Desigur, nu găseşti o gură de aer relaxant la Bucureşti, doar că azi noapte am avut o revelaţie. Oh, da, felul acela de revelaţie când te apuci să citeşti o carte... Dar nu, nu vă spun acum despre carte, mai am o sută de pagini, poate mâine sau luni. Atunci o să vă spun ce am trăit şi cum. În momentul de faţă e vorba despre altceva. Citind din acea carte, pe la două noaptea mi-am dat seama că vreau să fiu la lansare. Şi cum doar o bombă atomică mi se poate pune în cale, iată că am ajuns unde mi-am propus. La marea lansare a cărţii „Cu sânge rece şi albastru”, scrisă de Ivona Boitan.

Ei bine, l-am mai văzut şi pe Bogdan Hrib, chiar începusem să îi simt lipsa şi a fost un impuls în plus pentru a mă duce. Normal, am văzut-o şi pe Mirela şi am cunoscut-o pe Andreea Manea, PR-ul. Wow, foarte frumoasă Andreea. Adică am văzut-o eu într-o poză, dar realitatea e superioară, belive me. Cum dau eu din una în alta, ca orice scriitor care nu poate fi şi muritor. Normal, nu mă pot adapta condiţiei :D

Aşa că, cu mult sânge albastru :D , nu, cu siguranţă rece nu a fost, chiar înainte de lansare m-am prezentat autoarei. Că tot o confundasem eu cu altcineva, aşa că, într-un fel, era nevoie să îmi iau şi revanşa. Mi-a fost cu atât mai dragă atunci când a spus că se regăseşte, într-un fel în unul din personajele ei, Baba. Că într-o zi ar putea ucide, dar nu ar putea să îşi înăbuşe lacrimile. Ironia face ca eu să mă identific mult mai mult cu celălalt personaj. Dar deh, asta-i viaţa. Ba chiar mă atrage mai mult Silvia din anumite puncte de vedere. Ba chiar toată ziua m-a frământat o întrebare: cum o fi mai bine, să nu ai nici un fel de sentiment sau să ai prea multe? Nu, n-am găsit răspunsul.

Lansarea? Ce să vă spun, era cât pe aici să plec dacă Xreder nu se apuca de pozat, de parcă toată lumea se regăsea în acea librărie şi nimic altceva nu mai exista în rest. Finul meu trebuia să ajungă la Piteşti, iar noi, oricum, eram cam obosiţi. Dar m-am simţit bine. Mi-a plăcut. A fost o lansare calmă, aş putea spune chiar una cu sânge albastru. Şi nu ai cum să nu te simţi bine atunci când eşti într-o încăpere în care majoritatea celor prezenţi vorbesc aceeaşi limbă cu tine. În jurul meu oamenii vorbesc o arabă stilizată, că mai înţeleg eu ce zic, dar sunt prea umani. Prea îşi doresc lucruri comune, şi chestia asta a început să mă dispere, să mă enerveze şi să mă facă să mă simt străină chiar şi printre cei mai apropiaţi. Şi uite aşa, îmi vine să fug în lume.

Acum nu ştiu să spun dacă atmosfera a fost una aparte sau aveam nevoie să fiu acolo cu ei. Oricum, pozele vor vorbi de la sine.

Felicitări, Ivona! Frumoasă carte!

Eu, Bogdan Hrib, Mirela Neculcea si Ivona Boitan

Finii

A început sezonul lepşelor. Dacă toată vara abia s-a mişcat câte o leapşă prin bloggosferă, ei bine, toamna a venit cu ele. Grămadă. Am două. Una de la Adina, una de la Crina, care, la rândul domniei sale a primit leapşa de la Maria. Şi, uite aşa, ne învârtim pe aici. Între bloguri, între lepşe. M-am gândit eu cum să le combin, dar e dificil, şi nu prea. Şi totuşi.

Să facem o încercare: leapşa Adinei sună aşa: zece amintiri de toamnă. Hehe, nu am eu zece amintiri, dar câteva tot oi avea. Aşa că vom începe cu asta. Pe care o dau de acum mai departe, ca să fie treaba treabă: Crina (na :D ), Trexel, Andrei Badin şi Maria Barbu. Aşa, să sufere toţi, nu numai eu :P

Amintiri tomnatice:

1 Toamna, copil fiind, mă duceam să culeg castane. Nu, erau comestibile. Bunica mea le gătea în fel şi chip. Castanul se afla chiar în faţa casei memoriale Vladimir Străinu. Singurul autor de marcă pe care l-a dat comuna Teiu. O mândrie pentru sat, pentru argeşeni, dar şi pentru România. Iubeam casa aia şi iubeam castanul din faţa ei. Toamna stăteam acolo, sub castan şi mă gândeam că într-o zi voi fi şi eu un Vladimir Străinu al satului copilăriei.

2 Toamna mă duceam pe gârlă, la vreo opt-zece kilometrii de satul meu. Eu şi câinii. Acolo, unde mă duceam, era o livadă. Crescută parcă pe un dâmb, în vale, ciobanii îşi păşteau oile înconjuraţi de câinii lor ciobăneşti. Dar nu aveam treabă cu ei. Nu ne vedeam, decât dacă voiam neapărat să ne căutăm. Dar nu voiam. Era o livadă cu pruni. Nu mi-au plăcut niciodată prunele, aşa că nu au fost în pericol. Îmi plăcea acolo, în special toamna, pentru că era totul arămiu. Iubeam să aud vântul şuierând printre frunze şi să mă las pradă viselor. Eram mereu însoţită de cei trei câini: un labrador negru – Corbiţă, o căţea fără rasă – Nadia şi de cel mai bătrân membru canin al familiei – Andronache. Ei dormeau lângă mine, păzindu-mă cu sfinţenie, în timp ce eu pictam în minte cuvinte.

3 Toamna m-am dus la grădiniţă. De ce îmi amintesc acest episod? Hehe, e amuzant. Ştiam doar un singur cântec pe vremea aia. Când mama m-a dus la grădiniţă, doamna m-a întrebat dacă ştiu vreun cântecel. Iar eu i-am cântat: „M-am născut într-un salcâm”. Credeţi că a rămas minunată? Nici acum nu a uitat :D

4 Toamna mi-am cunoscut soţul. Eh, în fine, era aproape toamnă. Oricum, ţin minte că în anul acela de Crăciun mi-a cumpărat un pluover. Eram de vreo trei sau patru luni împreună. O, da, tata a făcut o criză de nervi :D

5 O toamnă anumită a rămas specială în mintea mea. Eram copil, la ţară. Avem în curte un pătul mare, iar sub el o sobă cu plită. Aşa cum sunt sobele sau, cum erau, la ţară. Burniţa. Dar eu alergam cu câinii prin curte. Ieşea fum pe coş completând un peisaj dezolant. Mama era lângă foc făcând susan. Mi-o aduc aminte şi acum cum stătea acolo şi făcea ca visele mele să se împlinească. Unde s-a dus toamna aia?

6 Toamna a început serialul meu preferat: „LOST”.

7 Toamna ne-am luat prima maşină: „Opel Vectra”

8 Toamna ne-am luat apartamentul cel mare.

9. Toamna ne-am luat a doua maşină, evident, vânzând-o pe prima: „Skoda Superb”.

10 Şi, tot toamna, mi-am luat maşina mea. :D Din trei în trei ani, toamna, mi se întâmplă ceva minunat. Ei da, aşa a fost mereu. Aşa că mai am de aşteptat încă trei ani pentru o vilă :P Oh, ce o să se mai întâmple toamna asta?

Cum pe Adina am onorat-o, să o onorăm şi pe Crina. Ei bine, leapşa asta i-o dau mai departe cui o vrea să o fure. Deja fac abuz de unii dintre voi. Doar nu vrem asta :D

1 Ziua cea mai frumoasă

Cea în care m-am apucat de scris. Aveaţi dubii?

2 Lucrul cel mai uşor

Somnul.

3 Cel mai mare obstacol

Eu.

4 Cea mai mare greşeală

M-am născut în epoca nepotrivită

5 Cauza răutăţilor

Lipsa de comunicare

6 Cea mai mare înfrângere

Atunci când mă înfrâng eu pe mine.

7 Prima necesitate

Aerul

8 Cel mai mare mister

Ceea ce se află dincolo de adevăr.

9 Cel mai mare defect

Tot eu

10 Persoana cea mai periculoasa

Cei care pretind că îţi sunt prieteni

11 Cel mai urât sentiment

Cred că invidia, îmi place să urăsc.

12 Cel mai frumos cadou

Cărţile

13 Cel mai bun remediu

Bezna şi liniştea

14 Protecţia efectivă

Închiderea în sine. Nedezvăluirea sentimentelor de teama de-a fi rănit.

15 Cele mai necesare persoane

Familia, prietenii, editorii :D ...

16 Sentimentul cel mai frumos

Respectul de sine.

Gata? S-a terminat?

