape în fiecare zi. Ţine de cotidian. Nu avem infrastructură.

-Păi, cum nu aveţi...? Nu sunteţi în UE ?...Că maşini am văzut de tot felul...Scumpe, ieftine...

-Eh, suntem în UE. Dar aici corupţia este mare...

-Da, da, am auzit asta. Păi, de ce toleraţi ?

-Ştiţi, la noi toată lumea dă şpagă, pentru orice. Se poate.

-Cum aşa ? Nu mai daţi ! Nu se poate !

-Ba da. Nu ne pedepseşte nimeni.

-Da dar nu trebuie să mai daţi. Respectaţi legile. E simplu.

-Auzi, Bàldur, preferi să plăteşti mai mult sau mai puţin ?

-Nu înţeleg, ce întrebare este asta ?

-Răspunde-mi, te rog. Preferi să plăteşti mai mult sau mai puţin ?... Aşa, în general.

-Păi, mai puţin, nu ? E normal..

-..Sau chiar deloc, nu ?

-Mda. De ce ?

-Dacă iei o amendă, să spunem...Nu ai vrea să plăteşti mai puţin ?

-Aaa, nu, plătesc amenda ! Aşa este corect.

-Sincer, dacă ai avea ocazia să dai mai puţin, nu ai da..? Fără să-ţi facă nimeni nimic. Chiar să ţi se sugereze această variantă. Repet, fără să ţi se întâmple nimic. De fapt, totul să fie mai apoi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat ceva. Spune, sincer...Nu este mai simplu ?

-Hm...Pare utopic.

-Nu mi-ai răspuns...”

Lui Bàldur i se înfiripă un zâmbet pe faţă. Privirea lui a scâncit un „da”. Apoi, uitându-se către degete, m-a întrebat ce mai zic.

Iată că a trecut şi cel de-al doilea concert Metallica în România. Aşteptaţi de „roacherii” autohtoni mai ceva decât îl aşteaptă căprioara pe încornoratul speciei sale în perioada de rut, cei patru americani au reuşit o reprezentaţie de aproape două ore. Au fost mai de toate: 25 000 de pletoşi (unii la propriu, alţii la figurat), trupă de deschidere, hectolitri de bere, întârzierea de rigoare a celor patru vedete, bude aglomerate, seringi, cetăţeni turmentaţi şi o ploaie care a reuşit să spele de păcate şi sufletul celui mai satanist spectator prezent acolo. Evident, mulţi dintre fanii aflaţi la concert au aplicat îndemnul “nu lăsa ploaia să te facă muci, fă-te tu muci înaintea ei”, urmările fiind uşor de ghicit. Una peste alta, imaginea rămasă a fost de o trupă bătrână, lipsită de verva anilor trecuţi, încercând şi reuşind să instrumenteze melodiile (tehnic) bine deşi unele nu prea semănau cu cele ascultate pe casetă la chefurile adolescenţei, în faţa unei audienţe care cu siguranţă a avut alte aşteptări sub picăturile venite de sus la fel de alert ca sunetele izvorâte din boxe. Finalul a venit cu aceeaşi rapiditate ca a mişcării degetelor lui James sau Kirk pe corzi, lăsând marea de oameni adunată pe stadion cu bis-ul pe buze şi cu apa în bocanci.

Pentru cei care au văzut trupa a doua oară la Bucureşti, probabil că acest concert nu a reuşit să şteargă imaginea celui de acum 9 ani, cu tot cu mama ei de ploaie. Eu cred că, de fapt, a colorat-o mai mult.

