Pentru păzirea auzului

Dacă auzi în aer cântare dulce, veche [lăutărească, de dragoste],
O taie chiar cu sila de la a ta ureche -
Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării
Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării;
Se varsă înlăuntru-ţi a aerului miere
Slăbănogindu-ţi mintea şi dulcea ei putere
Şi acea socoteală [dreapta judecată] măreaţă-mbărbătată
A sufletlui mândru o-ntunecă îndată.
Prea dulce adormire în aer curge miere
Şi inima-ţi bărbată devine de muiere,
Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare [imaginaţia]
Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare,
Acele chipuri mândre în cântec înţlese:
Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese.
Când cântăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntâmplă,
Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă
Şi-n primitorii creieri îndată el încheagă
Poftite chipuri albe - femei cu firea dragă.
Nu fluieraţi de-aceea urechii-n versul iambic:
Picioru-uşor se mişcă în saltul ditirambic,
Fără de rânduială, şi dulce şi molatec,
Ca ceara ea îţi face sufletul muieratec.
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară [=păcatul],
Astup-a ta ureche tu singur chiar - cu ceară.
Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbăreţ
[Homer, pe care Platon l-a numit "vorbăreţ" - n.n.]
De eroul Odissev [Ulise] cel mult meşteşugăreţ;
Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce,
La glasul de sirenă adormitor de dulce,
Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte
Pe lângă a lor ostrov [al sirenelor] aducător de moarte;
Dori pază şi sie, urechei, înţeleptul,
Cu gândul să-şi ferească şi inima şi pieptul.
Căci făr' de rânduială e al femeiei vers,
Ca de pe-o tablă gândul din minte ţi l-a şters:
Te farmecă, urechei neavând învălitoare,
Sirena dezmierdării de moarte purtătoare [moartea păcatului].
Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte
Asirienii antici din Asia departe,
Ce nu se-mbată însă (nicicând) cu dulce vin
ci [cu] cântări molateci, cu-al glasului suspin.
Ei schilozesc băieţii ca glasul să-l subţie,
Ca gura lor ca gura muierilor să fie.
Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni,
Cântau cu glasul dulce şi rugător [spre păcat] asemeni [femeilor].
La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,
Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz
Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rând,
Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind
În dulce lenevire şi nu erau destoinici
S-asculte glasul aspru al trâmbiţei rîzboinici:
Hrănindu-şi nălucirea cu gânduri moi, băieţii,
Să pară cântăreţe - că li sunt cântăreţii.

Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,
Cu zicători s-asamăn' şi glasul cel de pasări.
Ba-mpătimit se poate să fie omul oare
Pentru jivine-adesea şi necuvântătoare.
Onorie-mpăratul [Honorius] mai mult iubea acuşa
Decât cetatea Roma - pe Roma căţeluşa.
Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite
Iubesc flori, iubesc păsări cu penele-mpistrite [colorate].
Sunt oameni care vecinic cu oameni nu se-mpac.
Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac:
Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă
Şi spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă;
De ramuri el atârnă cercei şi cu inele
Şi rădăcina vezi-o înfrumseţând brăţele
Şi vârfu-ncununează surguci împărăteşti...
(Să semene cu-o mândră crăiasă din poveşti).
Şi-astfel împodobindu-l, el rădăcin-adapă
Cu o mult preţioasă, mirositoare apă.
Spre a-şi păzi mireasa de orice ochi obraznic,
Străjeri el pune-n poartă, aproape pune paznic,
Iar despre-un alt se spune, că mult au îndrăgit
P-un chip pe care singur cu mâna l-a cioplit:
Sărută-mbrăţişează el propria făptură [=creaţie]
Şi singur se jertfeşte cu sufletul pe gură.

Acest poem a fost extras din manuscrisul 2262, f. 137-138 şi a apărut mai întâi în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 266. S-a stabilit că poemul versifică învăţături ale Sfântului Nicodim Aghioritul, pe care Eminescu le-a citit într-un vechi manuscris românesc, care i-a aparţinut şi care reprezintă traducerea din greacă a cărţii Sfântului Nicodim despre păzirea celor cinci simţuri. Titlul mai vechi era: Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri şi a nălucirii şi a minţii şi a inimii. (Cf. I. Creţu, Contribuţii la cunoaşterea scrierilor lui Eminescu, din Studii eminesciene, Bucureşti, 1965, p. 575. Şi tot I. Creţu, Din aspectele limbajului eminescian în Limba română, 2/1965 - articol în care dovedeşte că Eminescu şi-a îmbogăţit lexicul poetic din lectura acestei traduceri a cărţii Sfântului Nicodim.) Manuscrisul vechi românesc a fost în biblioteca lui Eminescu şi ulterior Titu Maiorescu l-a dăruit Bibliotecii Academiei (cf. Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Studii şi cercetări de bibliologie, I, Bucureşti, 1955.)

Cartea Sfântului Nicodim Aghioritul (care a fost relativ recent diortosită şi publicată de mai multe ori), este un îndreptar esenţial pentru cei care vor să-şi curăţească mintea şi inima de patimi prin rugăciunea neîncetată, isihastă, însoţită de păzirea simţurilor şi de atenţia la gânduri.

Am subliniat în text termeni şi expresii care evocă limba bisericească şi învăţăturile isihaste (şi pe care Eminescu le-a păstrat în forma originală, ceea ce dovedeşte nu numai respect pentru autenticitate, dar şi dragoste şi ataşament faţă de predania şi înţelepciunea Bisericii), mai ales cele referitoare la paza minţii sau paza gândurilor, la trezvia minţii, exerciţiu duhovnicesc prin care mintea este obişnuită să se despartă de cele dinafară, să se lepede de tumultul gândurilor şi de imaginaţia pe care o aduc demonii care îndeamnă astfel omul către patimi nenumărate. Prin imaginaţie, mintea convorbeşte cu demonii, se întoarce către lucruri deşarte şi pătimaşe şi astfel îşi pierde raţiunea sa firească (numită şi dreaptă socoteală sau dreaptă judecată), conducând întreg omul, cu suflet şi trup, la păcat, la o urmare amară, cum zice Eminescu.

Exemplele din istoria veche sunt des folosite de Sfinţii Părinţi, prin care ni se pun înainte pildele negative ale marilor împăraţi care au ajuns la un comportament penibil, de oameni smintiţi, din cauza faptului că s-au dedat moleşelii şi dezmierdărilor pătimaşe, prin care şi-au pierdut raţiunea firească a minţii şi iubirea pentru semenii lor, dorind lucruri nedemne de un om virtuos şi întreg la minte. Creştinismul s-a folosit, de asemenea, încă de timpuriu, de vechile legende păgâne, cum este cea a sirenelor, de mai sus, pentru a explica oamenilor că virtutea a fost lăudată şi iubită de către cei înţelepţi chiar şi în vremurile vechi ale păgânismului. Cu atât mai mult se cade creştinilor să-şi păzească mintea de cotropirea patimilor demonice.

Trebuie să mărturisesc că lectura acestui poem eminescian, peste care am dat de-abia acum, într-un volum de Poezii (III), ed. Minerva 1982, a fost şi pentru mine o mare surpriză, una foarte plăcută, şi care mă face să mă gândesc că manuscrisele eminesciene şi cunoaşterea cărţilor care i-au aparţinut lui Eminescu au a ne revela foarte multe lucruri, şi despre care nu cred deloc că merg în sensul decriptărilor oficiale de până acum, ale poemelor şi scrierilor sale. Faptul că Eminescu versifica învăţăturile isihaste ale Bisericii şi despre patimile şi moravurile rele care corup pe om şi îl dezumanizează este o dovadă clară şi pertinentă a felului în care el cunoştea şi privea aceste învăţături milenare. Nu mă îndoiesc că Eminescu avea conştiinţa că cultura română tradiţională era una ortodoxă şi isihastă.

Neagoe Basarab scrisese o carte plină de sfătuiri isihaste către fiul său, Teodosie. Cazaniile româneşti alcătuite şi tipărite de Coresi şi de Sfântul Varlaam erau prelucrări după tălmăcirile unor Sfinţi Patriarhi isihaşti. Sfântul Antim Ivireanul punea în predicile sale, adresate unor mireni, îndemnuri la rugăciunea neîncetată şi la vederea luminii dumnezeieşti, prin transformarea minţii noastre în muntele Taborului. Dimitrie Cantemir îşi alcătuieşte Divanul, aşa-zisa carte filosofică, pe schema antagonismului evanghelic dintre lumea a cărui stăpânitor e diavolul şi care e deşertăciune a deşertăciunilor, şi înţeleptul care nu este altul decât omul virtuos care ascultă poruncile Domnului, creştinul ortodox care se nevoieşte luptând cu mintea sa împotriva patimilor şi a curselor nenumărate pe care i le întind desfătările lumeşti. Pe de altă parte, epoca romantică în care trăieşte Eminescu descoperă trecutul ţării şi poeţii scriu, ca despre cele mai înalte modele de viaţă, despre voievozi cucernici şi viteji şi despre Sfinţii sihaştri, ale căror peşteri - ca cele ale Sfântului Daniil Sihastrul sau Nicodim de la Tismana - le contemplă în poezii, alături de Mănăstiri şi de ruinele vechilor zidiri domneşti.

Toate acestea sunt lucruri pe care le ignoră numai elita intelectualităţii noastre postmoderne, sau o bună parte din ea, pe care ideologia prezentului încearcă să le şteargă cu buretele sau să le ironizeze satanic, dar de care Eminescu dă dovadă că era foarte conştient. Şi nu numai el, ci şi toate marile spirite româneşti cu mintea trează.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Motto: "Ortodoxia nu se invata ci se deprinde"

"Nestiinta, Uitarea si Nepasarea sunt cei trei uriasi care merg inaintea pacatelor" - Sf. Marcu Ascetul

Frati crestini,

Impotriva unei miscari anticrestine organizate, trebuie opusa, cu ajutorul lui Dumnezeu si al Maicii Domnului, o miscare crestina organizata. Pentru a reusi, aceasta miscare trebuie sa fie duhovniceasca si sa treaca de la vorbe la fapte, de la carti, reviste si scrisori la actiuni.

O astfel de miscare duhovniceasca ne duce cu gandul la Rugul Aprins (si la focul imaterial care ardea dar nu mistuia - Ies.3, 2-5), simbol atat al Maicii Domnului (pururea Fecioara Maria), cat si al "Rugaciunii lui Iisus" (care coboara in inima noastra si o aprinde cu foc ceresc). "Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie aprins chiar acum" - Lc.12, 49. Orice crestin adevarat trebuie sa arda, sa fie purtator de Foc Ceresc, pentru ca Biserica, in intregime, sa fie Rugul Aprins.

Democratia ne-a permis sa construim multe biserici si manastiri, dar daca nu zidim si suflete, atunci bisericile si manastirile vor ramane goale la un moment dat (fara preoti sau credinciosi, cum sunt multe in Grecia). Solutia nu consta insa in respingerea U.E. si a democratiei, ci in trairea, propovaduirea si impunerea democratica a credintei crestine.