Există un abis în mintea mea: Umbra. Aşa îi zic eu. Da, atunci când sunt ca o umbră şi mă simt ca atare şi capul îmi e gol. Gol, gol, gol. Dar nu suficient de gol. Nu de alta, dar povestea corbilor, adică ultima parte. Hey, uitaţi-vă la postul de jos, e acolo, am scris-o în cinci minute. Serios, după ceas. Cinci minute după ceas. Desigur, fără nici o corectură. A, nici ulterior nu am corectat. Normal, de lene. De ce altceva. Dar după şase mii de cuvinte băgate în arkudă, zău că nu îmi mai ardea să şi corectez. Oricum, Jol ăsta are perspective. Acum să văd ce vrea şi mintea mea, dar l-aş duce spre roman.

Între altele, îmi dau seama că lumea mă mai vrea şi pe mine. Am găsit pe Tritonic Blog două voci: Una a lui Bebe, l-aţi mai văzut pe aici, care spunea că aşteaptă cartea mea. Una a domnului Voicu, care se bucura că mă lansez la Timişoara. Desigur, treaba asta cu Timişoara, toată lumea a interpretat-o în fel şi chip. Vania şi-a făcut şi baie, crezând, desigur, că mă voi deplasa până acolo. Normal, nu pot decât să mă simt onorată. Dacă şi-a făcut baie pentru vizita mea, vă daţi seama că atunci când o să mă lansez cu adevărat la Timişoara îmi va aduce şi flori :D

Ah, vorbeam despre altceva, desigur.

Cum somnul m-a năpădit, am să vă spun repede. Nu am apucat să vă vorbesc despre „Crimă letală”, autor Ioan Usca. Nu, dar o voi face. Va fi şi rândul ei. Dar azi stăteam cu „Iov” în mână, carte a aceluiaşi autor şi mă gândeam, culmea, la „Crimă letală”. Şi mi-am zis eu: ce ar fi să facem o listă a tuturor cărţilor care ne-ar place să fie publicate. Adică, voi lăsaţi la comentarii: cărţi, autori mai puţini cunoscuţi, una alta şi facem o listă cu ce ar merita să avem în librării. O listă a cărţilor pentru care editurile ar trebui să facă mai mult. Eu înscriu pe listă „Crimă letală” şi, când va fi gata „Filomela Pizdrinţ”. Vaiii, nu aţi auzit de Filomela? Atunci treceţi repede la citit că nu e chiar aşa.

Da, vorbesc despre acei autori care nu merg mai departe de presă. Acei autori pe care nu îi găseşti prin toate librăriile. Ştiţi voi. Cărţi care v-au plăcut, de care aţi auzit, care credeţi că v-ar încânta, dar de care nu daţi decât cu eforturi considerabile. Desigur, vă puteţi şi autopropune. Asta rămâne la latitudinea fiecăruia.

Mă rog, sper doar să nu faceţi ca mine şi să scrieţi două pagini în cinci minute. Nu de alta, dar cică nu e profesional. Şi dacă nu e, păi nu e. Chiar dacă faceţi aşa, nu spuneţi în gura mare. Ei, eu am gura mare, nu mă pot abţine.

Deci? Lista voastră. Aştept.

Şi somn uşor mie :P

Da, mă voi întoarce la Iara şi la Our, de mâine. Sper. Adică sper să am timp. Măcar timp, că apă n-am. Mă rog, v-am mai spus eu vouă. De râsul curcilor sunt. Cu Apă-Canal lângă mine şi nu am apă de dimineaţă. E minunat, ţinând cond că sunt ceva grade bune. Noroc că am curent, respectiv aer condiţionat, că altfel fugeam în pădure.

Capabilă de gânduri mari nu prea sunt astăzi. Ţinând cont că am stat până la o oră venerabilă să termin un scenariu episod :D Sigur, vor mai fi modificări de făcut. Lucruri de înţeles, nimicuri. Se rezolvă. Asta este. Întotdeauna se rezolvă. Doar că sunt cam obosită, cam aiurită. Ştiţi cum e. Când pierzi o noapte, hehe, te recuperezi mai greu. În plus, nu am nici apă.

Printre zeci de telefoane, cu presa cu unii, cu alţii, am uitat de Iara şi de Our. E uşor să uiţi de ei când începi să devii centrală telefonică. Şi eu urăsc vorbitul la telefon. Prefer să mă întâlnesc cu omul faţă în faţă. E mai sigur aşa. Întelegi mai multe. Dacă nu înţelegi mai revii asupra problemei. Din astea. Nimicuri.

Iar am spus nimic, cam aşa am făcut toată săptămâna. Poate că de luni voi fi mai coerentă. Şi căldurile vor fi mai mari. Îmi place căldura, de ce să zic. Dar parcă nu mai e la fel de palpitant să conduci când te afli într-o cutie de metal. Parcă nu mai poţi gândi la capacitate maximă. Vedeţi?, avantaje şi dezavantaje.

Petria mi-a dat o leapşă. Nu ştiu cum s-o onorez. Pentru că nu am toate gândurile puse în ordine. Mana şi Claudiu dezbat o temă destul de interesantă: egalitatea între sexe. Ca la nebuni, vă spun eu. Fiecare cu părerea lui. O să ajungem să ne luăm de păr până la urmă.

Vania s-a dus după ţigări, asta pentru că efla este închisă nu ştiu unde. Şi Gabriela suferă de căldură, iar ăia la birou nu îi dau apa care intră în obligativitatea lor pe timp de caniculă. Gabi, stai calmă, eu nu am deloc. :D

Una peste alta, am reuşit să nu mă cert cu Horia, ceea ce, deja, e o performanţă. Când am devenit eu aşa împăciuitoare? Oare îmbătrânesc? Tot ce se poate.

Şi apoi, cine naiba scrie toate cărţile alea începute? Apăăă, că apoi m-oi pune şi pe scris. Dar apăăă...

Pe la mine prin cartier e o linişte mormântală. Ori au murit toţi din pricină de neapă, ori au mâncat ceva ce nu le-a priit. Dumnezeule, încep să mă îngrijoreze. E linişte de dimineaţă. Sigur s-a întâmplat ceva.

Bine, acum mă întorc la modificările mele. Ştiţi voi, scenariul. Cu toate că abia îmi ţin ochii deschişi, nu văd altă posibilitate. Nu ştiu dacă mai apuc să şi dorm până la noapte. Dar ar fi indicat dacă nu vreau să am ochii roşii. Nu vreau să fac schimb cu Iara :D

Bun, am zis o groază de nimicuri. Acum mă retrag. Azi am un chef deosebit de scenarii. Cine să mă mai înţeleagă şi pe mine?

Îi pasă cuiva? Sigur că nu. Marea e la fel ca anul trecut. Diferenţa e că fiind început de sezon e mai curată. Nuuu, nu a venit nimeni să facă curăţienie. Doamne fereşte şi păzeşte. Nu, dar sunt puţini oameni care nu pot face atâta mizierie. Bun, acum îmi e somn de pic, aşa că nu o mai lungesc. Am mâncat eneorm. Dumnezeu ştie de ce tot mănânc aşa de vreo săptămână. Să nu mai vorbim că iar mă apucă. Am dormit bine. Chiar foarte bine.

Ei, gata, ce atâtea informaţii? Vă las cu piscina şi cu marea. Că doar pentru ele am venit. Crina, Vania, Gabi, nu am văzut nici o scoică. Le-au făcut ăştia ţărână :D

Nu mult după întâlnirea de la cetatea Poienari, el cedă tronul fiului său, Mircea şi trecu munţii în Transilvania cu primele exemplare, exact douăzeci şi patru, al douăzeci şi cincilea fiind încă sub teasc, din Charta, copiată cu meşteşug de mitropolitul-tipograf Macarie.

Blestemul manuscrisului.

Bogdan Hrib şi

Răzvan Dolea

Aşa cum ştiţi, eu rar fac câte o recenzie, de obicei făcând-o pentru reviste. Desigur, cartea asta va avea o recenzie pentru o revista din Toronto, dar şi pentru o revistă argeşeană. Aici doar îmi expun părerile, desigur, subiective. Nu că recenziile mi-ar ieşi mai obiective.

V-am tot ameninţat cu „Blestemul manuscrisului”. Adevărul e că imediat ce am ajuns acasă m-am pus pe citit. Timpul nu a fost în favoarea mea, aşa că a trebuit să citesc încet, cu toate că romanul se citeşte uşor.

Vreţi să ştiţi bomba? Ei bine, vreţi nu vreţi, tot o să o detonez.

Acum câteva luni am citit o carte. Ca de obicei, ţin minte subiectul, dar nu şi titlul sau numele autorului. Ar fi cumplit să caut la mine în bibliotecă. Asta ar însemna să vă spun mâine despre cartea pe care o am în faţă. Ei bine. Acea carte, autor american, mi-a plăcut enorm. De ce? Pentru că prezentul se împletea cu trecutul. Erau două poveşti, una în prezent, cealaltă în trecut. Pe aceeaşi structură merge şi „Blestemul manuscrisului”. Şiţi ce m-a uimit? Nu, nu aveţi de unde să ştiţi. Dacă pe copertă nu ar fi numele a doi români, aş fi jurat cu mâna pe inimă că această carte e scrisă de autori americani/englezi. Ştiţi de cât timp nu am citit un autor român care să mă facă să devorez literă cu literă? E prima oară când nu am putut diferenţia autorul român de cel din afară. Asta dacă nu o pun la socoteală pe Rodica Braşoveanu.