Prima întâmplare “dureroaså” care îmi vine în cap este vizitå la o rudå, la o mini-petrecere organizatå cu ocazia unei nu stiu ce aniversåri, så zicem. Printre cei prezenti sunt câtiva cunoscuti dar si persoane întâlnite abia atunci. Toate merg frumos, atmosferå relaxantå, muzicå în surdinå, bufet suedez, o glumå pe alocuri, o bârfå în alte locuri, un påhårel, în fine, treburi de acest gen. Tocmai când se simte nevoia de o pauzå linistitå pe fotoliu, apare în acelasi timp si un alt fel de nevoie, pentru un alt fel de fotoliu (J). Câteva broboane de sudoare apårute pe frunte sugereazå gråbirea cåtre locul acela unde uneori te nasti a doua oarå. Ceea ce se si întâmplå. Procedeul în sine nu este important, cert este cå se simte nevoia unor cinci minute de råsfoit printr-o revistå abandonatå intr-un colt, asa, degeaba…La finalul “operatiunii”, stupoare ! Suvoiul nåvalnic de apå pråvålit din bazin se pare ca nu ajutå cu nimic. Ala mic si negru se încapataneaza så plece. Pur si simplu nu vrea. Spatele este invadat brusc de mii de picaturi, ritmul respiratiei se accentueaza, ochii se maresc mai ceva ca acum cinci minute, privirea cauta cu disperare ceva…Ceva, da’ ce ? Aici este problema mare…Neuronii intra în triplu proces de creatie, retina incepe så deruleze imagini continand cele mai pesimiste urmari ale faptului ramas asa…Nu, trebuie rapid o solutie. De plecat acum clar nu se poate, chiar daca ailalti isi tocesc unghiile ciocanind în usa. Så se duca prin vecini så-si lase urmele daca nu mai rezista. Nu parasim locul accidentului ! Se insista, totusi, cu apa dar fara niciun folos. Ala mic rezista. Evident, toate obiectele prezente prin zona devind potentiale arme. Gandul ca la un moment dat contactul direct este ultima solutie nu face decat så impaienjeneasca privirea, oricum disperata, a “prizonierului”. Ideile se precipita: “Aveti cumva un umeras care nu va mai trebuie?...Nu, nu e bine..asta inseamna ca trebuie så ies de aici..”… “Aha: revista !...Nu, nici asa nu merge..”. Se aud zgomote cu subinteles de cealalta parte a usii. “Nu, nu…nu cu mâna…”. În coltul tremurând al ochiului drept se simte o lacrima. Sacrificiul suprem trebuie facut. Parca se aude ala mic rânjind :”hellooo…ce faci? Vrei så ne jucam…?”. “Mori ! Pleaca !”…

Câtå urå ! Ce mai freamat…Sacrificiul a fost facut. Ultima apa trece nepasatoare pe acolo pe unde acum un minut se producea contactul direct.. Restul e tacere si plânset.

Depasind momentul nu tocmai apetisant de mai sus, trecem la un alt eveniment, un pic mai suportabil, de acesta data. La un moment dat, în timpul studentiei, cand nevoia acuta de bani era omniprezenta, s-a nimerit så iasa în cale un interviu la o companie. Evident, lucru ce nu putea scapa fara a fi sarbatorit. Zis si facut. Se suna adunarea, incep usor, usor så se inalte “gemenii” construiti din paharele de plastic ramase unul dupa altul goale, glume, rasete, ficatul rezista. Nu acelasi lucru se intampla cu echilibrul si privirea iar literele incep så devina neascultatoare, iesind în ce ordine vor ele. Creierul seamana cu o bunica ce incearca så-si cheme copii în casa insa acestia, în speta picioarele, mainile, urechile, ochii, nu o asculta. Ei bine, personajul nostru se indreapta intr-un final, invins, catre locuinta cu gandul la interviul de a doua zi, evident atat cat mai putea så gandeasca. Brusc, pamantul se transforma intr-un teren minat iar una din mine, imaginativ, explodeaza. Urmarea este pozitia orizontal. Ciudata cadere, insa. Asfaltul pare moale, cald, linistit. Totusi, cu o ultima comanda ratacita prin materia cenusie, trupul este indemnat så-si reia verticalitatea. Aici intervin problemele de ordin tehnic. Balamalele nu functioneaza, membrele par ca se impaca bine cu asfaltul, chiar isi propun så petreaca ceva mai mult timp impreuna cu acesta, ignorand total strigatele disperate ale centrului de comanda. De undeva de langa aceasta reprezentatie de-a dreptul penibila, cativa spectatori involuntari se prapadesc de ras. Aaa, pai stai dom’le, cum vine asta ? Cine esti dumneata så razi de neputinta altuia ? Ok, nu ne ridicam dar incercam macar så vorbim. Proasta alegere. Limba doarme de mult si nu da semne ca ar interesa-o ceva cuvinte sau propozitii iar maxilarul oricum e lipit. Urmarea ? “hmmhhmmm…”. Las-o asa…Finalmente, trupul raspunde la comenzi, copacel, copacel iar personajul nostru ajunge în patul lui, adormind instant...A doua zi, se parcurg etapele transformerilor mahmuri. Evident, prima este trezirea, cu toate durerile si chinurile adiacente. Incarcarea datelor nefiind inca parcursa, amicul nostru nu stie ce s-a intamplat cu o seara inainte, ce taratoare penibila ajunsese la un moment dat. Oricum, memoria este stearsa. Ajuns în fata chiuvetei isi da cu apa pe fata dar ceva nu este în regula. “Ce naiba…”. Ridicand privirea spre oglinda si vazand imaginea de acolo, tinde initial så se uite în spate. “Nu, nu e nimeni, eu sunt ala..”. Se pare ca bunul sau prieten, trotuarul, ii lasase niste semne, si nu vorbim de ruj pe gulerul camasii. Cate un pic pe frunte, cate un pic pe nas, asa de control. “Futu-i…Am interviu intr-o ora..”. Nu are rost så comentez reactiile urmatoare, disperarea de a gasi macar o sapca, drumul din mijloacele de transport sau interviul în sine. Penibil, oricum…

