Doamne, Dumnezeul meu, stiu ca nu sunt vrednic, nici mi se cade, ca sa intri sub acoperamântul casei sufletului meu, pentru ca este desarta toata si surpata, si nu ai la mine loc cuviincios, ca sa-Ti pleci capul; ci pe cum, dintru înaltime pentru noi Te-ai umilit, pleaca-Te si acum la umilinta mea. Si pe cum bine ai voit a Te culca în pestera si în ieslea necuvântatoarelor, asa binevoieste a intra si în ieslea necuvântatorului meu suflet si în spurcatul meu trup.
Si pe cum nu ai socotit a fi lucru nevrednic a intra si a cina împreuna cu pacatosii, în casa lui Simon leprosul, asa binevoieste a intra si în casa sufletului meu celui umilit, al leprosului si pacatosului. Si precum nu ai respins pe pacatoasa, cea asemenea mie, care s-a apropiat si s-a atins de Tine, asa Te îndura si spre mine pacatosul, care ma apropiu si ma ating de Tine. Si precum nu Te-ai scârbit de spurcata si blestemata ei gura, ceea ce Te saruta, asa nu Te scârbi nici de gura mea, si mai spurcata, si mai blestemata, nici de urâte si necurate buzele mele, si de limba mea cea cu totul necurata. Ci sa fie mie carbunele preasfântului Tau Trup si al scumpului Tau Sânge, spre sfintire si luminare si spre întarirea umilitului meu suflet si a trupului, spre usurarea greselilor mele celor multe, spre paza de toata lucrarea diavoleasca, spre schimbarea si împiedicarea diavoleasca, spre schimbarea si împiedicarea vicleniei si relei mele deprinderi, spre omorârea patimilor, spre împlinirea poruncilor Tale, spre adaugarea dumnezeiescului Tau har, si spre dobândirea împaratiei Tale. Ca nu ca un nepasator ma apropriu de Tine, Cristoase Dumnezeule, ci nadajduind întru bunatatea Ta cea nespusa, si pentru ca, stând departe multa vreme de împartasirea Ta, sa nu fiu sfâsiat de lupul cel întelegator. Pentru aceea ma rog Tie: Precum singur esti sfânt, Stapâne, sfinteste-mi trupul si sufletul, mintea si inima, maruntaiele si pântecele, si întreg ma înnoieste, si înradacineaza frica Ta întru madularele mele, si sfintirea Ta fa-o nestearsa din mine. Si fii mie ajutor si sprijinitor, îndreptând în pace viata mea, învrednicindu-ma si de a sta de-a dreapta Ta, împreuna cu Sfintii Tai. Pentru rugaciunile si mijlocirile preacuratei Maicii Tale, si ale preacuratelor Puteri fara de trup care slujesc Tie, si ale tuturor Sfintilor, care din veac bine Ti-au placut. Amin.

A doua rugaciune

Nu sunt vrednic, Stapâne Doamne, ca sa intri sub acoperamântul sufletului meu: ci deoarece Tu, ca un iubitor de oameni, vrei sa locuiesti întru mine, îndraznind ma apropriu. Porunceste si voi deschide portile care Tu singur le-ai facut, si intra cu iubirea de oameni, asa cum esti; intra si vei lumina cugetul meu cel întunecat. Cred ca vei face-o aceasta, pentru ca nu Te-ai ferit de pacatoasa care a venit la Tine cu lacrimi, nici ai lepadat pe vamesul care s-a pocait, nici pe tâlharul care a cunoscut împaratia Ta nu l-a alungat, nici pe prigonitorul cel ce s-a pocait nu l-a lasat precum era, ci pe toti care au alergat cu pocainta la Tine i-ai însirat în ceata prietenilor Tai: cel ce singur esti binecuvântat, totdeauna, acum si pururea, si în nemarginitii veci. Amin.

Nu se aseamănă oare, creştine, viaţa omului cu marea? Nu suntem oare mai tulburaţi pe uscat decât pe mare? Nu ne izbim unii de alţii mai puternic decât ne izbesc valurile mării? Oare nu ne învârtim încoace şi încolo ca în întunecimea mării? Unul ia celuilalt ogorul, altul răpeşte vecinului slugile. Unul se judecă cu megieşul său pentru apă, altul se luptă pentru aer cu cei din jurul său. Unii se ceartă pentru măsurarea pământului, alţii se măcelăresc pentru zidirea caselor. Unul nu se satură de dobânzi, altul stăruie să ia şi capitalul. Săracul se chinuie, bogatul se tulbură. Cel care n-are se blesteamă că n-are, iar cel care are, vicleneşte. Ocârmuitorul este pizmuit; puternicul este urât; conducătorul trădat. Războaiele vin unele după altele. Zavistiile se ţin lanţ. Pofta nesăţioasă stăpâneşte cu tiranie. Lăcomia împilează, minciuna se înalţă cu mii de laude, credinţa unuia în altul a pierit, adevărul a părăsit pământul, iar prietenia ţine până la sfârşitul mesei.

Pământul nu mai poate să rabde atâtea răutăţi, care au pângărit până şi văzduhul. Din pricina banilor, viaţa a ajuns de nesuferit. Din pricina banilor am vândut stihiile cele libere: drumurile se vămuiesc, pământul se împarte, apele se stăpânesc, aerul se cumpără.

Bogaţii se topesc de grijă, datornicii se vestejesc de grija datoriilor, hrăpăreţii tulbură lumea, iubitorii de arginţi îşi pierd timpul pe judecătorii; negustorii neguţătoresc nenorocirile şi nevoile oamenilor, defăimătorii vând minciuna.

Minţindu-ne unii pe alţii, am desfiinţat jurămintele celelalte şi ştim să ne jurăm numai pe Dumnezeu.

Omul însă, care se tulbură din pricina banilor, niciodată nu se potoleşte. I-a luat pe aceia, dar priveşte la ceilalţi, a pus stăpânire şi pe aceia, dar a şi deschis ochii pentru alţii. Se nevoieşte să facă din o sută două şi se sileşte să grămădească lângă aceştia tot pe atâţia. Nu încetează niciodată de a grămădi până va fi grămădit şi sfârşitul lui. Chinuit de setea iubirii de argint, ajunge mai galben decât aurul. Toate a aceastea din pricina bogăţiei, mama a toată răutatea, duşmanul în frânării,  vrăjmaşul  castităţii, tainicul tâlhar a toată virtutea.

Dar pentru ce învinuiesc bogăţia şi nu învinuiesc pe cei care o au? Însăşi bogăţia este nedreptăţită de bogaţi, căci o leagă şi o ţin în lanţuri. Mi se pare că bogăţia zice bogatului:

- Pentru ce, iubitorule de avuţii, mă înlănţui, pentru ce mă strângi de jur împrejur ca pe un ocnaş? Pentru ce mă îmbrăţişezi şi mă săruţi ca pe un prieten, dar mă legi ca pe un făcător de rele, trimis din minele de aur în mâinile tale? Dacă voieşti să dormi mai uşor decât în vise, lasă-mă să fiu fericită în mâinile săracilor! Bogatul însă răspunde:

- Bogăţia o adun pentru copii, ca să nu ajungă moştenitorii sărăciei!

Bogatul îşi închipuie totul cu de-amănuntul! Nu ştie cele prezente, dar se îngrijeşte de cele viitoare. Nu cunoaşte nevoile sale, dar se îngrijeşte de copii. Nu ştie când moare, dar se sfătuieşte cu privire la moştenitori. Nebune, spune-mi mai întâi sfârşitul tău şi apoi asigură existenţa copiilor tai! Spune-mi mai întâi ce se petrece azi şi apoi te voi crede şi despre cele ce se vor petrece mâine! Pentru ce te înşeli pe tine însuţi şi după moarte? Pentru ce voieşti să fii mort şi batjocorit? Pentru ce hotărăşti tu ceea ce trebuie să facă Dumnezeu? Pentru ce legiueşti tu purtarea de grijă a lui Dumnezeu? N-ai nici o legătură cu cele ce vor veni după tine. Nu poţi fi şi mort şi chivernisitorul celor vii şi judecător dintre morţi, drămăluind ceea ce se cuvine fiecăruia. Pentru ce te trudeşti în deşert, bogatule, şi aduni la bogăţiile tale cele ce se cuvin săracilor? Pentru ce te mânii când ţi se cere din bunurile lor, ca şi cum ai da din ale tale? Săracii nu cer bunurile tale, ci pe ale lor; cer bunurile încredinţate ţie pentru ei şi nu pe acelea care s-au născut o dată cu tine.

Dă ce ai luat şi dobândeşte folosul din datul tău, pentru că ţi s-a făgăduit să dai, nu să iei. Să-ţi fie de ajuns că Dumnezeu îţi întinde dreapta Sa prin sărac!

Cel care plouă din cer îţi cere un bănuţ.

Cel care tună şi fulgeră îti spune-”Miluieşte-Mâ!”.

Cel care îmbracă cerul cu nori îţi cere o haină. Ajungă-ţi că săracii se roagă de tine ca de Dumnezeu!

Ai milă, miluieşte ca să fii miluit! Dar tu nu voieşti să-ţi ridici nici genele. Te roagă şi nu te îndupleci. Dă-le cele ale lor înainte de a veni ziua socotelilor. Dă-le cele ale lor! Vei primi nu după mult timp tot ce dai!

Dumnezeu este tată săracilor. Dă-le cele ale lor şi ia de la Tatăl lor lipsa de grijă. Care este aceasta?  “Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici mie aţi făcut” (Matei XXV, 40). Cel care miluieşte pe sărac nu numai că şterge zapisul păcatelor, dar capătă şi mărturisirea ce spune: “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe  Dumnezeu”  (Proverbe XIX, 17).

(Sfântul Ioan Gură de Aur - "În deşert se tulbură tot muritorul")

Sf. Ioan Gura de Aur

„Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30)

Egalitatea Fiului cu Tatăl

Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.

Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.

Şi nu noi, ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare aşa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie şi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire şi zic: „Încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născutt, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Iisus Hristos, spre a arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Dacă tu din graiurile psalmistului: „Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt”, nu crezi că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu altfel decât tine, pentru ce nu spui că şi tu eşti asemenea cu Dumnezeu, căci psalmistul zice „Dumnezei sunteţi”?
Dar tu răspunzi: „Totuşi, Hristos, adeseori, a spus că El este mai mic decât Tatăl, a rugat pe Tatăl pentru ceva. Dacă El este de aceeaşi fiinţă cu Dânsul şi de aceeaşi stăpânire şi putere, pentru ce roagă pe Tatăl?”.

În adevăr, locurile aduse: „Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul pe care vrea îi înviază” şi celelalte graiuri pe care le-aţi auzit se par a fi în împotrivire cu faptul că El roagă pe Tatăl; însă când eu voi spune pricina acestei rugăciuni, vi se va ridica toată îndoiala.

Deci, care sunt temeiurile pentru care Hristos însuşi a rostit despre Sine cu înjosire şi, de asemenea, Apostolii au grăit despre El cu înjosire? Cea dintâi şi de căpetenie pricină este că ei voiau a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât şi pe oamenii cei mai de pe urmă, că El cu adevărat S-a făcut om, şi că ei aveau înaintea lor nu numai umbră şi chip, ci adevărul naturii omeneşti.

Deşi Hristos a grăit multe despre Sine cu înjosire, şi, de asemenea, Apostolii despre Dânsul, totuşi satana a răzvrătit pe unii nenorociţi a tăgădui adevărata întrupare şi a afirma că El n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat şi cât s-ar fi lăţit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?

A doua pricină este slăbiciunea ascultătorilor, pentru că cei ce dintru început L-au văzut şi L-au auzit nu puteau pricepe învăţăturile cele mai înalte. Şi aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură.

Când El zicea despre Sine ceva mare şi înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba încă atunci când El declara despre Sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau şi se scandalizau. Dar când El grăia ceva despre Sine cu înjosire şi lucruri omeneşti obişnuite, ei se linişteau şi primeau cuvântul Lui.

Vedem aceasta cu deosebire în Evanghelia lui Ioan. Când El a zis: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”, atunci ei s-au împotrivit: „Tu încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam?” (Ioan 8, 56-57).

Vezi? Ei îl socoteau un simplu om. Dar El ce a făcut? „Iisus le-a zis: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Şi ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (Ioan 8, 58-59). Şi când El vorbea mai cu de-amănuntul despre Taina Împărtăşirii şi le-a zis: „Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51), atunci ei au răspuns: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60). „Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus de la Dânsul şi nu au mai venit la El” (Ioan 6, 66).

Spune-mi, deci, ce trebuia să facă Domnul? Trebuia, oare, să se ţină de graiuri înalte şi prin aceasta să se depărteze de la oamenii Săi şi să alunge poporul de la propovăduirea Sa? Dragostea lui Dumnezeu către oameni nu a îngăduit aceasta. Când El, altădată, a zis: „De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, ei I-au răspuns: „Acum am cunoscut că ai diavol. Avraam a murit, de asemenea şi proorocii; şi Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac” (Ioan 8, 51-52). Şi trebuie, oare, să ne mirăm că mulţimea gândea aşa, când şi cei mai mari ai poporului erau de aceeaşi părere? Nicodim era unul dintre cei mai mari şi foarte aplecat către Domnul, şi totuşi s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: „Cine nu se naşte a doua oară din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), şi, de asemenea, cugeta omeneşte, întrebând: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?” (Ioan 3, 4). Şi ce a făcut Hristos? El i-a răspuns: „Dacă am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” (Ioan 3, 12).

Prin aceasta, Mântuitorul arată pricina pentru care nu vorbeşte totdeauna despre naşterea Sa cea înaltă şi veşnică. De asemenea, tot în timpul vieţii Sale, când a făcut mii de minuni şi a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: „ Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi… venind pe nori” (Matei 26, 64), şi şi-a rupt hainele sale. Nu este de mirare dacă Hristos, către asemenea oameni, care se târau pe pământ, vorbea despre Sine numai cu înjosire.