Acţiunea, aşa cum am spus, se împarte în două. Acţiunea prezentului. Personajul principal, un român, Stelian, este nevoit să asiste la o anchetă. O crimă petrecută în Frankfurt. Bănuiesc că această primă parte, prezentul, scrisă la persoana întâi, este scrisă de Bogdan Hrib. De ce cred asta? După descrierea de la începutul cărţii pe care şi-o face personajul. Descriere ce coincide cu cea a autorului. Un amestec de real şi fantezie. E aproape imposibil să nu-l recunoşti pe unul dintre autori în această descriere. Mai mult, şi aici o zic cu o oarecare invidie. Faptul că povestea prezentă e scrisă la peroana întâi, e minunat. De când mă chinui să fac asta :D Povestea din trecut, de fapt, e o succesiune de poveşti care ne duce pas cu pas pe urmele manuscrisului. De când a fost scris şi până când a fost răspândit în lume. Aici întâlnim voievozi, regi, prinţi, pe Meşterul Manole etc. Povestea unei istorii a unei Românii chinuite. Desigur, istorie reală, îmbinată cu una fantezistă. Dar vă jur că un simplu cititor nu îşi va da seama. Opt secole de istorie, descoperite în trei sute de pagini, îmbinate cu realitatea anului 2008.

Stelian este un personaj uman, normal aş putea spune. Învârtindu-se între iubirile lui, fiică şi viaţa de editor, intră într-un joc periculos ce se tot joacă încă din Evul Mediu.

Metafore din abundenţă. Metafore pe care recunosc că le-am „furat”. Limbaj select, dar şi ironii bine plasate.

Ce n-au pomenit cronicarii, de frica ruşinii sau de cea a păcatului, sunt mărturiile oştenilor, care au văzut la pârjolirea caselor, un bătrân îngenunchiat între flăcările care nu-l atingeau, ţinând în mâini scoarţe arse de carte din care picura plumb topit.

Acţiunea, nici în trecut, nici în prezent, nu implică numai poporul nostru. Întreaga lume fiind interesată de secretul manuscrisului. Serviciile tuturor popoarelor îşi adună forţele pentru a da de misteriosul manuscris. Regii, voievozii, toţi cei ce ştiau de acest manuscris sunt interesaţi de manuscris.

Pe lângă subiectul foarte serios, mi-a plăcut că autorii ştiu să destindă atmosfera atunci când e prea încărcată:

- La noi la Braşov, n-am auzit nimica...

-  Măi, Hans, voi sunteţi şi mai înceţi la minte, ca şi la negoţ... O să aflaţi şi voi peste vreun an, că tu până acasă uiţi.

- Hai sictir!

- Ia, uite-te! De când fac negustorie pe drumul Stambulului, Hans al meu a învăţat limbi străine!

- Lasă-mă, Johann, că şi aşa sunt destul de amărât!

- De ce, dragul meu, ţi-a dăruit cineva de ziua ta o oglindă?

- Mă, cu tine nu se poate vorbi! Du-te dracului!

- Ei, aşa mai vii de acasă! Pricep şi eu ce spui!

Sigur că îmi vine să vă povestesc fiecare pagină, dar nu o voi face. Vă pot spune că veţi descoperi doi autori de mare clasă. Fără doar şi poate. Încă îmi e greu să cred că e vorba de doi români. Încă îmi e greu să cred că le-a ieşit o astfel de carte. Să zicem că e un thriller istoric. O carte ce îmbină religiile, oamenii, cu toţii având un singur scop: Descoperirea manuscrisului.

Dacă nu o cumpăraţi, cred că veţi pierde una dintre cele mai bune opere româneşti apărute în ultimii ani. Nu numai că e bună, dar îi şi bate la fund pe americani. De la stil, la uşurinţa înţelegerii, lecturării, etc. În sfârşit, românii au învăţat să scrie occidental. Vrem, nu vrem, trebuie să fim de acord cu toţii că genul occidental se citeşte. Iar românii încet, încet s-au adaptat. Nu este numai o surpriză pentru mine, dar şi o mare bucurie. Minunată carte, credeţi-mă. Chiar mi-a crescut apetitul pentru autorii români.

Mai întâi îmi cer scuze că nu am răspuns mai jos, dar nu am avut când. Oricum, voi vă descurcaţi mai bine fără mine.

Mai apoi, să trecem la treburi importante.

Mai întâi, da, ne-am pupat. Şi culmea, nici nu am ştiut că Xreder ne-a surprins :D Târgul, da. Acolo eram, dar m-a luat gura pe dinainte. Doar ştiţi că eu vorbesc mult.

Târgul mi s-a părut bine organizat. A fost plasat în pavilionul B. Nu de alta, dar eu nu am fost atentă şi am intrat în A, unde erau produse de curăţenie. Apără-mă şi păzeşte-mă, vă daţi seama că am scuipat în sân :D

Două edituri atrăgeau atenţia de cum intrai: Tritonic şi Corint. Ambele având amplasament bun, dar şi o bună organizare. Ambele şi-au aşezat rafturile în aşa fel încât să pară o mică librărie. Ceea ce mi-a plăcut. Da, mi-a plăcut mult. Nici Nemira nu a arătat rău. Aşa că pot să o plasez pe locul trei la design.

Da, am cumpărat cărţi, iar cea mai importantă este cartea cu autograf. Normal, vorbesc acum despre „Blestemul Manuscrisului” a lui Bogdan Hrib şi Răzvan Dolea. Acum domnul Hrib trebuie să îmi acorde un interviu. Dacă m-ar fi dus mintea, ceea ce mi se întâmplă destul de rar, aş fi luat reportofonul cu mine. Dar unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, păi nu? Acum va trebui să ne chinuim. Adică ori facem interviu via mail/mess, ori ne dăm întâlnire. Nu, nu dau eu cafeaua, sunt zgârcită.

Cartea are trei sute de pagini, minus câteva. Am studiat-o şi am ajuns la concluzia că până marţi e citită şi că o să v-o povestesc. Desigur, până marţi dacă nu mă încurcă prea mult scenariul, adică unul din episoade care nu e gata şi examenul. Dar, în principiu, până marţi o dau gata. Acum nu pot să vă spun mai mult decât că coperta e minunată şi că face parte din genul Thriller, mai mult, după ce citesc şi îmi pot forma o părere completă. Aşa cum e normal.

Da, da, am cumpărat mai multe cărţi, dar despre ele cu altă ocazie. Mai întâi să le citesc, apoi vă pun pe gânduri.

După ce am primit autograf – Horia va trebui să îmi dea dovada ;) – am fost la o cafea. Normal, Horia a plătit, doar nu mă credeţi nebună. Sunt mai zgârcită ca directoarea de la Satu Mare :D Poate confirma şi Caius. Cum ziceam, am fost la cafea cu Horia şi cu Michael Hăulică. Hehe, ce am descoperit eu? Să vă spun, să nu vă spun. Din scris, ambii par nişte duri, nişte răi. Horia, cel puţin, mi s-a părut de o ironie aproape cruntă. Şi ce diferenţă de la scris la real. Ambii sunt oameni normali, aşa cum i-a descris Xreder: „Nu ştiam că tu cunoşti şi oameni normali”, citat din memorie. Păi, nu-i nimic, nici eu nu ştiam :D Am vorbit despre cărţi, normal. Dar nu numai. Adică să nu aveţi impresia că oamenii nu ştiu decât cărţi, autori, edituri, etc.  Nu, au şi familii, şi copii, şi poveşti cu cântecele şi maşini. Adică lucruri obişnuite, umane. Ştiţi care e culmea? Mi-au plăcut amândoi, cu toate că aveam mari dubii în privinţa asta. Ei bine, acum ştiu. Oamenii ăştia îmi plac. Aaa, să nu uităm. Horia a zis public că sunt cea mai mare autoare de fantasy din ţară :lol: Da, l-am forţat, nu cred că ar fi spus-o de bună voie.

Ce mai, m-am simţit bine în compania celor doi, aproape că nu aş mai fi plecat, dacă nu aş fi fost excesiv de obosită.

Apoi am trecut şi pe la celelalte edituri, de unde am mai cumpărat. Că doar săptămâna trecută ce mi-am luat cinci cărţi :D

Cel mai rău îmi pare că nu l-am prins şi pe Marian Coman. Dar nu e un capăt de lume, o să-l întâlnesc şi pe el în cele din urmă.

