Primul manual pentru liceu care trateaza istoria dictaturii comuniste, “O istorie a comunismului din România”, a iscat indignarea unor istorici din Romania. Fosti detinuti politici se plang ca nu au fost consultati in legatura cu ororile prin care au trecut, iar regizorul de documentare Cornel Mihalache spune ca in manual s-au strecurat greseli care dau un alt inteles celor intamplate cu adevarat.

Daca pentru ministrul educatiei, Cristian Adomnitei, lansarea manualului, care a avut loc miercuri, este “un prilej de bucurie personala”, cunoscatorii intr-ale istoriei au tinut sa traga un semnal de alarma asupra unor greseli sau lipsuri. Regizorul Televiziunii Romane, Cornel Mihalache, care a realizat mai multe documentare privind Revolutia din 1989, a remarcat o greseala care s-a strecurat in pagina 177, cand se vorbeste despre “Mostenirea comunismului in anii ‘90”. Pasajul suna in felul urmator: “Mircea, sa se vada ca lucrezi!”, acestea sunt primele cuvinte care s-au auzit la Televiziunea Romana pe 22 decembrie 1989, la cateva minute dupa “fuga lui Ceausescu”. In timp ce citea din manualul care va ajunge din acest an pe bancile catorva licee-pilot, Mihalache a mentionat: “Ceausescu nu a fugit, asta istoricii ar fi trebuit sa stie.” Textul continua cu: “Acesta a fost primul semn ca exista o istorie a comunismului, recunoscuta sau nu, prezenta in subconstient sau explicit afirmata, in fiecare dintre cei care erau de acum oameni liberi. Sau poate in orele acelea a inceput punerea in scena a unui spectacol, spun unii, ramas pana astazi cu actori si regizori necunoscuti”. Citand documentul, inregistrarile TVR din timpul evenimentelor in ’89, regizorul a spus ca acolo se aud cuvintele “Mircea, arata ca lucrezi!”, si nu “sa se vada ca lucrezi” sau “fa-te ca lucrezi”, invocat de Partidul Romania Mare. “E un document pentru istorie, un manual pentru liceu. Deci, ce reiese din acest «sa se vada» si din aceast spectacol pus de Mircea Dinescu si de Ion Caramitru... ca Ion Caramitru si Mircea Dinescu sunt la baza teroristilor si a celor 1.104 morti. Reiese din aceasta fraza, intrebati istorici!”, a completat Cornel Mihalache. In replica, unul dintre autorii manualului, Raluca Grosescu, spune ca la realizarea acestuia colectivul s-a bazat mult pe surse, desi regizorul Mihalache afirma contrariul. “Manualul este bazat pe foarte multe surse si mai putin pe text de autor”, explica aceasta.

Stejarel Olaru: Manualul contine prea putine poze

Fosti detinuti politici, prezenti la evenimentul de lansare, au fost si ei nemultumiti. “Cred ca trebuia sa fim si noi consultati la realizarea acestui manual. Ni se acorda o importanta prea mica in aceasta carte”, spuneau cei prezenti la evenimentul de lansare. De asemenea, mai multe voci s-au aratat nemultumite de faptul ca nici harta deportarilor continuta de “O istorie a comunismului din Romania” nu este completa. Nici Stejarel Olaru, consilierul lui Calin Popescu Tariceanu, nu a fost cu adevarat multumit de continutul manualului, mentionand ca ar fi fost necesare mai multe imagini. Unul dintre autorii manualului, Dorin Dobrincu, a spus ca scopul celor care au lucrat la acest volum a fost sa arate ceea ce au considerat semnificativ din istoria comunismului românesc. In ciuda tuturor aceastor obiectii, Adomnitei considera ca, prin intermediul manualului, elevii vor avea “o perspectiva realista” asupra istoriei. “Aceasta carte nu poate sa patrunda raul atât de mult, iar dovada ca raul a fost atât de mare este prezenta atâtor nostalgici dupa regimul comunist”, a spus actorul Victor Rebengiuc, prezent la eveniment. “Partidul comunist s-a straduit sa atraga artistii de partea sa. Mai sunt oameni slabi de înger si acum care accepta niste privilegii. Intentia pe care Ceausescu a avut-o a fost desfiintarea învatamântului artistic. Nenorocirea din teatru a fost cenzura. Atentia pe care o acorda partidul artei era de dragul propagandei, care se putea face prin arta”, a povestit actorul. Manualul este editat de Polirom sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) si va intra, anul acesta, în câteva licee românesti, cu statutul de proiect-pilot, urmând ca, în anul scolar 2009/2010, sa fie introdus în programa claselor a XI-a si a XII-a, ca materie optionala. Manualul a fost realizat de o echipa formata din cercetatori din cadrul IICCR, profesori de istorie si membri ai Comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din România. Autorii manualului sunt Mihai Stamatescu, Raluca Grozescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Sorin Andreescu si Liviu Plesa, iar referentii stiintifici sunt Stelian Tanase, Daniela Zaharia si Dennis Deletant. Volumul este însotit de un DVD, realizat de IICCR cu sprijinul Televiziunii Române si al TVR Media, intitulat “O zi la Televiziunea Româna în 1988”. Manualul contine aproape 200 de pagini de istorie si a fost scos la vânzare la pretul de 20 de lei.

sursa: Gardianul

http://www.miguelportas.net/blog/?p=188

Însă secolul XX a mai adus cu sine o premieră absolută, o noutate înfiorătoare: totalitarismul ca regim politic. Individul se găsea pus în faţa unei probleme existenţiale imposibil de ocolit şi care cerea un răspuns imediat: rezistenţa împotriva răului. Un rău fără precedent, instituţionalizat, manifestând tendinţa unui control total asupra tuturor aspectelor vieţii. Nimic nu părea să-l anunţe şi nimic nu pregătise societăţile Europei civilizate pentru aşa ceva. Putem găsi, bineînţeles, o explicaţie raţională. Istoricii, sociologii şi politologii vor arăta cum contradicţiile modernităţii şi radicalismele secolului XIX s-au altoit perfect pe noul material uman creat de Marele Război Mondial. Şi totuşi, pusă faţă-n faţă cu Auschwitz, Dachau, pe de-o parte, sau Katyn, Gulagul sovietic şi experimentul Piteşti pe de altă parte, imaginaţia şi sensibilitatea umană rămân paralizate şi incapabile de a întoarce privirea în altă direcţie. Răul exercită o fascinaţie hipnotică şi capătă totodată o dimensiune ireală: invadată de evidenţa ororii care-i depăşeşte limitele, mintea refuză s-o accepte. În faţa ineditului monstruozităţii, explicaţiile clasice par puerile şi neputincioase.