Acestea ar fi fost de-ajuns spre a lămuri pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire. Dar eu voiesc să dovedesc aceasta şi dimpotrivă.

Pe când ei se scandalizau şi se îndepărtau, pentru că Hristos vorbise despre Sine lucruri înalte, dimpotrivă, când El grăia despre Sine ceva înjositor şi mic, îi vedeţi alergând la El şi primind învăţătura Lui. Cei care mai înainte îl părăsiseră, iarăşi au venit când El a zis: „Eu de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa grăiesc” (Ioan 8, 28). Şi Evanghelistul arată că pentru aceste cuvinte de înjosire ei au crezut în El, când zice: „Acestea grăind El, mulţi au crezut în El” (Ioan 8, 30).

La fel s-a întâmplat şi în alte cazuri, şi de aceea Domnul grăia despre Sine când omeneşte, când mai presus de om, adică despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu şi se potrivesc cu obârşia Lui cea înaltă. Aceea o face El ţinând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta îngrijindu-Se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe aceasta din urmă, pentru ca nu cumva printr-o necontenită pogorâre, să se formeze la generaţiile viitoare o socotinţă rătăcită despre vrednicia Sa. Deşi El prevedea că ei se vor scandaliza prin aceasta şi se vor abate, totuşi a vorbit despre Sine înalt, spre a arăta că El numai cu pogorământ a vorbit uneori despre Sine cu înjosire şi omeneşte. Aşadar, când îl auzi vorbind despre Sine cu înjosire, să nu gândeşti că El voieşte a arăta înjosirea fiinţei Sale, ci că El S-a smerit numai pentru slăbiciunea şi socotinţa ascultătorilor Săi.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci şi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire.

Se mai poate aduce încă şi a patra pricină, nu mai mică decât cea dinainte. Care? El a voit să ne ferească nu cumva, pentru apropierea cea mare şi negrăită în care stau cele Trei Feţe una către alta, să ajungem la socotinţa că în Dumnezeire ar fi numai o faţă. Într-adevăr, Sabelie şi alţii învăţaseră una ca aceasta printr-o nedreaptă înţelegere a cuvintelor: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Hristos a vrut încă să ne ferească să nu socotim că El este faţa cea întâi şi cea nenăscută a Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire se pare că şi Pavel s-a temut, de aceea la cuvintele: „Toate sunt supuse Lui” (Fiului), îndată a adăugat: „afară de Cel (Tatăl) Care I-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel, negreşit, n-ar fi adăugat acestea dacă nu s-ar fi temut că putea să se ivească o asemenea socotinţă diavolească.

A cincea pricină se arată în faptul că Hristos, adeseori, spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, a părăsit graiurile cele înalte şi a ţinut seama de gândurile cele bănuitoare ale celor către care vorbea. De pildă, când a zis: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31), El a zis aceasta spre a birui bănuiala lor, şi nicidecum nu voia să însemne că mărturia Lui n-ar fi adevărată, ci, mai vârtos, El voia numai a zice: „Precum socotiţi şi bănuiţi voi când nu primiţi cele spuse de Mine despre Mine Însumi”.

Noi am putea încă să aducem multe pricini, pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire, şi încă multe motive pentru care El a făcut aceasta, dar dă acum şi tu o pricină la graiurile cele înalte cu care El a rostit despre Sine. Nu este nici un alt temei decât acela că El, prin aceasta, a voit să arate adevărata Sa înălţime. Cine într-adevăr este înalt, poate să grăiască despre Sine şi lucruri mici, fără ca să fie neadevăr, ba mai ales, acesta este semnul smereniei. Iar dacă cineva care este înjosit spune despre Sine lucruri înalte, aceea este o pretenţie nedreaptă, vrednică de osândit.

Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri în care El să Se facă asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenţie nedreaptă. Dacă El, deşi este asemenea cu Tatăl, grăieşte despre Sine uneori cu înjosire, aceasta nu este de osândit, ci vrednică de mirare.

Spre a face cele zise încă mai lămurit, să cercetăm mai de aproape pricina adusă mai înainte, cum că El pentru firea Sa cea omenească a grăit despre Sine cu înjosire şi să ne întoarcem luarea-aminte la rugăciunea pe care El a adresat-o Tatălui.

Luaţi bine seama, căci eu trebuie să încep aceasta mai dinainte, în acea sfântă noapte, întru care Iisus a fost vândut, a fost şi Cina cea de Taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci mântuirea cea nesfârşită a lumii s-a săvârşit prin patima lui Hristos, care acum a început. Atunci a zis Iisus către cei doisprezece: „Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21). Şi când Iuda a întrebat: „Eu sunt?”, El i-a spus: „Tu ai zis”. Şi după ce Iuda s-a dus, Domnul a zis: „ Voi toţi vă veţi sminti întru Mine” (Matei 26, 31); iar când Petru grăia împotrivă, El a adăugat: „Adevăr zic ţie, în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 34).

Aşadar, El a prevăzut pe vânzător şi fuga tuturor şi moartea Sa, adăugând: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile” (Matei 26, 31). El a spus înainte cine se va lepăda de Dânsul, şi când, şi de câte ori, toate, desăvârşit, întocmai. Apoi, după ce a dat dovadă îndeajuns despre prevederea Sa, a ieşit în grădina Ghetsimani şi S-a rugat.

Potrivnicii noştri afirmă că aceasta este o rugăciune a firii Lui dumnezeieşti, dar noi o prescriem firii omeneşti. Judecaţi singuri! Mai întâi de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar şi cuvintele rugăciunii dovedesc că ea se potriveşte tocmai firii Sale omeneşti. El zice: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Eu întreb: Cum putea să Se îndoiască, de este aceasta cu putinţă sau nu, El, care cu puţin mai înainte spusese: „Unul dintre voi are să mă vândă”; El, care spusese: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, şi: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine”! El, care zicea lui Petru: „Tu te vei lepăda de Mine de trei ori”. Acesta nu putea să ştie acelea? Cine ar putea afirma acestea?

Aceasta o ştiuseră încă cu sute de ani mai înainte robii Săi, oamenii, proorocii. Astfel, David zice: „Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele” (Psalmul 21, 18). Ceea ce avea să fie, El vestise mai înainte, ca şi cum ar fi fost, însemnând prin aceasta că precum este cu neputinţă a nu fi ceva din ceea ce a fost, aşa este cu neputinţă ca acestea să nu se întâmple.

Încă şi Isaia, mai înainte vestind aceasta, a zis: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde” (Isaia 53, 7). Încă şi Ioan Botezătorul a zis: „lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Matei l, 29), adică acel Miel vestit mai înainte. Şi el nu zice simplu mielul, ci: „Mielul lui Dumnezeu”, căci era încă şi un miel evreiesc, şi el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toată lumea; acela depărta de la iudei numai suferinţele trupeşti, iar Sângele acestui Miel a adus curăţirea a toată lumea. Şi sângele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat, dar nu prin propria sa putere, ci numai pentru că era o preînchipuire a Acestui Miel.

Şi mai departe, dacă acea rugăciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi contrazis El Însuşi şi S-ar fi certat cu Sine. Acelaşi, care prin cuvintele: „Dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, ar fi încercat a Se feri de patimă şi de moarte. Acelaşi, altădată, când Petru îl sfătuia să Se cruţe şi să nu meargă la moarte, îi răspunsese: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numeşte pe Apostol satană, nu pentru a-l batjocori, ci spre a însemna că acele cuvinte nu au venit din sufletul lui Petru.

Altădată El spusese: „Cu dor am dorit să mănânc acest Paşti cu voi” (Luca 22, 15). Pentru ce? Pentru că după Paşti trebuia să urmeze Crucea. Şi aşa, El în multe locuri a presupus moartea Sa, a rostit dorinţa Sa de a muri şi a declarat că El special pentru acesta a venit în lume. Dacă El acum totuşi zice: „De este cu putinţă”, apoi cu aceasta arată slăbiciunea firii omeneşti, care pentru fireasca iubire către viaţă, nu voia a se despărţi de viaţa aceasta. El, prin cuvintele acestea, se roagă ca omul să scape de moarte, pe când în altă parte zice că a venit de bunăvoie spre a pătimi, prin cuvintele: „Putere am să-Mi pun sufletul, şi putere am ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar să zică: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”? Avea oare Fiul o voinţă potrivnică voinţei Tatălui? El zise odată: „Eu şi Tatăl una suntem”. Aceasta din urmă se raporta la firea Sa cea mai înaltă, cea dumnezeiască; după această fire Fiul are o voie asemenea cu a Tatălui. Dimpotrivă, celălalt loc: „Nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea Sa; şi astfel nu este grăire împotrivă sau contrazicere.

Contrazicere ar fi atunci când cineva, ca ereticii, ar voi să ia acele cuvinte de rugăciune: „Dacă este cu putinţă” şi celelalte ca o rugăciune a dumnezeirii Sale, iar nu a omenirii Sale.

Întrucât El este Dumnezeu, noi să-L adorăm; întrucât El este om, să ne rugăm ca şi Dânsul Tatălui, ca aici şi dincolo să ne facă părtaşi de toate bunătăţile. Fie ca aceasta să o dobândim noi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos.

SURSA

Răstălmăcind Scripturile, ereticii caută, doar vor găsi un text care să pără de acord cu rătăcirea lor

Dar, după cum am spus, ereticii, răstălmăcind Scripturile, trec cu vederea unele texte din Scriptură şi caută doar, doar vor găsi un text care ar părea de acord cu rătăcirea lor. Să nu-mi spună mie că Scriptura e de vină. Nu-i de vină Scriptura, ci nesocotinţa lor. Şi mierea e dulce, dar bolnavul o socoate amară. Nu mierea e de vină, ci boala. Tot aşa şi nebunii care nu văd lucrurile aşa cum sunt ele, dar nu-s de vină lucrurile, ci mintea stricată a celui nebun. Dumnezeu a făcut cerul ca să Îi vedem creaţia şi să ne închinăm Creatorului. Păgânii, însă, au îndumnezeit creaţia lui Dumnezeu. Nu e de vină creaţia, ci nesocotinţa acelora. După cum omul nesocotit nu are folos de nicăieri, tot aşa şi omul cu judecată, singur îşi este de folos. Poate fi cineva egal cu Hristos? Nu. Dar Iuda nu s-a folosit. Poate fi cineva mai rău ca diavolul? Nu! Şi Iov a fost încununat. Nici Hristos nu i-a fost de folos lui Iuda, pentru că Iuda era nesocotit, nici diavolul nu l-a vătămat pe Iov, pentru că Iov era un om cu judecată. Spun acestea pentru ca nimeni să nu hulească Scripturile, ca nesocotinţa acelora care tălmăcesc rău cele spuse bine. Nu Scriptura e de vină, ci mintea care tălmăceşte rău cele bine spuse.

Păziţi-vă de câini şi de îngerii satanei!

Pavel însuşi îi numeşte câini pe cei ce amăgeau pe credincioşi, zicând: „Păziţi-vă de câini“, iar altă dată îi numeşte „îngerii satanei“ şi cu „conştiinţa înfierată“.

Trebuie să-i dovedesc din Sfintele Scripturi pe aceştia ca pe nişte vrăjmaşi ai lui Hristos, pentru aceea şi de către prooroci s-au numit lupi; şi de singur Domnul Iisus Hristos şi de Sfinţii Apostoli nu numai lupi s-au numit, ci şi stricători, şi păgâni, şi potrivnici, şi vrăjmaşi, şi vicleni, şi hulitori, şi făţarnici, şi furi, şi tâlhari, şi urâţi, şi prooroci mincinoşi, şi dascăli mincinoşi, şi povăţuitori orbi, şi înşelători, şi vicleni, şi antihrişti, şi învrăjbitori, şi fiii celui viclean, şi nebuni, şi fără de Dumnezeu, şi luptători de duh, care au hulit Duhul Darului, cărora nu li se va ierta nici în veacul cel de acum, nici în cel viitor, pentru care se huleşte calea adevărului, încă spre acestea şi fiii celui vicleaan se cheamă, ai diavolului, precum a zis către ei Domnul „că voi sunteţi de la tatăl vostru, diavolul“, iar Sfântul Ioan Evanghelistul zice adesea că sunt „copiii diavolului“.

A ţi-i face prieteni pe cei ce-L ocărăsc pe Dumnezeu, e cumplită nebunie!

Dacă aţi face studiul vostru şi meditaţia Sfintelor Scripturi, dacă v-aţi pregăti în fiecare zi la luptă, eu nu m-aş feri să caut să vă abat de la lupta cu ei; dimpotrivă, eu vă voi sfătui să mergeţi la luptă, fiindcă adevărul este tare şi puternic, dar cum nu ştiţi să vă folosiţi de Scripturi, mă tem de luptă, mă tem că voi, aflându-vă fără de arme şi fără de apărare, ei să nu vă doboare.

Şi ce să le facem celor dedaţi la astfel de fapte rele? Dar iată că apostolul nu ne răspunde: aruncaţi-vă asupra lor, apucaţi-vă la ceartă cu ei şi bateţi-i cu pumnii, ci: depărtaţi-vă de ei. Ai îndrăzni oare să te apropii şi să vorbeşti cu unii care au fost prinşi şi condamnaţi că au încercat să pună mâna pe putere? Eu nu cred. Nu-i oare absurd să fugi cu atâta grabă de oameni care fac rău unui om, dar să ţi-i faci prieteni pe cei ce au ocărât pe Dumnezeu şi să prăznuieşti tu, care te închini Celui răstignit, cu cei ce L-au răstignit? Aceasta nu-i numai prostie, ci cumplită nebunie!