Şi ca toată lumea să stea liniştită, Crina îşi va primi autograful. Horia era destul de speriat auzind ameninţările sătmărencei. :D

În totalitate: Da, m-am simţit bine în ciuda oboselii şi pe lângă oameni, mi-a plăcut şi târgul. Aşadar, o zi câştigată pentru mine ;)

Foto: Alex Mazilu

Mda, cam aşa stă treaba. Adică aşa cum aţi văzut pe la TV. Mda, la vot mă refer. Mă enervează Satu Mare, dar asta e alta discuţie. Şi n-ai ce-i face.

Acum la ce să trec eu? În Piteşti e bine, mă rog, e normal. Noi suntem în normalitatea noastră. Ştiţi cum e, ca atunci când te obişnuieşti cu propria banalitate şi o accepţi ca atare ştiind clar că aşa e bine. Nu e spectaculos, nu e ieşit din comun şi nu rişti. E bine aşa, oricum, altfel clar nu ne era bine. Mă rog, aţi înţeles de nu aţi mai putut. Da, a ieşit PSD, e bine. Adică aia am vrut, aia a ieşit. Acum nu pot jubila. O să mă întrebaţi de ce. Pentru că am stat până la trei noaptea să aflu rezultatele, apoi am fost la capitală să lucru. Deci sunt obosită şi n-am chef de jubilat. Mă bucur, dar nu exult. Na. Nu pentru că în mod obişnuit nu aş face-o, dar acum sunt obosită. Am adormit, m-am trezit, m-am enervat, m-am uitat la TV şi am avut o mică discuţie bloggeristică cu Crina. Trei cuvinte schimbate cu Mana şi un chef nebun de-a nu mai vorbi. Dacă puteţi pricepe. Dintr-o dată mi s-a tăiat cheful de vorbe. Mi se întâmplă des în ultimul timp. Pur şi simplu, vreau să tac.

Acum aş avea eu câte ceva de spus. Dar mi-a trecut cheful şi de asta. Vă daţi seama în ce armonie sunt cu propria persoană. Nu? E perfect. Armonia cea mai cea. Şi ca totul să fie perfect, ţinând cont că i-am dat Crinei rolul Iarei, m-am gândit să-i dau Omului rolul vampirului. Da, ce legătură are asta cu alegerile? Păi nu are. Dar nu vreau să fiu coerentă. Vă anunţ eu când voi avea chef de asta. Revenim. Aşa că, de acum în colo, Crina va trebui să-l înfrunte pe Omu’. Sau invers, vom vedea, crimele continuă, misterele se intensifică şi e doar o poveste de blog. Adică altfel le scriu când sunt poveşti de hârtie, aşa că sttt.

Bun. A fost un bun motiv să dau linkuri. Aşa că merg şi la Vania. Nu s-o fi săturat de mine şi de câte linkuri îi dau? Nu? Mă rog, să-l lăsăm pe Vania, mergem mai bine la Gabriela. Cred că îi voi da şi ei un rol în povestea Iarei, dar momentan nu am gândit decât două personaje. Trei. Nu ştiu dacă lui Vania i s-ar potrivi rolul de mai mare al vampirilor. Nop. Ăia nu sunt pragmatici, adică nu au haz. Deci îi găsim altceva.

Dar ce tot spun eu aici? Hai mai bine să aveţi cu toţii o săptămână frumoasă! Corina, vezi?, m-ai molipsit :lol:

Pe lângă faptul că e ziua copilului, azi e şi zi de votare. Da, mă duc la vot, oricum, ce altă treabă am? Cu cine votez? Oricum nu contează. Important e că o fac. Eu am militat tot timpul pentru vot. Mi se pare important ca fiecare să pună ştamplia pe cine ar vrea să-l reprezinte. Mă rog, mult spus să-l reprezinte. Dar totuşi, e opţiunea fiecăruia şi e bine să fie. Îi urăsc pe cei care se plâng de cei care sunt la putere, dar ei nu au dat un vot în viaţa lor. Dacă nu votezi, de ce te plângi, că nu pricep. Dacă nu ai nici o părere, ce îţi mai pasă?

Pentru a trece de la un vot, la alt vot, cu acordul interlocutorului voi reda o discuţie. Mamă, nici nu vă daţi seama cât de lene mi-a fost să-i pun diacritice :D

Secret: hey, salut, sunt super nervos.

Eu: mă rog, şi?

Secret: sunt ziarist de paisprezece ani, mă cunoaşte lumea ca pe calul breaz, iar boii de la Polirom nici măcar nu mi-au citit cartea, au refuzat-o din start

Eu: naşpa, asta-i viaţa

Secret: vreau să fac o revoluţie

Eu: fă

Secret: păi, voiam să îţi cer ajutorul

Eu: m-am prins, dar nu mi-l cere

Secret: de ce?

Eu: când ţi l-am cerut eu mi-ai zis cam aşa – citez din memorie: ce treabă am eu cu editurile?

Secret: (râde)

Eu: o fi funny

Secret: nu e, dar atunci eram prea prost.

Eu: nici acum nu eşti altfel

Secret: mi-o merit

Eu: schimbăm subiectul?

Secret: ok, mă rog, totuşi...

Eu: nu există totuşi, mâine se votează, ai grijă de meseria ta acolo

Secret: chiar, votezi?

Eu: normal

Secret: cred că eşti una din fericite, eu nu am cu cine.

Eu: mereu există un om care să merite cât de cât

Secret: eu nu mai cred în ei

Eu: e problema ta, dar să nu mă baţi la cap iar că a ieşit x şi e un bou

Secret: am dreptul să mă plâng

Eu: da, în momentul în care poţi să îţi expui şi părerea, dacă nu ţi-o expui, nu mai ai nici un drept

Secret: dacă zici tu

Eu: bine, mai avem ceva de discutat?

Secret: eşti expeditivă?

Eu: am treabă, nu am timp de stat pe mess ca să nu vorbesc nimic

Secret: nu poţi fi şi tu puţin mai maleabilă?

Eu: nu pe timpul meu

Secret: mă rog, dar cu editurile tot o să te bat la cap, trebuie să le bage cineva minţile în cap

Eu: mda, eu cu tine, poate eşti pur şi simplu netalentat, la asta te-ai gândit?

Secret: normal, dar din moment ce nu a citit nimeni cartea, e cam greu să se fi ajuns la concluzia asta.

Eu: mda, altceva?

Secret: deci te duci la vot

Eu: mă mai freci mult la creier? Ai ceva interesant de spus?

Secret: eu credeam că e interesant

Eu: nu e: la vot nu te duci, cartea nu ţi se publică, boring. Pot publica discuţia asta pentru a sublinia de ce îi urăsc pe ăia care nu votează, dar dau din gură?

Secret: (râde) mda, poţi, dar nu îmi da numele.

Eu: oricum nu te cunoaşte nici dracu’

Secret: hey, sunt ziarist de 14 ani

Eu: da, bine, asta nu înseamnă că eşti si vedetă şi atâta timp cât eşti şi antisocial, cui îi pasă?

Secret: nu încerca să mă convingi să mă duc la vot

Eu: nop, încerc să te conving să mă laşi în pace, am treabă

Secret: bine, mă rog, du-te

Eu: mă duceam şi dacă nu te rugai tu

Secret: dispari

Eu: aha

Aşadar, de ce nu votează domnul ziarist? Eu cred că îi convine să dea din gură şi atât. Oricum, el mereu dă din gură ;)

P.S: Unii au ales să scrie despre ziua copilului şi bine au făcut. Dacă v-aţi săturat de politică, voturi, urne şi alte alea, treceţi şi pe la Cristal. 

Cum spuneam. Prima carte din grămadă – şi doar pentru că era cea de deasupra – a fost „Circul Damnaţilor”. Logic, abia în timp ce o citeam m-am prins că face parte dintr-o serie: Anita Black, dar eu de unde să ştiu, că nu zice niciunde: prima carte din serie, I, unu, etc. Adică, chiar nu aveam cum. Serios, decât dacă stăteam să o studiez şi nici aşa, că dacă nu zice niciunde, cum? Să zicem că e o scăpare. Oricum, eu am citit ultima carte apărută din serie. De parcă mai contează.