În istoria umanităţii nu se găsea nimic comparabil care să poată servi drept model de comportament pentru astfel de situaţii. Nu exista un manual cu instrucţiuni de luptă împotriva demenţei absolute. Geniul vizionar al unui Dostoievski atenţionase asupra apariţiei unei fisuri înspăimântătoare în spiritul uman, generatoare a tranziţiei dinspre imoralul inteligibil spre amoralul abisal. Alexis de Toqueville avertizase şi el asupra pericolului unor sisteme politice în care controlul va fi dus la parametri greu de neimaginat. Oricum, realitatea depăşise cu mult previziunile acestor cassandre. Homo europaeus nu avea nici un fel de anticorpi formaţi împotriva tumorii totalitare. Privindu-se pe sine drept pol al culturii şi civilizaţiei, Europa descoperea brusc că peste noapte în sânul său apăruseră nişte monştrii pentru care manualele zoologiei politice nu aveau un nomenclator sau un antidot general.

Implicaţi cu sau fără voia lor în lupta contra totalitarismului roşu sau brun, oamenii pasionaţi de libertate au căutat cu disperare resurse ale rezistenţei morale care să le conserve identitatea şi demnitatea în faţa tăvălugului iraţional. „Cum se poate rezista?” – aceasta devenise dilema fundamentală cu substrat ontologic, cerând imperativ un răspuns. Dumnezeul creştin declarat mort la finele veacului precedent era redescoperit şi chemat, astfel, în ajutorul celor confruntaţi cu pericolul disoluţiei eului. Mulţi şi-au descoperit credinţa în închisoare sau şi-au întărit-o acolo. Figuri marcante ale rezistenţei anti-totalitare, de la Maximilian Kolbe la Aleksander Soljeniţân sau Nicolae Steinhardt (cazul României) şi-au mărturisit public sursa forţei interioare de a rezista, uneori cu preţul martiriului. Credinţa religioasă a fost asumată explicit de milioane de oameni confruntaţi cu nenorocirea secolului.

În anii ’70 în Europa Centrală şi de Est se năştea o mişcare de contestare a regimurilor comuniste, disidenţa şi societatea civilă. Persoane izolate sau grupuri mai slab sau mai solid articulate încercau să creeze împreună breşe în reţeaua de control sufocant a politicului. Exponenţii săi nu şi-au plasat motivaţia intimă a rezistenţei şi resorturile acţiunii lor într-o devoţiune creştină public recunoscută. Tulburător este însă faptul că ethosul acestei mişcări include un mod de acţiune, o strategie a luptei şi o morală creştină. O disidenţă laică şi uneori cvasi-indiferentă religios, reprezentată de oameni aparţinând unor lumi diferite şi purtători ai unor destine fără puncte de intersecţie, ajunge la o inevitabilă concluzie: cel ce s-a angajat în lupta împotriva răului trebuie să o facă construindu-şi o identitate diferită de cea a adversarului combătut. Iar această identitate îngloba, chiar dacă neasumat, un mod de a fi de esenţă creştină.

Am ales două figuri marcante ale disidenţei est-europene pentru a analiza motivaţia angajării şi substratul ei metafizic. Vaçlav Havel şi Vladimir Bukovski au reprezentat personaje centrale ale acesteia. Spre deosebire de Soljeniţân nici unul nu au pus creştinismul în centrul raţiunii de a rezista. Etica şi metoda contestatarului regimului tradează însă o dimensiune teologică surprinzătoare. Împotriva răului atotputernic, disidentul devine un Don Quijote al timpurilor moderne şi se comportă după tiparul „ca şi cum”.

Bogdan IVAŞCU

Articol publicat integral în Revista „Idei in dialog”, Decembrie 2007.  

În 1991, pe adresa editurii Humanitas sosea o scrisoare ce semnala existenţa unui caiet manuscris în care autoarea, o ţărancă din Bucovina trecută de la austrieci la ruşi şi rămasă, în cele din urmă, Ucrainei, îşi povestea viaţa. Scrisoarea era semnată de unul dintre descendenţii ei, medicul Gheorghe Nandriş, şi se deschidea cu o frază care ar fi atras atenţia oricărui editor. Ea ar putea rămâne, totodată, drept cea mai succintă şi mai cuprinzătoare caracterizare a destinului şi a confesiunii acestei extraordinare femei, Aniţa Nandriş-Cudla: „Posed un manuscris, mărturie zguduitoare privind prezenţa românească în Arhipelagul Gulag. Acest manuscris nu este «literatură de sertar» a unui intelectual, ci aparţine unei ţărănci, abia ştiutoare de carte, dar cu un har ales al povestirii. O ţărancă din nordul Bucovinei, care fără a fi vinovată şi fără a fi judecată a fost ridicată de KGB în miez de noapte, împreună cu cei trei copii mici ai ei, separată de soţ şi deportată în străfundul Siberiei, dincolo de Cercul Polar”. Editura a publicat manuscrisul în acelaşi an şi cartea — Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia — a făcut vâlvă, atrăgând entuziasmul multora, între care şi Monica Lovinescu. Încă un ciob din mozaicul terorii staliniste ieşea la iveală, unul care readucea în atenţie istoria zbuciumată a unei bucăţi din pământul românesc şi biografia unei femeie care avusese nenorocul să se nască acolo, în faţa tăvălugului infernal care a măturat estul Europei în anii ’40 ai secolului trecut.