Innoirea trairii noastre in Biserica

Nu trebuie sa urmarim innoirea/reforma Bisericii (care trebuie sa ramana asa cum ne-au lasat-o Sfintii Parinti: sfanta, soborniceasca si apostoleasca), ci trebuie sa urmarim innoirea trairii noastre in Biserica. De aceea, Miscarea de Misiune Crestina, prin credinciosii misionari, trebuie sa urmareasca:

1. Participarea regulata a crestinilor la Sfanta Liturghie, care este "cerul pe pamant". De aici incepe invierea duhovniceasca si urcusul spre cer;
2. Spovedanie si Impartasanie; Post, Rugaciune si Milostenie; Citirea Sf. Scripturi, Vietile Sfintilor si scrierile Sf. Parinti.
3. Rugaciunea lui Iisus ("Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul"): numai cei care vor chema numele Domnului vor avea puterea duhovniceasca pentru a birui ispitele; rugaciunea isihasta aduce despatimirea inimii, iar inima curata, despatimita, aduce roada Duhului. "Iar roada Duhului este iubire, bucurie, pace, indelunga rabdare, bunatate, facere de bine, credinciosie, blandete, infranare, curatie" - Gal. 5, 22.
4. Rugaciuni zilnice catre Maica Domnului; mare putere duhovniceasca si multe minuni se petrec cu cei care citesc Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului;
5. Educatia crestina ortodoxa a copiilor si a parintilor. Sf. Parinti spun ca trebuie sa educam crestineste copilul in primii 3-5 ani de viata. Daca vor fi crescuti in duhul lumii, al poftelor si al pacatelor, mai tarziu va trebui sa fie o mare minune dumnezeiasca ca sa se intoarca la credinta. Din copiii educati crestineste, vor fi preoti buni, monahi buni, crestini buni. Iar rugaciunile si faptele bune ale acestora vor ajuta si pe ceilalti crestini sa se mantuiasca. Educatia religioasa trebuie facuta in Biserica, dar si in familie, in lume si mai ales in scoala.
6. Descoperirea credinciosilor care au chemare pentru o viata duhovniceasca superioara si crearea unui mediu prielnic formarii si afirmarii unei elite intelectuale crestine si a unor mari duhovnici care, prin autoritatea cuvantului lor, sa influenteze in chip hotarator cursul evenimentelor sociale ce ating viata spirituala a poporului;
7. Legatura crestinilor cu sfintele manastiri din tara, Sf. Munte Athos, Grecia si Ierusalim prin pelerinaje, pomelnice si carti. Trebuie lucrat in spatiul ortodox. Aici este binecuvantarea si chemarea noastra.
8. Editarea de Carti si Reviste in legatura cu ispitele actuale si cu virtutile si activitatile opuse lor. Revistele trebuie sa mobilizeze spre atitudine si fapte concrete, sa informeze pe crestini asupra pericolelor (din lume) pentru suflet, sa le aduca la cunostinta evenimente actuale si lucruri foarte necesare dar pe care ei nu le pot afla singuri. Revistele trebuie sa aiba un caracter practic si interactiv (in dialog permanent cu crestinii), sa cuprinda texte scurte, clare si cuprinzatoare. Iar cei ce scriu si invata, trebuie sa aiba o anumita crestere duhovniceasca si binecuvantarea parintilor duhovnicesti.
9. Emisiuni de radio si televiziune (aici suntem foarte saraci; este absolut necesar sa se creeze un post de televiziune al Bisericii Ortodoxe cu receptie in toata tara).
10. Activitatea religioasa sa fie imbinata cu asistenta sociala (in toate variatele ei forme), pentru a raspunde astfel chemarii "Mila voiesc, iar nu jertfa", pentru a impleti credinta cu faptele, dreapta credinta cu dreapta vietuire crestina, pentru a trece de la "crestini cu numele" la crestini adevarati (traitori). Numai astfel, prin manifestarea dragostei fata de aproapele, va putea Biserica sa induca virtutile crestine in viata sociala.
11. Actiuni in comun (a mai multor parohii, manastiri, asociatii ortodoxe, seminarii, facultati, etc.) in legatura cu activitatile de mai sus si impotriva avorturilor, homosexualitatii, desfranarii, necredintei, vrajilor, emisiunilor teledemonizate si impotriva minciunilor si denigrarilor care vizeaza Biserica Ortodoxa Romana si pe slujitorii ei.

Exemple de activitati misionare:

• Cursuri si cercuri de formare duhovniceasca, de educatie crestina a copiilor si tinerilor (catehizare), de apologetica ortodoxa, etc.; grupuri de rugaciune in spirit isihast; pelerinaje si tabere de rugaciune si munca la manastiri;
• Conferinte, simpozioane, seminarii, mese rotunde, videoteca; emisiuni de radio si televiziune; concursuri, expozitii, targuri de carte crestina;
• Editare si difuzare de carti, reviste, ziare, pliante, CD-uri; turnarea de filme artistice si documentare; crearea de posturi locale de radio si televiziune;
• Primire / colectare si distribuire de fonduri si ajutoare materiale;
• Asistenta sociala, medicala si spirituala: cabinete de indrumare familiala crestina (prevenirea avortului si a abandonului copilului, a abandonului familiar si scolar, a destramarii familiei; incredintarea copiilor abandonati unor familii crestine, prin infiere); centre medicale de prevenire, diagnostic si tratament; camine si centre de zi pentru batrani/copii abandonati sau din familii dezorganizate/dependenti de alcool si droguri; cantine de ajutor social; servicii de ingrijire a bolnavilor si batranilor la domiciliu;
• Facerea mai cunoscuta a martirilor crestini din inchisorile comuniste (prin carti, filme, conferinte, etc.)
• Sensibilizarea opiniei publice prin luari de pozitie exprimate in mass-media; intocmirea de proiecte de lege; actiuni de lobby local si parlamentar; initierea de referendumuri pentru probleme foarte importante; descoperirea unor credinciosi mireni cu calitati morale deosebite si cu chemare pentru viata sociala, care sa candideze la alegerile locale si generale;
• Alte actiuni sociale, culturale si religioase, pe care le considerati necesare. Credinta trebuie sa atinga toate domeniile vietii (inclusiv justitia sociala si economica, politica, etica, genetica si mediul inconjurator), oferind raspunsuri si indrumari profetice.

Argumentele misionarului impotriva
individualismului si indiferentei (akediei) - cea mai rea patima!

In aceste actiuni trebuie sa pornim de unde ne aflam, cu oamenii pe care ii avem, si sa avem credinta in Dumnezeu si in ajutorul Maicii Domnului. Ele sa se desfasoare (pe cat posibil) in concordanta cu anul liturgic.

• Sa nu mai spunem ca nu avem bani: lumea a fost creata de Dumnezeu prin iubire (din nimic material!) si tot prin iubire mai poate fi salvata daca ne straduim sa obtinem asemanarea cu Dumnezeu.
• Sa nu mai spunem ca nu avem oameni: ni-i va trimite Dumnezeu daca noi insine ne straduim sa fim oameni (dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu).
• Sa nu mai spunem ca nu avem timp: faceti fapte bune "rascumparand vremea [pierduta cu placerile si grijile lumesti], caci zilele sunt rele" (Ef.5, 16) si "ajunge zilei rautatea ei" (Mt.6, 34). Renuntati la o ora de TV pe zi, chiar daca programele sunt decente, pentru a o utiliza in folosul aproapelui, in numele Domnului. Cine nu Il pune pe Dumnezeu pe primul loc, nu Il pune pe nici un loc!
• Sa nu mai spunem, cu "smerenie", ca suntem asa de pacatosi ca nu stim daca ne vom putea mantui pe noi insine, darmite sa ne mai angajam si pentru altii. Sa nu uitam ca "ne mantuim mantuind", ca viata noastra este un dar de la Dumnezeu, care, la randul nostru, trebuie sa-l daruim aproapelui ("dar din dar se face rai") si ca, in fapt, Dumnezeu ne da mantuirea, tot ca un dar.
• Sa nu mai spunem ca trebuie sa ne straduim doar pentru a ne mantui familia: este usor sa iubesti pe cine te iubeste; nu crezi ca ti-ai ales, din comoditate, o cruce prea mica, o cruciulita!? Familia este o mica biserica, dar tu faci parte dintr-o comunitate mai mare si dintr-un neam, fata de care esti dator! Fiecaruia ii este dat un dar special (talant) pentru a fi de folos tuturor (1Pt.4, 10);
• Sa nu mai spunem ca ajunge doar rugaciunea, daca nu avem roadele ei (dragostea, smerenia… ), daca nu avem roadele unei rugaciuni adevarate, mantuitoare: "Degeaba spuneti "Doamne, Doamne…" daca nu faceti ce va spun Eu" (Lc.6, 46; Mt.7, 21). Nu-l putem ruga pe Dumnezeu sa le faca pe toate in locul nostru.

Parohii si manastiri misionare

Sa cautam deci faptele credintei, fara de care suntem morti sufleteste, suntem crestini doar cu numele. In toate aceste actiuni sa nu uitam ca parohia este centrul de greutate al Bisericii. In jurul ei trebuie facute toate aceste actiuni. Parohiile sa fie centrele de cristalizare ale planurilor si actiunilor noastre. De aceea, primul lucru care trebuie facut este descoperirea preotilor care vor din inima sa faca ceva. De asemenea, trebuie trezita (in inima celorlalti preoti si a membrilor consiliilor parohiale) constiinta faptului ca, in aceasta lume corupta, se pot face totusi multe fapte bune si chiar noi, crestinii, suntem chemati sa le facem, caci "a fi crestini inseamna a fi misionari". Iar cand spunem crestini, ne referim nu numai la preoti si calugari, ci mai ales la credinciosii mireni, caci, ne spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "A nu se ingriji cineva de mantuirea celorlalti oameni, nu este un pacat mic, ci aceasta merita o pedeapsa aspra si neinlaturata, cum s-a intamplat robului aceluia din Evanghelie care a ingropat talantul sau in pamant… Caci la ce foloseste lumina, daca ea nu poate sluji celor ce sed in intuneric? Si la ce foloseste un crestin, daca el nu castiga pe nimeni la fapta cea buna?… Teme-te de patania celui dintai care a zis aceasta vorba: "au doara sunt eu pazitorul fratelui meu?" (Fac.4, 9)… Eu va vorbesc in public, dar si voi, fiecare in particular, sa ia in mainile sale mantuirea aproapelui… Nu aruncati totul asupra noastra! Sunteti oi cuvantatoare si nu necuvantatoare"
La randul lor, preotii trebuie sa-si schimbe atitudinea fata de asociatiile religioase (misionarismul laic), sa colaboreze cu ele, caci ele fac munca de diaconie pe care parohiile au uitat in ultimii 50 de ani sa o mai faca (din cauza regimului comunist si pentru ca parohiile nu mai au diaconi). Cercurile misionare si Asociatiile sunt prevazute in statutul Bisericii Ortodoxe Romane si ele au rolul de a face cunoscuta si a apara Ortodoxia, de a sprijini actiunile preotului si ale Bisericii in general. Ele trebuie sa fie centrate pe Euharistie si sa fie sub ascultarea Episcopului. Membrii fiecarui grup initiator este bine (pentru unitatea grupului) sa se intalneasca o data pe saptamana la o anumita biserica (la vecernie sau la liturghia de duminica), unde, dupa slujba, sa discute problemele. Fiecare grup este bine sa fie patronat de o manastire, prin spiritul ei, prin calugarii ei, sau printr-o personalitate din manastire. De asemenea, trebuie descoperite acele manastiri care (prin staretii si duhovnicii lor) doresc sa sprijine activitatile misionare prin servicii religioase, cazare, masa si implicare in realizarea activitatilor.