Ce mi-a inspirat cartea asta. Hehe, vă aduceţi aminte de „Vampirii sudului?” O serie. Da, şi aia. Ei bine, e cam aceeaşi carte, doar că meseria eroinei principale e aceea de-a scoate morţii din mormânt pentru câteva minute. Atâtea cât era suficient să lase un testament, să spună unde au ascuns ceva sau cine i-a ucis. Din astea. Ei bine, ea era şi „Călăul” vampirilor. Normal, da, ca şi în Vampirii sudului, oamenii şi vampirii aveau drepturi egale – vezi să nu. Aşa că ea executa vampiri în mod legal, cu ordin judecătoresc. Căcănăria naibii, ce mai. Stăpânul oraşului o însemnează. Dacă i-ar fi făcut patru semne, atunci ea ar fi devenit slujitorul lui uman. Un fel de n-ar mai fi în cazul ei, doar că era protejata lui. Ea nu şi nu, dar în gând „o, da, te rog”. Pe lângă jocul ăsta erotic fără nici un sens, cartea e salvată totuşi de dinamica ei. De acţiune. Are aproape patru sute de pagini, iar eu am citit-o în trei ore. Tocmai pentru că este foarte alertă acţiunea. Cum am spus eu şi la Vampirii sudului, e incitantă chestia asta dintre vampiri şi oameni, actul erotic în sine, dar e prea previzibil şi devine plictisitor. Anne Rice a fumat-o prima, deci... mda. Măcar eroina din Vampirii sudului îi duce şi în pat. Asta vrea, dar nu se lasă. O zăpăceală întreagă, care, sincer, nu m-a coptat deloc. Noroc cu acţiunea poliţistă. Da, aventura merită, dar, totuşi, e o carte de mâna a doua. Se citeşte repede, ceea ce reprezintă un avantaj, pentru că oricine are şansa de-a o duce la capăt. Dar să mai scăpăm de tutunul ăla vechi, să ne cumpărăm şi noi câte un trabuc, că mi s-a luat să fumez aceleaşi chestii. Măcar de l-ar fi ucis în cele din urmă pe Stăpânul Oraşului şi tot aş fi fost mai împăcată cu autoarea. Mă rog, întrebarea mea e: de ce toate femeile scriu cărţi despre vampiri sexy şi despre o muritoare neajutorată care se îndrăgosteşte de ei? Să fie oare o dorinţă ascunsă? Asta să îmi spuneţi voi. Eu nu mai am răbdare să cercetez.

A doua carte, da? Tot cu o necromantă. Măi, dar rele mai sunt femeile astea :D „Sabriel”, primul volum din trilogia „Vechiul regat”. A început al dracului de bine. Un tată care îşi salvează fiica, trecând râul morţilor şi ajungând la prima poartă prin care intră sufletul. Îi ia sufletul şi îl pune la locul lui în trupul mic şi firav. Primul capitol, m-a speriat rău. După optisprezece ani, fata este la şcoală, unde învaţă şi magie. Îmi zic: „hop, iar o imitaţie ieftină de Harry Potter”. Niettt, a fost doar o păcăleală. Da, ăsta e un dark fantasy combinat cu un heroic. Interesantă, într-adevăr. Destul de activă. Pericole la tot pasul, chestii, socoteli. Totuşi, chestia aia cu morţii vii m-a cam secat. Cartea e prea mişto pentru a o tâmpi în felul ăsta. Da, s-a urmărit fata asta cu nişte morţi vii şi a trecut în lumea de dincolo şi s-a perpelit, de îmi venea să omor toţi morţii şi să mă culc. Mie îmi plac personajele mai umane, la alea negative mă refer. Atunci când ai de-aface cu demoni, cu morţi, cu chestii din astea prea aduse din iad, personajul principal nu prea vede lumina de la capătul tunelului. Mie mi se pare puţin credibil să te poţi lupta cu cei ce vin de dincolo. Serios acum. O fi fost ea singura necromantă care, în loc să învie morţii, se asigura că sufletul le ajunge dincolo de ultima poartă, dar totuşi. Să treci printr-un sat plin de morţi... să fim serioşi, asta e o prostie. Până nici dracu’ însuşi nu s-ar fi învoit la o asemenea tâmpenie. Dar, una peste alta, mi-au plăcut personajele, mi-a plăcut condeiul în sine. Povestea de dragoste: nevinovată, plăpândă, pură. Pisica, care dracu’ ştie ce era de fapt, ironică până dincolo, puturoasă, niciodată panicată. Cred că am găsit în Garth Nix un autor de excepţie. Are nişte descrieri fabuloase, chiar dacă sunt tenebroase. Trecerea dintre cele două lumi e descrisă într-un mod absolut fermecător, aproape că îl convinge şi pe cititor să treacă râul ăla. Ce mai, are condei. Mi-ar place să aibă şi imaginaţie. Adică, pentru Dumnezeu, nu trebuie să populezi pământul cu zombii ca să îţi iasă un dark fantasy, serios acum.

Şi acum, că v-am prezentat cu ce m-am ocupat între un învăţat, un postat şi câteva minute de mess, căci nu au fost mai mult de treizeci în ultima săptămână, adunate, vă urez o zi minunată, plină de bucurie şi mai puţin necromantă decât va fi a mea. Mda, iar nu voi fi acasă. Şi nu mai ţipaţi aşa la mine, am şi treabă.

Roderick Grodon şi Brian Williams aduc în literatura universală un fantasy contemporan de mare calitate.

Bun, pentru moment, cu chiu cu vai, am lăsat „Versetele satanice” pentru o carte care nu mi-a făcut deloc cu ochiul: „Tunele”. Autorii, ambii pasionaţi de excavaţii şi descoperiri, crezând cu tărie într-o lume subterană, şi-au dat frâu liber imaginaţiei.

De ce să mint, la primele capitole am cam căscat, m-am chinuit să-mi ţin ochii deschişi şi să mă concentrez, apoi, s-a schimbat foaia. Acţiunea a devenit alertă şi demnă de băgat în seamă. Dintr-o dată, sub ochii mei, s-a deschis o altă lumea. O lume formată tot din oameni, dar subsoli, aşa cum îşi ziceau ei. Mă rog, aveau nişte animale ciudate pe acolo, dar ţinând cont că bietele creaturi nu văzuseră niciodată lumina soarelui, Dumnezeu ştie ce mutaţii se petrecuseră. Povestea e halucinantă, iar autorii fac referire, cu precădere, la tunele subterane din Moscova, New York şi altele. Am putea băga şi Bucureştiul, că şi despre ăsta se spun poveşti din astea.

Nu prea înţeleg eu de ce cartea asta e pentru copii, chiar nu pricep. Este o carte despre prietenia adevărată, în primul rând. – Să mor dacă odată scăpată mă mai întorceam acolo după Chester, să fie sănătos din partea mea, dar cine sunt eu, ei sunt autorii :D –. Despre dragostea faţă de tatăl care te-a crescut, nu care te-a făcut. Despre secrete, şi cum ies ele la iveală indiferent de cât de bine ar fi păzite. Despre ce înseamnă să lupţi cu adevărat pentru ceea ce crezi.

De ce mi-a plăcut în mod deosebit? În afară de lumea subterană pe care am descoperit-o, acţiunea alertă şi tot ce v-am spus mai sus? Mi-a plăcut pentru că autorii au avut curaj să omoare unele dintre personajele de care te ataşai foarte, dar foarte uşor. Nu, nu sunt sadică, dar asta e una din realităţile pe care autorii nu au tupeu să le arate. Personajele mor, fraţilor, nimic nu e veşnic. Ăsta e adevărul, că ne ataşăm sau nu de ele, tot se duc. E ca în viaţă, da? Degeaba le tot protejăm.

Deci, nu e o carte cu magie, e un fantasy contemporan, actual, ancorat în timpurile noastre. Dură, dacă ne gândim la sistemul politic care e atacat. Dură, dacă ne gândim la sentimentalisme, dar reală. Are darul de-a aduce în prim plan un realism teribil. Da, aş recomanda-o şi tinerilor, pentru că au ce învăţa.

*

Acum, pot şi eu să mă iau de edituri? Pot, da? Normal că pot, sunt pe tarlaua mea, mă rog, nu chiar a mea, dar e închiriată. Bun. Am ajuns la şapte mailuri pe zi de la oamenii care vor să îmi citească cărţile. Dar am un fan super fidel care îmi scrie zilnic. Pentru a nu crede că sunt dusă cu capul, vă redau un mail. Cu toate că nu am cerut acceptul, sper să fiu iertată.

„Stimata domnita imi cer scuze ca nu v-am mai contactat

dar am considerat ca timpul dvs e foarte pretios,vreau

sa va intreb daca lucrul la noile romane a mai

avansat?pe aceasta cale vreau sa va spun ca piata

romaneasca duce lipsa de romane fantasy

romanesti,astept cu nerabdare cartile dvs.Cu stima

deosebita ai dvs fanii Voicu si Bebe.Toate cele bune!”

Sper ca domnii să mă ierte, dar trebuia să redau şi eu un mail, să nu credeţi că vorbesc în dodii.

Dragii mei, voi ce îmi scrieţi şi vă interesaţi şi doriţi. Păi, spuneţi-le voi ăstora de la edituri aşa: Eu nu vreau bani din cărţi, adică pentru mine, nu de aia scriu, dar vreau o editură care să ducă cartea/cărţile în librării, pentru ca ea, adică cartea, să ajungă acolo unde este dorită. Şi zău că sunt dorite. Că nu vă mai spun şi de telefoane, nu de alta, dar dacă vi le spun pe toate, vă plictisesc. Oamenii vor să mă citească, dar cum dracu’ să facă? Nu am acasă cărţi pentru toată lumea. Asta este. Am avut dreptul la două exemplare din fiecare carte. Restul, da, le-am cumpărat ca să le trimit. Desigur, editura a publicat pe banii ei, iar eu, ca un benefeciar, am luat cartea la preţul de editare, nu de vânzare. Corect, aici nu am ce reproşa editurii/editurilor. Băi, frate, dar nimeni nu are chef să se ocupe de promovare, să bage în librării. De ce? De lene? Se cere. Oamenii îmi scriu, mă roagă. Asta este, nu mă cheamă în străineză şi nici succesuri nu prea am, aşa că na, nu sunt persoană publică, cu carenţe în vorbire şi mai ştiu eu ce, ca să prind la editori. Păi na, nu e normal? Dacă aş poza în palyboy, aş fi cu adevărat blondă şi aş vorbi despre succesurile mele şi despre bărbatul ideal, mâine aş fi în toate librăriile. Asta se întâmplă în ţara asta. Sau, desigur, să ai bani să bagi în fundul propriu, dar nu ţi-i mai recuperezi, că na.