Doar că autobiografia acestei ţărănci „abia ştiutoare de carte” nu-i o mărturie ca oricare alta. Suntem deja obişnuiţi la noi şi aiurea cu asemenea texte, de la Nicolae Steinhardt la Dimitrie Bejan şi la mulţi alţii, puşi sub un gen literar făcut celebru în lume de Soljeniţân. Unii din cei care şi-au publicat confesiunile au rămas pe nemeritat în cvasi-anonimat tocmai din cauza saturării orizontului public cu poveşti din Gulagul comunist. Toţi ar merita cunoscuţi, fie şi numai pentru că au trecut prin timpuri şi locuri pe care noi nu ni le vom putea imagina niciodată la adevărata lor dimensiune. Mărturia Aniţei Nandriş-Cudla fascinează de la prima pagină, deschisă de o constatare pe cât de simplă, pe-atât de adâncă, venind din înţelepciunea unei femei care a gustat pâinea amară a unei vieţi risipite pe drumurile captivităţii: „Prin câte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama…” Ritmul narativ te cucereşte apoi rapid, se impune pe nesimţite şi te încântă printr-un ritm constant şi susţinut, prin tensiunea bine dozată în dispunerea exactă a atâtor evenimente, prin precizia şi culoarea vie a aglomerării detaliilor. Toate sunt semne ale unui proaspăt şi revelator talent de povestitor, necorupt de artificii şi de tehnici sofisticate, alcătuind un fel de muzică rafinată, de început de lume, ce curge fără sincope de la un capăt la altul. La asta contribuie şi fermecătoarea fonetică a graiului moldovenesc arhaic, îmbibat pe alocuri de lexeme germane şi ruseşti, pe care autoarea l-a transpus cu naivitate în scris şi pe care editura l-a reprodus întocmai, spre deliciul deplin al lecturii. Transcriu aici doar un pasaj care se referă la atmosfera din timpul luptelor ruso-austriece din 1914-1915, desfăşurate pe un front ajuns foarte aproape de satele bucovinene. Plasticitatea unora dintre detalii şi firescul succesiunii evenimentelor în poveste face ca întâmplările relatate să se contureze cinematografic sub ochii noştri: „Într-o zi eram cu tata şi cu mama prin grădină. Ei prăşiau şi eu pliveam nişte rânduri de pepeni. S-a apropiet amiazăzi, am mers în casă, am stat la masă. Tata zice, bine ar fi măcar o jumătate de cias de odihnă, căci afară era o căldură mare, dar mama zice, lăsăm odihna, mergem şi mai prăşim căci s-a încurcat buruianu. Şi am eşit din casă. Nu am ajuns bine la locu unde prăşiam şi deodată se aude o împuşcătură din canoană şi să aude o vâjâitură cum vine plumbul şi pică în faţa casei. Trăsneşte a doilea oară şi explodiază, farmă fereştile, prin casă tăt sticle, bucăţi de schije, plumbi înfipţi în pareţi. Cinci minute să mai fi stat noi să ne fi odihnit, ne facia praf pe toţi. De aiestea cazuri erau adesea cât era frontu aşa aproape”.

Mărturia Aniţei Nandriş-Cudla dovedeşte, înainte de orice, absurditatea maşinăriei istoriei, care, prin deciziile luate în întâlniri secrete de către agenţii diabolici ai împărţirii intereselor, prinde în roţile ei ucigătoare indivizi care n-au nimic în comun cu politicile teritoriale, cu zonele de interes ori cu pacturile de neagresiune. Autoarea îşi începe povestea din perioada Primului Război Mondial, când satul ei, Mahala, aflat în proximitatea Cernăuţiului, trece, alternativ, de la austrieci la ruşi, de la ruşi la austrieci, şi în sfârşit, se lipeşte de patria căreia i-a aparţinut de veacuri. Urmează o perioadă de calm, care favorizează traiul liniştit, după ritmurile rurale de milenii: întemeierea unei familii, ridicarea unei gospodării, creşterea copiilor, munca agricolă, bucuriile şi greutăţile existenţei cotidiene. Se desprinde din povestire imaginea unei Bucovine mitice, cu oameni demni şi harnici, capabili să plângă la moartea părinţilor, să exalte la horă şi să se roage, într-un cuvânt, să trăiască vertical, la fel ca şi strămoşii lor din vremea lui Ştefan cel Mare, a cărui icoană o venerează în biserica satului cu mult înainte ca voievodul să fie sanctificat. În iunie 1940, conform tratatului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei trece de sub administraţia românească (sub care revenise în 1918, după un veac şi mai bine de stăpânire habsburgică) sub cea rusească. Începe o perioadă cumplită pentru populaţia românească de acolo. Cei care nu au apucat să treacă graniţa la conaţionalii de dincolo de Prut sunt ridicaţi noaptea din case, îmbarcaţi în trenuri şi trimişi în Siberia. La fel se întâmplă şi cu Aniţa. E ridicată în noaptea de 13 iunie 1941 de lângă mama ei bolnavă, despărţită de soţ şi, cu trei copii mici alături, înghesuită într-un vagon de vite ticsit cu alţi deportaţi, e trimisă în nordul îngheţat, la muncă silnică. E „punctul zero al tragediei acestei familii”, cum îl numeşte în Prefaţă doctorul Gh. Nandriş. Mai apucă să arunce din tren un mesaj scris pe o batistă, în care o lasă pe mama sa în grija vecinilor. 18 ani va petrece femeia în cumplitul exil siberian, cu perioade de foamete, boală şi epuizare, cu momente de disperare şi de speranţă, încercând să-şi crească cei trei copii în spiritul curajului şi al moralei pe care le deprinsese de la părinţii ei şi în care ea însăşi a strălucit ca exemplu. Credinţa în Dumnezeu, tăria de a înfrunta greutăţile inimaginabile ale condiţiei de deportat în nordul extrem şi speranţa într-o viitoare revenire acasă fac ca cei trei să treacă cu fruntea sus prin bucata de istorie ce le-a fost hărăzită. Se vor întoarce acasă definitiv în 1959, după ce mai vizitaseră puţin anterior satul natal, în scurte permisii, după ce îşi regăsiseră rudele prin scrisori şi după ce făcuseră multe eforturi ca să fie reabilitaţi de către noile autorităţi, gata, de altfel, să condamne crimele staliniste şi să instaureze un comunism mai uman. Vor mai trece încă doi ani până ce vor îşi vor recăpăta casa, locuită acum de altă familie. Pe 13 iunie 1961, exact la 20 de ani de la plecare, cei trei vor intra, în sfârşit, în casa pe care Aniţa o ridicase în tinereţe, împreună cu soţul ei.