*

Ofensiva globalizarii a impus valorile pietei financiare in detrimentul tuturor celorlalte valori (politice, culturale, morale, spirituale). Ele conduc destinele statelor, functionarea mass-media, a scolii si chiar a familiei. Relatiile "intre cetateni" si "dintre putere si cetateni", tind sa se reduca la o relatie pur financiara. Pentru refacerea sau construirea de noi relatii (relatii bazate nu numai pe calcule si interese, ci si pe sentimente: iubirea aproapelui si a neamului) este nevoie de actiuni si fapte care, prin puterea lor, sa castige inimile oamenilor si astfel sa influenteze si activitatea partidelor, primariilor, parlamentului si guvernului, mass-mediei, scolii si vietii familiale.
Rugul Aprins arde mocnit, dar si focul iadului la fel. Depinde si de noi daca tara si lumea va fi curatata de pacate in focul razboiului sau in flacarile Duhului Sfant. Trebuie pus accentul pe traire, pe fapta buna crestina. O scanteie mica, cu ajutorul lui Dumnezeu si prin mijlocirea Maicii Domnului, va aprinde un foc dumnezeiesc mare. Altfel, micile scantei duhovnicesti vor fi stinse de potopul pacatelor, adus de vrajmasii nostri.

Concret, este nevoie de:

1. Un plan de actiune cu aceste activitati (acest plan se stabileste de fiecare initiator/grup initiator in parte, functie de necesitatile comunitatii / parohiei si de resursele umane disponibile);
2. Crearea si tiparirea de ghiduri/manuale si pregatirea de cursuri de informare/instruire pentru activitatile mai complicate sau/si care trebuie sa respecte niste normative legale mai complicate;
3. Crearea si gestionarea unui Fond de Misiune Crestina, pentru a putea finanta aceste activitati (prin intermediul unui Centru Misionar Ortodox);
4. Colaboratorii si sponsorii care vor sa se implice in aceste actiuni: ierarhi, preoti, monahi, credinciosi, seminaristi, studenti, redactori, editori, asistenti sociali, medici, oameni de cultura si stiinta, oameni politici si oamenii de afaceri, conducatori de firme, intreprinderi si institutii, etc.

Pe toti cei care aderati la aceste idei si doriti copiilor vostri sa traiasca intr-o Romanie mai crestin-ortodoxa (mai spirituala, mai curata si mai luminata), ii rugam:
- daca doresc sa faca fapte bune, sa intocmeasca un plan de actiuni si sa inceapa a-l realiza;
- daca au experienta intr-un anumit domeniu, sa intocmeasca ghiduri, manuale, cursuri si sa le trimita pe adresa: API - Editura Agaton, OP 1 CP10, 505200 Fagaras, jud. Brasov, pentru a le tipari si difuza la cei ce doresc sa faca ceva dar le lipseste metodologia si documentatia;
- daca au posibilitati financiare, ii rugam sa ne informeze ce activitati ar dori sa sprijine, atunci cand va fi nevoie; in cadrul Asociatiei Pentru Isihasm s-a infiintat un Centru Misionar Ortodox "Rugul Aprins" , prin care se va realiza si colectarea de fonduri de la sponsori si donatori, care sa fie puse la dispozitia asociatiilor si cercurilor misionare, pentru realizarea proiectelor de misiune crestina.

Dumnezeu sa ne ajute!

Acest apel este initiativa:
- Manastirea Rarau - Ierod. Cleopa Paraschiv (la Manastirea Rarau a fost staret parintele Daniil Tudor, intemeietorul "Rugului Aprins");
- Asociatia Pentru Isihasm - Ioan Cismileanu si George Cabas;

2) Practica Isihasta este "Cautarea de TAINA a CHIPULUI Omului", care sa devina DAR VIU pe ALTARUL dintre Lume si DUMNEZEU.

3) Omul în Rai, era la RASCRUCEA dintre Lume-Pomul mortii si DUMNEZEU POMUL VIETII HOTARUL de ALTAR, unde Omul sa faca ALEGEREA VESNICIEI, ca Adam în Rai era nemuritor dar nu avea VESNICIA-Isihia-ODIHNA-Linistea Împlinita.

4) Mistica înseamna Mister-TAINA si Omul nu este nici Lume, nici DIVINITATE, ci TAINA-Misterul DINTRE Lume si DUMNEZEU.

5) Asa, nu cauta TAINA-Mistica nici în Lume, nici în DUMNEZEU, ci ÎNTRE, pe ALTARUL de TAINA, unde este ÎNTÂLNIREA prin Om a Lumii cu DUMNEZEU.

6) Omul trebuie sa se recunoasca pe Sine, ca Faptura, ca nu este DIVIN în Sine, ci are MENIREA de a "Face Lumea DAR", ca DUMNEZEU sa VINA sa-l PRIMEASCA.

7) Omul nu poate INTRA în DIVIN ca se mistuie, de aceea face ALTAR-LOC, ca nici în Om nu poate Intra DIVINUL, ca de asemenea îl mistuie, si doar la HOTARUL dintre Lume si DIVIN este "LOCUL ÎNTÂLNIRII si Deschiderii VESNICIEI".

8. În Om este PECETEA CHIPULUI Lui DUMNEZEU dar ÎNTÂLNIREA cu DUMNEZEU este doar la HOTARUL de TAINA.

10. Cum sa STAI între Lume si DUMNEZEU, iata Practica Isihasta.

11) A STA între Lume si DUMNEZEU înseamna ÎNCHINAREA Proprie; descopera Taina ÎNCHINARII si vei descoperi Practica Isihasta.

12) Omul nu este nici "dreapta nici stânga" ci este ÎNTRE, ca o CRUCIFICARE-ÎNTRETAIERE, încât zisa Libertate a Omului este acest ÎNTRE, de a nu se cadea în robia Lumii si mistuirea în DIVIN, pentru ca o Libertate doar de dreapta sau de stânga este insuficienta si falsa, doar Libertatea de ambele este Întreaga si Adevarata.

13) Aici cad Îngerii si Omul în pacat.

14) Începe sa Practici ÎNCHINAREA.

15) Sfintii stateau cu bratele întinse sub forma de CRUCE, sau se ÎNCHINAU cu Mâna, de la câteva sute si mii si pe o durata de ore si zile chiar.

16) Începe si tu progresiv si cât mai mult, chiar fortându-te; fa zeci, sute sau mii de ÎNCHINARI zilnic.

17) Pare ceva "formal", dar la început este ca o zidire de ALTAR din pietre si pamânt, ce mai târziu va deveni LOC SFÂNT.

18) ÎNCHINAREA are de la sine un Miracol, ca te Tine în acel TAINIC ÎNTRE Lume si DUMNEZEU, ce îti trezeste CONSTIINTA de ALEGERE SFÂNTA, ce nu este nici în caderea lumii, nici în "demonismul" de a te autodiviniza.

19) Adam în Rai nu s-a ÎNCHINAT si asa nu si-a descoperit MENIREA-CHIPUL, de ÎNTRE - ALTAR dintre Lume si DIVIN.

20) Îngerii ce nu s-au mai ÎNCHINAT, s-au facut demoni; Omul ce nu s-a ÎNCHINAT, a început sa manânce-consume Pomul lumii.

21) Omul Vorbea în Rai cu DUMNEZEU, dar nu se ÎNCHINA Lui, ca ÎNCHINAREA trebuia s-o faca Liber si direct Omul, ca Propriu CHIP, ca DUMNEZEU nu o Cere, dar o PRIMESTE ca pe un DAR.

22) Fa prima DARUIRE Lui DUMNEZEU; ÎNCHINA-te Lui, iata începutul Practicii Isihaste.

23) Urmeaza NUMIREA de TAINA, la HOTARUL-ALTAR; Omul are în Sine si Numirea Lumii si NUMIREA Lui DUMNEZEU; ambele NUMIRI trebuiesc PUSE ca DAR pe ALTAR.

24) Trebuia ca Omul de Rai sa DESCOPERE NUMELE de UNIRE Lume-DUMNEZEU, ce se ÎMPLINESTE în NUMELE FIULUI Lui DUMNEZEU ce Se ÎNTRUPEAZA, ca DUMNEZEU-OM si Om-DUMNEZEU.

25) CHIPUL Omului din Rai era o Prefigurare a FIULUI Lui DUMNEZEU, ce poate ADUCE DARUL ÎNTREG la ALTARUL dintre Lume si DUMNEZEU.

26) Iata Isihasmul Biblic, CHIPUL Lui HRISTOS, Gasirea CHIPULUI Omului.

27) Începe cu ÎNCHINAREA, Pregatirea ALTARULUI, Descopera-ti Propriul CHIP în Oglindirea NUMELUI Lui IISUS HRISTOS si asa persista în Practica Isihasta cu acestea, zilnic si noaptea de poti.

28) Fa cât mai mult ÎNCHINARI, OPRESTE-te la HOTARUL ÎNCHINARII si cu Ochii Trupului si ai Mintii Sufletului Priveste la DARUL NUMELUI Lui IISUS HRISTOS si STAI cel mai mult în ÎNCHINARE Fata de CHIVOTUL NUMELUI de TAINA.

29) Trebuie sa ajungi ca ÎNCHINAREA însasi sa PRONUNTE NUMELE si NUMELE sa ÎNVAPAIEZE cu HAR DUMNEZEIESC ÎNCHINAREA, pâna ajungi sa STAI si Nemiscat ca într-o ICOANA.

30) De-abia acum, dupa ÎNCHINARE si NUMIRE, va începe si TAINA VORBIRII Mistice, ce este propriu-zis RUGACIUNEA Isihasta.

31) Nu se poate trece direct la RUGACIUNEA Isihasta, decât dupa ÎNCHINARE si NUMIRE, ca doar prin acestea DARUL ÎNCHINARII si NUMIRII Se pot PREFACE în ÎNTÂLNIRE-RUGACIUNE Isihasta.

32) Fa ÎNCHINAREA cu Mintea, cu trupul, cu toata Fiinta, mergând, stând, lucrând. si NUMIREA de asemenea, pâna devine o CONSTIINTA Permanenta

33) Adam în Rai nu a ADUS Lumea la ALTARUL ÎNCHINARII, unde se PREGATEA TAINA ÎNTRUPARII FIULUI Lui DUMNEZEU.

34) Adam în Rai nu avea NUMIREA, ca FIUL DIVIN înca nu se ÎNTRUPASE în CHIPUL Omului, si asa Adam trebuia sa ASTEPTE în ÎNCHINARE cu DARUL Lumii în OFERIREA SFÂNTA.

35) Adam însa nu DUCE Lumea la ALTARUL ÎNCHINARII, ci o "manânca el" si asa pacatuieste "mâncând din Pomul mortii"

36) Iata de ce, Practica Isihasta, are datorita pacatului, si Treapta: POSTULUI - a "nu mânca" din cele ale Lumii si a le Aduce mai întâi la ALTARUL ÎNCHINARII.

37) Mai este înca o traditie, ca sa nu se manânce nimic, pâna nu se duce la ALTAR un DAR din acestea.

38) Omul se afunda în "robia celor Lumesti", ce înseamna placerea-mâncarea, auto-satisfactia, despartita si de DUMNEZEU.

39) Omul îsi distruge MENIREA SACRA-CHIPUL de Om si cade în "întunericul mortii".

40) Omul însa poate sa iasa totusi din "groapa pacatului", prin Revenirea la Starea de Rai: "sa nu manânce din "Pomul Oprit"".

41) Începe si tu Practica de a nu mai "mânca" din Pomul mortii.

42) Este greu, ca în tine sunt toate placerile pacatului, ce s-au "memorat" pâna în strafunduri.