Îmi pare rău de un singur lucru. Îmi pare rău că îi dezamăgesc pe oamenii care mă caută disperaţi prin librării. Şi îmi pare rău că nu le pot trimite tuturor câte o carte. Asta e durerea mea aprigă. Nu alta. Alta nu am. Că nu am nevoie de banii lor şi nici nu vreau să devin persoană cu notorietate. Vreau doar ca munca mea să ajungă acolo, la sufletul omului. Şi, din păcate, nu se poate. Pentru că, vreau sau nu, eu singură nu am cum să fac totul. Şi nici nu stau să mă milogesc la edituri. Nişte ţărani, vorba reclamei. Sunt patru ani de când mă chinui. Patru ani amărâţi, patru ani în care nu am renunţat pentru că, pe atunci, aveam un singur fan. Şi am zis că merită chiar şi pentru unul singur. Eu cum să fac să ajungă cărţile în casele oamenilor care le doresc? Întreb şi eu un editor, ceva, dacă nu s-o speria şi o fugi când o da cu ochii de articolul ăsta. Ţară de necopţi. Ce să facem?

Sunt pe drumuri, între drumuri. Ca de obicei. Trebuia ca azi să fiu în avionul de Italia, nu mai sunt. Asta este. Uneori le potrivesc până le nimeresc, alteori, nu. La mine nu e niciodată sigur nimic. De călătoria asta am fost atât de sigură, că a devenit imediat nesigură. Să nu mai spun că l-am pierdut şi pe Our. Că a fugit. Azi nu a vrut să-şi facă apariţia, dar am o poză cu el. Nu, de fapt e o poză cu Gimli, piticul din „Stăpânul inelelor”. Dar pentru mine arată toţi la fel. Îi mai recunoşti după privire că în rest... :D

Să vă mai spun că făcând atâta reclamă altor bloguri care mi-au luat faţa în top, îmi vreau reclama înapoi? :D Nu, nu o vreau. Dar o mită mică primesc. Mică, oricât de mică. Că azi şi mâine sunt dusă, se ştie deja. Că nu am inspiraţie în momentul ăsta, e aproape evident. Normal. Scriu în virtutea inerţiei, că aşa e normal. Între timp pun şi haine pe mine şi mai trag şi cu ochiul la cafea.

Soră cu Marcel nu prea sunt, dar lelea tot umblu. Chestii, treburi. Şi când mă gândesc că mi-am început ziua cu oamenii de la gaze, deja mă bucur nespus.

Şi ca să fiu în pas cu ziua: buna ziua, domnule Omu’! :D Că doar ne salutăm săptămna asta, nu? Şi ce să vă mai spun? Nu mai am ce, sunt în întârziere, am treabă. Poate diseară o să am şi ceva în cap. Totuşi, e cam dimineaţă.

Aşa că vă doresc o zi bună şi aveţi grijă de Crina şi Vania, măcar acum că sunt la început pe wordpress şi au nevoie de încurajările voastre.

Bine, bine, vă mai povestesc de Tara Duncan. Mda, nici eu nu cred că-i rudă cu Crina, mai ales ca Tara nu îmi place în mod deosebit şi mai e şi blondă. Normal că prefer roşcatele. A, nu despre asta e vorba? Iar vorbesc aiurea în tramvai? Şi ce?, nu v-aţi obişnuit? Prea multe semne de întrebare? Se poate.

Cum spuneam, Tara Duncan e una din seriile alea ce vor să-l egaleze pe Potter. Normal că nu se poate. Asta este, unii au avut subiectul la timp, iar ceilalţi se chinuie să-l egaleze. Ceea ce e cam greu. Acum nu toţi sunt Terry Pratchett, zău aşa.

Dar să zicem. Eu v-am mai povestit de Tara... Normal, până şi Our e mai personaj. Dar nu asta contează. Nu, contează că, în ciuda faptului că sunt total revolaltă, citesc de parcă mi-ar face plăcere. Eh, am mai spus eu că citesc tot ce prind, dar cine să mă creadă. Sunt sadică, nu mă pot abţine.

Tara acum are vreo 12 ani şi un semielf e îndrăgostit bubă de ea. Cam tineri, dar cine sunt eu să mă bag în viaţa lor amoroasă? Ştiţi că vă spuneam de talentul autoarei „şi Tara dădu colţul şi-o găsi pe mă-sa” – citat din nememorie. Ei, păi vă aşteptaţi că partea a doua e altfel? Nup. Ar fi păcat să dea dovadă de maturizare. Şi la Anne Rice am descoperit o imaturitate stupidă, dar aia şi-a revenit. Acum aştept să îşi revină şi asta. A, da, Eragon, păi cât de imatur a început? Imatur rău, dar în doi şi-a revenit. Iar de la trei am aşteptări adevărate.

Sfaturi pentru prinţesa autoare. În primul rând, într-un singur capitol, sunt prea multe intrigi, soro. După ce rezolvă una, pac, vine şi cealaltă. Nu mai ai timp să gândeşti. Mă rog, chiar nu e cazul, orice blondă ar înţelege despre ce e vorba. Serios acum. Dar aşa, per total. Nu au şi ei o misiune cap codă, cu mici interferenţe, probleme de moment. Nu, la ei sunt zece misiunii şi zece mii de mici probleme. La un moment dat îţi vine să te întrebi când mai dorm personajele alea. Că zău, carte sau nu, fără somn nu trăieşte nimeni. Apoi, puterea Tarei e prea de tot. Cred că Harry se zgârie pe ochi în momentul ăsta. Ce n-ar fi dat şi el să poată face tot ce face Tara. Cap de mort ar fi fost istorie demult. Unii ar omorî pentru asemenea puteri. A, da, stai, e si aici Magister care ar cam da în cap. Cu toate că, personaj negativ mai tăntălău, nu am prea văzut. Fioros? De unde? Mă amuză copios când intră în scenă. Ar mai trebui să se împiedice de ceva şi ar fi gata. Un fel de Bran al timpurilor moderne. Apoi, Tara – Crina, jură-mi că nu îţi e rudă :D – prea încrezătoare, frate. Nu are nici un moment de ezitare. Şi dacă are, îi trece repede. Păi să tot existe oameni ca ea. Unde mai pui piticuţa, cam atipică în istoria asta fantezistă a piticilor. Mă rog, are gradul de agresivitate, dar şi gradul de umanitate. Unde văzuşi tu pitic uman, normal, asta dacă nu e rege, că aia trebuie să fie diplomaţi, altfel cum să ţină în frâu atâţia nebuni?

Semielful? Hai să fim puţin serioşi. Dintre toate împerecherile astea dintre oameni şi elfi, copiii tot elfi au ieşit. Până nici împerecherile dintre zei şi elfi nu au rezultat altceva. Dă-o în mă-sa de treaba, femeie, le strici rasa. Până şi Piţi ştie că Nataşa e rusoiacă. Nu e complicat aşa, zău.

Şi ce să mai spun. Autoarea, într-un exces de zel, complică prea mult treaba, ceea ce o face să iasă ca dracu’. Carte pentru copii, eu înţeleg, dar să nu le jignim inteligenţa.

M-a şocat că Magister s-a unit cu Tara pentru a da gata o chestie. Măi, eu înţeleg... ura dintre elfi şi pitici, e una. Ei se urăsc, ei se aliază. Aşa a fost scris. Dar alianţa dintre duşmanul de moarte şi oropsită, e prea de tot. Nici Piţi nu crede basme din astea. S-a trezit Magister cu faţa spre soare şi o zâs: „azi o ajut pe Tara, că mă simt mai bun”. Ce ziceam eu? Halal personaj negativ. În loc să-i pună beţe în roate, el o ajută. După ce o ţine pe mă-sa zece ani prizonieră, tresări inima în el. Umanitatea asta. Eu în locul lui îi puneam piedică la fiecare pas. Băi, nene, trebuie să-ţi vii în fire. Vin la mine să te învăţ cum să fii al dracu’. Ups, iar îmi zice Omu’ că înjur în săptămâna luminată. Hmm, acum înţeleg purtarea lui Magister. Gata.