Miezul mărturiei autoarei o constituie viaţa de lagăr, descrisă oarecum detaşat, dar viu, fără intenţia de a-i îngroşa tuşele pentru a obţine vreo eventuală compătimire. Multe din pagini sunt memorabile (remarc, de pildă, descrierea obiceiurilor băştinaşilor siberieni, bună de pus în orice tratat de antropologie). Au trăit în barăci rudimentare, la comun cu alţi deportaţi şi au muncit din greu în mediul ostil de dincolo de Cercul Polar. Băieţii s-au maturizat brusc, tăind lemne, vânând în taiga sau pescuind câte un sezon întreg pe marea îngheţată. Mama a încercat şi ea să le facă viaţa mai uşoară îngrijindu-i şi muncind, la rândul ei, pentru a câştiga dreptul să cumpere pâinea neagră, raţionalizată. Au suferit de foame şi de frig, au stat pe întuneric, au deprins mersul cu sania trasă de câini, au stat în corturile eschimoşilor, au mâncat fructe de pădure („iagăde”) ca să nu facă scorbut, au purtat haine împletite din saci, din blană de ren sau din păr de câine. În ciuda tuturor aceste lucruri teribile, nicăieri Aniţa Nandriş-Cudla nu se lamentează patetic, nicăieri nu-i condamnă pe cei care au condamnat-o, la rândul lor, pe nedrept. Nici măcar cuvântul „comunism” nu apare, după cum a remarcat şi Monica Lovinescu. Întâlnim în povestirea ei doar seninătate şi împăcare cu soarta, nu urmând un fatalism facil, ci dimpotrivă, respectând ideea creştină a mântuirii prin suferinţă. Gândul la datoria de a-şi salva copiii şi de a supravieţui cu orice preţ pentru a-i putea aduce înapoi, la o viaţă normală, dorinţa de a-şi revedea familia şi de-a se reintegra în ea, pe pământul natal au fost bornele care au întărit rezistenţa supraomenească a acestei femei. Şi visul ei s-a împlinit, dovedind vigoarea morală şi spirituală a neamului căruia i-a aparţinut cu cinste.

Cartea conţine şi câteva anexe: fotografii de familie, facsimiluri după scrisorile trimise din lagăr şi după pagini din manuscris, textul lui Ştefan J. Fay, al Monicăi Lovinescu şi al lui Gh. Nandriş despre mărturisirea Aniţei (ultimul o completează cu informaţii utile), un tabel nominal cu deportaţii din Mahala, câteva repere istorice şi demografice ale Bucovinei.

Reeditarea Amintirilor Aniţei Nandriş-Cudla (Humanitas, 2006) reîmprospătează memoria victimelor Gulagului sovietic, decupând figura exemplară a unei femei bucovinence care s-a luptat până la capăt ca să nu-i cadă victimă. E o biografie zguduitoare, dar o minunată poveste.

Adrian ROMILA

Deşi creştini venerabili făcuseră temniţă grea pentru împotrivirea faţă de bolşevism – din Banat până în Ucraina şi din landul Branderburgic până în Vorkuta sau Kamciatka – tinereţele mele s-au obişnuit cu trista duplicitate a vieţii de preot al Bisericii şi colaborator al organelor de Stat. Am acceptat excomunicarea fratelui meu, pr. Calciu-Dumitreasa. M-am scăldat în apele gri-unsuroase ale făţărniciei. Prin ploconeli şi ospeţe mănăstireşti cu tovarăşii din marea nomenclatură, am urcat nestingherit în ierarhie. România suferea de foame iar eu uitam de votul sărăciei monahale, participînd la congrese ecumenice despre lupta pentru pace. În timpul dărâmării lăcaşurilor de cult am lăudat ideologia Internaţionalei socialiste. Am nesocotit eroismul sfinţeniei. Am iubit puterea lumească. Am căutat prietenia mai marilor cetăţii. Mi-am spus mereu că trădarea Evangheliei e îndreptăţită prin supravieţuirea aparatului bisericesc, cu toate cele bune şi cele rele. Fără de cuget, am greşit şi cer iertare prietenilor şi duşmanilor, deopotrivă. 

Mai ştiu, în plus, că lunga tăcere aşternută după Revoluţie n-a fost de bun augur. În absenţa acestei spovedanii publice, cerută de Didahia apostolilor (4.14), am acceptat şantajul politic. O dosariadă subterană a întârziat curăţirea Bisericii noastre. Corupţia morală şi financiară au înflorit. Minciuna a persistat.  

În ceasul al 11-lea suntem pesemne datori cu un munte de tăcere şi un veac de singurătate.

Mihail NEAMŢU

Chiar dacă tardiv, Biserica ortodoxă română are astăzi şansa naşterii unei dezbateri interne reglementată prin coduri etice specifice corpului eclezial. Prin această afirmaţie nu vreau să cauţionez regula standardelor duble şi retorica „neamestecului în treburile interne”. Dacă ierarhia BOR poate primi salarizarea – deloc parcimonioasă – de la Ministerul Finanţelor atunci şi relaţia cu CNSAS trebuia să funcţioneze pe principiul onestităţii şi dialogului. Aceeaşi presă liberă care a relatat abundent funeraliile PF Teoctist merita altceva decât dispreţ superior sau comunicate evazive din partea departamentelor de comunicare ale Patriarhiei. Presiunea publică exercitată în ultimii ani în direcţia desconspirării ierarhilor-turnători exprimă, aşadar, o dorinţă legitimă.

După Revoluţie, o bună parte a societăţii româneşti a sperat să găsească în rândurile înaltului cler figuri nepătate de complicitate în relaţia cu PCR şi organele sale represive. „Dreptate, ochii plânşi cer să te vadă” – aceasta frază n-a fost dintodeauna un slogan. Seniorii înfrânţi de dulăii comunismului şi tinerele generaţii născute în libertate au vrut să vadă că o instituţie desprinsă de factorul politic este capabilă de judecată sinceră, limpede şi dreaptă. Reconcilierea ţării cu propriul trecut avea nevoie de modele. Dacă Biserica ortodoxă a fost, măcar pentru o vreme, inamicul direct al bolşevismului, atunci respectul pentru martirii din închisori cerea distanţarea faţă de miasmele delaţiunii. Mulţi au aşteptat –  poate „stând strâmb şi judecând drept” – ca mărturisirea publică a vechilor culpe să apară într-un mediu care aprofundează zilnic taina pocăinţei şi misterul iertării. În faţa acestor aşteptări, decepţiile au fost legiune. 