43) OPRESTE orice placere a celor Lumesti, si toate ale Lumii du-le pe ALTARUL ÎNCHINARII; orice chip al Lumii ÎNCHINA-l mai întâi, pe ALTAR.

44) "Pacatul mâncarii oprite" a adus "omorârea", de aceea Postul este sa nu mai manânci în zilele de Post nimic omorât; Pâine cu Fructe si zarzavaturi; sofisticarea "bucatariei" fiind urmarile împatimirii autoplacerii.

45) Asceza Postului este o Mare TAINA a Misticii, ca Postul nu este simpla "interdictie a mâncarii", ci ÎNCHINAREA de DARUIRE a Lumii pe ALTARUL Cel SFÂNT.

46) Cine nu Transfigureaza Postul cu DARUIREA, face un "post în gol de SACRALITATE", de unde diferenta neta între un "regim alimentar" si postul Mistic si Posturile Ritualice.

47) Iata Primele Trei TREPTE ale Practicii Isihaste: ÎNCHINAREA, DARUIREA, Postul.

48) Urmeaza alte Trei TREPTE: RUGACIUNEA, ÎNTÂLNIREA, PREFACEREA.

49) Cursurile de Mistica vorbesc de:
Purificare, Iluminare, Unire, fiecare cu un complex propriu, adesea complicat.
(Vedeti Scrierile Filocalice al Sf. Parinti)

50) Datorita pacatului, Treapta Întâia, poate fi considerata ca: Purificarea, curatirea, pocainta.

51) TREAPTA a Doua este doar a celor ce cauta si vor cu adevarat Practica Isihasta.

52) În treapta Întâia, ÎNCHINAREA cu NUMIREA se considera Rugaciunea, dar RUGACIUNEA propriu-zisa peste acestea începe.

53) ÎNCHINAREA si NUMIREA sunt Activ de a Intra în TAINA RUGACIUNII, de aceea trebuiesc facute.

54) RUGACIUNEA este RITUAL si RITUALUL este LEGAMÂNT-JURAMÂNT si LEGAMÂNTUL este PREFACERE reciproca.

55) În RUGACIUNE se continua si se Pastreaza ÎNCHINAREA si NUMIREA, dar acestea Intra într-o CONSACRARE de LEGAMÂNT-JURAMÂNT între tine si DUMNEZEU, ce Aduce ÎNTÂLNIREA cu PREFACEREA.

56) RITUALUL Aduce FATA în FATA DIVINUL si Lumea, între care se Stabileste un LEGAMÂNTZ-JURAMÂNT.

57) Înfricosator este LEGAMÂNTUL-JURAMÂNT între tine si DUMNEZEU; vai si amar de cel ce calca acest LEGAMÂNT.

58) ÎNCHINAREA si NUMIREA nu mai sunt în "gol" de ÎNTÂLNIRE, ci în "JURAMÂNT" de a STA real si faptic FATA în FATA.

59) Indiferent ca faci cu Trupul sau cu Mintea si Duhul, RITUALUL RUGACIUNII, nu se mai poate desface sau rupe, intrând într-o "robie fericita" a SACRALITATII.

60) LEGAMÂNTUL Mistic se face zisa "nebunie mistica", Consacrarea acesteia fiind "Fecioria mistica".

61) Misticile vorbesc de "Nunta mistica", care la multi cade în "false autodesfrânari".

62) Biblic Crestin, CHIPUL NUNTII Mistice este CHIPUL FIULUI-MIRELE-FECIORUL DIVINO-Lume.

63) Iata înca o MARE TAINA a Practicii Isihaste: nimeni nu poate face RUGACIUNEA Mistica, decât în "CHIPUL de FIU-MIRE-FECIOR(A); nimeni nu poate STA în FATA Lui DUMNEZEU TATAL decât CHIPUL FIULUI Sau.

64) De aici traditia ca RITUALUL Mistic nu-l poate face nimeni, decât cei CONSACRATI-FIII Lui DUMNEZEU (Preotii, monahii, Ascetii).

65) De aici si traditia Isihasta ca cei ce se dedicau RUGACIUNII Isihaste, trebuiau sa primeasca o "Consacrare-BINECU-VÂNTARE de Filiatie Mistica" de la un Povatuitor Mistic (Duhovnicia mistica).

66) De aici, CHIPUL RUGACIUNII Isihaste ca CHIPUL de FIU al Lui HRISTOS, ICOANA-ARHEMODELUL Accesibilitatii RUGACIUNII.

67) Misticile antice metafizice si cele oculte, mai pastreaza "vagi amintiri" de RITUAL, dar golit de SACRUL LEGAMÂNTULUI de TAINA, ce prin HRISTOS devine IUBIREA DIVINA-Transfigurarea prin CHIPUL de FILIATIE.

68) Ritualul ca "jertfele antice" (mai ales cele de omorâre-sângerare) este un Ritual de Curatire-ispasire, pe când RITUALUL Crestin este fara omorâre, si ca VIUL FIULUI.

69) Iata TAINA RUGACIUNII Isihaste: Transfigurarea si PREFACEREA, ÎNDUMNEZEIREA prin CHIPUL de FIU, care totodata face si ÎNDUMNEZEIREA prin HARUL DIVIN.

70) Doar PESTE CHIPUL FIULUI poate Coborî DUHUL PREASFÂNT al TATALUI cu HARUL Cel Patrunzator.

71) Practica Isihasta, este aceasta RUIGACIUNE a CHIPULUI de FIU, ce DESCHIDE accesibilitatea PESTE HOTARUL Lumii.

72) "Iata-ma DOAMNE-PARINTELE a toate, Îmbracat în CHIPUL FIULUI TAU, VIU si Eu Faptura TA. Si STAU cu ÎNCHINARE în FATA TA, într-o Fericita OPRIRE de TAINA, în care as dori sa STAU o VESNICIE".

73) "Fac ALTARUL de TAINA din CHIPUL FIULUI TAU si Transfigurat-Prefacut si Eu în Chipul de Fiu de Creatie, iata-ma PRIMIT în FATA TA, unde nu poate Sta nimeni, decât în CHIPUL FIULUI TAU, ca Faptura nu se poate Îndumnezeii decât prin CHIPUL FIULUI PESTE care se ODIHNESTE DUHUL PREASFÂNT".

74) "RUGACIUNEA Mea de Faptura, este ALTAR-CHIP de FIU si RITUAL de a STA la HOTARUL-OPRIREA IUBIRII de FIU, ca IUBIREA este RUGACIUNEA".

75) Iata Practica Isihasta, GASIREA si ÎMPLINIREA în CHIPUL de FIU, în care si Faptura Creata trebuie sa se Îndumne-zeiasca.

76) RUGACIUNEA este VORBIREA de TAINA dintre Fiul ce se ÎNCHINA si ÎL MARTURISESTE pe TATAL IUBIREA VESNICIEI

77) Practica Isihasta este Urcarea Primei TREPTE: ÎNCHINAREA si NUMIREA CHIPULUI de FIU, ca sa se ajunga la TREPTA PREFACERII în CHIPUL de FIU, prin care DARUL CHIPULUI de FIU sa se faca RITUALUL RUGACIUNII-VORBIREA IUBIRII DUMNEZEIESTI.

78) Asa "Practica Isihasta" nu este mistica "zisei spiritualizari" a "esentializarii" Lumii, ci Mistica "iesirii din pacatul mortii, si Mistica ÎMPLINIRII CHIPULUI Omului, HOTARUL de TAINA dintre Lume si DUMNEZEU CREATORUL.

79) Omul este UNITATEA dintre Lume si DIVIN.

80) Omul, nu este produs al Naturii, ci Supra-natura, Creat din "Tarâna Lumii" si SUFLAREA Lui DUMNEZEU, ce se fac CHIPUL de Om-HOTARUL dintre Lume si DIVIN.

Omul este UNITATEA, niciodata "parte", nici doar Natura-Lume, nici doar DIVINITATE, ci ÎNTRE-ÎNTÂLNIRE (nu excludere).

81) Omul nu este "Structura de Natura Creata" si structura de Spiritualitate DIVINA (cum zic metafizicienii), ci Omul este doar ÎNTREG-CHIP de Om, HOTAR ÎNTRE Trupul Lumii si DUHUL DUMNEZEIESC.

82) Pacatul rupe ÎNTREGUL de Om într-o "Structura de Memorial", ca Trup si Suflet, ce se autodistrug reciproc.

83) Trupul si Sufletul în "gol" de CHIP ÎNTREG de Om, este o anormalitate a pacatului.

84) Mistica Isihasta nu este nici Mistica "în" Trup, nici "în" Suflet, ci doar în CHIPUL ÎNTREG de Om, CHIPUL de FIU-Asemanarea DUMNEZEIASCA.

85) Trupul pacatos trebuie sa-si Caute CHIPUL de Om si Sufletul la fel sa-si Caute CHIPUL de Om, nu în propriile "fenomene trupesti si Spirituale" (ce produc autodivinizari cu înselarile demonice).

86) Si Trupul si Sufletul au în Sine "MEMORIALUL" CHIPULUI de Om, ce se confunda adesea cu DIVINUL, de unde grija Mistica de a deosebi Duhul din Trup si din Suflet de DUHUL DUMNEZEIESC al CHIPULUI de FIU ca ÎNTREG CHIP de Om.

87) HARUL DIVIN poate "STRALUMINA" si cele Trupesti si cele Sufletesti, dar VEDEREA de DUH o poate doar CHIPUL ÎNTREG de Om, de aceea Mistica Isihasta este o Mistica ICONICA de CHIP.

88) Doar CHIPUL de Om poate LITURGHISI DARUL-PRESCUREA Lumii, ca sa se FACA TRUPUL DUMNEZEIESC al FIULUI DUMNEZEIESC.

89) Doar Mistica Biblic Crestina este Mistica LITURGICA, celelalte sunt mistici ori "premergatoare", ori de Structuri psihofizice în "gol" de CHIP (de unde panteismul si autodivinizarea în de-personalizarea Omului, pâna la "esenta" fara CHIP).

90) Rugaciunea fara CHIP, doar în "esenta Spirituala" nu este cea Isihasta, de aceea ca Isihasm, Omul îsi Cauta CHIPUL de Om-FIU, singurul ce poate STA în FATA Lui DUMNEZEU TATAL.

91) Urmeaza alte Trei TREPTE ale Practicii Isihaste: PREFACEREA EUHARISTICA, CINA Cea de TAINA, ÎMPARTASIREA.

92) Daca pâna aici, poate avea acces oricine, de aici încolo, doar cei ce au "HAINA de NUNTA", pot fi "admisi"; cine intra pe "furis si hoteste", va fi aspru pedepsit.

93) Omul ADUS ca DAR de FIU, Înaintea TATALUI DUMNEZEU, se mai PREFACE "înca odata" în TRUPUL EUHARISTIC al Lui HRISTOS, Absolutul FIU DUMNEZEIESC, care ne ASUMA si pe noi în CHIPUL Sau, ca BUTUCUL VIEI cu toate "Mladitele" Sale.

94) Atentie! Sunt Doua ÎNDUMNEZEIRI în Isihasm, Prima prin PREFACEREA în CHIPUL de FIU (ce STA înaintea TATALUI) si a Doua, PREFACEREA-ASUMAREA-UNIRE în UNICUL (BUTUCUL) FIU-HRISTOS.

95) Prima este o Îndumnezeire Personala, a DOUA este o ÎNDUMNEZEIRE Cosmica si SupraCosmica EUHARITICA, ce se face CINA cea de TAINA, Cosmica, la care Cerul si Pamântul deodata sunt, Lumea si DUMNEZEU se ÎMPARTASESC în CHIPUL VESNICIEI.