Şi ca o concluzie finală, m-am apucat de „Versetele satanice”. Interesantă carte. Foarteee. Inteligentă şi „grea”. Acum înţeleg de ce autorul are o condamnare la moarte prin India. E o carte destul de dură. Şi mi-a plăcut la nebunie când personajul principal, pentru a-şi dovedi că nu există Dumnezeu, a mâncat carne de porc şi striga în gura mare: „Vezi, nu mă trăzneşte!”. Abia aştept să intru în profunzimea ei. E încântătoare.

Enjoy!

Nu ştiu cine a folosit prima oară expresia asta, cred că Groparu’. Da, am furat-o, pentru că îmi vâjâie capul de nervi. Mă rog, proastă sunt eu că mă tot aventurez în lumea nervilor. Proastă sunt eu că am închis laptopul ca să nu mai văd şi să nu mai aud. Dar credeţi voi că nu mai văd şi nu mai aud? Undeva în mintea mea tot se întâmplă. Uneori ajung la limita aia a răbdării. Dacă înţelegeţi. Nu se mai termină? Pur şi simplu, nu putem să ne potolim o dată? Nu, nu putem. Şi apoi dăm vina pe alţii că viaţa noastră e de căcat. Păi da, că parcă alţii ne-o fac aşa, ne-o facem singuri.

Ca să mă calmez, îmi amintesc de Osho. Normal, îmi dau una în frunte. Oare acum doi ani, când credeam că nu o să mai revin la o viaţă normală niciodată, oare nu Osho m-a ridicat din pat şi mi-a arătat că eu sunt cea care înţelege greşit? Oare nu aşa a învăţat şi Yassuna, regina elfă, de la elpizi? Oare, viaţa mea nu se ghida după sfaturile lui? Atunci ce s-a întâmplat? De ce nu i-am urmat şi atunci sfaturile? Dar acum?

Azi l-am reluat pe omul ăsta. Aveam nevoie să-mi reamintească. Să vă dau citate? Eu vă dau, dar sunteţi siguri că le faceţi faţă?

„Tăcerea este spaţiul în care omul se trezeşte”, şi credeţi voi că nu e aşa? Aşa e.

„Dacă deveniţi conştienţi de solitudinea voastră, deveniţi conştienţi şi de cea a altora, caz în care recunoaşteţi faptul că dorinţa de posesiune este nefirească”. Eh? De ce trebuie să îmi spună el asta, de ce nu o pot gândi eu cu capul meu?

„Omul devine cu adevărat om atunci când îşi asumă întreaga răspundere pentru ceea ce este: ăsta este primul curaj, adevăratul curaj”. Păi da, aici să vă văd. Câţi îşi asumă? Că eu mi-am asumat. Bine tot nu e din punctul de vedere al unora, dar din al meu e chiar foarte bine.

„Joaca trebuie să rămână viaţa ta. Munca trebuie să fie doar un mijloc de a te juca. Nu-ţi transforma viaţa într-o rutină de muncă, pentru că scopul vieţii e joaca.” E? Mie îmi spune multe treaba asta, vouă? Să o încropim cu alta, că parcă se leagă: „Renunţă la comparaţii şi poţi să te bucuri de viaţă la maxim.”

„Fiecare greşeală este o ocazie de a învăţa. Totul este să nu comiţi aceeaşi greşeală în mod repetat - ar fi o prostie. Însă comite cât mai multe greşeli noi de care eşti în stare; nu trebuie să-ti fie teamă, căci acesta este singurul mod în care natura îţi permite să înveţi.” A doua oară nu o mai fac nici moartă, chiar atât de blondă nu sunt nici eu.

„Facem cu toţii parte din aceeaşi existenţă. Indiferent pe cine răneşti, în cele din urmă te răneşti pe tine însuţi. Poate că acum nu îţi dai seama de acest lucru, însă într-o bună zi vei înţelege şi îţi vei spune: "Dumnezeule! Acest lucru mi l-am făcut cu mâna mea." Ai rănit pe cineva, crezând că este vorba de un altul. Nu este altcineva. Existenţa este una singură, este o unitate cosmică. Din această înţelegere se iveşte non-violenţa.” Da, da, cu mâna mea, că ce îşi face omul cu mâna lui, lucru manual se numeşte.

„Omul nu a învăţat încă să guste frumuseţea singurătăţii. El caută mereu să se angajeze într-o relaţie, să fie cu cineva - cu un prieten, cu un părinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil... cu cineva. El a creat societăţi, cluburi. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici. Însă toate acestea sunt necesare pentru a-l face să-şi uite singurătatea. Fiind în mijlocul acestor mulţimi, încerci să uiţi ceva, ceva de care îţi aminteşti uneori în întuneric: că te-ai născut singur, că vei muri singur, că, indiferent ce ai face, trăieşti singur.”

Să vă spun şi despre raţiune. Că nu degeaba îi spuneam eu Sashei cum stă treaba cu inima şi raţiunea. Ceva tot mai aveam în cap, dar nu mai ştiam că am.

„Singura funcţie a minţii este de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea nu este deloc capabilă. Mintea nu poate să înţeleagă ceea ce se află dincolo de cuvinte; ea poate să înţeleagă numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupată de existenţă, de viaţă, de realitate. Mintea este, ea însăşi, o ficţiune. Poţi trăi şi fără minte. Însă nu poţi trăi fără inimă. Şi cu cât existenţa ta este mai profundă, cu atât este şi inima ta mai implicată.”. Da Sasha, citeste Osho, uneori ştie să spună ce trebuie ;)

Şi încă una ca să mă pot elibera:

„Sunt doar două feluri de oameni pe lume: cei care încearcă să-şi umple goliciunea interioară şi acele persoane foarte rare şi deosebite care încearcă să-şi vadă această goliciune.”

Nu, nu, încă sunt în silenzzio. Păi da, se apropie ziua mea, şi, ca de obicei, trebuie să se întâmple ceva. De data asta o cădea un asteroid, că ar cam fi cazul.

Normal, până atunci, La mulţi ani, soţul meu si mama mea! Că doar am stabilit că mâine e George pentru noi, adică azi. Mita o primiti în particular, nu pe blog :D

Şi cam atât. Acum ne potolim, da?!

P.S. Nu are nici o legatura cu cine se simte, culmea e ca are legatura tocmai cu cine nu se simte. Deci nu mai interpretati tot, mai am si alte probleme. Acelea, pe care le cred unii, nu mai sunt ale mele. Deci inexistente, adica ignore. Daca am o problema tine de alta natura. Am zis ca nu mai exist in treaba respectiva? Am zis. Pot sa fiu lasata in pace? Cred ca pot. Multumesc! Acum pot sa dorm? Pot.

Mă gândeam la evoluţia asta a intrenetului. Începutul lui, ceea ce am observat eu, normal, că doar nu o să vă spun despre circuite şi siteuri culturale. A început cu mircul, nu? Ciudată chestie. Erai cine voiai, nimeni nu îţi cerea prea multe amănunte. Sau, dacă ţi le cerea, îi spuneai orice bălărie aveai în cap. Apoi, s-a născut messengerul, mai sincer, mai privat.

La început tot foloseam messengerul, apoi, într-o plictiseală cumplită şi un chef de muncă nebun, am renunţat la el vreun an. Îl deschideam uneori să văd dacă mai sunt toţi în viaţă. Trăgeam cu coada ochiului şi îl închideam repede, să nu mă prindă careva. Apoi, cine ştie ce mi-o fi venit, i-am dat drumul la loc. Am cunoscut oameni noi, dar am reluat legătura şi cu cei vechi. Bine, cu unii. Messengerul, eu aş zice că e un Merlin stricat. Nu zic că nu mi-a adus şi lucruri bune, ba chiar destul, dar şi din alea mai puţin bune. Aşa că acum sunt un pic între a pune din nou în aplicare operaţiunea închidere, ori ba. Desigur, nerenunţând la blog. Asta-i altă pierdere de timp, normal. Dar să zicem că mă ţine trează uneori.

De ce vă spun asta? Pentru că am treabă şi nu am timp să scriu posturi interminabile. Cu toate că mâine trebuie să caut un articol mai vechi, că mama nu a priceput nimic din ce i-am spus eu despre poveştile fraţilor Grimm. Trebuie să o fac să priceapă, normal.

Şi dacă tot vreţi să citiţi ceva mai inspirat, treceţi peste râuleţ şi duceţi-vă la Vania.

Atunci când termin de scris o carte, ceea ce, miraculos, nu mi s-a mai întâmplat în ultimul timp, respir atât de uşurată, încât am impresia că am trecut peste cel mai greu examen al vieţii. Vedeţi, până nici viaţa în sine nu mi se pare atât de cumplită. Că am trecut peste astea două săptămâni e aproape un miracol. Una peste alta, da, blogul poate ucide. Acum, mamă, fii serioasă, nu mor. Mai rău mă ucide regina arkudă şi scenariul. Trebuie să mărturisesc că atunci când voi termina cu scenariu, voi da un chef. Desigur, vă invit. Dacă în viaţa mea am avut de trecut un test mai cumplit, păi, staţi aşa că mai e până îl trec. Dar, oricum, tot despre ăsta era vorba. Aşteptarea, de fapt, asta mă omoară. Am cam lenevit, ce-i drept, şi gata, ar trebui să îmi cam revin. Mă rog, cu aşteptarea scenariului încă mă mai lupt. Încerc să ignor, să trec peste, dar tot mă gândesc. Desigur, e complicat şi confidenţial. Aşa că tac. Mă întorc la cărţi? Nu, mă întorc la România Fantasy, doar v-am spus că deviez mereu de la subiect.