Riscul ipocriziei

În acelaşi timp, discursul purgativ al societăţii civile s-a dovedit adesea vulnerabil la ranchiună şi ipocrizie. În decorul mizerabil al dezbaterii noastre publice, acolo unde călăii se amestecă vesel cu victimele, acuzaţiile insistente de colaboraţionism – nu întodeauna făcute pe baza unor probe irefutabile (vezi alegaţia lui Mircea Dinescu  despre „arderea dosarelor” în decembrie 1989) – au putut să pară nişte acrobaţii stilistice încărcate de resentiment. Generalizări gratuite şi portretizări sumare au lăsat loc la nenumărate confuzii. În ţara lui Caţavencu, Farfuridi şi Brânzovenescu, dezbaterea despre responsabilitate şi vinovăţie a devenit o competiţie infantilă cu tema: „cine aruncă primul piatra?”

Nu interesul genuin pentru puritatea Bisericii, cât vendeta personală şi diatriba ideologică (de pe poziţii aprioric anti-creştine sau anti-ortodoxe) s-au făcut resimţite în ultimul timp. Etosul revoluţionar – nostalgia după „lumea civilizată” exprimată prin raderea metaforică a bărbilor ultimilor preoţi (sau, în imaginaţia viscerală a lui Diderot: „que le dernier des rois fût étranglé avec les boyaux du dernier prêtre”) – şi-a etalat toată elocvenţa. Dosariada a oferit un ultim pretext pentru o altă solfegiere a ateismului militant. Ni s-a sugerat imediat cât de bine i-ar sta capitalei ţării fără cruci în Piaţa Universităţii, fără troiţe în drum şi – de ce nu? – fără pom (brazi naturali) de Crăciun.

Pe scurt: s-a vorbit prea puţin despre regimul terapeutic, raţiunea spirituală şi motivaţia teologică a desconspirării foştilor colaboratori ai Securităţii. În ceea ce mă priveşte, doresc să fac următoarele consideraţii mai ales din acest ultim unghi.

Păcatul turnătoriei

Pentru o tradiţie religioasă atât de rafinată dogmatic şi sofisticată spiritual, precum Ortodoxia, condamnarea mariajului „creştin” cu structurile poliţieneşti ale bolşevismului n-ar trebui să lase vreun echivoc. Turnătoria nu este doar o eroare circumstanţială, o slăbiciune psihologică sau un eşec al moralei stoice a datoriei.

Judecat în termeni teologici, gestul reprezintă un păcat împotriva poruncii care spune: „iubeşte-l pe aproapele ca pe tine însuţi” (Levitic 19, 18; Matei 12, 31, unde Hristos o alătură de comandamentul iubirii lui Dumnezeu). Mai mult, pentru un creştin, gestul delaţiunii implică renunţarea la imperativul transparenţei (Ioan 18, 24: „Iisus i-a răspuns: Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns”), al curajului (Fapte 27, 17: „eu [Pavel] vorbesc fără sfială”), al bărbăţiei (Luca 5, 11: „Nu te teme”), al onestităţii (Marcu 14, 57: „au dat mărturie mincinoasă”), al fraternităţii cu cei persecutaţi (Luca 22, 7: „şi veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni”), al rezistenţei împotriva falsului mesianism politic (I Ioan 4,1b: „mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume”), al refuzului idolatriei sau „cultului personalităţii” (Avacum 3, 14: „străpuns-ai cu săgeţile tale capul lui Faraon”), al regulii adevărului (Efeseni 5, 11: „nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă”).

Mai presus de toate, însă, se află credinţa în puterea de oţel a comunismului – sentimentul copleşitor împărtăşit de fiecare turnător că viaţa nu merită „risipită” într-o luptă cu un sistem sortit unei veşnicii istorice. Alta a fost, desigur, convingerea lui Nicolae Steinhardt, Karol Wojtyla sau a pr. Calciu-Dumitreasa.

Mărturisirea publică

Prin urmare: nu societatea civilă, ci în primul rând Scriptura şi exigenţa vieţii creştine cer o mărturisire a răului produs de instituţia Securităţii. Incapacitatea de-a sesiza această perversiune de maximă adâncime a comunismului ţine, în bună măsură, de eşecul conştiinţei profetice a Bisericii în modernitate. Alianţele bizantine dintre religie şi stat – atât de specifice lumii balcanice – au născut o întreagă retorică împăciuitoristă, în timp ce universul concentraţionar dădea României o pleiadă de sfinţi. La câteva decenii după instalarea Partidului unic, logica acomodării a produs optimismul bunei învecinări, arta favorurilor reciproce (între nomenclatură şi cler), plăcerea convivialităţii.

După Revoluţie, din pricina dosarelor, numeroşi episcopi au putut fi şantajaţi fie de subalternii lor, fie de nu mai puţin meschinii agenţii electorali ai tranziţiei. Corupţia înregistrată în mediile bisericeşti este rezultatul acestei legi a tăcerii – singura care a domnit nestingherit în ultimii 18 ani. Sub ameninţarea unei „scurgeri de informaţii” către presă, ierarhii n-au comentat minciuna politică şi dezmăţul hoţiei autohtone, acumulate în forme flagrante de injustiţie socială şi tiranie economică. Fenomenul de clericalizare excesivă a Bisericii – uimitoarea operă defensivă a noilor caste preoţeşti, în care fiii îşi absolvă taţii iar taţii îşi îmbogăţesc fiii – se explică prin acelaşi mecanism.