Mai vârtos, să-ţi fie urât (ereticul) pentru că faţă de tine, cel împreună rob cu dânsul, se arată plăcut şi blând, iar faţă de Stăpânul Cel de obşte al nostru, al tuturor, e mai sălbatic decât câinii turbaţi, căutând să arate că în cer este război necruţător şi luptă neîmpăcată, şi că în cumpănă cu Dumnezeu deopotrivă trage oarecare putere potrivnică. Fugi de otrava vicleniei, să urăşti leacurile cele pierzătoare; şi, dacă ai primit moştenire de la părinţi credinţa cea adevărată şi învăţătura cea din dumnezeieştile Scripturi, pe aceasta să o păzeşti nestricată.

Ne trebuie multă blândeţe şi îndelungă răbdare pentru a-i smulge din cursele diavolului

Noi să ne plinim datoria noastră şi să le întindem mână de ajutor, vorbindu-le cu multă blândeţe. Şi fericitul Pavel ne îndeamnă la fel, zicând: „Să povăţuim cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă pentru cunoaşterea adevărului şi se vor trezi din cursa diavolului, prinşi fiind de el, pentru a-i face voia“ (II Timotei 2, 25-26). Vezi că îi arată prin cuvânt că sunt prinşi ca într-o beţie? Verbul a se trezi arată că stau cufundaţi jos, undeva. Şi iarăşi, prin cuvintele: „prinşi fiind de diavol“, aproape că vrea să spună că sunt prinşi în mreaja diavolului. Ne trebuie multă blândeţe şi îndelungă răbdare pentru a-i smulge din cursele diavolului. Să le spunem: „Treziţi-vă, uitaţi-vă la lumina dreptăţii, gândiţi-vă la înţelesul adevărat al cuvintelor!

Deci aşa să-i dojenim: cu îngăduinţă, cu dragoste, căci dragostea este un mare dascăl, în stare a întoarce pe cineva din rătăcire, a-i preface viaţa, a-l călăuzi spre filosofie şi din piatră a-l face om. Să nu fim, aşadar, cuprinşi de furie împotriva lor, nici să nu ne revărsăm mânia, dimpotrivă, să le vorbim cu îngăduinţă, deoarece nimic nu este mai puternic decât îngăduinţa şi blândeţea. De aceea, şi Pavel a cerut stăruitor să fie urmată o asemenea purtare, spunând: „un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi“ (II Timotei 2, 24). Nu a spus numai faţă de fraţi, ci faţă de toţi. Şi iarăşi: Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor.

Texte selectate din Omiliile, Cuvântările şi Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur

Nu a vătămat niciodată atât de mult cel ce a mâncat trup omenesc, pe cât a vătămat cel ce a înfipt muşcăturile lui în sufletul altuia; căci, pe cât sufletul e mai respectat decât trupul, pe atât muşcătura lui e mai grozavă. Vedeţi să nu vă nimiciţi unul pe altul. Acestea le zice, pentru că discordia şi lupta sunt fapte distructive, atât pentru cei ce le introduc, cât şi pentru cei ce le primesc; aceste fapte sfâşie totul, mai rău chiar de cum sfâşie molia hainele.

Urât obicei, într-adevăr, urât obicei să-i învinuieşti numai, pe fraţi, şi să nu te îngrijeşti de îndreptarea lor! Să dai pe faţă păcatele celor păcătoşi şi să nu-i vindeci.

Clevetirea mănâncă carnea fratelui, ea sfâşie carnea aproapelui. Şi pentru aceasta, Sfântul Pavel ne înspăimântă, zicând: „Iar dacă vă muşcaţi unii pe alţii, şi vă muşcaţi, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de către alţii“ (Gal. 5, 15). Tu n-ai înfipt dinţii în carne, dar clevetirea ta s-a înfipt în suflete, le-ai rănit şi le-ai încărcat de mii de nenorociri, pe al tău însuţi, pe al altuia care te ascultă şi pe multe altele: căci pe acel care te aude clevetind nu l-ai făcut mai rău decât cum era? Şi chiar de ar fi păcătos, el va păcătui mai uşor încă, de îndată ce şi-a întâlnit tovarăşul; e drept, păcatele altuia îi vor da semeţie şi mândrie şi va căpăta o prea mare încredere în sine.

Mai mult, tu ai rănit toată Biserica, căci acei care te ascultă atribuie greşelile de care vorbeşti nu unui sigur membru, ci întregului popor creştin; necredincioşii nu vor zice că unul sau altul este un neruşinat şi un desfrânat, ci vor urmări cu clevetirile lor pe toţi creştinii. Astfel se dă ocazie de a blestema pe Domnul: căci dacă trăim cu sfinţenie, numele lui Dumnezeu este lăudat, iar dacă păcătuim, este blasfemiat şi batjocorit.

Iar cei ce sunt vorbiţi de rău nu trebuie să se întristeze, ci cei care vorbesc de rău să o facă. Pentru că cei care sunt vorbiţi de rău nu vor trebui să dea socoteală pentru vorbele care s-au spus despre ei. Cei ce trebuie să se neliniştească şi să tremure sunt oamenii care îi vorbesc de rău pe ceilalţi, căci, mai devreme sau mai târziu, vor fi duşi fără voia lor dinaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu, unde vor da socoteală pentru spusele lor.

Să nu facem rău semenului nostru nici cu cuvântul, nici cu fapta. Hristos ne-a spus: „Dacă-l vei vorbi de rău sau chiar în tine însuţi, şi atunci vei primi cea mai cumplită pedeapsă“. Chiar dacă este adevărat ceea ce spui, şi atunci vei fi pedepsit! Dumnezeu te va pedepsi nu pentru cele săvârşite de cel grăit de rău, ci pentru cele ce tu le-ai grăit despre el! N-ai auzit că şi fariseul, când a vorbit de rău pe vameş a spus adevărul, a vorbit de păcate cunoscute de toată lumea, n-a dat la ivelă păcatele tăinuite ale vameşului, şi totuşi a primit cea mai mare pedeapsă? Dacă nu trebuie să judecăm şi să osândim păcatele altora, pe care le ştie toată lumea, cu atât mai mult păcatele de care nu suntem siguri.

Texte selectate din Omiliile şi Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur

Traiectoria fiecărei economii, succesul şi insuccesul acesteia, depinde într-o foarte mare măsură de tradiţiile locului. Valorile sociale nu pot fi excluse dintr-o analiză economică.

Presa, în general, şi în mod special presa de business ratează frecvent întrebările pe care le-a pus cu maximă acuitate Max Weber (1864-1920) la începutul secolului XX. Tratând sfera economică separat de celelalte domenii ale cunoaşterii, însămânţate cu idei şi grădinărite de practici specifice, analiştii creează iluzia obiectivităţii.

În fond, multe din predicţiile financiare făcute astăzi pe piaţa globală au variabile ascunse care ţin de comportamentul uman diferit, în funcţie de cultura şi religia dominantă a populaţiei studiate. Ne amintim că, în contextul crizei asiatice din vara anului 1997, cetăţenii Coreei de Sud au fost chemaţi de guvern să doneze bijuterii personale pentru restabilirea rezervei de aur a ţării, după împrumuturile masive făcute la FMI (60 de miliarde $). Răspunsul a fost neaşteptat, iar modelul a fost imitat de Thailanda la începutul anului 1998. Care este psihologia unui asemenea comportament colectiv? Ce stă în spatele acestei solidarităţi între cetăţeni şi autoritatea publică: ideologia naţională sau reflexul religios (Coreea de Sud fiind o insulă de protestantism într-o mare budistă)? Pentru a păstra acelaşi exemplu, tot în Coreea de Sud, care se laudă cu o mare densitate a reţelei Internet, gesturi similare de simpatie dezinteresată s-au înregistrat cu ocazia unor dezastre naturale. În decembrie 2007 s-au produs masive deversări de petrol, soldate cu inundarea pescăriilor de pe coasta sudică a litoralului oceanic. Atunci, mii de coreenii au participat voluntar la munca de curăţire printr-o exemplară mobilizare electronică (email, bloguri, sms).

Din nou: de unde vin aceste resurse de benevolenţă şi caritate? De ce n-am întâlnit acelaşi comportament în România pravoslavnică în anul de graţie 2005, după marile inundaţii? Interogaţia se poate prelungi: ce legătură există între indicele de corupţie al unei ţări şi moravurile publice? De ce gravitatea furtului sau a violenţei interpersonale este relativizată de culturile mediteraneene în beneficiul cultului „onoarei” (după cum ne-a reamintit Martin Scorsese în The Godfather?). Pe scurt, traiectoriafiecărei economii, succesul şi insuccesul acesteia, depinde întro foarte mare măsură de tradiţiile locului. Meritocraţia, etosul lucrativ, încrederea în binele comun, solidaritatea socială şi religioasă, împreună cu alte asemenea practici şi valori nu pot fi excluse dintr-o analiză economică. În privinţa impactului preceptelor iudeo-creştine asupra pieţei, analizele lui Robert H.Nelson şi Max L. Stackhouse au avansat în ultimul deceniu câteva ipoteze hermeneutice demne de urmărit.

CREŞTEREA ECONOMICĂ GENERALĂ SAU FERICIREA INDIVIZILOR?

Nefiind un expert în domeniul ştiinţelor politice, mă pot prevala aici de prerogativul cetăţeanului înzestrat cu orientări liberale. Politicul există, între altele, pentru a stimula creşterea economică prin reglementări în favoarea pieţei şi prin protejarea proprietăţii private, iar niciodată pentru a oferi oamenilor fericirea. Când Statul oferă asemenea promisiuni metafizice, riscul derivei ideologice este maxim, pentru că el tinde să devină arbitru-jucător în chiar terenul opţiunilor individuale. Teologic vorbind, suprainvestirea politicului cu atribute inutile se numeşte idolatrie şi sfârşeşte întotdeauna rău – printr-o fetişizare a puterii şi a „liderului suprem.“

Între Stat şi individ se găsesc instituţiile intermediare, care nu pot fi stimulate printr-un regim de suprataxare: familia, breslele, asociaţiile profesionale, bisericile. Cu cât acest interval este mai bogat în ofertă, cu atât creativitatea individuală îşi găseşte mediul comunitar propice. Noi, românii, trebuie să reînvăţăm mereu că un Stat puternic nu este neapărat un Stat pletoric, lăbărţat, cheltuitor şi netransparent în mecanismele decizionale. Dimpotrivă, o restrângere a atributelor politice ale Statului întăreşte instituţiile publice şi permite o mai mare libertate de exprimare. Fără libertate şi proprietate (chiar şi cea limitată la habeas corpus), fericirea rămâne o iluzorie făgăduinţă.

O CRITICĂ A CRITICII CONSUMISMULUI

Consumismul poate fi criticat, dar niciodată interzis printr-un ucaz. Încercări nefericite de-a suprima „delirul achizitoriu“ au existat de-a lungul secolelor: consumul excesiv de alcool, bunăoară. De la rugăciunea pentru filoxeră a unui dac numit Burebista, până la prohibiţia la alcool din ţările islamice de astăzi (şi poate, horribile dictu, în curând cea de tutun în locuri precum California), consumismul a fost criticat şi combătut din varii perspective. Concluzia: nu poţi combate consumismul în genere, ci doar relaţia „privilegiată” a consumatorului cu anumite obiecte considerate „alienante” (pentru a folosi aici jargonul şcolii de la Frankfurt) sau chiar distructive sub aspectul sănătăţii. Critica generică a consumismului este pur snobism atunci când atacă comportamentul mimetic al omului, surprins în fotografia criticilor ca biet animal social. În ceea ce mă priveşte, nu mă tulbură atât „inautenticitatea existenţială” produsă de gregaritatea consumului în masă, cât derizoriul obiectelor consumate. Sunt aşadar pentru consum, intens, permanent chiar, dar cu alţi termeni în ecuaţie.

Ca exerciţiu de strictă imaginaţie, mă întreb ce s-ar întâmpla când un sfânt ca Ioan Gură de Aur ar coborî din Ierusalimul ceresc în lumea noastră desfrânată şi ar converti tot Occidentul la adevărata pietate evanghelică? Nu cred că oamenii ar consuma mai puţin, ci doar fundamental altceva – muşcând altfel chiar şi din veşnicie. Comerţul cu Scripturile s-ar intensifica, în timp ce „sex-shop”-urile ar da rapid faliment. Industria pelerinajelor la locurile sfinte din Siria, Palestina şi Asia Minor ar prospera, în deficitul voiajelor pornografice pe ruta Hamburg-Bangkok. Clienţii prostituatelor ar înceta să îngraşe puşculiţa PIB-ului naţional, în timp ce numărul slujitorilor la altare (şi, astfel, al comenzilor de icoane, iconostase, candele) ar creşte vertiginos. Consumul n-ar scădea, deşi tranzacţiile comerciale ar fi probabil investite cu un plus de sacralitate (şi făţărnicie). Pe scurt, capitaliştii adevăraţi nu se pot teme de un levantin superior ca Ioan Gură de Aur, aşa cum nici acesta din urmă n-a ignorat în veacul său (sec V d.Hr.) potenţialul pieţei.