Ce e România Fantasy (dati de scrol in jos)? Un articol, un articol scris de mine. Culmea, nu la nervi. Un articol ce ar fi trebuit să apară în Germania sau Australia, dar a apăurt în Los Angeles. Mesajul a sosit aşa: „Materialul a fost publicat in revista CLIPA

din Anaheim, Los Angeles, California.

Have a looK! Pacat ca poza nu e prea clara...

V-am spus eu, încurcate sunt căile Domnului.

Acest articol, care nu a fost scris la nervi, ci a fost doar o stare de moment, a apărut prin amabilitatea domnului George Roca. Pe care nu l-am cunoscut datorită blogului, ci datorită revistei “Noi, Nu!”. Un om de milioane pe care îl puteţi cunoaşte mai bine dând clik pe numele lui. Şi totul a pornit de la un interviu. Ah, Victor, îţi aminteşte de ceva? :D

Acum să nu credeţi că toţi oamenii care îmi oferă un interviu şi rămân. Nu, nicidecum. Majoritatea zic şi pleacă. Fără alte pretenţii, fără cafele, fără mesaje pe mail sau pe mess. Şi asta îmi aminteşte, normal, de Sergiu Someşan, care a dispărut brusc. Iar eu mă tot întreb dacă o fi bine sau nu. Nu îl uit nici pe Ovidiu Bufnilă, omul care mi-a luat mereu apărarea în anumite împrejurări. Cum să-l uit? Desigur, nu am mai comunicat, dar asta nu înseamnă nici că suntem certaţi. Unii au rămas mai aproape, alţii sunt mai departe. Depinde, comunicarea a fost de la om la om, iar afinităţile au existat sau nu. Depinde, cum am spus.

Să nu credeţi că doar blogul mi-a adus noi cunoştinţe. Nu, nici pe departe. Pe vremea în care blogurile erau doar poveşti eu îl cunoşteam pe Robert Lazu şi pe Gyuri Deak. Dacă nici asta nu e o mândrie, atunci care mai e?

Colaborări am avut eu şi cu Observatorul din Toronto, dar fără nici un lipici omenesc, dar asta nu înseamnă că nu au fost conversaţii politicoase şi, la un moment dat, pe domnul cu care am tot corespondat eu, l-am văzut şi la TV, într-o emisiune despre românii din Canada. Cred că abia atunci am realizat că există cu adevărat.

Câte sunt de spus despre vremurile alea, câte... Poate mâine voi publica o poveste scrisă în 2003. Mă rog, poveste e mult spus, nu aveam atunci un stil, furam. Aşa cum o ghicitoare fură meserie, cam aşa făceam şi eu. Stilul mi l-am descoperit mai târziu. Când am mai crescut. Aşa cum mi-am descoperit, de curând şi vocea responsabilităţii propriilor decizii. Exista şi aia, dar nu ştiam eu de ea.

Enjoy.

Ne întorcem la lucruri serioase. Nu triste, dar reale. Poate şi triste, pentru că, până la urmă, tot ceea ce am să vă spun, se transformă într-o tragedie.

Desigur, nu am copil, nu încă. Va fi sau nu, asta nu eu pot decide, dar am o nepoată, are 14 ani, e domnişoară de acum şi vrea să gândească tot mai mult cu capul ei – nu că aş zice eu că nu e bine, dar nu e întotdeauna corect. Vrea să se identifice cu persoane importante, să fie la modă, să nu cumva să piardă trendul. Nici asta nu zic că nu e bine, e bine, atâta timp cât o faci într-o limită normală. Şi eu am fost rebelă la vârsta ei şi cine nu o fi fost? Dar, desigur, altele erau vremurile şi alta educaţia.

Corina ne vorbeşte despre violenţa în şcoli, pe stradă etc. Violenţa care izbucneşte din sufletul unui copil. De ce sunt copiii noştrii predispuşi spre violenţă? De ce nu încearcă să folosească raţiunea în locul pumnului? Numai Dumnezeu ştie unde va ajunge societatea asta. Asta dacă o mai şti şi El. Nu suntem în stare să ne educăm copii. Nu mai avem timp de ei şi din cauza asta se petrece tot mai mult timp în faţa televizorului sau în faţa calculatorului. Nici asta nu ar fi o problemă dacă copiilor li s-ar explica că aia nu e viaţa reală. Că în viaţa reală rămân sechele, dureri, resentimente. Ce e de făcut în cazul ăsta? Eu nu ştiu, dar sunt convinsă că soluţii există. Desigur, nici metoda băţului nu merge, e nevoie de multă înţelegere şi multă experienţă.

Dar nu numai adulţii observă acest lucru, ci şi tinerii. M-am legat de ceea ce a spus Corina, pentru a vă duce la Ştefan, pe blogul lui. Unde e postat un filmuleţ în regia lui, făcut de elevii de liceu cu ajutorul unei clase mai mici. A VI-a parcă. Vizionaţi filmul şi daţi-vă cu părerea, nu mai rămâneţi pasivi, ar putea fi copilul vostru acolo.

Nu a trecut un an de când am blog. Mă rog, bloguri. Au fost multe, zăpăceală mare. Şi pentru voi şi pentru mine. Cred că mai mult pentru mine, decât voi. Că Tata Borgo a constatat ieri că nu sunt în toanele mele, despre asta nu vă mai zic, a fost, s-a dus, mai este, dar eu nu vă mai zic. Nici de blog nu vă mai zic. Doar trebuie să îi fac poveste şi mai e până atunci. Îl sărbătorim abia în iulie. Vă spun eu. Era prima săptămână din iulie, că aveam examene şi am plecat la mare :D Ho, după examen m-am dus direct pe şezlong. Am făcut o baie în piscină, nu de alta, dar marea era murdară, că marea era tot la români, deci murdară rău; şi am stat vreo două zile la soare. Mai puţin atunci când nu era soare. Şi da, mai intram şi pe blog, mai mult noaptea, dar intram. Pentru că atunci, ideea mea de blog era alta, acum, s-a schimbat, s-a rotit, ceva cu o sută optzeci de grade. Şi de ce să mint, dar ideea de blog se roteşte în fiecare zi. Mereu descopăr ceva, pe cineva. E o treabă cu suflete, cu surori, bloage sau nu. Cu oameni care sunt oameni, dar şi cu oameni care nu sunt oameni. Şi ca să nu mai lungesc vorba, ţinând cont că am fost nevoită să las calul (desigur, cine ştie cunoaşte :D ), vă las cu un interviu inedit pe care l-am „furat” de la Petria. Have fun!

Eoin Colfer, autorul seriei Artemis Fowl. Eh, da. Colfer nu mi-a plăcut la început, dar nu prea am obiceiul de-a lăsa cartea la jumate, fie cum o fi ea. Momentele de sadism mă carcaterizează, deci se poate. Când am citit prima carte din seria Fowl mi s-a părut hmm, într-un fel, ciudată. Nu ca idee, ci ca scriitură. Ideea bunicică, nu numai că e bunicică, dar e foarte bine ancorată în modern şi vechi. E o îmbinare cam perfectă, zic eu. Tocmai asta m-a şi debusolat la Colfer. Felul lui de-a expune problema. Ca să mă înţelegeţi mai bine am să vă spun despre Anne Rice şi seria vampirilor, boring. Da? Descrieri sufleteşti prea împopoţonate, descrieri de orice alt fel, prea lungi. Chestii care nu îşi aveau rostul într-o poveste cu şi despre vampiri, prea multă metaforă (şi mie îmi place metafora). Dar, în cazul unui vampir, metafora parcă nu e la casa ei. Însă, Anne Rice, desigur, avea acea sclipire, sclipire pe care a exploatat-o la maxim şi cu succes, zic eu, în Ora vrăjitoarelor. Nimeni nu se naşte învăţat, aşa că e normal să le mai oferim o şansă. Şi acum, ocolind, ne întoarcem la Colfer. Colfer e exact acel gen de autor care consideră că cititorul e mai deştept decât el, ceea ce trebuie să fie o lege pentru un scriitor. Nu e genul Prinţesei de care vă ziceam acum două zile, nu, e genul care ştie exact unde e nevoie de „bărbi” şi unde nu. Poate de asta mi s-a părut şi straniu la început. Aşa că am citit tot ceea ce a scris şi încă sunt pe el. :D

O singură problemă are Colfer, dacă e să mă întrebaţi pe mine, până acum, nu a scris nimic mai serios. Ceva c