Aşa se face că astăzi nu avem nici măcar un exemplu de înalt ierarh care să fi asumat – după exemplul dat de Sorin Antohi în „republica literelor” – asceza unei confesiuni publice şi retragerea subsecventă din agora. Deşi călugări după vocaţie, nici un episcop nu s-a întors spăşit „la rugăciune şi post” în mănăstire. După modelul politicienilor compromişi, ierarhii depun contestaţii, refuză confruntarea deschisă, se bâlbâie lamentabil şi amestecă sistematic planurile. Unul dintre artificiile silogistice cel mai frecvent invocate de acuzaţi este apelul efectele vindecătoare ale sacramentului „spovedaniei.” Se uită desigur faptul că Biserica timpurie a cunoscut mărturisirea publică („în adunare”, Didahia 4.14) şi că, dintotdeauna, „pricinile de sminteală” au fost mai aspru cântărite decât păcatele comise în sfera strict privată. Datorită dimensiunii publice de care se bucură episcopii ortodocşi în România – prin statutul obiectiv dar şi prin forţa împrejurărilor personale – actul de pocăinţă ar trebui să asume, ideal, o dimensiune vizibilă, in forma Crucis.

Numai prefaţându-şi discursul public cu un asemenea gest de smerenie colectivă şi individuală, Biserica va putea avea un adevărat ascendent faţă de liderii societăţii româneşti, predicând prin pacea lăuntrică atât perfecţiunea morală cât şi împăcarea cu semenii.

Mihail NEAMŢU

(Text apărut miercuri 17 octombrie în Revista 22).

Într-unul din numerele de început de an ale Evenimentului Zilei, Dragoş Bucurenci deplângea ilegitima asimilare a “comunismului occidental” - “ideologie umanistă, uşor utopică, dar în niciun caz criminală” - regimului comunist din România. Făcându-i-se onoarea de a fi combătut de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, Bucurenci revine cu o scrisoare deschisă în care scrie că el, spre deosebire de Liiceanu şi Pleşu, a trăit mai puţin de zece ani în comunism, şi că deci are dreptul să-l citească pe Marx cu “alţi ochi”.

E adevărat. Problema nu e însă cu ce ochi îl citeşti pe Marx, ci cu ce minte.

Şi asta pentru că, dacă teroarea comunistă poate fi cel mai convingător condamnată de supravieţuitorii ei, erorile Comunismului pot fi detectate de orice om educat sau măcar de bun-simţ (lucru valabil şi în cazul Nazismului). La urma urmelor, comunismul a fost combătut teoretic cu mult înainte de a fi pus în practică în U.R.S.S.. El nici nu a fost pus în practică din cauza infailibilităţii sale teoretice, şi nici nu a devenit filosofie de stat în U.R.S.S. datorită unui geniu filosofic, datorită unui Vladimir Soloviov, Nicolai Lossky, Pavel Florenski, Petr Struve, Nicolai Berdiaev sau B. N. Cicerin (toţi anti-comunişti), ci datorită lui Lenin.

Aşadar, dacă pentru a condamna regimul comunist din România e poate relevant că Bucurenci s-a născut în 1981, pentru a diseca sistemul comunist se poate spune că e la o vârstă potrivită. Şi, oricum, de vreme ce scrie la ziar, ar trebui ca opinia lui să fie informată. E deci Bucurenci, dacă nu moral îndrituit, măcar intelectual competent să-şi facă publice opiniile despre comunism?

Bucurenci scrie că, deşi nu e un “adept necondiţionat al comunismului”, are un “mare respect pentru marxism, pentru că îmi oferă instrumente cu care să înţeleg societatea în care trăiesc. Pareto a remarcat demult că 20% dintre oameni consumă 80% dn resurse. E un fapt pe care liberalismul se mulţumeşte să-l constate, în vreme ce marxismul îl condamnă explicit.” Furaţi de curgerea indignată a frazei, am putea crede că Pareto e unul dintre marxiştii care îl ajută pe Bucurenci să înţeleagă lumea dacă nu am şti că Vilfredo Pareto a fost tocmai unul dintre cei mai solizi critici ai marxismului într-un tratat despre Sistemele socialiste (1902) care i-a dat insomnii lui Lenin.

Dincolo însă de această juxtapunere inocentă, Bucurenci scrie că: “Dacă înlături programul violent, esenţa marxismului nu dispare: rămân clasele şi absurdele inegalităţi economice care le separă, rămâne teoria capitalului, rămâne o filosofie a istoriei”. Din păcate, Bucurenci înşiră aici cu dureroasă precizie exact lucrurile care nu au mai rămas din marxism. “Clasele” definite după criterii economice nu au existat niciodată în realitate şi, în consecinţă, au dipărut şi ca instrument de analiză istorică şi socială pentru a fi înlocuite de concepte mai elastice. Au dispărut deci şi “lupta de clasă”, şi “revoluţiile burgheze” sau “comuniste”, şi “filosofia istoriei” marxistă susţinuta de asemenea “metanaraţiuni”. Ca filosofie a istoriei, marxismul a fost discreditat de neputinţa sa de a da seamă din perspectivă materialist dialectică de faptele istorice analizate (de exemplu, războaiele civile din Marea Britanie sau Revoluţia Franceză ca revoluţii burgheze).

Pe la colţuri mucegăite de universitate şi prin foi distribuite pe la guri de metrou, Marxismul a supravieţuit fie într-o variantă spăşită şI apostată postmodernca, fie ca sectă - prin neistovite grupări de fideli care-şi leapădă pielea la fiecare deceniu pentru ca să poată perpetuu clama imacularea teoretică - ca retorica inflamantă a oamenilor fără obişnuinţa memoriei, convinşi că: “Arma criticii nu poate înlocui critica armelor. Forţa brută trebuie răsturnată prin forţă brută. Dar teoria devine şi ea forţă brută îndată ce a prins la mase” (Marx).

Occidentalii beneficiază de avantajul ipoteticului: la ei nu s-a pus niciodată comunismul în practică, el rămânând numai o teorie nedezminţită de fapte. Asta dacă exceptăm gestele Comunei din Paris, Republicii Sovietice de la München şi Germaniei de Est. Pe de altă parte, deseori mi-a fost dat să aud că ceea ce am trăit noi (adică jumătate de Europă, Rusia, Cuba, plus mari hălci de Africă şi Asie) nu a fost comunism, ci fascism, obiecţie la care răspund că, poate dintr-o greu de observat malformaţie genetică, soarta marxismului tradus în realitate e să devină, întotdeauna, fascism. Poate să-mi garanteze cineva că nu e aşa? La urma urmei, oricât l-am re/boteza – şi mare mai e credinţa unora în puterile tămăduitoare ale nominalismului –, crimele-i şI bilanţul economic negativ rămân aceleaşi. Nu ar fi mai bine să-l lăsăm pur şi simplu în plata Domnului?