Cateheza aceluiaşi despre faptul că moaştele sfinţilor mucenici sunt prilej de mare folos pentru noi. Că trebuie să dispreţuim toate ale vieţii de acum şi să ne alipim de cele duhovniceşti; că mare bine este rugăciunea şi milostenia. Către neofiţi

1. Arătând iubitorul de oameni, Dumnezeu, întru tot deosebită purtare de grijă (1) faţă de neamul omenesc, nu a plăsmuit numai toată zidirea, nici n-a întins doar cerul şi marea, ori a aprins soarele şi a făcut să strălucească luna, nici doar a dăruit pământul spre locuire şi ne-a pus la îndemână toate ale pământului spre hrănirea şi vierea trupurilor noastre, ci ne-a dăruit şi moaştele sfinţilor mucenici. Iar El, primindu-le sufletele - căci zice [Scriptura]: „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnenzeu” (Inţ. Sol. 3, 1) - ne-a lăsat nouă până acum, ca mângâiere şi încurajare, trupurile lor, încât noi, venind la mormintele acestor sfinţi, să ne ridicăm spre râvna şi imitarea [lor] şi văzându-le (2), să ne aducem aminte de faptele lor şi de răsplătirile puse deoparte pentru aceste fapte.2. Mare folos avem de aici pentru sufletele noastre, dacă suntem treji (3). Căci nici un cuvânt nu poate să ne înveţe, nici să ne ducă spre înţelepciune şi spre dispreţuirea celor din viaţa aceasta, cum pot pătimirile mucenicilor, vestind cu glas mai strălucitor decât al trâmbiţei şi arătând tuturor prin fapte mărimea răsplătirii pentru ostenelile de aici şi covârşirea darurilor primite (4). Pe cât păleşte cuvântul înaintea faptei, pe atât şi cele spuse de noi pălesc în faţa învăţăturii acestor sfinţi.

1 Termenul teologic, derivat din cel grec, este pronie.
2 Experienţa lucrurilor duhovniceşti, primite prin simţuri, ne poate transforma lăuntric. Dar condiţia esenţială a acestei transformări este dată de dispoziţia interioară cu care ne raportăm la cele duhovniceşti. Întreaga cateheză accentuează necesitatea şi importanţa dispoziţiei lăuntrice cu care ne raportăm la cele sfinte. De atenţia cu care stăm la slujbe şi ne facem rugăciunile în particular, şi, simplu spus, de orice faptă şi cugetare, depinde creşterea noastră duhovnicească.
3 Eficacitatea harului dumnezeiesc depinde de trezvia noastră, altfel ne putem împărtăşi şi frecventa Biserica de mii de ori, putem merge de zeci de ori în pelerinaje la moaştele sfinţilor, fără să realizăm nici un progres.
4 În sfintele moaşte se vădesc realitatea şi adevărul cuvintelor lui Hristos.

3. Când vii aici, iubite, şi cugeti cu mintea că tot poporul acesta se avântă să alerge cu atâta râvnă ca să sărute pulberea [de pe mormânt] şi să primească binecuvântarea (5) de aici, cum nu-ţi vei înălţa mintea şi nu vei râvni să arăţi acelaşi zel cu al mucenicului, încât şi tu însuţi să fii învrednicit de aceleaşi răsplătiri? Ia gândeşte-te, dacă se bucură aici de atâta cinste din partea noastră, a celor împreună robi cu ei, de câtă îndrăzneală se vor bucura din partea Stăpânului în Ziua cea înfricoşată, când vor lumina mai strălucitor decât razele soarelui?! „Căci atunci - zice - vor lumina drepţii ca soarele” (Mt 13, 43).

5 Dăm un text paralel din Omilia despre mucenici, oferit de editorul francez, în legătură cu practicile de la mormintele martirilor. Acelaşi editor crede că această binecuvântare se referă la uleiul binemirositor ce ieşea din trupurile sfinte: „nu numai osemintele mucenicilor, ci şi mormintele lor şi raclele revarsă multă binecuvântare. Ia ulei sfânt şi unge-ţi tot trupul, limba, buzele, gâtul, ochii, şi niciodată nu vei cădea în pierzarea beţiei. Căci uleiul, prin buna lui mireasmă, îţi aminteşte de luptele mucenicilor… şi este bine venit pentru bolile sufletului” (P. G. 50, 664). Observăm că materia se poate personaliza, făcându-se mijlocitoare între credincios şi persoana sfântului.

4. Ştiind marea lor îndrăzneală, către ei să alergăm pururea şi sa le primim ajutorul (6). Căci dacă oamenii care au îndrăzneală la împăratul pământesc pot să-i folosească cu multe pe cei ce aleargă la ei, cu mult mai mult sfinţii aceştia care au dobândit îndrăzneală înaintea Împăratului ceresc, prin pătimirile lor, ne ajută nespus, numai să aducem şi noi ceva din partea noastră. Şi atunci poate să ne fie de folos mai cu seamă ajutorul lor, când nu suntem delăsători, ci ne preocupăm şi noi cu căldură, prin perseverenţă şi prin grija faţă de modul de viaţă, să atragem asupra-ne iubirea de oameni a Stăpânului.

6 A se vedea nota 33 din cateheza a II-a.

5. Ca la nişte doctori duhovniceşti să alergăm fără încetare la aceştia. Căci pentru aceasta ne-a lăsat bunul Stăpân trupurile lor: ca, venind aici cu o bună dispoziţie a sufletului şi sărutându-le, să primim vindecarea deplină şi a neputinţelor sufleteşti şi a celor trupeşti. Căci dacă venim cu credinţă, fie de avem vreo patimă sufletească, fie trupească, ne întoarcem înapoi, după ce-am primit o vindecare pe măsură (7).

7 Gradul de tămăduire depinde de credinţă şi dispoziţia sufletească cu care venim.

6. În cazul pătimirilor trupeşti, adesea, poate că ne ducem departe ca să dăm de vreun medic şi cheltuim bani şi născocim multe altele care ar putea să-l convingă să-şi pună în joc toată ştiinţa şi să ne găsească alinare suferinţei. Aici, însă, nu avem nevoie de nimic din toate acestea: nu tu călătorii lungi, nu tu osteneală, nici consultaţii repetate, nici cheltuială a banilor, ci ajunge să aducem o credinţă sinceră, să vărsăm lacrimi fierbinţi împreunate cu trezvia sufletului (8) şi pe dată găsim vindecare sufletului şi dobândim tămăduire trupului.

8 Condiţie esenţială a oricărui act creştinesc.

7. Ai văzut putere a doctorilor? Ai văzut nobleţe? Ai văzut meşteşug neînvins de boli? Căci, adeseori, în cazul pătimirilor trupeşti, îndărătnicia bolii a biruit meşteşugul doctorului. Aici, însă, nu se poate vedea vreodată aşa ceva, ci, dacă ne apropiem cu credinţă, îndată şi culegem folosul. Şi nu te minuna, iubite! Căci iubitorul de oameni Stăpân - fiindcă au răbdat toate pentru El şi pentru mărturisirea Lui, şi goi fiind, s-au împotrivit păcatului până la sânge - vrând şi prin aceasta să-i arate mai strălucitori şi să sporească mai mult cinstea lor, chiar în viaţa aceasta stricăcioasă, spre a lor cinstire împarte daruri cu prisosinţă celor ce se apropie cu credinţă.

8. Şi că nu sunt doar vorbe cele spuse de noi, stă mărturie cercarea faptelor. Şi ştiu că înşivă le veţi spune şi le veţi mărturisi. Căci ce femeie, fiindu-i soţul plecat şi necăjind-o suferinţa despărţirii, dacă a venit aici şi a adus prin sfinţii mucenici implorare Stăpânului tuturor, nu l-a întors mai repede din îndelungata călătorie? Iar alta, văzându-şi copilul în ghearele unei cumplite boli şi rupându-i-se inima, dacă a venit rugătoare aici şi, vărsând lacrimi fierbinţi, i-a îmboldit pe sfinţii aceştia, pe încununaţii lui Hristos, să mijlocească pentru ea, cum nu a încetat pe dată boala şi nu s-a însănătoşit cel aflat în neputinţă (9)?

9 Sfântul Ioan transformă cazuri concrete, binecunoscute credincioşilor de atunci, în paradigme comportamentale (n. ed. fr). Importante nu sunt persoanele care au avut parte de binecuvântarea mucenicilor, ci cum ne raportăm noi la sfinţi, având modelele acelor persoane.

9. Şi mulţi, încurcându-se în situaţii fără ieşire şi văzând primejdii grele atârnând asupra lor, au venit aici rugători, şi printr-o rugăciune încordată (10) au scăpat de ispita tuturor acelor grozăvii. Dar ce vorbesc eu de boli trupeşti şi de situaţii fără ieşire? Mulţi posedaţi de diavol şi stăpâniţi de patimi sufleteşti, venind la aceşti doctori duhovniceşti, aducându-şi aminte de greşelile proprii şi dezvăluindu-şi prin cuvânt rănile lor, au primit de aici atâta mângâiere, că îndată şi-au venit în simţiri şi şi-au uşurat conştiinţa şi s-au întors acasă plini de totala încredinţare [a iertării lor].
10 Nu crispată, ci tensionată; o rugăciune în care toate puterile sufletului şi toată atenţia era îndreptată spre mucenic, fără a da loc vreunei alte preocupări.

10. Ca pe nişte izvoare duhovniceşti ce pot revărsa bogăţie de ape, aşa ne-a dăruit Dumnezeu mormintele sfinţilor mucenici. Şi precum izvoarele naturale dau din belşug apă tuturor celor care vor să scoată, şi cât este de mare găleata celui ce vrea [s-o umple], atâta şi scoate, la fel se întâmplă şi cu aceste izvoare duhovniceşti. Căci şi aceste izvoare sunt deschise tuturor şi nu fac nici o deosebire între persoane, ci fie de este bogat, fie sărac, fie rob, fie liber, fie bărbat, fie femeie atât primeşte din aceste ape dumnezeieşti, câtă ardoare se preocupă să aducă (11).

11 Câtă credinţă, nădejde şi dragoste este dispus să investească în relaţia cu Dumnezeu.

11. Ceea ce este acolo găleata pentru a scoate apă sunt aici mintea şi ardoarea aprinsă şi ruga cu trezvie. Cel ce se apropie astfel, îndată dobândeşte mii de bunătăţi: harul lui Dumnezeu în chip nevăzut îi uşurează conştiinţa, îi dă multă încredinţare (12) şi îl pregăteşte să se desprindă de pământ şi să se avânte spre cer. Căci se poate, ca şi în trup fiind, să nu aibă nimic comun cu pământul, ci să-şi îndrepte dorinţa spre (13) toate cele din cer şi să scruteze neîncetat cele de acolo.

12 O stare de încredere, de certitudine, de siguranţă, stare simţită de un astfel de om, nu înţeleasă intelectual.
13 Literal: să-şi imagineze toate cele din cer. Toate dorinţele noastre pământeşti ne sunt induse prin simţuri. Apoi, având o oarecare experienţă a lucrurilor dorite, ne aprindem şi mai tare pofta către ele, preocupându-ne neîncetat mintea cu întipăririle lor ce s-au impregnat în imaginaţia noastră. Un proces analog (nu identic!) este şi în acest caz (a se vedea şi nota 5 din cateheza a II-a). Că acesta este înţelesul lui „a imagina” (şi nu cel peiorativ, analizat în Filocalie), dau mărturie următoarele paragrafe.

12. De aceea şi Pavel a zis oamenilor legaţi de trup şi care-şi duceau viaţa în mijlocul lumii, îngrijindu-se de femei şi copii: „cele de sus cugetaţi-le” (Col 3, 1). Apoi, ca să învăţăm ce vrea să spună acest îndemn şi ce înseamnă „a cugeta la cele de sus”, a adăugat: „unde Hristos şade de-a dreapta Tatălui” (Col 3, 2). Acelea - zice - vreau să le cugetaţi, care pot să vă mute gândul acolo, care vă înalţă din lucrurile pământeşti. „Căci şi cetatea voastră este în ceruri” (Fil 3, 20). Acolo v-aţi înscris - zice -acolo sârguiţi-vă să vă mutaţi toată mintea, şi acelea sfătuiţi-vă (14) să le faceţi, care vor putea să vă facă vrednici de acea cetăţenie.

14 Fiecare se poate sfătui cu Dumnezeu fie prin rugăciune, în conştiinţa sa, fie prin discuţii cu alţii.

13. Şi ca să nu socotim că el a rânduit ceva cu neputinţă şi care să depăşească firea noastră, repetă îndemnul şi zice: „Cele de sus cugetaţi-le, nu cele de pe pământ” (Col 3, 2). Ce vrea să ne înveţe? Nu pe acestea le cugetaţi - zice - care sunt vrednice de pământ! Dar care sunt cele vrednice de pământ? Cele care nu au nimic statornic, cele care mai înainte de a se arăta se risipesc, cele care nu au nici o temelie, nici ceva nemişcat, cele care se sfârşesc o dată cu viaţa aceasta, cele care mai înainte de a înflori se ofilesc, cele supuse stricăciunii. De acest fel sunt toate cele omeneşti, că-i spui bogăţie, putere, slavă, frumuseţe a trupului sau orice bunăstare în viaţa aceasta.

14. De aceea se şi folosesc de astfel de cuvinte, când zice „nu cele de pe pământ”, prin substantivul „pământ” vrând să ne arate nimicnicia lor. Aşadar, nu cugetaţi acestea - zice -, ci cele de sus. În locul celor de pe pământ, în locul celor ieftine şi trecătoare, cugetaţi cele de sus, cele din ceruri, cele nemişcate, cele care dăinuie în veac, cele ce se văd cu ochii credinţei, cele ce nu au sfârşit, cele care nu cunosc succesiunea (15), cele care nu au hotar. Către acelea vreau să vă întoarceţi gândul pururea. Căci meditarea la acestea vă desprinde de pământ şi vă mută la cer.