96) La aceasta Treapta, Practica Isihasta are nevoie de Duhovnic si Povatuitor iscusit, ca cine este "obraznic si fur-hot", va fi pedepsit ca Îngerii ce au devenit demoni.

97) STAI la HOTARUL "Postului si ÎNCHINARII"; STAI în RUGACIUNEA ICONICA în CHIPUL IUBIRII de FIU în FATA TATALUI, STAI o VESNICIE, si aceasta STARE-HOTAR de TAINA se va DESCHIDE si în VESNICIA EUHARISTICA, ce o face doar PREASFÂNTUL DUH prin TAINA Sa ce UNESTE TOTUL în TRUPUL UNIC al FIULUI ÎNTRUPAT, HRISTOS DUMNEZEU si Lumea deodata, fara amestecuri.

98) Nu te lasa amagit de "Sarpele demon", sa faci "magia pomului ispitirii-mortii; nici demonismul Îngerilor cazuti, al Spiritualizarii fara chip.

99) STAI la HOTARUL de TAINA dintre Lume si DUMNEZEU, STAI NEMISCAT ca într-o ICOANA, OPRESTE-te pe ALTARUL CHIPULUI IUBIRII de FIU; STAI OPRIT în însasi OPRIREA de HOTAR si prin aceasta vei TRECE în Cele de DINCOLO.

100) Practica Isihasta este Mistica OPRIRII Absolute, Isihia-Linistea-PACEA Absoluta; dar nu este "Oprirea în gol" (ca misticile metafizice), ci OPRIREA în DEPLINUL Lumii si al Lui DUMNEZEU ce se ÎNTÂLNESC si STAU ca în ICOANA în IUBIREA VESNICIEI, CHIPUL FIULUI-CHIPUL VESNICIEI.

Cu toate că Bătrânul avea atunci 95 de ani se nevoia mereu cu mărime de suflet şi mereu se îmbogăţea duhovniceşte cu toate că avea depuse multe capitaluri duhovniceşti.

Din comoditatea lumească vine nefericirea duhovnicească a monahului

Intr-o zi Bătrânul Teofilact de la Nea Schiti a văzut pe satana trecând pe la chiliile schitului cu limba scoasă, bătându-şi joc de monahi şi spunând:

- Ha, ha, ha! Călugării au lăsat rugăciunea („"Doamne Iisuse…”) şi s-au dat la grija lumească. Se ocupă cu multe treburi…

Când unii monahi au făcut instalaţia telefonică în schit, Bătrânul Teofilact l-a văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul foarte mâhnit.

Oare cum să nu se mâhnească Sfântul Ioan Botezătorul şi toţi Sfinţii Părinţi Atoniţi când unii monahi imită pe mireni în viaţa cea comodă şi nu pe Sfinţii noştri Părinţi, care s-au sfinţit nu numai pe ei, ci şi muntele cel sălbatec, Atonul, l-au sfinţit, numindu-se Sfântul Munte, iar noi astăzi ne umflam în pene că suntem aghioriţi.

Logica lumească aduce catastrofă duhovnicească

Mai demult, când un monah a adus găini în Sfântul Munte, i-a apărut Maica Domnului şi l-a certat spunându-i:

- Ai venit aici să strici Grădina mea?

De asemenea, un alt bătrân de la Sfânta Ana a adus o capră ca să bea lapte ucenicul său, că era bolnăvicios, dar capra în loc de lapte dădea sânge. A înţeles bătrânul greşeala sa, că Maica Domnului nu vrea capre în Grădina ei, şi s-a îngrijit să cumpere lapte la cutie pentru ucenicul său.

Precum vedem, mai demult Maica Domnului mustra pe pricinuitorii răului. Acum ce să mustre mai întâi, când duhul lumesc s-a înmulţit în Grădina ei! Ne rabdă ca o Mamă bună.

după OrtodoxRadio

Practic e ocazia de a auzi timbrul vocal al unuia dintre parintii contemporani care e recunoscut de multi ca si Sfantul Paisie Aghioritul. Eu am fost in Grecia si am vazut pur si simplu intr-un bazar din orasul Metamorfosis o icoana cu Cuviosul Paisie, fara aureola si fara a-i spune “Sfantul Paisie” ci “O Gherontas” adica “Staretul”. Insa faptul ca am gasit o astfel de icoana spune multe despre constiinta grecilor fata de Cuvios. In fine si eu astept cu nadejde ca aceste clipuri sa fie traduse cat de curand in romana. Probabil ca daca as fi stiut mai bine greaca as fi incercat cate ceva, insa … deocamdata ascultam vocea celui ce a povatuit atat de bine atat de multi oameni, a celui ce a experiat atatea locuri de asceza din intreaga Ortodoxie: Athos, Sinai, manastiri din Grecia etc.

Inregistrarile cu Parintele Paisie sunt facute in anul 1982

Video cu batranul Porfirie, cateva carti de-ale sfintiei sale au fost traduse si in romana

Alt batran grec tradus in romana, Efrem Katunakiotul

la o revedere cu un alt parinte

Alt batran, Iakov Tsalikis

prima parte Slujind la Biserica, Cuvantand acatistul Maicii Domnului

partea a doua la o Agapa

batranul Gherasim (nu e tradus in romana, nici prea bine cunoscut de romani)

un batran Anonim

(e interesant daca ar putea cineva sa-i traduca cuvantul sau duhovnicesc inregistrat sa vedem ce povete da)

Cuviosul Anthim, cunoscut isihast

cuvant duhovnicesc langa sfintele moaste

Teoklit Dionisiatul, cateva carti de-ale sfintiei sale au fost traduse

Cuviosul Evnemie

Sfantul Nektarie de la Eghina

un clip cu Isihasti contemporani din toata lumea (isihie = linistire)

După Theologia

Cuprins
* 1 Biografie

1.1 Anii de început

1.2 Athonit

1.3 Sfânta Ana Mică (Mikragianna)

* 2 Citate

Biografie

Anii de început

Francisc s-a născut în Paros, din părinţii Gheorghios şi Maria, în 1898. Adolescent fiind, a mers să muncească în Pireu. La douăzeci şi trei de ani, a început să citească vieţile Sfinţilor, un moment de cotitură duhovnicească pentru el. Aceste vieţi, îndeosebi cele ale nevoitorilor aspri, precum şi un vis al său, i-au stârnit dorinţa de a intra în monahism. A răspuns la această dorinţă postind şi rugându-se într-un ţinut de ţară pustiu din apropiere, şi plecând apoi la Muntele Athos.

Athonit

Viitorul Stareţ tânjea după rugăciunea neîncetată, însă avea mari necazuri - din pricină că nu putea găsi un părinte duhovnicesc şi fiindcă mulţi monahi erau nepăsători faţă de rugăciunea neîncetată.

Eram nemângâiat pentru că îmi doream atât de fierbinte să aflu ce trebuie să fac pentru a-L afla pe Dumnezeu; şi nu numai că nu-l găseam, ci nimeni nu mă ajuta câtuşi de puţin.

În toiul acestor întâmplări, însă, s-a învrednicit de a vedea Lumina Nezidită, şi a primit darul rugăciunii neîncetate.

Dintr-odată, m-am schimbat deplin şi am uitat de mine. M-am umplut de lumină în inimă, şi în afară, şi peste tot, fără să mai ştiu dacă am trup. Rugăciunea a început să se rostească de la sine în lăuntrul meu...

În această perioadă, a vieţuit în locuri izolate pentru a rosti Rugăciunea lui Iisus. În cele din urmă, s-a întâlnit cu Părintele Arsenie, care va deveni împreună-nevoitor cu dânsul, şi a aflat că împărtăşesc aceeasi dorinţă de isihie, aşa că au hotărât să găsească un Stareţ încercat. L-au găsit pe Stareţul Efrem Dogarul, şi şi-au rânduit vieţile pentru a dobândi un maxim de tăcere necesară lucrării Rugăciunii lui Iisus. Pe lângă nevoinţa şi rânduiala sa de rugăciune, Părintele Iosif mergea la răsărit într-o peşteră, unde rostea Rugăciunea lui Iisus vreme de şase ceasuri.

După moartea Stareţului Efrem Dogarul, Părinţii Iosif şi Arsenie au petrecut câteva veri perindându-se dintr-un loc în altul, în jurul vârfului Muntelui Athos, pentru a rămâne neştiuţi şi pentru a afla şi a învăţa de la călugării înduhovniciţi. Iarna, în schimb, se întorceau la coliba lor din pustia de la Sf. Vasilie. Singura lor avere erau veşmintele monahale zdrenţuite, iar Părintele Iosif mânca zece grame de pesmeţi pe zi, adăugind uneori câteva ierburi fierte. Vorbeau puţin, ca să se poată ruga mai mult. Părintele Iosif a fost, în această perioadă, atacat de demonul curviei, cu care s-a luptat vreme de opt ani, având ca arme privegherile îndelungheate şi folosind un scaun în loc de pat de dormit. În cele din urmă, Părinţii Iosif şi Arsenie au descoperit un duhovnic şi nevoitor încercat, Stareţul Daniil.

Sfânta Ana Mică (Mikragianna)

Odată cu trecerea timpului, faima lui Gheron Iosif a început să se răspândească. După ce Părintele Arsenie a cedat stăreţia care i se cuvenea în virtutea vechimii în monahism, Gheron Iosif a primit trei fraţi ca să vieţuiască împreună cu ei, alţii rămânând acolo doar pentru scurtă vreme. În 1938, căutând singurătatea, din pricina numărului crescând de monahi care îi cereau sfatul, s-a dus într-o peşteră de lângă Sfânta Ana Mică, unde obştea a ajuns să numere şapte fraţi.

După aproape 13 ani, cantitatea mare de muncă fizică necesară vieţuirii în acel loc i-a copleşit, cea mai mare parte a părinţilor îmbolnăvindu-se. Gheron Iosif a mutat obştea mai la vale, lângă mare, la Noul Schit (Nea Sketi).

Gheron Iosif a adormit întru Domnul la 15 August 1959.

Citate

A lucra rugăciunea minţii înseamnă a te sili pe tine însuţi să spui continuu rugăciunea cu gura. Fără întrerupere. La început repede; să nu aibă timp mintea să nască gânduri trecătoare. Să ai atenţia concentrată numai asupra cuvintelor : "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă". După mult timp (de rostire cu glasul) se obişnuieşte mintea şi o spune de la sine. Şi te îndulceşti de ea ca şi când ai avea miere în gură. Şi doreşti să o tot spui. Dacă o laşi, îţi pare foarte rău.

Când mintea ajunge să se obişnuiască şi să se umple - să o înveţe bine - atunci o trimite şi în inimă. Pentru că mintea ta este cea care hrăneşte sufletul. Lucrarea ei este aceea de a coborî în inimă tot ceea ce vede sau aude, fie bun, fie rău, deoarece în inimă este centrul puterii duhovniceşti şi trupeşti a omului, este tronul minţii. Deci, când cel care se roagă îşi păzeşte mintea să nu-şi imagineze nimic şi este atent numai la cerinţele rugăciunii, atunci respirând uşor, cu oarecare efort şi voinţă, o pogoară în inimă şi o ţine înlăuntru şi spune cu ritm rugăciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă". La început, spune de câteva ori rugăciunea şi respiră o dată. După aceea, când mintea se obişnuieşte să stea în inimă, spune la fiecare respiraţie o dată rugăciunea: "Doamne Iisuse Hristoase" însuflând, şi: "miluieşte-mă" răsuflând. Aceasta se face până când harul dumnezeiesc va umbri şi va lucra în suflet. După aceasta, totul este contemplaţie (vedere duhovnicească).