Pledând pentru relevanţa culturală a marxismului, Bucurenci mai scrie despre cum “cultura contemporană ar fi cu siguranţă mult mai săracă fără şcoala de la Annales, fără perspectivele de tip ‘grass-root’ din ştiinţele sociale, fără micro-istorie.” Dincolo de relaţia sinuoasă şi problematică dintre revista Annales şi comuniştii francezi care denunţau revista ca pe o expresie a spiritului imperialist, Marc Bloch şi Lucien Febvre nu erau marxişti. Cât despre micro-istorie, chiar ea e responsabilă în mare măsură de decesul “filosofiei istorice” marxiste, constatând pe teren irelevanţa teoriilor (“claselor sociale” etc.) pe care era chemată să le confirme. Omul “de rând” nu e mai niciodată atât de obsedat de “lupta de clasă” pe cât e profesorul marxist care scrie despre el.

Terminând cu partea erudită a luării sale de poziţie, Bucurenci trece la partea umanitară, scriind că redistribuirea bogăţiei statelor G8 “acolo unde este nevoie” se face acum “ nu din milă, ci ‘ca să se facă dreptate’. Vreţi, nu vreţi, asta e marxism.” Ar mai putea fi, de exemplu, generozitate prost înţeleasă, creştinism, socialism (din cel francez, antimarxist, care-l inspira pe Marc Bloch), sau pur şi simplu conştiinţă. Or, conştiinţa nu e marxistă decât dacă e epifenomenul numit “conştiinţă de clasă”, care împiedică exploatatorii să fie generoşi cu exploataţii.

Ajunşi în acest punct, se cuvine să ne întrebăm care e totuşi competenţa lui Bucurenci în privinţa comunismului. Competenţa morală şi-a negat-o singur. Competenţa intelectuală i-o neagă textul său. Mai ştim despre el că se consideră “unul dintre cele mai bine construite branduri de pe piaţa culturală tânără”, că “cred foarte mult în educaţia subliminală”, că e de părere că “internetul te invită la toleranţă”, că a lucrat pentru “Pula Fashion” (sic!) şi că lucrul pentru “internationally-minded young people” îi produce un “orgasm”. Toate acestea l-ar indica mai degrabă ca pe un om de corporaţie, ca pe un conformist-consumerist, nu ca pe un marxist. Se pare că singura lui calificare pentru a scrie despre marxism e că a publicat o carte despre tribulaţiile unui drogat.

Or, după cum spunea Marx, “religia e opiumul popoarelor”. Şi comunismul e o “religie”: opium pentru netoţi.

Mircea PLATON

Nu am simţit niciodată ispită de a vorbi semenilor, fie ei apropiaţi sau nu, despre bucuriile mele, despre suferinţele mele, despre trecutul meu, îndeosebi. O anume sfială a măr­turisirii m-a stăpânit de copil. Mă stăpâneşte şi astăzi. Pentru ce, nu ştiu. În nici un caz nu pentru că trecutul meu ar as­cunde întâmplări reprobabile, fapte de care să-mi fie ruşine, sau, dimpotrivă, acte care să-mi umple sufletul de nesăţioase orgolii. Nu. Lipsa unor motivaţii profunde, teama de inutilitate, teama de impostură, dacă nu de ridicol, ar putea fi eventuale explicaţii, printre altele. 

Viaţa unui om oarecare, asemenea atâtor alte nenumărate vieţi ce se-nfiripă şi pier în fiecare clipă, cu miile, ce interes să stârnească? Povestea unei atare vieţi, ce nu e nici cel puţin exemplară, la ce bun? Întrebare retorică? Şi da, şi nu. Retorică, în măsura în care e ea însăşi un răspuns. Autentica în măsura în care labilitatea premiselor, relativizînd silogismul, viciindu-l induce multitudinea concluzi­ilor posibile. Şi, dacă mă gândesc bine, motive de îndoială în ce priveşte rigoarea raţionamentului de început, am. Să fie oare viaţa unui om de excepţie, ontologic vorbind diferită de aceea a unui om de rând? Prin ce şi în virtutea cărui principiu moral i se cuvine un plus de consideraţie?  Nu cumva sfiala omului comun, mult lăudata lui modestie e, mai degrabă, singularizare, complex decurgând din necunoaşterea de sine, decât virtute morală? 

Oricum, viaţa nu e unul şi acelaşi lucru cu schema logică, sau ecuaţia matematică - dacă există ase­menea scheme şi asemenea ecuaţii - în care încercăm adesea să o înghesuim. Minune fiind, ea e ireductibilă la altceva decât ceea ce este. Orice abstractizare e o imposibilitate, e un nonsens, după cum un nonsens este şi încercarea de a o identifica, anulând-o, cu propriu-i concept. Aceasta pentru simplul fapt că ea, viaţa, nu e un proces al conştiinţei, ci însăşi conştiinţa, nu conştiinţa in genere, ci conştiinţa indisolubil legată de individul subiect. Spus altfel, viaţa fiecărui om e unică, irepetabilă, în pofida faptului că, aparent, se aseamănă cu atâtea altele, neprevăzută în desfăşurarea ei şi, ca urmare, demnă de interes. 

Şi totuşi, nu acesta e argumentul care mă înduplecă. În acelaşi timp şi subiect şi obiect, zonă de interferenţă a cel puţin două planuri de existenţă, nu mă pot sustrage condiţio­nărilor. Sunt, nu doar o entitate, ci şi un pachet de conexiuni, un sistem de relaţii, de natură a mă proiecta în lumea valori­lor. Sunt om, asemeni fiecăruia şi altfel decât fiecare, replică inconfundabilă, oximoron şi dincolo de stil. Ca om. după cu­vântul înţeleptului, nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin, nici binele, nici răul, nici meritul, nici vina, chiar dacă, în mod paradoxal, acţiunile mele, cele în planul istoriei îndeo­sebi, nu au fost acţiuni, ci reacţii aparte, determinate atât de stimuli externi, cât şi de un anume impuls lăuntric, de natura aceluia numit de Kant imperativ categoric.  