O a treia intamplare pe care o relatez în continuare s-a desfasurat în jurul unei onomastici. Un grup de amici, studenti, abia reintorsi în Bucuresti dupa sarbatorile pascale, organizeaza impreuna ziua de nastere a unuia dintre ei. Toti au fost de acord så petreaca undeva departe de caminele studentesti si au decis ca un parculet de pe langa Gradina Zoologica ar fi locul ideal. Asa ca uite-i pe prietenii nostrii consumand ceva bautura proaspata de struguri, tocmai adusa de acasa, printre copaceii din parculetul amintit mai inainte. Evident, dupa vreo ora de rasete si pahare date peste cap, tuturor li se pare o idée excelenta så viziteze Gradina Zoologica, aflata la o statie de autobuz mai incolo. Zis si facut. În fine, odata ajunsi acolo, nu se putea observa vreo diferenta majora intre ei si locuitorii din custi. Erau foarte multe asemanari, în schimb (de limbaj, de comportament, de mers, pentru unii chiar de nivel al inteligentei…). La un moment dat, cand lucrurile incepusera så devina din ce în ce mai neclare, grupul nostru (foarte) vesel a parasit locul de “joaca”. În asteptarea autobuzului care så-i duca spre oras, nu au ezitat în a-si demonstra spiritul civic, suplinind lipsa unui agent de circulatie din zona. Cuvintele nu au puterea de a descrie scena în cauza. Dar iata ca soseste si autobuzul, curmand astfel efortul prietenilor nostri (pentru unii din ei de a sta în picioare, pentru unii de a sta jos iar pentru unii de a da din maini pe langa masini). Problemele, insa, abia acum incep. Cu fiecare statie urca din ce în ce mai multa lume, ora fiind si una la care se termina programul de lucru. Tabloul devenise unul destul de interesant: în picioare, foarte multa lume obosita si dornica de a ajunge acasa, cu gandul la ce så mai cumpere de-ale gurii pentru familie, unii aproape adormiti de oboseala iar undeva, mai pe la mijlocul mijlocului de transport, era trupa noastra, vesela, pe scaune, plina de glume pe care oricum numai ei le intelegeau. În afara de unul. Unul care nimerise si un scaun cu spatele la sensul de deplasare al autobuzului, apasat de calatorii din ce în ce mai numerosi, unul pentru care imaginile nu mai aveau nicio noima iar stomacul incepuse så-l certe. Respiratia ii devenise din ce în ce mai sacadata iar deznodamantul era clar, chiar si pentru creierul sau incetosat. Cu un ultim efort, isi calculeaza timpii în care poate så se ridice de pe scaun, deschide geamul cel mai apropiat si da drumul la “vulpe” pe sosea”. Planul excelent, timpii reali, din pacate a fos omis în calcule parametrul reprezentat de consumatia din parculet. Parametru care a incetinit tot procesul, mai putin ultima etapa. Adica, ridicarea de pe scaun a fost una destul de inceata, distanta pana la prima ferestruica s-a dublat în mod real doar partea cu “vulpita” a fost calculata précis. Imaginile urmatoare nu sunt recomandate celor slabi de inima. Va pot spune doar ca multi pasageri aflati în vecinatatea eroului nostru nu au mai ajuns la alimentara sau la piata sau în orice alt loc în afara de acasa, asa cum probabil isi propusesera. Nici viteazul cu pricina nu ar mai fi ajuns direct acasa daca imediat dupa aceasta murdara intamplare nu ar fi fost urmatoarea statie, deci a avut norocul så fie tras la timp din autobuz catre companionii sai. Restul de poveste nici nu merita mentionat…

Cat de curand, urmeaza o alta serie.

   "Aveti mici, pizza, din astea..?". Ce taran...

Am mers fara sa mai scot un sunet. Priveam strazile, blocurile, aleile, praful de pe frunzele copacilor, adolescentii cu cercei si suvite blonde, batranii tristi, taximetristii si cruciulitele lor, gunoiul, autobuzele cu aer conditionat, cerul nepotrivit de albastru...Spuneti, voi care intelegeti, avem noi vreo vina ?