Rugăciunea se spune în tot locul; stând jos sau în picioare, culcat în pat sau mergând. "Neîncetat vă rugaţi, pentru toate mulţumiri" daţi, spune Apostolul. Nu numai înainte de culcare trebuie să te rogi. Este nevoie de multă strădanie. Cand oboseşti, aşează-te. Apoi iarăşi ridică-te. Să nu te ia somnul.

Toate acestea se numesc "lucrare". Tu arăţi lui Dumnezeu voinţa ta. Apoi totul depinde de Acesta, dacă îţi va da sau nu. Dumnezeu este începutul şi sfârşitul. Harul Lui lucrează totul. El este puterea mobilizatoare. Iar cum se întâmplă aceasta, cum lucrează iubirea, ştii. Trebuie să păzeşti poruncile. Când te scoli noaptea şi te rogi, când vezi un bolnav şi îţi este milă de el, când vezi pe văduvă sau pe orfan, pe bătran şi ai milă de ei, ajutându-i, atunci te iubeşte Dumnezeu. Mai întâi Acela te iubeşte şi îţi reaşează harul Său. Apoi noi dăruim din ale Sale: "ale Tale dintru ale Tale".

Dacă voieşti să-L găseşti numai prin rugăciune, să nu scoţi nici o răsuflare fără rugăciune. Să fii atent numai să nu primeşti nici un fel de năluciri. Deoarece Dumnezeu este fără formă de închipuit, fără culoare. Este mai presus de orice închipuire. Nu putem să-L comparăm cu nimic. Este prezent ca o dulce şi abia perceptibilă suflare în cugetele noastre. Starea de reculegere, de pătrundere vine când te gândeşti la cât de mult L-ai supărat pe Dumnezeu. Care este atât de milostiv, atât de plin de iubire. Care S-a răstignit şi toate le-a îndurat pentru noi. Toate acestea şi multe altele câte a suferit Domnul, dacă te gândeşti la El, îţi vor aduce starea de reculegere duhovnicească. Dacă vei putea să spui rugăciunea neîncetat şi cu voce, în două-trei luni o vei deprinde. Şi te va umbri harul şi te va răcori binefăcător. Numai să poţi să o spui cu voce şi fără întrerupere. Când o va prelua mintea, atunci vei înceta să o mai spui cu gura. Şi iarăşi, dacă mintea o lasă, începe de la sine a o spune gura. Toată strădania este trebuincioasă atunci când o spui cu gura, până când se va deprinde, la început. Apoi, în toţi anii vieţii tale, o vei spune cu mintea fără osteneală.

Aşa că: nu vrei sa pătimeşti? Înseamnă că nu vrei să urci. Dacă cineva nu vrea să îndure necazurile, atunci să nu îndrăznească să ceară har de la Dumnezeu. De aceea ţi-a luat harul, pentru a deveni înţelept. Va veni din nou. Nu te va lăsa. Este rânduiala lui Dumnezeu. Dar iarăşi va pleca. Şi iarăşi va veni. Este de ajuns să nu încetezi a-l cere, până când te va arăta desăvârşit.

"Dar înainte de orice altceva", spuse bătrânul cel sfânt, "roagă-te cu osârdie Domnului, ca să-ţi poată deschide porţile Luminii. Nimeni nu poate să înţeleagă Adevărul, dacă nu i se dăruieşte înţelegerea de către Dumnezeu Însuşi, Care a descoperit-o fiecăruia dintre cei ce L-au căutat cu rugăciune şi dragoste."

De la OrthodoxWiki

Daniil Sihastrul avea o extraordinară capacitate de concentrare intelectuală în meditaţa lui asupra evenimentelor lumii, precum şi asupra fenomenelor naturii. Ştim acum că  domnul nostru Ştefan cel Mare (1433 - 1504), precum  şi  anahoretul Daniil, trăiau în timpul de început al  “mini - epocii glaciare”  declanşată de forţele geofizice şi de fluctuaţiile astronomice naturale în orbita Pământului,  --ceea ce se cheamă în termeni academici actuali fenomenul Milankovici--,  pe la anul 1440,  şi încheiată  pe la 1850.  Practic domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu prima fază  a acestei răciri a Europei. Este foarte posibil că această circumstanţă i - a favorizat victoriile în multe dintre campaniile militare, bineînţeles deciziile voievodului fiind luate cu ajutorul  sfaturilor bune rezultate din meditaţia isihastului. Schimbările rapide în mediu au dus la creşterea ponderii zonelor mlăştinoase în Moldova, de asemenea la o creştere a numărului de zile cu ceaţă. Turcii se bazau pe o meteorologie şi o cartografie militară construite cu informaţii mai vechi, dinaintea instalării acestei epoci de răcire, şi nu aveau o cunoaştere prea bună a noilor realităţi ambientale din teren.Titus Filipas

Traducere din limba rusă de Arhimandrit PAULIN LECCA

CUVÂNT ÎNAINTE

Cu ajutorul lui Dumnezeu prezentăm iubitorilor de literatură duhovnicească într-o nouă ediţie traducerea Mărturisirilor sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus făcută de Arhimandritul Paulin Lecca, trecut de curând la cele veşnice.

Pelerinul rus este istoria exemplară a unui creştin care începe prin a se întreba, plin de uimire, cum poate omul să se roage „neîncetat", potrivit îndemnului Apostolului, şi care, pornind în căutarea răspunsului, ajunge, din marea milostivire a lui Dumnezeu, să dobândească lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus şi să descopere astfel că, într-adevăr, împărăţia lui Dumnezeu se află înăuntrul nostru (Lc. 17, 21).

Într-o formă directă şi convingătoare i se propune creştinului doritor de desăvârşire o cale de urmat, care, deşi simplă, se bazează pe adânci adevăruri dogmatice. Această carte este, de altfel, citată în tratatul de Teologie morală ortodoxă al Părintelui Stăniloae, arătându-se că: „După cărticica aceasta, toată dezvoltarea vieţii duhovniceşti, de la începuturile ei până pe cele mai înalte trepte, se face pe firul rugăciunii lui Iisus. Viaţa duhovnicească începe cu rostirea orală în scurte răstimpuri a acestei rugăciuni, adâncindu-se şi purificându-se pe măsură ce rugăciunea lui Iisus se rosteşte mai des, mai interiorizat şi mai de la sine" (Teologia morală ortodoxă, vol. 3, p. 233).

Pelerinul rus, ca şi Calea asceţilor, de pildă, face parte din acele „mici" cărţi mari care, pornite din inimă, merg la inima omului, spunându-i răspicat şi limpede: „De voieşti să-ţi mantuieşti sufletul şi să câştigi viaţa veşnică, ieşi din toropeală, fă-ţi semnul crucii şi spune: Învredniceşte-mă, Doamne, să pun bun început, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!"

Editorul, 1998

CUPRINS

Cuvânt înainte

Povestirea întâi

Povestirea a doua

Povestirea a treia

Povestirea a patra

Povestirea a cincea

Povestirea a şasea

Povestirea a şaptea

POVESTIREA ÎNTÂI

Din mila lui Dumnezeu sunt creştin, după fapte, un mare păcătos, iar după starea socială, un pelerin fără adăpost, care umblă din loc în loc. Toată averea mea este o traistă cu posmagi, iar în sân am Sfânta Biblie. Asta-i tot ce am.

În săptămâna a 32-a după Rusalii, am ajuns la biserică, să mă rog. Se citea Apostolul, din Epistola către Tesaloniceni, în care se spune: „Rugaţi-vă neîncetat!" (I Tes. 5, 17). Aceste cuvinte s-au întipărit în chip deosebit în mintea mea şi am început să mă gândesc cum s-ar putea să te rogi neîncetat, când fiecare om are neapărat nevoie să se îndeletnicească şi cu alte treburi pentru a se putea întreţine. Am cercetat Biblia şi am văzut acolo cu ochii mei cuvintele pe care le-am auzit, şi anume că trebuie să ne rugăm neîncetat, să ne rugăm în orice vreme în Duhul (Efes. 6, 18), să ridicăm mâinile la rugăciune în orice loc (I Tim. 2, 8). M-am tot gândit, dar n-am putut înţelege.

Ce-aş putea face? mă gândeam. Unde să găsesc explicaţia? Cine ar putea să-mi tâlcuiască aceste texte? Voi umbla pe la biserici, acolo unde marii predicatori vestesc cuvântul Domnului, poate voi auzi cuvinte de înţelepciune. Şi am plecat... Am auzit frumoase predici despre rugăciune. Dar nu erau decât învăţături despre rugăciune în general: ce este rugăciunea, cât este de necesar să ne rugăm, care sunt roadele rugăciunii; însă despre felul cum se poate propăşi în rugăciune nu vorbea nimeni. Am auzit şi o predică despre rugăciunea făcută în Duh şi despre rugăciunea neîncetată, dar cum se poate ajunge la o asemenea rugăciune nu se spunea. Astfel, ascultarea predicilor nu m-a luminat după cum doream. Rămânând nelămurit despre felul în care te poţi ruga neîncetat, am renunţat la predicile de obşte, hotărându-mă să caut cu ajutorul lui Dumnezeu un povăţuitor încercat şi cunoscător, care să-mi tâlcuiască ce înseamnă rugăciunea neîncetată.

Am rătăcit multă vreme prin felurite locuri. Citeam mereu Biblia şi mă întrebam cum să fac să găsesc vreun povăţuitor duhovnicesc sau un îndrumător cu evlavie şi experienţă. Mi s-a spus că în cutare sat trăieşte de multă vreme un moşier care îşi caută mântuirea; are chiar în casa lui o biserică, nu pleacă niciodată de pe moşie, se roagă mereu lui Dumnezeu şi citeşte neîncetat cărţi mântuitoare de suflet.

Auzind aceasta, n-am plecat mai departe, ci am alergat în satul în care mi s-a spus. Am ajuns şi l-am întâlnit pe moşier.

- Ce te aduce la mine? m-a întrebat el.

- Am auzit că sunteţi un om înţelept, rugător lui Dumnezeu. De aceea, am venit să-mi tâlcuiţi cele spuse de Apostolul: „Rugaţi-vă neîncetat". Aş dori să-mi arătaţi cum aş putea să mă rog şi eu neîncetat. Nu pot înţelege deloc.

Stăpânul tăcu un timp, mă privi stăruitor şi-mi zise:

- Rugăciunea lăuntrică neîncetată este o năzuinţă necurmată a duhului către Dumnezeu. Pentru ca să izbuteşti în această dulce îndeletnicire, trebuie să-L rogi mai des pe Domnul, ca El să te înveţe cum să te rogi neîncetat. Roagă-te mai mult şi mai stăruitor, iar rugăciunea îţi va descoperi singură în ce chip poate ajunge neîncetată, însă pentru aceasta este nevoie de timp.

Spunându-mi aceste cuvinte, el porunci să mi se dea de mâncare, apoi îmi dădu bani de drum şi mă conduse, nespunându-mi nimic altceva.

Am pornit din nou la drum. M-am tot gândit, am tot citit, am tot cugetat la ceea ce mi-a spus boierul şi, cu toate acestea, n-am putut pricepe; aveam însă o mare dorinţă să înţeleg, încât nici noaptea nu mai dormeam.