În nici o împre­jurare eu nu am provocat istoria. Ea m-a provocat şi mă pro­voacă încă, fie direct, fie pe ocolite, sau prin interpuşi, nicio­dată singură, în complicitate cu amintitul Imperativ, implantat prin etnogeneză şi asumat ca etos. Aşadar, deşi unic, nu sunt şi singur, nici chiar în forul meu intim. Semenii sunt şi ei, nu undeva alături, ci în însuşi miezul dramatic al acestui for. Os­moza, mai mult decât presupusă, mă îmbogăţeşte real, dar, în acelaşi timp, îmi şi pune limite, împiedecându-mă, printre altele, să uit. Da, să uit. 

Ultimele zvârcoliri ale acestui sfârşit de mileniu s-au do­vedit, se dovedesc încă fi apocaliptice, prin amploarea sa­tanismului, bestialităţilor, sadismului, abjecţiei si hecatombelor. Clipa de răgaz intervenită pare a fi prielnică uitării. Profeţii, în schimb, avertizează: „Nu e bine, nu avem dreptul nu se cuvine să uităm, dacă vrem cu tot dinadinsul ca cele petrecute să nu se mai repete.”  

Îngrijorare legitimă, strigăt în pustiu. Mă îndoiesc de capacitatea oamenilor, a omenirii, de a învăţa din experienţe trecute. Povestea suflatului în iaurt rămâne poveste sau, în cel mai bun caz, simplă reacţie emoţională, simplu reflex condiţionat, or, destinul omenirii nu poate fi edificat pe simple acte reflexe. E posibil, în schimb, ca prin ele să fie alterat. Inepţiile, oricum, sunt reluate, mereu de la capăt si, ca şi cum repetarea ar facilita, de fiecare dată, procesul, amploarea lor creşte, creşte mereu, ca o pecingine tinzând spre monstruos. Memoria colectivă, apoi, percutează în mit, nu în istorie, se constituie în evaziune, nu în act. Confluarea cu pâraiele memoriilor individuale nu e de natură să îi schimbe caracterul. Există însă, în strigătul profeţilor amintiţi, şi accente ce trimit dincolo de istorie.

„Problema de căpetenie - spune Nadejda Mandelstam - este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor.” Care viitor? În plan etic, da, viitorul nu e posibil fără restabilirea echilibrului, fără repararea daunelor de tot felul. Istoria în schimb, la adăpostul amneziei, îşi urmează nestingherită cursul, ca şi cum ar fi conştientă de faptul că datoriile ei nu pot, nu au cum să fie plătite. Prin moarte, morţii, de către om, nu vor putea fi înviaţi. Frica, foamea şi frigul, umilinţa şi caznele, cine şi cu ce monedă să le plătească? Potrivit legii iudaice, cei vinovaţi, şi cu aceiaşi măsură: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.” Dar, vai, ce ne vom face dacă, în urma unui examen de conştiinţă, vom ajunge la concluzia că o anume parte din vină revine şi fiecăruia dintre noi? 

Ideea culpabilităţii generale a şi fost vehiculată, la noi, ca şi aiurea, tăcerea victimelor fiind explicată prin ea. Dacă toţi suntem vinovaţi, cine şi, mai ales, cui să dea socoteală? Dacă toţi suntem vinovaţi, înseamnă că vinovat cu adevărat nu e nimeni, concluzie greu de acceptat. Şi, apoi, dacă toţi suntem vinovaţi, cine să acuze, cine să depună mărturie? Eludând principiile juridice, asumându-le pe cele mora­le, voi răspunde cât se poate de simplu: victimele vinovate. Nu pentru a se apăra, nu doar pentru a-şi exorciza păcatul, sau păcatele, ci pentru a dobândi libertatea prin adevăr. Şi nu doar lor le vor fi de folos mărturisirile şi mărturiile, ci, mai cu osebire, semenilor bolnavi încă de frică, sufocaţi de minciuni, dispreţuiţi de istorie. E argumentul care mă determină să vorbesc sau, ceva mai exact, să răspund câtorva întrebări, nu puţine, puse de un interlocutor imaginar, sinteză a celor reali, evitaţi, nu o dată, din motive diverse. 

Aşadar sunt şi eu unul dintre cei care au fost şi s-au întors din Infern. E vorba, evident, de Gulagul românesc, înde­osebi de Piteşti. ET EGO. Şi, pentru că întrevăd întrebarea, anticip răspunsul prin două precizări. „Fenomenul Piteşti” ca sumă a ororilor petrecute în închisoarea acestui oraş - dar nu numai - în perioada anilor 1949-1953, nu poate fi uşor înţeles. Prin complexitatea lui, prin consecinţe şi semnificaţii, el depă­şeşte, nu doar circumstanţele istorice în care s-a produs, ci şi capacitatea de detaşare şi cuprindere a omului parte, a omu­lui magmă. Între a fi în Infern şi a face parte din Infern, dife­renţa e mare. Cei care au trecut prin reeducare nu au fost în, ci au făcut parte, în grade, e drept, diferite, din însuşi feno­menul despre care încerc să depun mărturie. Voi fi în măsură? în măsura în care e posibilă mărturisirea, nu mărturia, da. Acest da înseamnă însă mult prea puţin. Elucidarea fenome­nului presupune, cred eu, conjugarea interdisciplinară a eforturilor unui număr mare de cercetători, cu acces la docu­mente şi mărturii. E nevoie de timp, e nevoie de bunăvoinţă, e nevoie de libertate, mai ales. Dar şi de capacitatea de a salvgarda caracterul viu al fenomenului, pericolul istoricizării lui, real, fiind sinonim cu anularea şanselor de a-1 înţelege. Din acest punct de vedere, mărturiile nemijlocite ale pătimitorilor rămân de neînlocuit.

 Cea de a doua precizare priveşte modul de realizare a mărturisirii, de validare a ei ca mărturie în cadrul unui proces. Fiind vorba, nu doar de un martor, de un privitor, ci de un pătimitor, prestaţia acestuia, în speţă a mea, pentru a fi cât de cât concludentă, se cere a fi integrată unei existenţe şi prezentată ca atare.