15 Perpetuarea existenţei prin forme derivate din ele şi care le poartă bagajul informaţional mai departe.

15. De aceea şi Hristos a zis: „Unde este comoara omului, acolo este şi inima lui” (Mt 6, 21). Căci sufletul, când primeşte să cugete înlăuntrul minţii sale la acele negrăite bunătăţi, ca de nişte lanţuri se dezleagă de trup şi se înalţă, în fiecare zi zugrăvindu-şi (16) bucuria acelora. Şi nu mai poate primi în gândul lui cele de pe pământ, ci pe toate ca pe vis şi umbră le trece cu vederea şi tot gândul lui tinde neîncetat într-acolo, numai pe acelea socotind să le vadă prin ochii credinţei şi în fiecare clipă arzând de nerăbdare să se împărtăşească de ele.

16 Literal, „închipuindu-şi”. A se vedea nota 13.

16. Să ascultăm de îndemnul acestui fericit şi minunat dascăl al lumii, de educatorul cel bun, de grădinarul sufletelor noastre, şi să cugetăm cele ce ne-a sfătuit. Căci astfel vom putea să ne bucurăm şi de cele de aici şi de cele din viaţa viitoare (17). Dacă le căutăm pe acelea mai întâi, şi acestea ni se vor adăuga. Căci zice: „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Dumnezeu ne-a făgăduit că ne dă cu spor cele de aici. Aşadar, să nu le căutăm pe acestea mai întâi, ca nu cumva făcând împotriva îndemnului Stăpânului, să ne lipsim de amândouă. Căci Stăpânul nu aşteaptă undeva sus, ca noi să-I aducem aminte şi doar atunci să ne dea darurile din partea Lui. Ştie El de ce avem nevoie, mai înainte să-I cerem noi. Deci, dacă vede că ne sârguim pentru acelea, ne dăruieşte şi bucuria acelora şi ne oferă cu multă prisosinţă şi pe acestea [de aici], pe care a făgăduit să ni le reverse cu adaos. Să căutăm dar, vă rog, mai întâi cele duhovniceşti şi să cugetăm cele de sus, iar nu cele de pe pământ, ca să avem parte şi de acelea şi să ne bucurăm şi de acestea.

17 Lumea de aici nu este rea, dar de ea ne putem împărtăşi cu folos doar prin harul lui Dumnezeu.

17. Fiindcă şi aceşti sfinţi mucenici - deoarece au cugetat cele de sus şi au dispreţuit cele de pe pământ şi le-au căutat pe acelea - au avut parte şi de acelea şi se bucură în fiecare zi şi de cinstea de aici, chiar dacă nu au nevoie de aceasta (18), o dată ce au dispreţuit-o. Dar pentru folosul nostru primesc ei cinstea din partea noastră, chiar neavând nevoie de ea, pentru ca noi să putem primi rodul binecuvântării lor.

18 De cinstirea din lumea aceasta.

18. Şi ca să vezi cât au dispreţuit toate cele din viaţa aceasta ca să poată avea parte de acele bunătăţi nemuritoare, ia gândeşte-mi-te, iubite, că priveau cu ochii trupeşti pe tiran aprinzând focul şi ascuţindu-şi colţii mai cumplit decât un leu furios, încingând flacăra şi tigăile de prăjit şi căldările de fiert şi făcând orice ca să învăluie şi să biruie gândul lor. Dar aceştia, lepădând toate cele pământeşti, priveau cu ochii credinţei împărăţia cerurilor şi pe îngerii ce stăteau de faţă şi îşi aduceau în minte (19) acele negrăite bunătăţi.

19 Literal, „îşi închipuiau” (a se vedea nota 13).

19. Şi, mutându-şi cugetul acolo, nu s-au mai întors către nimic din cele văzute. Şi privind la mâinile călăilor sfâşiindu-le trupurile, şi la focul acesta material, şi la cărbunii fremătând aprinşi, ei îşi zugrăveau focul gheenei, şi aşa întărindu-şi gândul, se avântau spre acele grozăvii, neluând în seamă durerea de aici ce se cuibăreşte în trup, ci râvnind doar veşnica odihnă. Şi cugetând cele de sus, după îndemnul fericitului acestuia, au străbătut până unde Hristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi nu s-au încurcat cu nimic din cele văzute, ci pe toate le-au trecut cu vederea, socotindu-le ca pe un vis şi umbră, din pricină că gândul lor era întraripat de dorirea celor ce vor veni.

20. De aceea şi fericitul acesta, ştiind tăria unui asemenea sfat, a zis: „Cele de sus cugetaţi-le, unde Hristos şade de-a dreap¬ta lui Dumnezeu” (Col 3, 1). Ai văzut priceperea dascălului, unde i-a înălţat deodată pe cei care se încred în el? Căci pătrun¬zând dincolo de Îngeri, Arhangheli, Scaune, Domnii, Începătorii, Stăpânii, de toate acele Puteri nevăzute, de Heruvimi şi Serafimi (20), a dus chiar lângă tronul Împăratului cugetele celor cre¬dincioşi. Şi pe cei ce umblă pe pământ i-a înduplecat, prin învă¬ţătura sa, să se desprindă de lanţurile trupului şi să zboare până îşi vor opri mintea lângă Însuşi Stăpânul tuturor.

20 Demnă de remarcat este nota editorului francez, care observă că cele nouă cete îngereşti nu sunt o invenţie a Sfântului Dionisie Areopagitul, ci sunt un loc comun în Biserica veche.

21. Şi ca să nu socotească iarăşi cei ce aud acestea, că sfatul îi depăşeşte şi că nu pot fi cu putinţă cele poruncite şi că este peste puterea omenească să dobândeşti un asemenea cuget, după ce zice „cele de sus cugetaţi-le, nu cele de pe pământ”, a adăugat: „căci aţi murit”. O, ce suflet înflăcărat? Ce dor către Dumnezeu? Când zice „căci aţi murit” este ca şi cum ar spune: Ce mai aveţi de acum în comun cu viaţa aceasta? Pentru ce căscaţi gura la lucrurile pământeşti? Aţi murit, adică sunteţi morţi faţă de păcat, v-aţi lepădat o dată de viaţa (21) aceasta!

21 În text e folosit acelaşi cuvântul ca în versetul citat în continuare: „şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu”. Prin urmare, ne-am lepădat de viaţa spirituală oferită de lumea păcătoasă, pentru că viaţa noastră spirituală este cu Hristos în Dumnezeu.

22. Apoi, ca să nu fie tulburaţi cei ce aud „aţi murit”, a adăugat îndată: „şi viata voastră este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu”. Viaţa voastră -zice-acum nu se arată, căci este ascunsă. Aşadar, în treburile vieţii de acum să nu lucraţi ca nişte vii, ci fiţi ca nişte morţi. Ia spune-mi, unul care s-a dus din viaţa aceasta mai lucrează el ceva în cele de aici? Nicidecum! Tot astfel - zice - şi voi morţi să fiţi, ca unii ce prin botez aţi murit o dată păcatului. Şi de aici urmează că nu mai aveţi nimic comun cu patimile trupului şi cu lucrurile pământeşti! Căci „omul nostru cel vechi a fost răstignit şi îngropat prin botez” (Rom 6, 6). Nimic din cele de pe pământ să nu mai faceţi, nici să nu vă purtaţi ca nişte vii în lucrurile de acum. Fiindcă viaţa voastră acum este ascunsă şi nearătată [ochilor] necredincioşilor, dar va fi o vreme când se va arăta. Acum nu este vremea voastră! Deci, o dată ce sunteţi morţi, să nu mai vreţi să cugetaţi cele de pe pământ. Căci mărimea virtuţii voastre se va arăta mai ales atunci când, biruind cugetul trupului, vă faceţi morţi faţă de lume (22) şi rămâneţi aşa faţă de toate cele lumeşti (23).

22 Sensul este deci: morţi pentru toate obiceiurile şi exigenţele vieţii biologice, pătimaşe, lumeşti.
23 Important nu este că am murit o dată faţă de lume prin botez, ci să rămânem neîncetat morţi fată de păcat.

23. Să audă acestea şi cei ce au fost învredniciţi de curând de darul botezului şi noi toţi, care ne-am împărtăşit de acest har mai demult, şi să primim sfatul dascălului lumii şi să luăm aminte, cum vrea el să fie cei ce s-au împărtăşit o dată de Sfintele Taine, cât de înstrăinaţi să fie de viaţa aceasta! Aceasta nu înseamnă că trebuie] să locuiască undeva în afară şi departe de lumea aceasta (24), ci, vieţuind în mijlocul ei, să nu se deosebească cu nimic de cei ce sunt departe, ci să lumineze precum stelele şi să arate, prin fapte, necredincioşilor că ei s-au mutat în altă cetate şi nu au nimic comun cu pământul şi cu lucrurile pământeşti.

24 Între pustnici şi cei din lume n-ar trebui să existe nici o diferenţă.

24. Şi după cum prin hainele strălucitoare atrageţi acum privirile tuturor spre voi, şi covârşitoarea curăţie a sufletelor voastre este exprimată şi prin strălucirea veşmintelor, aşa şi de acum încolo - şi voi, care aţi fost învredniciţi acum de dar, şi noi, toţi care ne-am împărtăşit deja de aceeaşi cinste ca şi voi - drept este ca să ne arătăm înaintea tuturor prin cea mai înaltă vieţuire şi să luminăm ca o lumină pe toţi care ne privesc. Căci haina aceasta duhovnicească, dacă am vrea să-i păstrăm strălucirea, pe măsură ce trece timpul, mai strălucitoare îşi trimite lumina şi devine mai orbitoare, ceea ce nu se poate întâmpla niciodată cu hainele materiale. Căci şi dacă ne îngrijim în fel şi chip de ele, se uzează în timp şi se învechesc, ori sunt mâncate de molii şi multe altele strică hainele acestea materiale. Dar haina virtuţii, dacă ne sârguim şi noi să facem cele din partea noastră, nici pată nu primeşte vreodată, nici nu se învecheşte, ci pe cât trece vremea, pe atât frumuseţea mai mult îi sporeşte şi se face mai strălucitoare şi împrăştie mai multă lumină.

(întreaga omilie pe linkul de mai jos)

SURSA (îi mulţumim cu plecăciuni)

” Eu voi ruga pe Tatal, si alt mângâietor va da voua, ca sa fie cu voi în veci, adica Duhul adevarului” (Ioan XIV, 16, 17)

Slavite sunt, iubitilor, darurile, care ni le-a comunicat astazi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a caror marime nu o poate descrie nici o gura omeneasca.

De aceea sa ne bucuram toti, sa marim si sa proslavim pe Domnul nostru, caci ziua de astazi este o sarbatoare de bucurie si de desfatare. Precum timpurile anului urmeaza regulat unele dupa altele si se schimba unele cu altele, asa si în biserica cu totul regulat o sarbatoare urmeaza alteia, si de asemenea trece de la una la alta.

Asa cu putin mai înainte noi am serbat ziua mortii lui Hristos, apoi Invierea Sa, dupa aceea Inaltarea Sa, iar astazi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, si am ajuns la împlinirea fagaduintei date de Hristos. Adica ca Hristos a zis: “când ma voi duce, voi trimie voua alt mângâietor, si nu va voi lasa sarmani (Ioan XVI, 7,14,16,18).

Cunoasteti îngrijirea cea mare a Domnului?

Vedeti negraita lui bunavointa catre oameni?

Inainte cu câteva zile S-a înaltat la cer, a luat în stapânire tronul împaratesc, si a sezut de-a drepta Tatalui; iar astazi ne da El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh, si cu aceasta da omenirii nenumarate bunuri ceresti. Sau spune-mi nu ni s-a comunicat oare prin Sfântul Duh tot, ce înfaptuieste spre fericirea noastra? Prin el ne-am mântuit noi de robia pacatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am facut fii a lui Dumnezeu si ne-am transformat în oameni cu totul noi; înca putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea si înfricosata a pacatelor.

Prin Sfântul Duh dobândim noi sirul preotilor si pastorilor nostri sufletesti.

De la el curg descoperirile si darurile cele de tot felul ale harului; si tot ce serveste de podoaba a bisericii lui Dumnezeu, curge din acest izvor, adica de la Duhul Sfânt. Aceasta ne-o vesteste Sfântul Pavel în cuvintele: “Toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh, împartind îndeosebi fiecaruia, precum voieste” (I Corint. XII, 11).

El zice: “precum voieste,” nu: “cum i s-a poruncit”, caci Sfântul Duh este însusi împartitorul, nu împartitul, el lucreaza de la sine, si nu atârnat de la cineva. De acea Apostolul Pavel prescrie aceeasi putere si stapânire, pe care le însuseste Tatalui, înca si Sfântului Duh, si precum zice el despre Tatal: “este un Dumnezeu care lucreaza totul întru toate” (I Cor. XII, 6), tot asa zice el despre Sfântul Duh: “Toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh, împartind fiecaruia, precum voieste”.

Vezi, cum Sfântul Duh are aceeasi desavârsire, putere ca si Tatal? Fireste fiindca amândoi sunt deopotriva dupa fiinta, trebuie sa fie asemenea înca si dupa domnie, si fiind ca ei sunt deopotriva în cinstire si în vrednicie, trebuie sa fie deopotriva si în putere si stapânire.

Prin Sfântul Duh am dobândit si iertarea pacatelor noastre, prin el ne-am curatit de toate petele pacatelor, prin darurile sale, oamenii, care se povatuiesc de harul sau, se fac îngeri, nu prin aceea, ca îsi schimba firea, ci, ceea ce este mai minunat prin aceea ca ei, desi ramân oameni, dar se poarta asa de curat si sfânt, ca îngerii.

Asa de mare este puterea sfântului Duh!

Precum focul cel pamântesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, apa si focul Sfântului Duh, când cuprinde un suflet binegânditor, îl face mai tare decât fierul, desi el înainte era mai moale decât lutul, asa ca pacatul nu mai poate vatama pe sufletul cel acum întarit.