După ce am străbătut vreo două sute de verste, am intrat într-un mare oraş, unde am văzut o mănăstire. Oprindu-mă la un han, am auzit că stareţul acelei mănăstiri e om de rugăciune şi primitor de străini. M-am dus la el. M-a primit cu bucurie, m-a poftit să şed şi a început să mă ospăteze.

- Sfinţite Părinte, spusei, nu duc lipsă de nimic. Aş vrea numai să-mi daţi un sfat: cum să mă mântuiesc.

- Ei, cum să te mântuieşti! Trăieşte după porunci, roagă-te lui Dumnezeu şi aşa te vei mântui.

- Am auzit că trebuie să te rogi neîncetat, dar nu ştiu cum se poate aceasta şi nici nu pot pricepe ce înseamnă „rugăciune neîncetată". Vă rog, părinte, explicaţi-mi!

- Nu ştiu, iubite frate, să-ţi explic. Însă am o cărticică, poate acolo se arată.

Şi a scos învăţătura duhovnicească despre omul lăuntric a Sfântului Dimitrie.

- Uite, citeşte această pagină!

Am început să citesc: „Cuvintele Apostolului - rugaţi-vă neîncetat - trebuie înţelese în sensul unei rugăciuni făcute cu mintea, căci mintea poate fi întotdeauna adâncită în Dumnezeu, rugându-I-se neîncetat."

- Tâlcuiţi-mi acest lucru, cum poate fi mintea întotdeauna „adâncită în Dumnezeu", fără să se risipească, „rugându-se neîncetat"?

- Aceasta se descoperă numai aceluia căruia vrea Dumnezeu.

Şi nu mi-a tâlcuit.

A doua zi dimineaţa, mulţumindu-i pentru călduroasa lui primire, am pornit mai departe la drum, fără să ştiu încotro. Mă necăjeam că nu înţeleg şi, ca mângâiere, citeam din Sfânta Scriptură. Am mers aşa vreo cinci zile pe drumul mare.

În sfârşit, într-o seară, m-a ajuns din urmă un bătrân, care, după înfăţişare, părea să fie duhovnic. La întrebarea mea, mi-a spus că e schimonah într-o sihăstrie ce se afla la vreo zece verste distanţă şi m-a invitat la schitul lor.

- La noi, zise, îi primim pe pelerini, îi odihnim şi îi hrănim dimpreună cu închinătorii, în casa de oaspeţi.

Mie nu-mi venea să mă duc şi i-am răspuns că nu odihnă caut, ci îndrumări duhovniceşti.

- Dar ce fel de îndrumări cauţi? Vino oricum la noi. Avem duhovnici încercaţi, care îţi vor da hrană duhovnicească şi te pot îndruma pe calea adevărului, în lumina cuvântului lui Dumnezeu şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi.

- Părinte, cu aproape un an în urmă, fiind la Liturghie, am auzit citindu-se din Apostol următoarea poruncă: „Rugaţi-vă neîncetat." Neînţelegând aceste cuvinte, am început să citesc Sfânta Scriptură şi, în multe locuri, am găsit porunca lui Dumnezeu de a ne ruga neîncetat, în orice vreme, în orice loc, nu numai în timpul oricărei îndeletniciri, nu numai în stare de veghe, ci chiar şi în somn. „De dormit dormeam, dar inima-mi veghea" (Cânt. Cânt. 5, 2). Toate acestea m-au mirat foarte mult si n-am putut înţelege cum se pot împlini. În mine s-au trezit o mare dorinţă şi curiozitate. Nici zi, nici noapte, nu-mi ieşeau din minte aceste cuvinte şi am început să umblu pe la biserici, să ascult predici despre rugăciune. N-am găsit nicăieri vreo îndrumare, cum trebuie să te rogi neîncetat. In toate nu se vorbea decât despre pregătirea pentru rugăciune sau despre roadele ei şi cele asemenea, fără să mă înveţe cum să mă rog neîncetat şi ce înseamnă o asemenea rugăciune. Adeseori citeam Biblia şi, cu ajutorul ei, verificam cele auzite. Totuşi, nu aflam cele ce doream să le cunosc şi astfel am rămas până acum nedumerit şi neliniştit.

Bătrânul îşi făcu cruce şi începu să vorbească astfel:

- Mulţumeşte lui Dumnezeu, iubite frate, pentru descoperirea ce ţi s-a dat, împreună cu dorul de neînfrânt spre cunoaşterea neîncetatei rugăciuni lăuntrice. Cunoaşte în această descoperire chemarea lui Dumnezeu şi linişteşte-te, încredinţându-te că până acum s-a făcut o încercare a voii tale, ca să cunoşti glasul lui Dumnezeu şi să înţelegi că înţelepciunea acestei lumi şi cunoştinţele din afară nu-ţi pot aduce lumina cerească, rugăciunea neîncetată lăuntrică. Dimpotrivă, din sărăcia duhului şi prin experienţa lucrătoare se dobândeşte aceasta, în simplitatea inimii. De aceea, nu este de mirare că n-ai putut să auzi ceva în legătură cu lucrarea esenţială a rugăciunii şi nici să cunoşti cum poţi ajunge la această neîncetată lucrare. Căci, deşi se predică mult despre rugăciune şi se găsesc multe învăţături privitoare la ea în cărţile unor feluriţi autori, pentru că toate aceste cugetări sunt întemeiate în cea mai mare parte pe vederile minţii, pe închipuirile raţiunii naturale, iar nu pe experienţe lucrătoare, aceşti scriitori învaţă mai mult despre cele ce însoţesc rugăciunea, iar nu despre esenţa însăşi a rugăciunii. Unul vorbeşte foarte frumos despre necesitatea rugăciunii, altul despre puterea şi binefacerile ei, altul despre mijloacele ce duc la desăvârşirea rugăciunii, absolut necesare pentru rugăciune, cum sunt: osârdia, luarea-aminte, căldura inimii, curăţia gândului, împăcarea cu vrăjmaşii, smerenia şi celelalte. Dar cu privire la ce este rugăciunea şi cum trebuie să te rogi, deşi sunt cele mai necesare de aflat, se găsesc foarte rar lămuririle la predicatorii de azi. Ele cu adevărat sunt mai greu de înţeles şi cer o cunoştinţă tainică, alta decât învăţătura care se predă în şcoli. Iar lucrul cel mai grav este că deşartă înţelepciune a acestei lumi se sileşte să măsoare cele dumnezeieşti cu măsură omenească. Mulţi judecă pe deplin greşit crezând că mijloacele pregătitoare şi nevoinţele înlesnesc rugăciunea. Rugăciunea este aceea care naşte nevoinţele şi toate virtuţile. Aceştia iau drept mijloace şi ajutoare în lucrarea rugăciunii roadele sau urmările rugăciunii, şi prin aceasta înjosesc pe nedrept puterea rugăciunii. Aceasta este cu desăvârşire potrivnic Sfintei Scripturi. Căci Apostolul Pavel învaţă despre rugăciune astfel: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi rugăciuni" (I Tim. 2, 1). Aici, prima învăţătură din cuvintele Apostolului este că el pune lucrarea rugăciunii înaintea tuturor celorlalte. Sunt multe lucruri bune care se cer unui creştin, dar lucrarea rugăciunii trebuie să fie înaintea tuturor, pentru că fără aceasta nu se poate săvârşi nici un alt lucru bun. Fără rugăciune nu se poate găsi calea spre Domnul, nici nu poţi înţelege adevărul, nici să-ţi răstigneşti trupul cu patimile şi cu poftele, nici să-ţi luminezi inima cu lumina lui Hristos şi să te uneşti cu El. Atât desăvârşirea, cât şi dreapta săvârşire a rugăciunii depăşesc puterile noastre, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie" (Rom. 8, 26). Ca urmare, numai deasa repetare a rugăciunii este lăsată la propriile noastre puteri, ca un mijloc pentru a dobândi rugăciunea curată, care este maica tuturor bunătăţilor duhovniceşti. „Dobândeşte-o pe maică, şi ea îţi va aduce copiii", spune Sfântul Isaac Sirul. Învaţă-te să agoniseşti mai întâi rugăciunea, şi vei împlini uşor faptele bune. Tocmai despre aceasta nu se vorbeşte, căci sunt prea puţini cei ce cunosc învăţăturile tainice ale Sfinţilor Părinţi şi le practică îndeajuns.

Cu această convorbire, am ajuns aproape de schit. Ca să nu-l pierd pe bătrânul înţelept şi ca să capăt mai repede răspunsul dorit, m-am grăbit să-i spun:

- Fii bun, cinstite părinte, lămureşte-mă ce înseamnă rugăciunea lăuntrică neîncetată şi cum aş putea s-o învăţ. Văd că sfinţia ta o cunoşti în mod amănunţit, din proprie experienţă.

Bătrânul mi-a ascultat rugămintea cu dragoste şi m-a chemat la el.

- Intră! îţi voi da cartea Sfinţilor Părinţi, din care vei înţelege limpede şi amănunţit cum poţi să înveţi rugăciunea, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Am intrat în chilie şi bătrânul a început să-mi spună următoarele:

- Rugăciunea lăuntrică neîncetată este chemarea continuă şi neîntreruptă a Numelui lui Iisus Hristos cu gura, cu mintea şi cu inima, închipuindu-ne totdeauna în prezenţa Lui şi cerând milostivirea Lui, în timpul oricărei îndeletniciri, în orice loc, în orice vreme, chiar şi în vremea somnului. Ea se rosteşte cu următoarele cuvinte: Doamne, lisase Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Şi, când cineva se va deprinde cu această chemare, atunci va simţi o mare mângâiere în a rosti totdeauna această rugăciune, încât nu va mai putea trăi fără ea, iar rugăciunea se va revărsa singură într-însul. Acum înţelegi ce este rugăciunea neîncetată?

- Da, părintele meu. Învaţă-mă, te rog, cum s-o dobândesc! am exclamat eu cu bucurie.

- Cum se poate învăţa rugăciunea, vom citi chiar în această carte. Se numeşte Filocalia*. Ea conţine descrierea completă şi amănunţită a rugăciunii lăuntrice neîncetate, descriere făcută de douăzeci şi cinci de Sfinţi Părinţi. Este atât de înaltă şi folositoare, încât este socotită drept cel mai de seamă îndrumar în viaţa duhovnicească şi contemplativă. Precum arată cuviosul Nichifor, ea „te conduce la mântuire fără osteneală şi sudoare".

- Dar este ea mai înaltă chiar decât Biblia? am întrebat eu.

- Nu, ea nu este mai înaltă şi nici mai sfântă decât Biblia, dar conţine lămuriri care luminează înţelesul celor cuprinse în chip tainic în Biblie, locurile greu de înţeles. Iţi dau o pildă: soarele este luminătorul cel mai mare, cel mai strălucitor şi cel mai frumos, dar nu-l poţi privi sau contempla cu ochiul liber, fără nici o apărare. Îţi trebuie o anumită sticlă artificială, prin care, deşi de milioane de ori mai mică şi mai întunecată decât soarele, să poţi privi acest minunat luminător, să te încânţi şi să-i primeşti razele înflăcărate. Tot aşa şi Sfânta Scriptură este un soare strălucitor, iar Filocalia - acea sticlă necesară. Acum ascultă, căci îţi voi citi în ce fel trebuie învăţată rugăciunea lăuntrică neîncetată.

* Menţionăm că toate referirile la Filocalie privesc ediţia în limba rusă. Creştinului dornic să afle mai multe despre rugăciunea inimii îi putem indica, în principal, volumul al 8-lea al Filocaliei române, fără a exclude, bineînţeles, celelalte volume.

Bătrânul a deschis Filocalia, a căutat îndrumările Sfântului Simeon Noul Teolog şi a început: „Aşază-te liniştit în singurătate, apleacă-ţi capul, închide ochii, respiră mai încet, coboară-ţi închipuirea înlăuntrul inimii, adânceşte-ţi mintea, adică gândul, din cap în inimă. În timpul respiraţiei spune: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă. Încet, cu gura sau numai cu mintea. Sileşte-te să alungi toate gândurile, fii liniştit, fii răbdător şi repetă cât mai des această lucrare!"

Bătrânul mi-a tâlcuit toate acestea, mi-a dat el însuşi pildă de cum se poate realiza şi am mai citit împreună din Filocalie pe Sfântul Grigorie Sinaitul şi pe prea cu-vioşii Calist şi Ignatie. Bătrânul mi-a tâlcuit tot ceea ce am citit din Filocalie. Ascultând toate aceste învăţături plin de încântare şi de luare-aminte, le memoram cu sete, încercând să ţin minte totul, cât mai amănunţit. Aşa am stat mai toată noaptea şi, fără să dormim deloc, ne-am dus la utrenie.

Slobozindu-mă, bătrânul m-a binecuvântat şi mi-a zis ca din vreme în vreme să vin la el să mă mărturisesc cu sinceritate, căci fără cercetarea povăţuitorului nu e bine să te îndeletniceşti cu lucrarea lăuntrică şi nicidecum nu poţi spori.

Stând în biserică, am simţit în mine un dor înflăcărat de a mă îndeletnici cât mai stăruitor cu rugăciunea lăuntrică neîncetată şi mă rugam ca Dumnezeu să mă ajute. Mă gândeam cum mă voi putea mărturisi şi sfătui cu duhovnicul, căci mai mult de trei zile nimeni nu stătea la casa de oaspeţi a mănăstirii, iar prin-împrejurimi nu era nici o locuinţă... În sfârşit, am aflat că la vreo patru verste se afla un sat. M-am dus într-acolo să-mi caut un adăpost şi, spre norocul meu, Dumnezeu mi-a arătat un loc bun. Un ţăran m-a angajat pentru toată vara să-i păzesc grădina, cu condiţia să locuiesc într-o colibă din grădină. Astfel am început o nouă viaţă, învăţând, după sfaturile bătrânului, rugăciunea lăuntrică şi mergând din când în când la acesta, pentru povăţuire.

O săptămână întreagă am stăruit, în singurătatea mea, la învăţarea rugăciunii neîncetate, întocmai aşa cum îmi explicase bătrânul meu. La început, lucrurile au mers parcă uşor. Mai târziu însă am simţit o mare greutate, lene, plictiseală, o somnolenţă care mă biruia şi felurite gânduri care năvăleau ca un nor asupra mea. M-am dus cu durere la bătrân şi i-am mărturisit starea mea. El, în-tâmpinându-mă cu dragoste, mi-a spus:

- Aceasta este, iubite frate, războiul lumii întunericului pornit asupra ta, lume pe care nimic n-o înspăimântă aşa de mult ca rugăciunea inimii şi de aceea caută cu orice chip să te împiedice şi să te întoarcă de la învăţarea rugăciunii. De altfel, nici vrăjmaşul nu lucrează fără voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu, şi doar atât cât ne este de folos. Mai ai încă nevoie de încercări pentru smerire şi de aceea e prea devreme să te apropii cu nemăsurată râvnă de poarta tainică a inimii, altfel o să cazi în lăcomia duhovnicească. Iată, îţi voi citi în legătură cu aceasta o învăţătură din Filocalie.

Bătrânul a căutat cuvântul cuviosului Nichifor Monahul, apoi mi-a citit: „Iar dacă ostenindu-te mult, o frate, nu poţi totuşi intra în părţile inimii, precum ţi-am arătat, fă ceea ce-ţi spun şi cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ce cauţi. Ştii că partea cugetătoare a fiecărui om este în piept, căci înlăuntrul pieptului, tăcând noi cu buzele, vorbim, ne sfătuim cu noi înşine, dăm rând rugăciunilor, psalmilor şi altora. Dă-i deci acestei cugetări, depărtând de la ea orice gând - şi aceasta o poţi dacă vrei -, dă-i deci pe «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!» şi sileşte-te ca în loc de orice alt gând să strigi pururea înlauntru aceste cuvinte. Iar ţinând aceasta mai multă vreme, ţi se va deschide prin aceasta intrarea inimii, precum ţi-am scris, fără nici o îndoială, cum am cunoscut şi noi prin cercare." (voi. 7, Filocalia, p. 32)

- Vezi cum ne povăţuiesc Sfinţii Părinţi? De aceea trebuie să primeşti cu încredere această poruncă, adică să rosteşti cât mai mult rugăciunea lui Iisus cu gura. Uite, îţi dau nişte metanii, cu care să faci măcar câte trei mii de rugăciuni în fiecare zi. Ori de stai în picioare, ori de şezi, ori de umbli, ori de stai culcat, spune neîncetat „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!", nu tare şi fără grabă, de trei mii de ori pe zi, fără să adaugi ori să scazi de la tine. Dumnezeu îţi va ajuta ca prin aceasta să ajungi şi la lucrarea neîncetată a inimii.

Am primit cu bucurie porunca şi m-am întors în sat. Am început să împlinesc cele trei mii de rugăciuni, aşa cum mă învăţase bătrânul. Primele două zile mi-a fost greu, mai târziu însă această îndeletnicire mi-a devenit atât de uşoară şi dorită, încât apăruse un fel de nevoie să rostesc rugăciunea lui Iisus. I-am spus acest lucru bătrânului, iar el mi-a poruncit să fac câte şase mii de rugăciuni, spunându-mi:

- Fii liniştit şi sileşte-te să împlineşti numărul de rugăciuni întocmai, după poruncă. Dumnezeu te va milui.

O săptămână întreagă, în coliba mea singuratică, am rostit câte şase mii de rugăciuni în Numele lui Iisus, fără să mă îngrijesc de altceva şi fără să iau în seamă gândurile, oricât m-ar fi războit. Mă deprinsesem aşa de bine cu rugăciunea, încât, dacă o întrerupeam, simţeam că îmi lipsea ceva, parcă pierdeam ceva. Când începeam să spun rugăciunea, mi se umplea sufletul de bucurie şi deveneam mai uşor. Când mă întâlneam cu cineva, nici nu-mi venea să vorbesc; doream mereu să fiu singur, ca să pot spune rugăciunea.

Bătrânul, nevăzându-mă vreo zece zile, a venit el la mine. I-am arătat starea în care mă găseam. El, ascultându-mă, a zis:

- Iată, acum te-ai deprins cu rugăciunea. Menţine-o şi sporeşte această deprindere la douăsprezece mii pe zi, fără să pierzi timpul. Stai în singurătate, scoală-te mai devreme şi culcă-te mai târziu, iar după două săptămâni să vii la mine pentru sfat.

Am început să fac aşa cum mi-a poruncit bătrânul şi în prima zi am reuşit să termin, seara târziu, pravila mea de douăsprezece mii de rugăciuni. A doua zi am săvârşit-o uşor şi cu plăcere. La început, simţeam o oboseală, sau parcă o înţepenire a limbii şi un fel de amorţire a maxilarelor, plăcute de altfel, apoi o uşoară şi delicată durere în cerul gurii; mai târziu am simţit o slabă durere în degetul cel mare de la mâna stângă, cu care număram metaniile, şi o aprindere în toată palma, întinzându-se până la cot, ce-mi producea o foarte plăcută senzaţie. Pe deasupra, toate acestea parcă mă sileau şi mă trezeau spre o şi mai stăruitoare aplecare la rugăciune. Şi aşa, vreo cinci zile, am împlinit credincios câte douăsprezece mii de rugăciuni, căpătând, o dată cu deprinderea, o mare şi plăcută bucurie.

Odată, dis-de-dimineaţă, parcă m-a deşteptat rugăciunea. Am început să citesc rugăciunile de dimineaţă, dar limba nu le rostea uşor şi toată dorinţa mea tindea de la sine să zic rugăciunea lui Iisus. Când am început-o, câtă uşurinţă, câtă bucurie am simţit, iar limba şi gura parcă o rosteau fără să le silesc! Am petrecut ziua în bucurie, de parcă lepădasem toate celelalte, parcă nu eram pe pământ; am terminat cu uşurinţă cele douăsprezece mii de rugăciuni, seara devreme. Aş fi dorit mult să mai repet rugăciunea, însă n-am îndrăznit să fac mai mult decât cele poruncite de bătrân. În felul acesta am continuat şi în celelalte zile să chem Numele lui Iisus Hristos cu uşurinţă, simţind o dorinţă puternică spre aceasta.

Apoi m-am dus iar la bătrân ca să-i descopăr gândurile mele şi i-am povestit totul cu de-amănuntul. După ce m-a ascultat, mi-a vorbit astfel:

- Dă slavă Domnului că ţi-a dăruit dorinţa şi uşurinţa rugăciunii. Aceasta e lucrarea firească ce vine din deasa repetare şi din nevoinţă, asemenea unei maşini care, după ce-i întorci roata principală, merge multă vreme singură. Vezi cu ce puteri superioare l-a înzestrat Dumnezeu pe om chiar în natura lui simţitoare, ce simţiri pot apărea chiar şi într-un suflet păcătos, necuprins încă de Har? Şi cât este de măreţ, cât este de încântător şi desfătător când Domnul binevoieşte să-i descopere cuiva darul rugăciunii duhovniceşti şi să-i cureţe sufletul de patimi! Această stare este de nedescris şi descoperirea acestei taine a rugăciunii este o mai-înainte gustare a desfătării cereşti aici, pe pământ. De această stare se învredniceşte cel care-L caută pe Domnul în simplitatea unei inimi pline de dragoste. Acum te dezleg: săvârşeşte rugăciunea cât voieşti, cât se poate de mult, consacră rugăciunii tot timpul cât eşti treaz şi sileşte-te să chemi Numele Domnului Iisus Hristos fără să mai numeri rugăciunile, lăsându-te smerit în voia lui Dumnezeu şi aşteptând ajutorul Lui. Cred că El nu te va lăsa şi îţi va îndrepta calea.

Primind aceste îndrumări, am petrecut toată vara rostind rugăciunea lui Iisus neîncetat, cu gura; am fost foarte liniştit. În somn, adesea, visam că rostesc rugăciunea. Iar ziua, dacă mi se întâmpla să mă întâlnesc cu cineva, îmi era atât de drag, ca şi când mi-ar fi fost rudă. Gândurile mi s-au liniştit cu totul, de la sine, şi nu mă mai gândeam la nimic altceva în afară de rugăciune, spre care mintea începea să se plece ascultând-o; inima începea din când în când, tot de la sine, să simtă un fel de plăcere şi o anumită căldură. Când se întâmpla să merg la biserică, slujbele lungi din mănăstiri mi se păreau scurte, ne-maifiind, ca înainte, obositoare, peste puterile mele. Singuraticul meu bordei mi se înfăţişa ca un preafrumos palat şi nu ştiam cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu că a trimis unui ticălos păcătos ca mine un atât de vrednic „stareţ" povăţuitor.

Însă nu m-am folosit multă vreme de îndrumările iubitului meu duhovnic, plin de înţelepciune, căci spre sfârşitul verii a murit. Înainte de a muri, c