Iar omul, care cu putin mai înainte era patat cu întunecimea pacatului, prin harul Sfântului Duh se face mai luminat si mai stralucit decât soarele. Aceasta ne învata Apostolul Pavel, când scrie: “Nu va înselati, ca nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici precurvarii, nici malachii, nici Sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici ocarâtorii, nici rapitorii, împaratia lui Dumnezeu nu vor mosteni” (I Corint. VI, 9, 10).

Dupa ce el a numarat toate felurile de pacate, si ne-a învatat, ca acei ce sunt cuprinsi de aceste pacate, sunt pierduti pentru împaratia lui Dumnezeu, a adaugat îndata: “Si asa erati unii dintre voi; dar v-ati spalat, v-ati sfintit, v-ati îndreptat” (I Cor. VI. 11). Cum si în ce chip? La aceasta raspunde el îndata: “în numele Domnului nostru Iisus Hristos, si prin Duhul Dumnezeului nostru”. Vedeti, iubitilor, puterea Sfântului Duh? Vedeti, cum Sfântul Duh a departat toate aceste pacate, si pe aceia, care înainte cu totul se înjosisera prin nelegiuirile lor, repede i-a ridicat la cea mai înalta cinste?

Dar sa ne întoarcem acum la alt punct, la o cercetare, care merita întradevar a ne ocupa. Adica eu trebuie, iubitilor, sa va lamuresc, pentru ce Hristos nu îndata dupa înaltarea Sa la cer ne-a dat duhul Sfânt, acest izvor de asa multe bunuri si daruri, ci a lasat pe ucenicii sai sa-l astepte un timp îndelungat, si apoi le-a trimis darurile Sfântului Duh.

Acesta s-a facut nu din întâmplare si fara pricina. El stia, ca oamenii nu admira îndeajuns bunurile, pe care le au la îndemâna, nu pretuiesc dupa cuviinta marimea si gingasia lor, daca ei n-au fost lipsiti de Dânsele un timp îndelungat.

Sa va aduc un exemplu: Cine este cu totul vioi si sanatos; - nu simte si nici nu poate sti tocmai cât de pretioasa este sanatatea daca el niciodata n-a suferit de vreo boala.

De asemenea nu s-ar pretui dupa cum se cade lumina zilei, daca noi n-am cunoaste si întunecimea noptii.

Dar mai bine învatam noi a cunoaste pretul bunurilor, de care ne îndulcim, când le pierdem pe un timp îndelungat.

Asa ucenicii Domnului au petrecut zilele lor cu multa placere, pe cât ei s-au, îndulcit de prezenta Lui, si petrecerea lor cu dânsul le aducea mii de bucurii. Toata Palestina se uita la ei, ca la niste stele stralucitoare, atunci ei înviau mortii, curateau leprosii, alungau duhurile cele necurate, tamaduiau bolile si savârseau multe alte minuni.

Fiindca ei erau asa de renumiti si slaviti, de aceea a îngaduit Dumnezeu, ca ei pe un timp sa piarda puterea, prin care ei lucrau toate acestea, pentru ca ei tocmai prin aceasta pierdere sa vina la cunostinta, cât de mult datorau ei a multumi milostivei Lui prezente si tocmai prin aceasta recunostinta sa se faca mai poftitori de a primi darurile harului Sfântului Duh.

Aceasta i-a mângâiat, când ei jeleau si suspinau pentru ducerea de la ei a învatatorului lor, a luminat pe cei descurajati cu lumina sa, a ridicat iarasi pe cei ce erau aproape cazuti, a împrastiat norii mâhnirii lor si a alungat supararea din sufletul lor.

Când Domnul zisese odinioara catre dânsii: “mergeti si învatati toate popoarele” (Mat. XXVIII, 19), atunci ei erau înca nestiutori, cum sa înceapa aceasta, si încotro sa apuce fiecare, spre a propovadui cuvântul lui Dumnezeu. Acum însa s-a pogorât peste ei Sfântul Duh în chip de limbi, i-a povatuit la tot adevarul, i-a învatat si i-a luminat, si prin limbile, ce a dat fiecaruia a vorbi, le-a aratat tarile, care erau încredintate învatamântului lor.

Duhul Sfânt însa de aceea a venit în chip de limbi, ca sa aminteasca de o întâmplare de demult a vechiului testament. Adica, când odinioara, oamenii, umflati de mândrie, voiau sa zideasca un turn, care sa ajunga pâna la cer, a despartit Dumnezeu prin amestecarea limbilor aceasta pacatoasa unire a popoarelor.

Acum din contra s-a varsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinata întru sine iarasi sa se aduca la o unire (mai înalta), adica la împaratia lui Dumnezeu, la credinta si la dragoste. Cu aceasta s-a savârsit ceva neobisnuit si nou.

Oarecand limbile au dezbinat lumea si au sfarâmat unirea cea pacatoasa, iar acum limbile cele de foc iarasi au adus unirea în lume si cei dezbinati iarasi s-au legat unii cu altii.

Aceasta a fost pricina, pentru care Sfântul Duh s-a aratat în chipul limbilor.

Dar limbile s-au parut a fi de foc, caci multi spini ai pacatului crescusera în noi. Precum un pamânt bun si roditor, daca nu se lucreaza, produce multa palamida si spini, tot asa se întâmpla si cu noi oamenii.

Plecarea firii noastre, desi este buna si proprie a produce roadele faptei bune, însa daca ea nu se lucreaza cu plugul cucerniciei, si nu se seamana cu samânta cunostintei de Dumnezeu, ea produce o întreaga padure de pacate. Si precum adeseori nu se poate vedea pamântul unui ogor din pricina multimii palamidei, a spinilor si a buruienilor, asa multa vreme nu s-a putut cunoaste si privi nici nobletea sufletului nostru, pâna ce a venit Sfântul Duh, a lucrat ogorul sufletului nostru, l-a curatit cu focul Duhului, si l-a facut propriu de a primi samânta cea cereasca.

Pentru toate acestea, si înca pentru nenumarate alte bunuri avem noi sa multumim zilei de astazi.

De aceea va sfatuiesc, sa praznuim aceasta sarbatoare într-un chip vrednic de aceste bunuri, nu numai cu stralucirea si cu podoaba din afara (Sfântul Ioan continua aceasta si mai departe, si din cuvintele lui noi vedem ca atunci, ca si astazi, la cincizecime, se împdobeau casele si ulitele cu flori, arbori etc.), ci prin aceea ca sa împodobim sufletele noastre, si sa ne îmbracam în hainele cele stralucite ale faptei bune.

In felul acesta, vom dobândi si noi darurile Sfântului Duh, si ne vom face partasi rodurilor, celor ce vin de la Sfântul Duh.

Dar care este oare rodul sfântului Duh?

Sa ascultam pe Apostolul Pavel, el ne spune, “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Gal. V. 22). Ia aminte, cât de întocmai se rosteste Apostolul si în ce mare legatura stau cuvintele lui, el pune dragostea înainte, apoi vorbeste despre urmarile ei. El începe de la radacina, si apoi arata roadele. El pune întâi piatra fundamentala, si apoi aseaza zidirea. El face începutul cu izvorul si apoi vine la râu.

Intr-adevar, noi nu putem simti bine bucuria mai intai pana ce nu socotim norocirea altora ca pe a noastra, si binele aproapelui nu il privim ca pe al nostru. Aceasta insa nu se poate face, daca mai întâi nu a domnit dragostea întru inima noastra.

Adica dragostea - radacina si izvorul si mama a tot binelui. Ea, asemenea unei radacini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsa ca un izvor în nenumarate pâraie, si asemenea unei mame îmbratiseaza pe toti cei ce scapa la dânsa. Fiindca Sfântul Apostol Pavel foarte bine stia aceasta, a numit-o rod al Sfântului Duh.

Dar într-alt loc ii da el o numire asa de mare, încât o numeste plinire a legii. “Dragostea, zice el, este plinirea legii” (Rom. XIII, 10).

Chiar Hristos, Domnul lumii, declara avutia dragostei, ca dovada cea mai adevarata, ca cineva este ucenicul sau, când zice: “întru aceasta vor cunoaste toti, ca ai mei ucenici sunteti, de veti avea dragoste între voi” (Ioan XIII, 35). De acea sa alergam la dragoste, sa ne lipim de ea si cu dânsa sa praznuim aceasta sarbatoare.

Caci unde este dragostea, de acolo lipseste micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, caci dragostea, zice Apostolul, “nu se trufeste, nu se îngâmfeaza, nu se poarta cu necuviinta,, (I Cor. XIII, 4, 5). Dragostea nu pricinuieste aproapelui nici o vatamare, si unde domneste dragostea, acolo nu se vede nici un Cain si ucigas de frate.

Astupa izvorul neiubirii, mai ales al pizmei, pârâul pacatelor îndata se va usca; scoate radacina, atunci ai stârpit si roadele. Aceasta o zic, nu spre folosul celor pizmuiti, ci spre folosul pizmasilor, caci acestia sunt cei care au mai multa paguba dintru aceasta, si ei însisi îsi pregatesc pieirea.

Din contra pentru acei ce sunt pizmuiti si sufera aceasta cu rabdare, sunt gatite cununi si rasplatiri slavite. Gândeste la Abel, totdeauna el va fi proslavit ca un drept, în toate zilele se va vesti lauda lui, si tocmai uciderea lui i-a adus asa de mare slava, înca si dupa moarte glasul lui nu a amutit, si de-a pururea pâraste el pe ucigasul sau.

Cain a ramas în viata si a secerat rodul faptei sale, caci si-a petrecut zilele sale întru frica si cutremur, Abel însa zacea pe pamânt sugrumat, dar vorbea dupa moartea lui cu mai mare curaj decât acela. Precum pe Cain pacatul l-a facut atât de nenorocit, încât ducea o viata mai amarâta decât moartea, asa pe Abel fapta cea buna l-a facut înca si dupa moartea sa mai slavit si mai renumit decât înainte.

Asadar, pentru ca noi atât aici, cât si în cealalta viata, sa avem o încredintare tare, si sa seceram fericita bucurie ca rod al acestei sarbatori sa aruncam hainele cele necurate ale sufletului, dar mai ales pizma sa o departam!

De am avea mii de însusiri bune, toate nu ne ajuta, întrucât ne schimonoseste aceasta urâta meteahna. Dea Dumnezeu, ca noi toti sa fim slobozi de dânsa! Inchideti deci Satanei intrarea din toate partile, pentru ca voi, plini de încredere si de veselie, sa iesiti întru întâmpinarea Imparatului cerului. Când El va veni, spre a va face partasi de bunurile sale cele negraite pe aceia care au petrecut viata lor cu fapte bune si cu cucernicie, întru Hristos Iisus Domnul nostru caruia se cuvine cinstea si slava, acum si în vecii vecilor! Amin.

Sursa

„Deci, Domnul Iisus, după ce a grăit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19)

Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă şi mare, care covârşeşte mintea omenească, şi vrednică de marea bunătate a Aceluia ce a aşezat-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfârşit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aştepta. Căci cine ar fi nădăjduit că Dumnezeu iarăşi se va împăca cu oamenii? Nu pentru că Domnul era vrăjmaş al oamenilor, ci pentru că robul era uşuratic la minte; nu pentru că Stăpânul era aspru, ci pentru că robul era nemulţumit.

Voieşti să ştii cum noi am întărâtat asupra noastră pe acest Domn plin de dragoste şi de prietenie? Este neapărat trebuitor să cunoaştem fondul vrăjmăşiei de mai înainte, pentru ca atunci când vedem că noi, care eram vrăjmaşii lui Dumnezeu, iarăşi am fost cinstiţi, să ne minunăm de dragostea Aceluia. Şi să nu credeţi că acea schimbare s-ar fi făcut în urma propriilor noastre merite, ci mai vârtos să nu încetaţi a recunoaşte mărimea harului dumnezeiesc şi de-a pururea să mulţumiţi Lui pentru mărimea darurilor Sale.

Aşadar, voieşti să ştii cum am întărâtat asupra noastră pe acest Domn iubitor de oameni, plin de dragoste, bun, care toate le-a întocmit spre binele nostru? Dumnezeu hotărâse odinioară a stârpi tot neamul nostru, şi aşa de tare Se mâniase asupra oamenilor, încât voia să-i stârpească împreună cu femeile, cu copiii, cu dobitoacele şi cu tot pământul. El chiar spusese: „Voi pierde de peste tot pământul pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut” (Facerea 6, 7). Dar nu omenirea în sine ura El, ci răutatea ei.

Şi noi, care păream nevrednici de pământ, astăzi ne-am înălţat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pământ, ne-am înălţat la împărăţia cea de sus şi am trecut peste ceruri şi am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; şi acea natură, care fusese alungată din rai de către heruvimi, astăzi s-a ridicat mai presus de heruvimi. Dar cum s-a săvârşit această mare minune? Cum ne-am ridicat noi la această înălţime, noi care am mâniat pe Domnul şi nu păream vrednici nici de pământ? Cum s-a înlăturat acel război? Cum s-a îmblânzit acea mânie? Cum? Căci aceasta este de mirare, că nu noi, ci El, Care cu dreptate Se mâniase pe noi, ne-a chemat la pace şi a întemeiat pacea. Cum, El a fost atacat şi El cheamă la pace? Negreşit, căci El este Dumnezeu şi de aceea ne cheamă pe noi, ca un Părinte plin de dragoste.

Să vedem, cum se face aceasta? Mijlocitorul păcii este Fiul Aceluia Care ne cheamă la pace; nu un om, sau înger, sau arhanghel, ori vreun altul dintre slujitorii lui Dumnezeu, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu este mijlocitor. Şi ce face Mijlocitorul? Ceea ce se cuvine mijlocitorului. Precum atunci când doi sunt învrăjbiţi se pune între dânşii un al treilea şi potoleşte mânia unuia şi a altuia, aşa a făcut şi Hristos. Dumnezeu Se mâniase pe noi, şi noi ne abătusem de la Dumnezeu, dar Hristos a intervenit între noi şi a împăcat amândouă părţile. Dar cum S-a făcut El mijlocitor? Pedeapsa pe care noi o meritam de la Tatăl, El a luat-o asupra Sa; din partea lui Dumnezeu El a suferit pedeapsa, din partea omenirii celei învrăjbite cu Dumnezeu - ocara.

Voieşti să ştii cum le-a luat pe amândouă asupra Sa? „Hristos, ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13). Acum vezi că El a răbdat pedeapsa cea pusă din partea lui Dumnezeu? Dar iată cum a luat asupra Sa şi ocara ce vine de la oameni. Zice psalmistul: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea” (Psalmul 68, 11). Aşa a ridicat El vrăjmăşia şi n-a încetat a face şi a suferi toate, până ce iarăşi a împăcat cu Dumnezeu pe vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi ziua de astăzi este pricina acestor bunătăţi.

El a luat pârga naturii noastre (adică natura omenească în a ei desăvârşire) şi a dat-o iarăşi Tatălui, făcând ca un lucrător de pământ care aduce lui Dumnezeu pârga roadelor, ca prin aceasta Dumnezeu să binecuvânteze tot câmpul. El a adus Tatălui pârga naturii omeneşti, şi Tatăl a admirat jertfa, şi pentru vrednicia Celui ce a adus jertfa, şi pentru însăşi curăţia jertfei. Aşa că Tatăl a luat-o cu mâinile Sale şi a pus-o lângă Sine, zicând: „Şezi de-a dreapta Mea” (Psalmul 109, 1).

Dar cărei naturi a grăit Dumnezeu? Către natura cea omenească, ori către natura cea dumnezeiască a lui Hristos? Arătat este că aceleia căreia îi spusese odinioară: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Nu era destul că natura omenească, prin Hristos, s-a ridicat la cer? Nu era destul că ea a ajuns în lăcaşul îngerilor? Nu era, oare, această cinste negrăită? Însă ea a trecut mai presus de îngeri, s-a înălţat peste arhangheli, peste heruvimi şi serafimi, şi nu s-a oprit până ce a şezut pe tronul lui Dumnezeu. Socoteşte cât de jos stătea înainte natura omenească şi cât de sus s-a ridicat! Nu se putea să cadă mai jos decât căzuse omenirea, şi nici mai sus nu putea a se ridica decât a ridicat-o Hristos. Căci natura omenească prin Hristos s-a ridicat la cer. Şi ce însuşiri avea această natură mai înainte?

Eu mă opresc bucuros la înjosirea naturii noastre, pentru ca să recunosc mai bine uimitoarea ei înălţare, prin bunătatea Domnului. Noi eram pulbere şi cenuşă. Dar cel puţin aceasta nu era urmare a vinovăţiei noastre, ci din cauza slăbiciunii naturii noastre, că oamenii se făcuseră mai fără de minte decât dobitoacele, după cum zice şi psalmistul: „Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12). A se asemăna cu dobitoacele cele fără de minte înseamnă a fi încă mai înjosit decât ele. Adică, la dobitoace, lipsa de minte este ceva natural, nevinovat, dar o fiinţă înzestrată cu minte a se pogorî până la lipsirea de minte, aici este vinovăţia voinţei. Aşadar, oamenii au căzut mai jos decât dobitoacele, s-au făcut mai nemulţumitori, mai nebuni, mai vârtoşi, mai înjosiţi, mai nesimţitori decât pietrele.

Ce trebuie să zic? Cum să mă exprim? Această nevrednică omenire, cea mai fără de minte decât toate, s-a ridicat astăzi peste toate. Astăzi îngerii au văzut ceea ce de mult doreau să vadă. Astăzi arhanghelii privesc cele pe care de mult aşteptau să le vadă. Ei au văzut natura noastră strălucind de pe Tronul cel împărătesc, strălucind în slava şi frumuseţea cea nemuritoare. Căci acum, când natura omenească i-a covârşit cu cinstea, ei totuşi se bucură, aşa cum mai înainte jeleau înjosirea noastră. Deşi heruvimii alungaseră omenirea din rai, totuşi jeleau soarta ei.

Dacă oamenii simt compătimire pentru alţii, cu atât mai mult îngerii au simţit compătimire pentru noi, căci ei sunt mai plini de iubire decât oamenii. De aceea se arată îngerii pretutindeni unde se vorbeşte despre reînălţarea omenirii, atât la Naşterea lui Hristos, cât şi la învierea Sa din mormânt.

Astăzi, la Înălţarea Mântuitorului la cer, iată ce se zice în istoria Apostolilor despre îngeri: „… doi bărbaţi au stat înaintea lor în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte l, 10-l1).
Ascultaţi acum cu luare aminte. Pentru ce vorbesc ei aşa? Nu aveau oare ucenicii ochi? Nu văzuseră ei înşişi ceea ce s-a petrecut? Nu spune evanghelistul că S-a înălţat înaintea ochilor lor? (Fapte l, 9). Pentru ce, oare, s-au înfăţişat atunci îngerii şi le-au spus că El S-a înălţat la cer? Pentru două pricini:

Întâi, fiindcă ucenicii erau întristaţi pentru despărţirea de Hristos. Cum că ei în adevăr erau trişti, aflăm din cuvintele Domnului: „Nimeni dintre voi nu mă întreabă: Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră” (Ioan 16, 5-6).

Când noi ne despărţim de prieteni şi de rude, ne pare rău. Cum ar fi putut acum ucenicii să nu jelească şi să nu simtă durerea, când vedeau că se desparte de dânşii Izbăvitorul lor, Dascălul şi Sprijinitorul cel plin de dragoste, cel blând şi bun? De aceea li s-au arătat îngerii; ei trebuiau să aline durerea ucenicilor pentru ducerea Domnului de la dânşii, prin făgăduinţa revenirii Lui. „Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”. Vă pare rău că El se ia de la voi, însă nu vă întristaţi, El iarăşi va veni. Aceasta este întâia pricină a arătării îngerilor.
Pentru a doua pricină, nu mai mică decât prima, îngerul a adăugat: „El S-a înălţat”, adică S-a înălţat, S-a ridicat la cer. Distanţa era prea mare şi ochii omeneşti nu puteau să privească trupul ce se înălţa până a ajuns la cer. Precum o pasăre, care se ridică la înălţime, se ascunde tot mai mult de ochii noştri, aşa şi trupul lui Hristos, cu cât mai sus se ridica, cu atât mai mult se depărta de ochii ucenicilor, fiindcă slăbiciunea vederii nu putea să urmărească lungimea distanţei. De aceea s-au înfăţişat îngerii, spre a încredinţa pe ucenici despre înălţarea Sa la cer, ca ei să nu creadă că El a fost luat la cer ca Ilie. Ilie a fost luat ca un rob al lui Dumnezeu, iar Iisus ca Domn; Ilie cu o căruţă de foc, Iisus a fost luat de un nor, căci şi Tatăl, precum zice Isaia, „sade pe nor” (Isaia 19, 1). Ilie, la înălţarea sa, a slobozit cojocul său asupra ucenicului său Elisei; dar Iisus, după ce S-a înălţat, a făcut să se pogoare asupra ucenicilor Săi darurile Harului şi a făcut nu numai un prooroc, ci mii de prooroci, care au fost cu mult mai mari şi mai slăviţi decât Elisei.

Aşadar, iubiţilor, să priveghem şi să îndreptăm ochii duhului nostru la a doua venire a Domnului. Apostolul Pavel zice: „însuşi Domnul întru poruncă, la glasul arhanghelului, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, întru întâmpinarea Domnului” (I Tesaloniceni 4, 16-17). Însă nu toţi. Ascultă ce zice Hristos: „Atunci vor fi două măcinând la moară, una se va lua, alta se va lăsa; în noaptea aceea vor fi doi într-un pat, unul se va lua, altul se va lăsa” (Matei 24, 41; Luca 17, 34). Ce înseamnă aceste vorbe neînţelese? Cele de la moară sunt săracii şi chinuiţii (la iudeii antici, slujnicele sau roabele erau datoare să macine făină în râşniţă), cei din pat sunt bogaţii, care au şi comoditate, şi prisosinţă. Domnul voieşte aşadar să spună că atât dintre săraci, cât şi dintre bogaţi, numai unii se vor mântui, alţii însă vor pieri. Drepţii vor fi răpiţi în nori, spre întâmpinarea Domnului, iar păcătoşii vor fi lăsaţi şi daţi osândei.

Când un rege vizitează o cetate, obişnuiesc a ieşi înaintea lui cei ce îi sunt favoriţi; iar criminalii se ţin în cetate, spre a aştepta pedeapsa lor. Tot aşa va fi când Domnul va veni la judecată. Vom fi, oare, şi noi atunci duşi spre întâmpinarea Lui? Ah, eu cunosc păcatele mele şi nevrednicia mea!

Deci, să nu se laude bogatul întru bogăţia sa şi săracul să nu se creadă mizerabil şi nenorocit. Mai vârtos fericit, şi sigur fericit, şi de trei ori fericit este cel care se va arăta vrednic în ziua aceea a ieşi întru întâmpinarea Domnului, de ar fi el şi cel mai sărac decât toţi. Iar noi, păcătoşii, să ne tânguim pe noi înşine, şi nu numai să ne tânguim, dar să ne îmbunătăţim, să ne schimbăm, pentru ca toţi să primim cu vrednicie pe împăratul îngerilor şi să putem gusta acea sfântă fericire întru Hristos Domnul nostru, Care fie proslăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

Sursa

« Doamne,  ce  bine  e  să  fii  oaspetele  zidirii  Tale:  vântul  bine  înmiresmat,  munţii  care  tind  spre  cer,  apele  ca  nişte  oglinzi  nemărginite  în  care  se răsfrâng  aurul  razelor  şi  curgerea  lină  a norilor.  Întreaga  fire  şopteşte  tainic,  toată  e  plină  de  mângâiere,  păsările  şi  dobitoacele  poartă  pecetea iubirii  Tale.  Binecuvântat  este  pământul  cu  frumuseţea  cea  degrab  trecătoare  care  deşteaptă  dorul  de  veşnicul  locaş  unde  întru  nestricăcioasa  frumuseţe  se  aude  cântarea:  Aliluia! »

Condacul II din Acatistul de mulţumire - "Slavă lui Dumnezeu pentru toate"  [*]

[*] Scris de mitropolitul Trifon ( prinţul Boris Petrovich Turkestanov, +1934)  , dar atribuit protopresbiterului-martir Grigorie Petrov (+1942,  într-o închisoare sovietică), probabil pentru că s-a găsit între efectele acestuia. Imn de slavă lui Dumnezeu de o deosebită frumuseţe compus în mijlocul celor mai teribile suferinţe. Titlul său reproduce ultimele cuvinte rostite în exil de Sf.Ioan Gură de Aur , Doxa to theo panton eneken 

Indiscutabil, personalitatea si opera marelui ginditor crestin a fost si ramine, chiar daca au trecut atitia ani, izvor nesecat de traire duhovniceasca si inspiratie, fapt confirmat odata in plus si de conferinta in cauza.

Printre cei ce si-au expus referatele pregatite pentru simpozion a fost si un bun prieten de-al meu, Iurie Stanila. E un baiat iubitor de frumos si adevar, fiind licentiat in drept, studiaza independent teologia, asimilind-o nu doar la nivel mintal, ci bucurindu-se ca un adevarat crestin de o relatie vie cu Dumnezeu.

In referatul cu tema: "Taina Euharistiei in opera Sfântului Ioan Gură de Aur" incearca sa indice asupra necesitatii unor profude meditatii si discutii pentru constientizare valorii eshatologice si eclesiologice a Tainei  si a necesitatii  unii Impartasiri continue cu Trupul si Sângele Domnului .

In continuare aveti continutul expunerii pe care va indemn sirguitor sa-l cititi:

Ἐκκλησίᾳ (Biserica) -adunarea celor chemaţi, darul dumnezeiesc oferit întregii umanităţi. Scopul trinităţii asupra creaţiei fiinţelor raţionale a fost crearea acestei realităţi denumită Biserica.
Când spunem Biserică, imediat trebuie sa se ivească pe orizontul realitaţii noastre noetice, cuvântul Euharistia. Euharistia, această Taină a împărăţiei 1 după renumita expresie a părintelui Alexander Schmeman, reprezintă acel pilon pe care se fundamentează această întreagă instituţie teandrică.
Taina euharistiei constituie prin excelenţă descoperirea însăşi a bisericii şi nu o taină printre celelalte taine ale bisericii.
Am ales acest generic, deoarece marele retor antiohian Sf. Ioan Gură de Aur, era chemat des să vorbească despre Euharistie. Fiind pus în situaţia de a explica Sfânta Scriptură poporului, el o facea într-un mod destul de specific. Specificitatea tâlcuirii sale, rezidă în felul aprins al comunicării sale, cît şi în frecvenţa deasă a ermineuticii pasajelor euharistice. Interesantă remarcă face eminentul teolog al sec. XX, John Meyendorff şi anume că Sf. Ioan Gură de Aur nu a aparţinut epocii sale 2 . Adică, ermineutica sa scripturală, aparţinea mai mult secolelor anterioare vieţii lui, dacă e să o comparăm cu cea a unor cercuri teologice în care deja se făcea prezentă destul de mult influenţa concepţiilor platonice, origeniste şi neoplatonice.

Concepţia hrizostomică asupra Tainei Euharistiei, a fost una trează teologic, fără mistificări şi dezvoltări eronate cum au început să apară mai apoi, bunăoara în corpusurile areopagitice. El a fost aproape în învaţătura euharistică de cea a Sfinţilor Ignatie Teoforul, Irineu al Lyonului si alţii. Biblismul abordării teologice a temei euharistice, se datorează şi faptului că el a aparţinut şcolii de exegeză antiohiene. Sf. Ioan Hrizostom a urmat cursurile de exegeză a lui Teodor de Mopsuestia. Dar într-un anumit mod, el a evitat învăţăturile greşite ale profesorului său, care ulterior a fost condamnat ca eretic.

Marele retor antiohian vorbeşte despre euharistie în modul următor : « Împărtăşirea cu Trupul si Sângele Domnului, deschizând credinciosului porţile Împăraţiei Cerurilor devine deja aici pe pamânt izvor de sfinţire şi mântuire : Această trapeză este putere pentru sufletul nostru, întărirea inimii, temei pentru încredere, nădejde, mântuire, lumină, viaţă. Trecând dincolo (în Împaratia lui Dumnezeu, nota trad.) cu această jertfă, noi cu o mare îndrazneală vom intra în locaşurile sfinte, ca şi cum am fi păziţi din toate părţile cu o armă de aur. Dar de ce vorbesc eu de viitor ? Această taină şi aici îţi face pentru tine pamântul, cer. » 3

Dar spectrul analizei în acest comunicat, se va îndrepta mai mult spre problema împărtăşirii mai frecvente în opera hrizostomică. Patriarhul cetăţii constantiniene a fost un adevărat campion al îndemnului la o împărtăşire continuă cu Sfintele Taine.

Deschizând nişte paranteze, se cere imperativ de menţionat că această topică teologică, ar fi foarte bine de a fi adusă în discuţie în zilele noastre, pe băncile departametelor specializate ale mitropoliilor din spaţiul Republicii Moldova.
Sf. Ioan trăia într-o perioadă în care deja împărtaşirea la fiecare liturghie nu mai era privită ca firescul vieţii în biserică. Odata cu intrarea în masă a populaţiei de diferite culte în biserică, conştiinţa eshatologică si eccleziologică a creştinilor se pierdea. Tot mai mult îşi făcea loc asa numita ecleziologie terapeutică 4 iniţiată de teologii alexandrini Origen şi Clement al Alexandriei. Această ecleziologie, lăsa un con de umbră asupra Euharistiei şi punea un foarte mare accent pe lupta cu patimile. Desigur lupta cu patimile îşi are rolul său extrem de important în viaţa unui creştin, dar mereu totuşi se cere a fi articulată cu viaţa euharistică a bisericii.

Aşadar, marele Ioan neostenit îndemna poporul lui Dumnezeu aşa numitul « λαὸς θεοῦ» la o împărtăşire continuă spunând : « În zadar se face jertfa în fiecare zi, în zadar stăm în preajma jertfelnicului ; nimeni nu se împărtaşeşte. Acestea vi le spun nu ca să vă împărtăşiţi pur şi simplu, ci ca să vă faceţi vrednici. Nu eşti vrednic de jertfă, nici de Impărtăşire ? Dar atunci nu eşti vrednic nici de rugăciune. Auzi diaconul care stă şi zice : Cît sunteti în penitenţă rugaţi-vă ! Toţi cîţi nu se împărtaşesc sunt în penitenţă, ce mai stai ? Daca eşti dintre cei ce sunt în penitenţă nu trebuie să te împărtăşeşti, căci cine nu se împărtăşeşte e dintre cei ce sunt în penitenţă. Pentru ce spune : Apropiaţi-vă cei ce nu puteti, să vă rugaţi !, iar tu stai cu insolenţă ? Iar dacă nu eşti dintre aceştia, ci din cei ce pot să se împărtăşească, cum de nu te îngrijeşti să faci aşa ? Oare acest lucru nu e nimic pe pamânt ? Observă rogu-te ! Este o masă împărătească, îngeri slujesc acestei mese, e de faţa însuşi Împaratul, si tu stai gură cască» 5. Observăm din textul de mai sus, puterea cuvântului Sfântului Părinte şi în general cuvintele întregii opere a ierarhului Ioan îl trădează că a făcut ucenicia la marele profesor de retorică Libaniu.

Din pasajul citat mai sus, putem evidenţia faptul că Sf. Ioan nu propăvăduia o împărtăşire cu tainele lui Hristos aşa într-un mod indiferent de starea sufletească a credinciosului. Ci din contra promova o kinonie cu Trupul si Sângele lui Hristos în contextul prezenţei unei stări de suflet înrădăcinată în relaţia agapică cu Hristos.

Dar la acest capitol cu regret în pastoraţia estic ortodoxă per ansamblu, se observă o exagerare în cerinţa pregătirii credinciosului înainte de a se împărtăşi. « Exigenţa sfinţeniei şi a desăvârşirii personale pentru împărtaşirea frecventă e un maximalism excesiv lipsit de simţul nuanţei şi al diversităţii stărilor si treptelor pe care se afla oamenii, şi care ignoră faptul că Euharistia e o hrană de drum a sufletului pe calea desăvârşirii. » 6 Dar deasa împărtăşire personală, exclusiv doar a unor membri dintr-o comunitate euharistică, totuşi nu este o cale adevărată a bisericii în devenirea sa primordiala. Această împărtăşire frecventă individuală reprezintă o situaţie acceptabilă în temeiul diferitori factori istorici şi teologici. Dar totuşi în acest caz Biserica nu reprezintă, nu iconizeaza ceea ce ea prin excelenţă este menită să preînchipuie, adica preînchipuirea Împărăţiei ce va să vină adică a eshatonului, învaţătură puternic nuanţată în zilele noastre de către mitropolitul Pergamului Ioannis Ziziulas. 7 Eforturile pastoraţiei, trebuie sa se îndrepte în direcţia ca toţi credincioşii care paricipă la Dumnezeiasca Liturghie în final să se împărtăşească cu Trupul si Sângele Domnului. Dar desigur nu înainte de a lucra cu credincioşii şi ai pregăti spre a conştientiza ce înseamnă a fi un ucenic adevărat al Domnului Hristos.

Marele retor antiohian ne mai zguduie cu urmatoarea kerygmă a sa : « Spune-mi : dacă cineva chemat fiind la masă, şi-ar spăla mâinele şi s-ar aşeza, şi ar fi gata pentru masă, dar mai apoi n-ar gusta din ea, nu insultă oare pe cel ce l-a chemat ? N-ar fi mai bine ca unul ca acesta nici sa nu vină ? Aşa şi tu ai venit, ai cântat împreuna cu toţi, ai mărturisit că eşti dintre cei vrednici care n-au fost îndepărtaţi împreuna cu cei nevrednici ; atunci cum ai rămas şi nu te împărtăşeşti din cele de pe masă ? Spui sunt nevrednic. Dar atunci eşti nevrednic şi de comuniunea în rugăciuni, fiindcă Duhul coboară de sus nu numai asupra celor puse înainte ci şi prin cîntările acelea. » 8

Iarăşi se observă o argumentare convingătoare plină de focul Duhului, un adevărat strateg al cuvântului care şi l-a făcut aşa de îndrăgit de creştinii atât din Antiohia cât şi din Constantinopol.
Pasajul citat mai sus s-ar potrivi de minune si creştinilor postmodernităţii, care şi în ziua de astăzi când învăţătura bisericii a devenit aşa de accesibilă, totuşi nu păşesc corect în calea euharistică.
Aşadar, am văzut mici schiţări ale teologiei euharistice a Sf. Ioan Hrizostom care neîncetat prin cuvântul său dres cu sare şi prin hristificarea sa continuă a reprezentat o adevarată martirie atât pentru epoca sa cât şi pentru epocile ulterioare.

1 Vezi Alexandre Schmemann « Euharistia Taina Împărăţiei » Editura Anastasia,1993.
2 Иоанн Мейендорф Bведение в святоотеческое богословие , Глава 6. Святитель Иоанн Златоуст, Москва, (?), 2001. (John Meyendorff Introducere în teologia Sfinţilor Părinţi, Capitolul 6 Sfântul Ioan Gura de Aur, Moskova, (?), 2001.) http://www.krotov.info/library/m/meyendrf/patr_16.html
3 Иоанн Златоуст, Беседы на 1-е послание к Коринфянам, 24.5 // Творения, Т.10, Кн.1, с-242. (Ioan Gura de Aur, Omilii la I epistola către Corinteni, 24.5 // Opere T.10, C. 1, p-242.) http://theolcom.ru/doc/sacradoc/2_11_Hilarion.pdf
4 Vezi mai multe despre ecleziologia terapeutică la Ioannis Ziziulas Mitropolitul Pergamului in Θέματα Εκκλησιολογίας ( Subiecte despre Ecleziologie) http://www.oodegr.com/oode/dogmat1/perieh.htm
5 „Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine ”, Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet despre Împărtaşirea continuă cu preacuratele lui Hristos Taine, Sibiu, Deisis, 2006, p.219.
6 Ibidem, Împărtăşirea continuă pro si contra- o dispută perenă si lecţiile ei (diac. Ioan I. Ică jr), p.48.
7 Vezi Michel Stavrou, «Principes de l’ecclesiologie orthodoxe et difficultés de mise en oeuvre, http://orthodoxe.free.fr/files/Ecclesiologie_Stavrou.pdf
8 « Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine », Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare..., p.220.

Cu prilejul sărbătoririi celor 1600 de ani de la proslăvirea Sfântului Ioan Gură de Aur, Facultatea de Teologie Pastorală din Edineţ, în colaborare cu Episcopia de Edineţ şi Briceni, cu Mănăstirea „Naşterea Domnului” din Zăbriceni şi cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Mitropolit Vladimir, a organizat în cadrul ei, un simpozion dedicat acestui mare eveniment istoric pentru întreaga Biserică(mai multe despre eveniment puteti afla pe teologie.com )

Indiscutabil, personalitatea si opera marelui ginditor crestin a fost si ramine, chiar daca au trecut atitia ani, izvor nesecat de traire duhovniceasca si inspiratie, fapt confirmat odata in plus si de conferinta in cauza.

Printre cei ce si-au expus referatele pregatite pentru simpozion a fost si un bun prieten de-al meu, Iurie Stanila. E un baiat iubitor de frumos si adevar, fiind licentiat in drept studiaza independent teologia, asimilind-o nu doar la nivel mintal, ci bucurindu-se ca un adevarat crestin de o relatie vie cu Dumnezeu.

In referatul cu tema: "Taina Euharistiei in opera Sfântului Ioan Gură de Aur" incearca sa indice asupra necesitatii unor profude meditatii si discutii pentru constientizare valorii eshatologice si eclesiologice a Tainei  si a necesitatii  unii Impartasiri continue cu Trupul si Sângele Domnului .

In continuare aveti continutul expunerii pe care va indemn sirguitor sa-l cititi:

Ἐκκλησίᾳ (Biserica) -adunarea celor chemaţi, darul dumnezeiesc oferit întregii umanităţi. Scopul trinităţii asupra creaţiei fiinţelor raţionale a fost crearea acestei realităţi denumită Biserica.
Când spunem Biserică, imediat trebuie sa se ivească pe orizontul realitaţii noastre noetice, cuvântul Euharistia. Euharistia, această Taină a împărăţiei 1 după renumita expresie a părintelui Alexander Schmeman, reprezintă acel pilon pe care se fundamentează această întreagă instituţie teandrică.
Taina euharistiei constituie prin excelenţă descoperirea însăşi a bisericii şi nu o taină printre celelalte taine ale bisericii.
Am ales acest generic, deoarece marele retor antiohian Sf. Ioan Gură de Aur, era chemat des să vorbească despre Euharistie. Fiind pus în situaţia de a explica Sfânta Scriptură poporului, el o facea într-un mod destul de specific. Specificitatea tâlcuirii sale, rezidă în felul aprins al comunicării sale, cît şi în frecvenţa deasă a ermineuticii pasajelor euharistice. Interesantă remarcă face eminentul teolog al sec. XX, John Meyendorff şi anume că Sf. Ioan Gură de Aur nu a aparţinut epocii sale 2 . Adică, ermineutica sa scripturală, aparţinea mai mult secolelor anterioare vieţii lui, dacă e să o comparăm cu cea a unor cercuri teologice în care deja se făcea prezentă destul de mult influenţa concepţiilor platonice, origeniste şi neoplatonice.

Concepţia hrizostomică asupra Tainei Euharistiei, a fost una trează teologic, fără mistificări şi dezvoltări eronate cum au început să apară mai apoi, bunăoara în corpusurile areopagitice. El a fost aproape în învaţătura euharistică de cea a Sfinţilor Ignatie Teoforul, Irineu al Lyonului si alţii. Biblismul abordării teologice a temei euharistice, se datorează şi faptului că el a aparţinut şcolii de exegeză antiohiene. Sf. Ioan Hrizostom a urmat cursurile de exegeză a lui Teodor de Mopsuestia. Dar într-un anumit mod, el a evitat învăţăturile greşite ale profesorului său, care ulterior a fost condamnat ca eretic.

Marele retor antiohian vorbeşte despre euharistie în modul următor : « Împărtăşirea cu Trupul si Sângele Domnului, deschizând credinciosului porţile Împăraţiei Cerurilor devine deja aici pe pamânt izvor de sfinţire şi mântuire : Această trapeză este putere pentru sufletul nostru, întărirea inimii, temei pentru încredere, nădejde, mântuire, lumină, viaţă. Trecând dincolo (în Împaratia lui Dumnezeu, nota trad.) cu această jertfă, noi cu o mare îndrazneală vom intra în locaşurile sfinte, ca şi cum am fi păziţi din toate părţile cu o armă de aur. Dar de ce vorbesc eu de viitor ? Această taină şi aici îţi face pentru tine pamântul, cer. » 3

Dar spectrul analizei în acest comunicat, se va îndrepta mai mult spre problema împărtăşirii mai f